rss
rss
rss

Vladimir Tismăneanu are o nouă țintă. După președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, după poetul Radu Gyr, i-a venit rândul luptătorului în munți Ion Gavrilă Ogoranu, unul din eroii legendari ai istoriei noastre.

Ca să ne fie tuturor mai simplu, domnule Tismăneanu, mai bine faceți dumneavoastră o listă albă și scurtă, decât o listă lungă și neagră. Că noi nu vrem să fim incorect politici, nici să supărăm pe nimeni.

Serios, mai există vreun personaj omorât sau închis de comuniști, despre care să putem zice ceva de bine fără să fim trecuți la index? Lăsați măcar unul de sămânță acolo. Trebuie să fi fost unul care să fi apucat să moară suficient de devreme fără să fi deranjat.

Are 42 de ani, e o femeie singură, dar mai puternică decât cei mai mulți dintre bărbații din politică. Nu are copii, pe fiul vitreg tocmai l-a nominalizat într-un denunț pentru intermedierea unei mite. Ca victimă colaterală, fără nuanțări sentimentale. E încă liberă, dar riscă să iasă din închisoare când va avea aproape sau chiar peste 50 de ani. Pe atunci, farmecele feminine, care au purtat-o atât de departe, vor fi cel mult o amintire întristătoare.

N-a fost înzestrată din naștere cu o frumusețe amețitoare, nici cu cine știe ce sofisticare, dar instinctul a ajutat-o să își folosească abil atuurile fizice. A jucat cartea feminității până pe marginea decenței, stârnind pasiuni dar și mai multă indignare și resentiment. Cumva părea că trișează folosind în ascensiunea sa indecent de rapidă singurele resurse la îndemâna unei fete provinciale. Lumea nu se mai sătura să se uite pe gaura cheii la pozele cu ea din tabloide și să bârfească despre ea, dar îi taxa ascensiunea ca parvenitism. În materie de parvenire, Elena Udrea s-a dovedit capabilă de performanțe uimitoare. Este, la urma urmei, cadru didactic universitar, a avut și oarece tentativă doctorală în domeniul geopoliticii. La care a renunțat jenată, spre deosebire de varianta ei masculină, Victor Ponta. Alt „răzbătător”, care ar fi pornit de la dormitul în gări și adunat monezi din cărucioare. Dar societatea vede altfel ascensiunea unui bărbat, îl scutește de toate insunuările mârlănești, chiar aplaudă saltul.

Dacă i-ai explica universitarei Elena Udrea că tocmai de la cultură i s-a tras căderea, probabil ar pufni cu dispreț și ar înșira variante mai plauzibile de generali, procurori și parteneri de afaceri delatori. E adevărat că această doamnă e autoarea celei mai mari evoluții personale dintre personajele politice de vârf. A urcat de la statutul de femeie-accesoriu, care se mărita îmbrăcată ca o parașută, cu cizme de piele și fustă, care abia îi acoperea chiloții, cu un domn gras și chel, până la nivelul unuia dintre cei mai buni comunicatori în politică, articulată și combativă, capabilă să livreze țintit mesaje percutate, fie ele și scrise de alții. Într-o vreme ajunsese la ținute sobre, cu taior negru și un aspect cizelat, apoi s-a întors debusolată la breton peste ochi și ruj siclam. Dacă s-ar fi îngrijit să își mobileze și mintea cu atâta pasiune câtă investea în genți și blănnuri, poate ar fi dezvoltat acel simț al măsurii, pe care cultura ți-l dă. Ar fi reușit să vadă ridicolul afișării cu aceste însemne ale bunăstării într-o societate sărăcită până la mizerie. Ar fi refuzat să se aventureze cu ambițiile mult peste granița unde competențele și decența ar fi trebuit să o rețină.

Încolțită spre capătul drumului, ca fugarele din „Thelma și Louise”, Elena Udrea apasă pedala de accelerație spre prăpastie, încercând să tragă după ea cât mai multe nume grele. E o acțiune kamikaze, fără sorți de izbândă în ce o privește. Ar fi avut mai multe șanse să își prelungească starea de libertate dacă spunea că e gravidă cu generalul Coldea, decât cu strategia din interviul dat Hotnews. Dar e o strategie mai bărbătească decât a oricărui bărbat din politică și afaceri, unii dintre ei ieșind chiar și în lacrimi din arest. Atacul său a fost direcționat cu atâta talent și atât de neașteptat, încât nici nu s-a observat că e oarecum similar cu al altor vinovați din politică. Până acum, borfașii de top spuneau previzibil că e un proces politic, comandat de Traian Băsescu. Ce spune Elena Udrea e o variație ceva mai sofisticată, pentru că indică alți comanditari ai sistemului. Și de data asta s-a lăsat tăcerea, pentru că acuzațiile ei par înfiorător de reale și de susținute. Și tocmai pentru că scenariul expus nu o disculpă mai deloc: o suprastructură coborâtă din fosta în actuala Securitate supervizează parazitarea resurselor societății prin agenții ei-lipitori, pe care le dirijează pas cu pas.

Sistemul acesta i-a permis și familiei Elenei Udrea un stil de viață nesperat, de care se pregătește să o deposedeze brutal, lucru pe care ni-l aduce la cunoștință ca pe o nedreptate scandaloasă. Destinul acestei persoane, oricât de tragic, e mai puțin relevant. Cu sau fără urmași biologici, Elena Udrea lasă în urmă moștenirea unui tablou dezolant, în care nu doar imparțialitatea Justiției e pusă sub dubiu. Din susținerile sale reiese că sistemul nu doar pedepsește părtinitor, dar îi creează pe corupți în propriile laboratoare de agenți, care ar trebui să toarne spre binele siguranței naționale, nu pentru subminarea economiei. Un sistem, care face politică activă, măsluiește sondajele și dă bani de furat pentru cumpărat televiziuni, își terorizează executanții și le elimină altora competitorii pe cale judiciară. De la acest tablou vom avea de pornit când se mai vorbi de reconstrucția țării, de la cel mai aspru tablou al mandatelor lui Traian Băsescu, făcut chiar de Elena Udrea, slăbiciunea sau unealta lui.

E atât de rea pentru Traian Băsescu lumina în care îl pune „urmașa” sa, că simt nevoia să adaug o notă pozitivă. Deși aparent nu ne-am mișcat deloc din 90 și ne-am întors la controlul total al Securității, cel puțin ceva s-a schimbat ireversibil în bine. E vorba de căderea legii tăcerii și a limitării la simple atacuri verbale între adversari. A fost clar din momentul în care Traian Băsescu și Monica Macovei au dat undă verde pentru apariția unui altfel de sistem judiciar, de când primii politicieni de la vârf au ajuns chiar să intre după gratii, că roata se va întoarce și că de acum înainte politicienii nu se vor mai ierta între ei când va fi vorba de intrat la închisoare. Chiar dacă aflăm acum că pe alocuri Justiția și serviciile de informații erau folosite în reglări de conturi între mafioți, tot e spre binele societății cu cât vor fi mai multe lichidări reciproce de acest tip.

Ruptura dintre grupările fostei puteri s-a produs în etape succesive, fiecare lăsând dezorientați susținătorii, care nu înțelegeau nici ce au de împărțit „ai noștri”, nici cu care să țină mai departe și care sunt „ăia buni”. Ultima dintre rupturi are loc chiar acum, începută uluitor cu o arestare la vârful procuraturii, a prietenei Alina Bica, ale cărei declarații sunt coordonate cu ale Elenei Udrea. După mai vechile rupturi între Blaga și Băsescu, între Macovei și Udrea, între grupul intelectualilor și PDL, apoi PMP, are loc și un război surd în fostul tandem Daniel Morar, Codruța Kovesi.
Cea din urmă e aparent în echipă perfectă cu SRI-ul lui Florian Coldea, iar acoperiții din presă execută foc la Daniel Morar și la restul judecătorilor din Curtea Constituțională, când li se resping legile Big Brother, pentru supravegherea mai strictă a populației fără mecanism de control judiciar.

Deocamdată e un mister dacă Elena Udrea acționează singură și din disperare, sau la instrucțiunile altcuiva, ca în cazul bilețelului roz. E un război atât de mare și fără speranță, cum numai Traian Băsescu s-ar încumeta să poarte, trebuie să îi recunoaștem amprenta inconfundabilă. Sau o „urmașă a lui Traian”, cum îi plăcea cândva să cânte. Paradoxal, dintr-un asemenea război, care ar conduce la decapitarea SRI, ar avea de câștigat chiar și cineva cu ambiții de supremație din DNA, care s-o fi săturat de eticheta de „divizie penală a SRI”, și care ar putea lupta cu mâna Elenei Udrea pentru și mai multă autonomie și supremație între instituțiile de forță. E un scenariu ușor aiuritor, dar care ar explica lăsarea în libertate a suspectei, care poate a livrat chiar bomba cerută de anchetator.

Un alt scenariu – speculație, trimite către un târg cu alte entități. Întâi, unele interne. Traian Băsescu a făcut marile schimbări în servicii și i-a pus stelele pe umăr lui Coldea după înscenarea răpirii jurnaliștilor în Irak, după cum s-a folosit și de alte incidente pentru a opera schimbări în aceste structuri. Klaus Iohannis ar putea fi sfătuit să facă același lucru, și are nevoie de puțin ajutor, ca să meargă cu schimbările puțin mai departe de persoana șefului instituției. Alți ofițeri pot încerca să își plătească niște polițe, în timp ce alții, ca Elena Udrea, ar putea încerca să își cumpere clemența și supraviețuirea jucând acum o altă partitură, decât cea a blatului cu Victor Ponta, de dinainte de alegeri.

În fine, Elena Udrea, Traian Băsescu sau Klaus Iohannis pot încerca fiecare câte o misiune, care să livreze unealta securistă în alte mâini externe, deși Marele Licurici n-ar avea a se plânge de cum a răspuns la comenzi până acum. E poate o încercare de victimizare în stil Timosenko, la care speră pe cont propriu doamna Udrea, strategie care nu a înduișat pe nimeni în cazul Năstase, dar ar putea fi mai de succes cu Udrea, dacă lovește unde alții au interes. Sau chiar Băsescu ar putea încerca să se declare învins de sistem în ochii occidentalilor.
Dar dacă alte entități externe nu sunt deranjate de sistem, așa cum e el descris, ci vor doar să îl preia ca atare. Adică un sistem de informații, care produce bani din politică, influențează rezultatul alegerilor și folosește procurorii ca pe o măciucă. De ce n-am presupune că există destui și în afară, nu doar la noi, care ar vrea un asemenea sistem intact dar sub control propriu. A părut bizară alegerea Hotnews ca vehicul pentru interviul-bombă, în condițiile în care Dan Tapalagă și-a arătat în mai multe rânduri antipatia pentru Elena Udrea. Site-ul, cândva al fugarului Cristian Sima, e acum în sfera de influență a think-tank-ului Stratfor, finanțat de CIA, al americanului de origine evreiască George Freedman. Cum și alți conaționali de-ai săi din aripa stângii americane, ca Victoria Nuland și George Soros, se interesează îndeaproape de mersul societății românești, direct sau prin reprezentanții în „societatea civilă”, putem specula o posibilă predare a centrului de control spre altă grupare de peste Ocean. După cum și noua schimbare de gardă de la Cotroceni ar putea însemna o reorientare spre Europa cu preponderență față de America.

Toate acestea sunt doar scenarii și speculații. Cel mai rău pentru România ar fi acoperirea acestui scandal, care ar permite un asemenea transfer de putere, spre interior sau exterior, în locul demantelării sistemului. Este același sistem, care a creat primele generații de milionari – din privatizări, devalizări de bănci, apoi din contracte cu statul și din vămuirea contractelor de stat pentru alții. În clipa de față, în jurul Elenei Udrea s-a făcut vid, ca în jurul unui ciumat. De vină nu e doar caracterul persoanei și felul fără scrupule în care a făcut carieră și s-a îmbogățit, ci și că sunt prea puțini oameni onești în politică și presă, care să se bucure și să încurajeze incendiul pe care ar vrea să îl provoace de una singură apriga femeie. Și asta pentru că cei mai mulți sunt dependenți de buna funcționare a acestui sistem de transformat puterea în bani și banii în putere.

Prin rotație, marile puteri pun în funcțiune tiparnița băncii centrale, prin care politicienii și marii speculatori financiari din spatele lor își cresc influența și avutul. Statele Unite au patentat metoda, chinezii au depășit-o cantitativ, japonezii sunt recordmenii în procente. Acum a venit rândul UE, care preia ștafeta și lasă baltă responsabilitatea fiscală. Schema decurge cam așa:

Primele care primesc banii ieftini, produși din neant, sunt marile conglomerate financiare, cumpărătoare de titluri de stat. Politicienii pot ieși să anunțe mândri că țara se poate îndatora acum ieftin, s-a găsit cine să le cumpere obligațiunile cu bani din celălalt buzunar al statului.

Teoretic, pentru România, îndatorarea la costuri mai mici ar fi chiar șansa dezvoltării. Dar nu există precedente istorice recente, când împrumuturile să fi fost folosite pentru o economie mai competitivă. Dimpotrivă, e o bună scuză pentru iresponsabilitate și amânarea reformelor.

Surplusul de lichiditate, se revarsă apoi spre burse, acțiunile se umflă. Politicienii ies și spun: iată, piețele ne-au confirmat, uitați cum duduie. Care piețe? că nu mai există capitalism de mult, doar pariuri speculative.

Conform teoriei, banii încep să se reverse „în economia reală”, prin băncile comerciale, care accelerează creditarea. Primii serviți sunt clienții statului, cei care prind primele contracte preferențiale pentru „investiții”. Prin ei, sistemul își consolidează influența – marii brokeri de lobby împart câte ceva cu ONG-urile arondate, mai cumpără trusturi de presă și politicieni.

Vin la rând marile corporații, care se califică pentru credite cu dobândă joasă. Cu aceste fonduri, vor putea face achiziții, fuziuni, extinderi pe „piețele emergente”. Micii rivali de la periferie sunt sufocați și eliminați cu ajutorul acestui șuvoi de cash și prin volum, nu neapărat printr-o eficiență mai mare.

La spartul târgului, frimituri din ce-a produs tiparnița de bani ajung și la firmele nearondate, respectiv la simpli salariați. Dar până atunci, inflația deja le-a erodat puterea de cumpărare, încât au mai mult de acoperit decât de primit în urma beției financiare. Până atunci, deja băncile, care au rulat fonduri cu dobândă zero emise de stat, deja țipă că au nevoie de pachete de salvare, ca să nu se prăbușească sistemul, sau „piețele” dau semne de impacientare în absența unui nou pachet stimulativ de „creștere economică”.

Teoria intolerantă, care circulă zilele astea tot mai explicit, sună cam așa: Europa e o frumoasă insulă de civilizație, o cetate asediată de barbarii islamiști. Noi am greșit că am fost prea toleranți și ar trebui să le lăsăm naibi de principii și să luăm măsuri drastice, că uite, vin năvălitorii, pentru care nu contează valorile noastre.

Într-adevăr valorile noastre (euro-atlantice) sunt apă de ploaie acolo, pentru că așa le-au și tratat liderii noștri în ultimul secol. Apropo de exod: sunt peste 4 milioane de palestinieni refugiați ca urmare a Nakba (incluzând aici cei născuți în exil). Ei au trebuit să facă loc altor milioane de israelieni din Europa, pe care europenii i-au vrut plecați din țările lor. O problemă pur europeană, pusă în brațele arabilor de nobilii stăpâni ai principiilor și valorilor.

Lor li se adaugă multe zeci de milioane de musulmani, ale căror țări au fost făcute zob în războaie recente, pentru că oamenii cu principii și valori au descoperit valoarea petrolului. Și alte câteva sute de milioane din fostele colonii, pe care europenii i-au găsit săraci, sălbatici și cu resurse neexploatate, și i-au lăsat tot săraci, mai puțin sălbatici și fără resurse.

În geopolitică pare să funcționeze principiul concurenței din economie. Cât timp Vestul a avut competiție ideologică în Imperiul Sovietic, a produs câteva exemple strălucite de țări cucerite și apoi ridicate spectaculos: Japonia, Germania de Vest, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Hong Kong șa. Poate și Turcia intră pe listă ca efect pozitiv al occidentalizării.

După căderea URSS, Vestul a generat tot mai multe războaie sub stindardul nobil al valorilor civilizației sale, dar nici măcar un exemplu de reușită post-conflict nu poate fi dat. Mai mult, s-a îndepărtat el însuși tot mai mult de acel proiect: tortura atroce de la Abu Ghraib, asasinatele fără proces, sistemul global de supraveghere, exportul de corupție și jaful practicat prin sistemul financiar; eșecul rețetelor de dezvoltare din țările neinvadate militar. Prăpastia dintre principiile declamate și șansele reale ale migranților, inclusiv la a doua sau a treia generație.

Dar, da, e mai reconfortant pentru noi, ca europeni, să credem că totul a pornit lunile trecute, de la niște caricaturi.

Ce ipocriți! Acum o săptămână aproape îl linșaseră pe un fost deținut politic, pentru o vorbă spusă la o înmormântare a unor colegi de celulă. Cică trebuie stârpită fără milă orice apreciere a extremismului, să demascăm legionarii.
Acum s-au întors cu 180 de grade și fac apologia libertății totale de expresie. Strigă jos corectitudinea politică, jos marxismul occidental! Cică nu ne apărăm valorile dacă libertatea de exprimare nu e totală.

Cică musulmanii să se obișnuiască cu insultele, să știe de glumă, că nu mai suntem în Evul Mediu. Văd și un articol în care ni se explică utilitatea socială a blasfemiei, care ar dezvolta spiritul critic. „Jos dogmele!” Pe aceeași linie putem fi chemați să ne insultăm, dacă tot progresăm testându-ne limitele.

În realitate, orice om are ceva sfânt, credincios sau nu. Pentru unii e religia, pentru alții e trecutul, părinții, steagul, holocaustul, gulagul, rațiunea, libertatea, copiii, egalitatea de gen, cine mai știe ce. Nici Occidentul, nici cei care și-au schimbat poza de profil cu Charlie nu au renunțat la toate acestea. Dacă nu credeți, luați-le pe rând și vedeți că atacul la una din ele tot li se pare intolerabil, pentru ceva tot sunt gata să sară cu semnătura pe petiție.

„Un fanatic vrea să purifice lumea de idolatrie”, scrie Dominique Colas, amintind că termenul a fost folosit pentru prima dată de Luther și Calvin, pentru a-i desemna pe sectanții, care ardeau simboluri religioase. Eticheta li se potrivește perfect caricaturiștilor francezi, care erau fanatici ai ateismului, în felul lor, tot niște oameni stăpâniți de un zel religios prin dimensiunea și extremismul obsesiei.

Murind, ei au devenit pentru alții martiri ai unui alt cult, a cărui utopie finală e o societate complet sterilizată de mituri, în care totul a fost demolat, pentru a păstra undeva ascuns singurul simbol căruia ei înșiși îi recunosc sacralitatea. Pentru a putea câștiga un atu moral, acești nihiliști pragmatici reclamă acum că apără civilizația „noastră”, în fața barbarilor înapoiați și dogmatici. Fără să precizeze ce ar mai rămâne de apărat din civilizația vestică, dacă ea însăși nu ar mai păstra nimic sfânt.

Nu cumva tocmai ipocrizia cu care e aplicat dublul standard pentru diverse victime și conflicte, face Occidentul detestabil celorlalți? Sau faptul că vorbește necontenit de valori, pe care le încalcă primul, că nu își mai ia în serios religia și îi privește ca o bizarerie pe cei care o fac?

Toată sofistica lor despre libertatea totală de exprimare cade la primul afront adus termenului sacru la care țin. Instantaneu se vor grupa ca un arici și vor cere ostracizarea huliganului, a extremistului. „Așa ceva nu tolerăm în societatea noastră, care și așa a fost mai tolerantă decât a voastră de-a lungul istoriei.”

Din vreme în vreme, planeta e străbătută de un fior și un oftat. E semn că un alb dintr-o țară bogată a murit într-un mod înfiorător: a fost decapitat cu un cuțit sau împușcat, ori s-a prăbușit cu avionul. Atunci intră în scenă filosofii necroloagelor, e momentul de glorie al celor cu condei patetic, înzestrați cu iscusința de a găsi în respectiva tragedie un simbol. „Nu e ucis doar un om, întreaga umanitate moare împreună cu el!”, va declama retorul, în legănatul aprobator de capete îngândurate.

În general, omenirea e grăbită, nu stă în loc pentru orice fleac. Cu cât e mai prosperă societatea, cu atât mai grăbită și timpul mai scump. Doar în pustiurile afgane sau africane, între stânci sau dune, timpul e veșnic, în consecință viața e cea mai ieftină acolo. Cine stă să numere răposații acelor locuri? Noroc cu omul civilizat, care are internet și statistici în timp real. Suntem 7 miliarde. Plus sau minus. Vestea bună e că azi s-au născut 324.869 de bebeluși pe fața pământului. Galbeni și negri, cei mai mulți dintre ei. Vestea proastă e că tot azi au murit 134.153 de oameni.

Veștile proaste se vând mai bine, moartea e singura știre care sparge râul de știri. Breaking news! În special, când vine în grup: „12 morți astăzi, într-un accident de microbuz”. Niciodată n-auzi: „12 bebeluși s-au născut astăzi la Maternitatea Giulești”, deși sunt sigur că se întâmplă, dar cumva ni se ascunde noutatea asta. Așadar avem 134 de mii de morți în decurs de 24 de ore. Nici măcar Știrile de la ora 5 nu pot acoperi atâtea vești, oricât de multe detalii ar da despre fiecare Cătălin Radu Tănase, cât de tremurător și-ar ridica sprâncelene frumoasa Monica Dascălu. Doar câțiva cetățeni foarte speciali din Vaslui și Dorohoi vor avea parte de asemenea mențiuni.

Dar gloria lor e nimic pe lângă morții care prind prime-time-ul, cărora Andreea Esca le va dedica un cuvânt de luare aminte, peste poza cărora un fundal negru se va așterne o secundă în acorduri de muzică clasică. Mult mai stilat, să recunoaștem, decât să fii luat în balon și pe ultimul drum de doctorul Bacalbașa!

Ei bine, există ceva și mai sus de atât în materie de onoruri funerare. Sunt morți de importanță planetară, cei despre care vorbeam în primul paragraf. Aceia sunt morți cu substrat ideologic, a căror dispariție, dacă nu o deplângi, te excluzi din rândul lumii civilizate. Meritul de a-i extrage din anonimatul celor 134 de mii de morți zilnice le aparține marilor „influenceri” ai planetei, cei care îi atrag discret atenția ocupatului om vestic în privința solemnității unei dispariții, care merită cel puțin un moment de reculegere. Pentru ca un trup neînsuflețit să merite onoruri ale mapamondului, dispariția lui trebuie să fie transformată într-un simbol: un ziarist e ucis pentru libertatea de exprimare, un turist răpit, dispare pentru civilizația noastră, soldatul acoperit cu drapel, pentru a aduce democrația și ca să ne apere de teroriști.

Aceștia sunt morții-simbol, purtători (fără să știe) ai unei idei cu majuscule. Restul, din cei 134 de mii, sunt morții-număr, morții-statistică, indiferent că și ei mor poate nu de bătrânețe sau boală. A-i pune pe morții-număr lângă morții-simbol e un afront pentru omul civilizat. Dacă spui că în al doilea război mondial au murit cam 20 de milioane de chinezi, sau că imediat după capitularea Germaniei au mai murit cam 3 milioane de nemți, epurați în țările dimprejurul „Vaterland”-ului lor, riști să fii suspectat de relativizarea holocaustului. Cu atât mai rău, să opui numărul echivalent din Holodomor, genocidul lui Stalin din Ucraina, sau chiar suta de milioane de victime a comunismului în istorie.

După părerea mea, Occidentul și-a pierdut dreptul de a mai pretinde compasiunea restului planetei pentru micile lui tragedii supra-mediatizate, de tipul caricaturiștilor împușcați la Paris sau al ostatecilor din Irak. E chiar indecent felul insolent în care se presupune că omenirea trebuie să își modifice pulsul de fiecare dată când dispare tragic un european sau nord-american. Nu pentru că superba retorică nu a unicității vieții nu s-ar susține. Nu, nu pentru că peste un milion de irakieni și afgani au fost uciși de când Occidentul luptă cu dușmanul nevăzut al terorismului și caută fantomatice „arme de distrugere în masă”. Nu despre logica numerelor e vorba aici. Ci de nepăsarea totală față de morți ce ar fi putut fi cel puțin la fel de simbolice.

Da, chiar așa e, fiecare dispariție înseamnă o dramă! Nu e nevoie să fie mii și milioane ca să ne miște, e suficient un destin fracturat. Și da, nicio crimă nu poate fi justificată – nici de o altă crimă, nici de vreo învățătură religioasă sau laică. (De departe, ateismul de stat are la activ cele mai multe crime din istorie, mai numeroase decât orice bilanțuri ale unor războaie și atentate cu justificare religioasă. Toate în numele progresului și rațiunii.) Tocmai pentru că uciderea mi se pare atât de odioasă, găsesc respingător că lumii i se pune simbolic un pistol imaginar la tâmplă și i se cere sensibilitate.

Există morți pe care e ilegal să le negi, poți merge la pușcărie dacă o faci. Și există morți, pe care nu e suficient să le iei la cunoștință, ți se cere să te raportezi emoțional la el. Dacă nu, ești vândut islamiștilor, rușilor sau nord-coreenilor. Occidentul, care a ridicat din umeri la raportul despre torturile de la Abu Ghraib, e șocat că e decapitat unul de-al lor. Asta în timp ce decapitarea e folosită curent în Arabia Saudită, aliatul fără de care dolarul riscă să se prăbușească.

Astăzi, atacatori musulmani, despre care se presupune că sunt adepți ai Al Qaida, au împușcat mortal 12 persoane la Paris, rănind alți 11. Întreaga planetă s-a oprit consternată de această mârșăvie fără circumstanțe atenunate. În 1995, un american de origine evreiască a intrat cu o armă automată într-o moschee din Hebron și a ucis 29 de musulmani la rugăciune, rănind alți 125. Mă întreb oare câți occidentali au înregistrat în memorie un asemenea incident. Sau alte zeci și zeci de detalii similare din conflicte ce pot coborî până în epoca pietrei, trecând prin cruciade, bombardamente, atentate teroriste, apoi iarăși războaie ale pietrelor (intifade). Cu multe mii de morți de o parte și de alta, istorii ale violenței la care memoria colectivă se poate raporta revanșard, mai curând decât la niște caricaturi mai mult sau mai puțin amuzante ori de prost gust. Dar pentru omul civilizat și integru, e de preferat să lege atentatul de azi de niște caricaturi, de libertatea presei. Altfel simbolurile n-ar mai funcționa și ne-am întoarce la statisticile pe care le-am ignorat, la acel înfiorător peste un milion de musulmani victime ale lui „war on terror”.

În acest război al civilizațiilor, în care agresorii sunt mult mai civilizați, presa a fost și ea deopotrivă victimă și actor, dacă tot e vorba acum de libertatea presei. Da, ziariști cu inimă mare au murit încercând să facă fotografiile cele mai bune, alții au plătit pentru o opinie, alții doar pentru un zâmbet pe care poate inocent au vrut să îl provoace. La fel cum alții din breaslă, mult mai mulți la număr, au ales să devină martori părtinitori, propagandiști de serviciu ai celor puternici. Sunt cei care au păstrat Occidentul în bula sa de indiferență și ipocrizie. Acel Occident pentru care civilii pakistanezi uciși cu drona de la câțiva metri sunt subiecte neinteresante. Occident pentru care devastarea totală a unor orașe din Siria, Libia sau Palestina sunt non-subiecte, dar care tremură sincer de emoție, simțindu-și propria civilizație amenințată de doi atentatori demenți. Înainte de a cere lumii să fie străbătută de aceeași emoție la tragediile sale, Vestul ar trebui să se oprească măcar pentru o secundă pentru a contempla imaginile unei drone, care plutește peste un cartier proaspăt bombardat, de sub dărâmăturile căruia s-ar putea ridica viitoare generație de teroriști. Cum sunt cele filmate de jurnaliștii de la BBC, care fac ceva mai mult pentru ideea de presă decât cei care atacă o religie, pe care nu o înțeleg, în numele libertății de exprimare.

În urmă cu câteva zile în urmă, un bebeluș murea în Franța între migranții țigani. Primarul unei localități de acolo a refuzat să acorde un loc în cimitir pentru acel mic coșciug, pe motiv că locurile sunt doar pentru localnicii plătitori de taxe. Am văzut cu dezgust pe Facebook cum gestul primarului era salutat cu entuziasm de români. Situația s-a reparat cumva, primarul s-a scuzat că a fost o neînțelegere și a ieșit din scandal. Nici presa n-a insistat, dacă ar fi fost vorba de altă etnie, sigur primarul ar fi fost scos definitiv din viața politică. Astăzi, fix admiratorii acelui primar francez de pe Facebook clocoteau de indignare în solidaritate cu Franța, sora noastră mai mare, lovită de atentatorii islamici. Cică erau în joc valorile noastre, ale lumii civilizate!

Poate Traian Băsescu a avut un plan secret de unificare a dreptei sub fusta Elenei Udrea. Pardon, sub umbrela PMP, care se rupe pentru a putea uni mai bine. Dar noi n-am înțeles și ne-am gândit la amantlâcuri de moș amețit de o tinerică. Sau, și mai rău, la o mafie politică finanțată din retrocedări și trafic de influență, căreia președintele i-a devenit prea îndatorat să se mai poată extrage. Iaca așa s-a cheltuit în deriziune finalul unui mandat cu realizări istorice. Că noi n-am putut să cuprindem așa o anvergură a viziunii.

Dar, spre norocul nostru, e cineva capabil să ia drumul de la capăt și să ne mai dea o șansă: Klaus Iohannis, președintele fătucii bine făcute. Sasul cu vorbire poticnită a venit de acasă cu altă tinerică fâșneață, plesnind de sex-appeal, capabilă să ne suscite interesul, să unifice și să reformeze dreapta. Și-i fotogenicăăă, tii! Vorba aceea: bună pentru PNL, bună pentru România.
Alina Gorghiu (după cum se poate observa în imaginea alăturată, în care Alina biciclista ne face cu ochiul cu un „camel toe” de toată frumusețea)

Și ce-i în neregulă cu Alina Gorghiu?! De ce atâta furie și frustrare masculină, atâta misoginism? Nu are voie președintele proaspăt ales să își delege cui vrea uriașul capital de încredere câștigat în alegeri?
Are, dar va plăti scump pentru asta. Încă are un cec în alb, după o victorie datorată mai mult unei conjuncturi norocoase pentru el, decât unor merite personale. Poporul nici n-a clipit că a dispărut o săptămână – două în vacanță prin Florida sau pe unde s-o fi relaxat. I se iartă multe deocamdată. Cu atât mai mare prostia să risipești această lună de miere, pe care votantul ți-o acordă, pe ceva lipsit de conținut.

Pentru că Alina Gorghiu face parte din generația tinerilor cititori de mesaje de la partid, loiali grupului ca unei echipe de fotbal. Nu dintr-o convingere, ci dintr-un calculat spirit de echipă. La fel ca Șova, Codrin Ștefănescu, Cătălin Ivan și mulți alți juni infernali. Observați că am dat doar exemple masculine, pentru că nu sexul e problema Alinuței ci lipsa de substanță și de scrupule. Dacă ar fi fost să dau exemple feminine, lucrurile s-ar fi complicat, pentru că nu aș fi găsit decât exemple gen Elena Udrea, Lavinia Șandru, Vrânceanu Firea, Monica Ridzi, Roberta Anastase. Nu-i un păcat să fii tânără și frumoasă, e o problemă când doar fizicul te recomandă sau, și mai rău, când îl folosești pentru a urca în ierarhie mototolind cearceafuri. Când poți fi luată peste picior de colegi mai bădărani cu aluzii la amantlâcuri cu alde Bogdan Olteanu sau Mihai Voicu. Nu că ar fi de preferat să ți se amintească și că ai inițiat legi pentru actualul deținut liberal Mișu Vlasov.

Ascensiunea Alinei Gorghiu e atât de rapidă și de nemeritată, încât căderea în ridicol nu poate fi departe, iar Iohannis va deconta și el parte din factură. Pentru că felul în care acesta a forțat alegerea protejatei sale a fost un abuz. Constituția asta debilă cere imparțialitate totală președintelui, principiu încălcat sub pretextul firav că încă nu a fost învestit cu această magistratură. Nu așa ne imaginam noi un neamț, respectând selectiv regulile. Numind practic o succesoare fără greutate (dar cu siluetă), Iohannis își anunță clar intențiile de a avea un partid prezidențial, cum are Putin și orice alt model nefericit pe care și l-ar fi putut alege.

Nimic de spus, oferta de cadre a putregaiului numit PNL era de groază. Când ai de ales între o fufă zveltă și ageră la minte, un fonfăit și un bețiv, n-ai mare lucru de pierdut alegând-o pe prima. Ai fi putut merge pe mâna Noricăi Nicolai, la urma urmei, că tot nu mai conta, hai mai bine să punctăm măcar la impresia artistică.
Mi se pare o impertinență să pui în brațe moștenirea liberală unui personaj inconsistent, doar pentru că e un capriciu pe care ți-l permiți în vârf de popularitate ca președinte. Facultăți particulare și o gălăgie de masterate și cursuri pe la instituții gen Universitatea de Apărare nu pot ține loc de experiență profesională. Care e toată la stat sau în sinecuri la catedră, cum îi șade bine oricărui liberal adevărat.
Promovarea unor tupeiști buni de gură nu e deloc o speranță, oricât am ambala-o în „promovarea tinerilor”. E chiar motivul pentru care tinerii decenți și valoroși sunt ținuți departe de fenomen. Credeam că oamenii s-au lecuit de aceste entuziasme ale suflului tânăr de când cu eșecul lui Victor Ponta și apropiata cădere a Elenei Udrea. Dar se pare că Iohannis nu e capabil să învețe din greșelile altora, preferă să le facă pe ale lui.

Am devenit o națiune atât de militaristă încât ne sărbătorim doar prin parade militare? Uniformele de toate felurile au acaparat ziua națională, care s-a transformat în ziua armatei.

Am o propunere mai bună: ce-ar fi să organizăm defilări și cu alte categorii de cetățeni? E drept că pentru asta ar trebui mutată și ziua într-un anotimp mai blând, că oamenii normali nu umblă prin ger fără să comenteze.

De exemplu, defilarea ar putea fi deschisă de câteva microbuze tixite cu navetiști. În spatele lor ar veni pedalând un regiment de ecologiști și poștași. Ies foarte ușor în evidență coloanele de taxiuri galbene, cu șoferi agitând pe geam bâte de baseball. În urma lor trece, în halate albe, grupul farmacistelor de la Catena. Parada continuă cu forța de livrare rapidă, o divizie de scutere de la Jerry’s Pizza. Și așa mai departe. Ar fi o paradă care ar stârni mult mai mult interes.

Voi promova, cu ocazia alegerilor din Republica Moldova, două reușite jurnalistice excelente. Primul e un scurt documentar informativ și cu momente amuzante despre scena politică de peste Prut. Al doilea e o investigație riscantă în subteranele crimei organizate, care amenință să preia controlul politico-mediatic al micuței republici românești. Ambele descriu foarte clar contextul acestor alegeri, miza bătăliei geo-politice între Est și Vest. Dar ele vorbesc foarte bine și despre noi, cei de dincoace de Prut, care ne putem recunoaște ca societate în acest tablou cu tușe îngroșate.

Documentarul Moldova alege e realizat pentru Adevărul de o echipă formată din: Cristian Delcea, Alex Varninschi, Elena Dumitru și Mircea Barbu. Este o prezentare succintă a principalelor partide înscrise în cursă. De o parte sunt comuniștii lui Vladimir Voronin, partidul mamut al nostalgicilor URSS, al populației îmbătrânite din satele Basarabiei, exponent al unui sistem corupt, fără apetit pentru niciun fel de reforme. Și, evident, principalul magnet pentru voturile filo-rușilor.

Varianta mai soft e Partidul Socialiștilor, condus de Igor Dodon. Aceștia se pronunță explicit pentru Uniunea Vamală Euro-Asiatică, promovată de Vladimir Putin, resping ideea europeană și promovează limba rusă.
Pe site-ul oficial al partidului, imaginea de deasupra siglei e cea a lui Vladimir Putin, primindu-i în audiență pe servanții săi moldoveni.

Dacă justiția nu ar fi intervenit, pe podiumul stângii pro-ruse s-ar fi clasat Partidul Patria, înființat de oligarhul Renato Usatii. Acesta este personajul investigației Asasin în lege, realizată de jurnalistul Mihai Munteanu.

Acesta a reușit să pătrundă între liderii crimei organizate din Moldova, pentru a investiga tentativele de asasinat ale unor oligarhi cu afaceri în Rusia și Moldova. Printre cei suspectați a fi ordonat un asasinat din răzbunare este și Renato Usatii, un tânăr îmbogățit dintr-o afacere cu statul rus, întors în Moldova pe cai mari ca filantrop, vedetă media și politician cu ambiții de dictator. Usatii face donații și declarații bombastice în stil Becali, circulă în Rolls Royce printre căruțele de pe șoselele moldovenești și organizează concerte gratuite pentru mii de tineri.

Într-o filmare cu camera ascunsă, Renato Usatii se deconspiră ca agent de influență al FSB, urmașul KGB, întors în țară cu banii rușilor pentru a cumpăra influență în rândul politicienilor și magistraților. Interlopul îmbogățit se visează un Lukașenko, un dictator kitsch peste o societate sărăcită total. După aceste dezvăluiri și descoperirea de armament pregătit pentru operațiuni ruse în Moldova după alegeri, Renato Usatii a fugit la Moscova, abandonând micul său partid, cotat cu 6-8% din voturi, ce se vor scurge probabil către comuniștii și socialiștii rămași în cursă.

Un asemenea personaj e cum nu se poate mai elocvent pentru alegerea pe care o are de făcut Moldova. Și pentru alegerea de care românii s-au dovedit conștienți la recentele alegeri. Modelul Putin e unul al unei bogății concentrate în câteva mâini. E fascinația puterii brute, dictatoriale, care poate realiza multe în timp scurt, cu efecte ruinătoare pe termen lung. O lume a violenței extreme, în care afacerile sunt preluate pur și simplu, prin forțarea unei semnături de vânzare sub amenințarea armei. În care serviciile secrete au afaceri prorii și cer cotă parte din afacerile prospere, după cum cer și politicienii decidenți. În care nu există sistem judiciar independent, căruia să i te poți adresa.

Pentru că a cunoscut rar violența brută între grupări de afaceri, societatea românească nici nu a conștientizat care sunt consecințele cele mai sumbre ale corupției și de ce trebuie susținută ofensiva DNA. Dar votul negativ dat lui Ponta la ultimele alegeri arată că foarte mulți au simți instinctiv pericolele unui asemenea sistem.

O variantă mai apropiată de pesedismul românesc ar putea fi Partidul Democrat, al fostului comunist, aliat cu pro-europenii, Marian Lupu, și al magnatului media Vladimir Plahotniuc. Partidul are chiar și siglă cu trei trandafiri, ca PDSR-ul de pe vremea lui Iliescu și Văcăroiu, semn că imaginația nu dă pe-afară nici la Moscova. Teoretic, partidul lui Lupu e unul social-democrat pro-european. Practic, jocurile pe care le face sunt mai aproape de interesele ruse, alianțele post-electorale putând fi făcute cu oricare grupare, cu bătăi de cap pentru orice coaliție care i-ar coopta.

Drama moldovenească în aceste alegeri e că de cealaltă parte, în tabăra pro-europeană, există puțin exemple pozitive. Fărâmițată și roasă de ambiții, coaliția pentru Europa a dezamăgit prin propriile scandaluri de corupție, nehotărâre și incompetență.
Cele mai mari șanse dintre acestea le are PLDM (Partidul Liberal Democrat) al fostului premier Vlad Filat, obligat să se retragă în urma unui scandal de corupție, dar rămas la butoane în spatele premierului Iurie Leancă, prietenul lui Ponta. Filat a fost membru în partidul lui Marian Lupu, care i-a susținut ascensiunea, și are o avere suspectă considerabilă.
Fiind cel mai bine plasat partid pro-european în această cursă, PLDM a beneficiat și de susținerea pe ultima sută de metri a lui Klaus Iohannis, sosit la Chișinău înainte de a prelua oficial mandatul, în prima sa vizită de după ce a fost ales.

Mult mai frecventabil e Partidul Liberal, al actualului președinte Mihai Ghimpu și al promițătorului primar al Chișinăului, Dorin Chirtoacă. PL promovează o politică deschisă de aderare la NATO și UE, precum și apropierea de România. Această grupare a avut relații foarte bune cu președintele Băsescu, de al cărui sprijin a și beneficiat.

Singurul partid care susține explicit unirea cu România este Partidul Național Liberal, condus de Vitalia Pavlicenco. Din păcate această grupare e creditată cu șanse mici, probabil și din cauza unui leadership mai puțin carismatic, sau pentru că ideea unirii e considerată pentru moment una radicală.

Poporul ăsta mult hulit are ceva miraculos în el, capabil să uimească lumea și în rău, dar și în bine. N-am avut așteptări mari de la Iohannis și nici nu-l mai credeam în stare să învingă, n-am fost fan și nici nu sunt dintre cei ce s-au îndrăgostit brusc de el în preajma alegerilor. Dar în noaptea asta am simțit un moment de fericire, în stradă, alături de circa 10.000 de bucureșteni. Are, de fapt, foarte puțină legătură cu acest politician misterios, despre care nu știm mai nimic, și n-are deloc legătură cu mașina de partid care l-a susținut.

E vorba despre surpriza frumoasă pe care mi-a făcut-o o generație, care trage România după ea, într-o direcție bună, despre care masa mare și inertă nici n-are habar că există și cum arată. Am progresat enorm ca națiune, de la ianuarie 90, când lumea îi privea cu suspiciune pe cei plecați afară. Când doi români get beget luau doar câteva procente în cursa prezidențială pentru că trăiseră la Paris și Londra, pierzându-și astfel ceva din „românitatea” lor. Ce intuiție fabuloasă pe acest popor, să fie capabil acum să dea cu piciorul încercării grosolane de a folosi stereotipuri și frici despre un străin, neortodox și fără copii!
Uimitor cum românii, care trudesc în afară, ca să mai trimită un ban acasă, s-au mobilizat și au salvat încă o dată țara, urnind căruța cu un secol înainte.

M-am bucurat, mai ales să văd în stradă lume normală, vorba președintelui. Preponderent tineri, care au plecat repejor spre case după o oră de sărbătorit, vorbind între ei despre cum trebuie să fie mâine la muncă. Eram deja ca la o petrecere de nemți, unde se dă stingerea devreme.

Mi-a plăcut enorm să văd oameni obișnuiți, cu totul de alt tip decât cei aduși cu autocarele la mitingurile organizate de partide. Bucureștenii ieșiți în stradă în noaptea asta sunt sigur că ar fi fluierat orice politician, erau genul capabili să judece critic despre orice ales, indiferent că au o simpatie sau alta. Nu erau genul care trăiește din politică, ba chiar mulți dintre ei sunt sigur că nici nu discută politică decât foarte rar, când sunt evenimente mai importante. Aș vrea să văd această generație de oameni preocupați de profesia lor, dar nu dezinteresați de soarta țării, că alungă de pe ecrane „prompteriștii” partidelor, acei indivizi infernali, care turuie mesaje date de partid, cu profesii incerte, fără convingeri și mereu obedienți șefilor de moment. Am progresa enorm, dacă dintre acești oameni onești s-ar recruta viitorii politicieni. Poate sper prea mult în euforia momentului.

manifestatie anti PSD Klaus Iohannis Klaus Iohannis PSD infrangere steaguri tricolor azil teleorman victor ponta anti PSD

Am ieșit din casă după primele exit-polluri, fără să știu dacă mă duc să protestez sau să sărbătoresc. Credeam că Ponta a câștigat alegerile, dar mai există o șansă, firavă, pe undeva, la numărătoarea finală. Pur și simplu, am simțit că se va aduna un grup simpatic în stradă, alături de care să facem măcar haz de necaz. Să râdem de Mickey Mouse.
Primul grup pe care l-am găsit a fost în Piața Universității, unde erau doar câteva sute de persoane și carele de televiziune. Erau și ecologiștii cu #unitisalvam dar nu ei dădeau tonul. Se striga jos comuniștii, se cânta imnul golanilor. Nici ei nu știau rezultatul alegerilor.

Dar dispoziția era bună. Se striga: „Geoană și ai lui, cascadorii râsului” și se cânta „Daciana, dragostea mea!”. Aflu că există o manifestație și mai mare în Piața Victoriei și pornesc într-acolo. Pierd înfruntarea cu jandarmii de la sediul Kiseleff, dar prind coloana undeva pe Lascăr Catargiu și nu-mi vine să-mi cred ochilor. E o coloană imensă, căreia n-am putut să-i văd niciunul din capete, și dinspre Victoriei și spre Romană. E o atmosferă ceva între revoluție și revelion.

Se strigă „PSD – ciuma roșie” și „DNA vine să vă ia”, „Ponta, nu uita, tu te duci la Rahova”.
Lumea află în coloană prin telefoanele mobile că Ponta și-a recunoscut înfrângerea și l-a sunat să îl felicite pe Iohannis.

Iohannis e ignorat de manifestanți, scandările sunt în general anti-Ponta. Dar tot i se adresează un „Klaus, Klaus, Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse!”

Se cântă iar „Daciana, dragostea mea, dragostea mea!” (cred că e melodia de la Yellow Submarine)

În fine, coloana ajunge în Piața Universității unde sunt carele de transmisiune. Se strigă: „Antena 3, niște derbedei!”. Sunt huiduiți și cei de la Ghiță TV, dar România TV se pare că încă nu-i un brand care să inspire scandări. Un brand al neobrăzării se construiește în timp, nu poți atinge așa culmi de la statutul de televiziune tabloidă de partid.

E și Tudor Chirilă, care sărbătorește, și Cătălin Radu Tănase, care transmite furibund, ca la nenorocirile, pe care le relatează de obicei. Din clădirea Teatrului Național nu ies nici Florina Cercel nici Caramitru. Doar paiațele lui Caragiale privesc impasibile la sărbătoarea românească.

Un tânăr urcă pe un stâlp și dă jos un afiș cu Ponta, în uralele mulțimii, ca în scenele revoluționare.

Mulțimea începe să vuiască și să se împingă într-o direcție. Cameramanii își fac loc într-acolo. În piață a venit învingătorul Klaus Iohannis, la prima lui baie de mulțime între bucureșteni. Se strigă Dankeschon. Vorbește, probabil, pentru microfoanele televiziunilor, pentru că nimeni nu aude nimic. Nici nu ne așteptam la cine știe ce oratorie. Noroc că arată bine de poză, are alură de președinte, o să părem și noi o țară serioasă cu așa reprezentant.

Lumea scandează: „Ponta, ai reușit, România s-a unit!” de față cu noul președinte, care râde cu dantura sclipind în noapte. Se cere o portavoce, care nu mai apare. Bodyguarzii împing sănătos oamenii în lături, dar, surprinzător, lumea nu se supără și nu înjură. Noul președinte are culoar să poată străbate piața și s-o părăsească astfel. Ia și primul contact cu scepticismul și stilul „miticilo” de bucurești, când grupul din jurul lui începe să strige repetat: „Iohannis, te-am votat, nu ne face de rahat!”

Așa începe aventura noastră cu primul președinte neamț. Rămâne de văzut dacă ne va civiliza el pe noi sau îl vom face noi de Scheiße.

*

Citesc și primele reacții: Klaus Iohannis își anunță victoria spunând că „ne-am luat țara înapoi”. Într-adevăr, 1940 a fost un an de referință.
Alin Theodorescu povestește la radio cu Iliescu l-a sfătuit pe Ponta să nu candideze și să-l lase pe Crin, „care ne-a adus la putere”. După război, mulți înțelepți se arată.

Pagina 1 of 17212345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica