rss
rss
rss

Se reia ideea înființării unui adevărat partid de dreapta pentru România. Un partid de nuanță creștină și conservatoare. După care apele se împart după alte epitete, care ne liniștesc că n-o să cădem niciodată de acord. Unii l-ar vrea euro-atlantist, alții naționalist. Unii l-ar vrea pro-capitalism, alții protecționist și apărător al intereselor salariaților și capitalului românesc. Iar dilemele pot continua mult și bine.

Așa că o să-mi schițez propria coloratură, acum că din primul paragraf reiese că ne poate ieși din grijă, deci să fim relaxați.

Dacă există o necesitate de a porni o mișcare, ea nu e dată decât de reacția la revoluția globală, propusă de elitele și capitalul transnațional. Așa că din start trebuie să fie un partid reacționar. Asta e denumirea cea mai precisă, n-ar trebui să se teamă de acest epitet, ci să și-l poarte cu mândrie.  Vorbim de o mișcare de rezistență. Doar noțiunea de conservator nu descrie exact contextul. Acum nu se mai pune problema doar să conservi, să te opui unor transformări, trebuie să mai și revoci altele. Iar acolo unde rânduielile s-au pierdut și nu mai ai ce mare lucru să conservi (vezi dezintegrarea satului și degringolada orașului) e nevoie să construiești avântat, nu doar să te aperi.

Consider două ingrediente majore ca eficiente la nivel colectiv împotriva revoluției totalitare globale. Biserica Ortodoxă și statul național. Asta vor ei să demoleze, asta trebuie să apărăm. Restul sunt soluții individuale: familia, cultura, educația, credința personală, estetica, orice altceva.

Din aceste două puncte vedem deja că vehiculatul proiect care i-ar include pe Adrian Papahagi, Mihail Neamțu, Teodor Baconschi, e din alt banc. Nu pentru că l-au susținut pe Traian Băsescu – și eu l-am susținut dar și criticat când a fost cazul, în funcție de cum ni s-au intersectat opiniile, evident, fără să am vreun beneficiu din bombănitul pe internet. Ci pentru că aceștia au opinii preponderent critice față de ambele. Biserica Ortodoxă o privesc cu superioritate și înstrăinare. Dacă au, au legături cu acei clerici foarte avansați pe drumul ecumenismului. De naționalism, ce să mai vorbim, că unii sunt declarați federaliști, internaționaliști, vor dispariția României prin absorbția în federați Europeană a viitorului. O fi utopic planul sau o fi generos, cert e că n-ai cum lupta asumându-ți riscuri pentru ceva ce vrei să dispară la un moment dat.

În linia națională, urgența e recuperarea măcar a unei părți din suveranitatea națională. Atât cât se va putea. Primul pas la înființarea acelui ipotetic partid e realizarea statutului de colonie al României și necesitatea îndreptării acestei situații. Dacă negi realitatea sau o consideri un noroc al generației noastre, nici nu intră în discuție să vrei să o schimbi. Deci vei fi încă un exponat pe raftul prăfuit cu partide politice actuale. Pentru că, să nu ne mințim, PSD și globaliștii de dreapta joacă în exact aceeași echipă. Ei doar au idei vag diferite despre cum să se realizeze transferul de  suveranitate și de economie.

Un alt obiectiv al liniei naționale e recuperarea dreptului asupra istoriei proprii. Canonizarea sfinților închisorilor, ridicarea cenzurii de pe anumite file din istoria țării, cultivarea conștiinței istorice în rândul noilor generații. Pentru cei pentru care filonul identitar e complet străin sau ridicol, e la fel de clar că un partid zis de dreapta, dar nepreocupat de rădăcini, e o creație artificială și fără profunzime, cum a fost fenomenul Trump. Un asemenea produs de laborator va sluji cel mult unei alternanțe la guvernare între complici ai cotropitorilor.

În privința economiei, sunt în principiu susținător al capitalismului. Dar trebuie să fim conștienți că el nu mai există (dacă a existat vreodată într-o stare pură. O grupare autohtonă va trebui să știe să conlucreze cu parteneri străini, dar nelăsând de izbeliște cetățeanul și antreprenorul strivit de campitalul infinit, produs din tiparnița unei bănci centrale. Încercând așadar să limiteze competiția acolo unde amenință să distrugă individul și comunități-le, ajutându-l să revină la nivelul de la care să se poată descurca singur. Niciun român nu trebuie lăsat în urmă, scopul nu poate fi limitat la cifre abstracte de creștere economică, e mai important să oprim imposibilitatea realizării potențialului fiecăruia.

Un partid care să imite artificialitatea fenomenului de televiziune Trump, e o imitație ridicolă și o creație artificială.  Opoziția lui la globalism e strict oratorică, nu intru acum în discuția de ce Trump nu e o victorie pentru tradiționaliști sau pentru creștini. Mi se par evidențe, pe care doar un naiv sau unul interesat le ignoră.

Intelectualii aceștia vedetă sunt ieșiți toți din mantaua lui Pleșu, Liiceanu, Tismăneanu. S-a putut vedea limpede cu ocazia referendumului, cum s-au aliniat unii la preceptele noii ordini mondiale. Cine vrea să repete aceleași dezamăgiri, n-are decât să încerce o versiune locală de neocon, republicanism sau popularism european

N-are rost să ne mințim, rezultatul a fost o catastrofă, o prăbușire pe marginea căreia doar inconștienții dănțuiesc. Cum sunt preponderent tineri, ei sunt și cei ce vor avea cel mai mult timp la dispoziție să regrete. Dar cum în tot răul trebuie să fie și un bine, măcar o învățătură, voi face un mic bilanț a ce putem alege de aici. (Majoritatea sunt idei disparate, pe care le-am exprimat la cald pe pagina de Facebook sau în comentarii scrise altora, acum le pun cap la cap într-o ordine oarecare.)

jocul cu cifrele

În termeni absoluți, 20% e un dezastru. E inclusiv sub cei 30% vehiculați pentru creștinii practicanți, care merg o dată sau de două ori pe an la biserică. (Procent care face din BOR cea mai mare biserică ortodoxă din lume, depășind uimitor chiar și Biserica Rusă. Dar asta doar pentru că există obiceiul ieșirii în noaptea de Înviere, care iată că nu înseamnă neapărat apartenență.) Conceptul de „majoritate morală” cade (ce s-ar fi întâmplat dacă pragul era de 50%?). Nu mai zic de statistica din recensăminte, pe care ne plăcea să o repetăm, cu 85% ortodocși, 90% creștini, 3% atei, care ne dădeau și coronița iluzorie de cel mai creștin popor al Uniunii Europene, după eurobarometru.

În schimb, dacă punem în context, adică în raport cu alte alegeri, vom observa că acei 1 din 5 români nu sunt câtuși de puțin o prezență neglijabilă. Om fi devenit noi peste noapte minoritate, dar o minoritate consistentă. Să mergem așadar la cifrele brute. Circa 3,5 milioane a convins Coaliția pentru Familie să voteze DA. Circa 2,7 convinsese să semneze în câteva luni, deci a mai convins doar ceva peste jumătate, dar mai puțin de 1 milion să și voteze în două zile. (Facem abstracție că mulți semnatari au fost descurajați de campanie să se prezinte, unii or mai fi și murit în ăștia 3 ani.)

De cealaltă parte, 250.000 au votat NU la referendum. Știu că apologeții LGBTQP ar vrea să o numere și pe Elodia între votanții lor și se împăunează acum cu o susținere de 80%, dar faptic n-au niciun fel de date asupra concepțiilor nevotanților. În sondaje se iau eșantioane incomparabil mai mici și se extrapolează. Cine tace, nu contează.

Luând ca etalon ultimele alegeri parlamentare (2016), obținem un cu totul și cu totul alt tablou. Numărul total de votanți atunci a fost de circa 7,5 milioane. Realist vorbind, aceasta e masa electorală implicată. Ea urcă la un 11 milioane doar în cazul alegerilor prezidențiale, când competiția e mai încinsă și mai personalizată, când votează și cei dezinteresați în restul timpului. Scorurile pentru câștigător și participanți din mai 1990, cu 80-90% nu se vor mai atinge vreodată. Masa la care poți spera, cu insistența întregii prese și a rețelelor locale e în jur de 10 milioane, plus minus ceva. La un subiect totuși abstract cum e un articol din Constituție, la prima vedere revizuirea unui singur cuvânt, legat de ceva ce nu e un fenomen de masă la români, nu poți spera la asemenea cote de implicare.

Din aceste realități și din succesul avut de manipularea cu prețul prea mare al organizării referendumului, pare tot mai puțin probabil să nu se mai organizeze prea curând vreun alt referendum în țara noastră. Ceea ce e regretabil în sine, indiferent ce temă ar avea.

Dar privind la jumătatea plină a paharului putem spune așa: la precedentele alegeri s-au prezentat 7,5 milioane. PSD a luat ceva peste 3 milioane de voturi, PNL a luat 1,5 iar USR a luat 600.000. Dacă ar fi fost un partid, CpF ar fi format acum singură guvernul, pentru că a luat cât PSD și USR împreună la ultimele alegeri!

în colonii și în evul mediu nu se țin referendumuri

După închiderea urnelor, PSD-iștii au început să recunoască inclusiv în fața presei că nu au fost lăsați să se implice. Au spus-o chiar cu aceste cuvinte și e realitatea constatată inclusiv de propaganda adversă. Adică însăși presa acoperită, care a lansat diversiunea demobilizatoare „nu participați la referendumul lui Dragnea” a recunoscut post factum că oștile lui Dragnea au primit consemn să rămână în cazărmi. Deci implicit și-au recunoscut și minciuna, fără să-și ceară scuze.

Dar care e explicația unui asemenea comportament? Pentru că, zic unii, o prezență de multe milioane la vot, ar fi dat partidului un val popular de care să se prevaleze, spunând că minoritatea a stat acasă. De 3 ani de zile PSD tergiversează organizarea referendumului, jucând la două capete: promite parteneriate civile și dă asigurări de progresism în străinătate, dar nu contrazice frontal sensibilitățile poporului de acasă. Îl mai țineți minte pe Ponta, cel cu afișe în motive de pe iile românești, care poza în românul ortodox față cu străinul luteran? N-a spus-o la data strângerii semnăturilor acum trei ani, dar acum a spus-o pe șleau: „eu sunt cel mai mare adversar al referendumului!”.

Explicația trebuie căutată în 2 octombrie, când PSD a fost băgat în ședință în fața Cominternului de la Bruxelles. Și în felul în care Viorica, vitează în discurs când a fost să apere necesitatea schimbărilor în Justiție, a dat înapoi și a dat asigurări că nu susține referendumul. În atâția ani petrecuți pe culoarele de la Bruxelles, n-o fi învățat ea engleză sau franceză, dar atâta lucru a priceput: că neo-marxiștii ăștia te tolerează mai curând corupt, dar că au și ei tabu-urile lor și ieși rapid din peisaj, dacă ești pictat ca intolerant cu minoritățile și cu agenda eliberării sexuale. Așa că pesediștii au dat la schimb conservatorismul creștin (o haină cu care ar fi cochetat, la o adică), pe îngăduința Vestului pentru alte înclinații nefirești. Cum ar fi hoția.

Puși în fața plenului politrucilor europeni, PSD-iștii s-au simțit mai tremurători decât ungurii și polonezii și cu mai multe bube-n cap. Plus că ei n-au nici asul din mâneca vecinilor mai sus amintiți. Adică nu pot să se rățoiască la europeni cu spatele ținut de americani și evrei. Că pe tema revoluției sexuale, și americanii sunt la fel de categorici: se face, nu se discută.

În ticăloșia acestui partid infracțional nu încape vorbă că au căzut rapid la învoială să dea pe nimic și gazele din Marea Neagră, să saboteze și referendumul, dar să câștige la schimb: îngăduință din partea ambasadorilor, ochi închiși la orece modificări de legi, ba chiar și ceva semnale spre executanții locali, care să dea achitări în procesele deja deschise. Sentința de amânare în procesul Dragnea a doua zi după căderea referendumului îmi confirmă bănuiala.

De ce totuși l-a mai organizat? ar putea întreba cineva. Pentru că în negocierile cu suzeranii străini era monedă forte și știau foarte bine asta. Temeinic sfătuit în ale cinismului de consilierii israelieni, Dragnea nu a pierdut ocazia să amintească Cezarului că el e un fel de federat, un Alaric, năimit să stea cu miile de goți la granița Imperiului și să-l apere de hoardele hunilor. Că ar putea lăsa barbarii să se reverse, sau ar putea el însuși să răscolească Roma. (Nu-i Dragnea la așa nivel, e doar un trepăduș, dar poate brava.) În imaginarul euro-american, barbarii suntem noi, trăitorii în tărâmul vampirilor. Vedeți cât de valoroși suntem noi, ca partid, le poate sugera Dragnea, și cu ce popor îndărătnic avem de luptat!? Lăsați-ne în pace și vi-ți-i îmblânzim noi încetul cu încetul, fără să vă muște pe voi de ureche. În fața lui Junker, Dragnea e un Pristanda, care îl asigură că el nu face politică, „dar în sinea mea…” atașamentul la progresism e nezdruncinat.

E un element cheie, pe care nu l-au înțeles adepții naivi ai #rezist. Anume că Dragnea și PSD joacă tot în echipa globalistă. Ei își doresc „o țară ca afară”, fără să știe prea precis ce presupune asta. El o „face să se întâmple”. La fel cum Năstase, ginerele de comunist, a făcut cele mai mari și decisive privatizări și a vegheat intrarea în NATO sub și mai comunistul președinte Iliescu. Asta nu l-a scăpat de pușcărie după ce-a făcut treaba, aviz actualului idiot util. Transferul de proprietate dinspre români spre colonizatori a continuat neabătut, ba chiar în ritm accelerat. La fel a fost și procesul de predare a cheilor serviciilor secrete și justiției, pe timpul succesorului Băsescu, când nu mai era altceva de vândut.

Administratorii țării au făcut predarea (cu un uriaș act de corupție pe parcurs), nu trebuie să uităm niciodată finalitatea unui proces și beneficiarii lui, oricât de acuzabili ar fi intermediarii. România a fost devorată de sistemul global și de câteva centre imperiale, în raport cu care a căpătat statutul de colonie. Coloniile nu au dreptul suveran de a-și spune părerea prin referendumuri. Decât, cel mult, butaforii, simulacre de tipul alegerilor nord coreene.

Principala explicație a eșecului acestui referendum e că majoritatea țării nu i-a înțeles semnificația. Am avut în organizatori, niște persoane suspect de bine informate, pregătite juridic și politic, articulate. Adevărați vizionari, care abia peste câțiva ani vor fi înțeleși de cei pecare încercau să îi tragă de mânecă. România e una din cele mai reacționare populații din Europa, exact cum acuza și Marx, dar abia 3 milioane și-au dat seama că acum era momentul să ia poziție. Pentru ceilalți – multe milioane de potențial reacționari, încă nu a ajuns informația că nu votau împotriva unei minorități ca și inexistente la noi. Ci votau împotriva ideologiei globalismului însuși. La fel cum americanii nu au votat neapărat pentru zid la granița cu Mexicul , nici englezii împotriva spațiului Schengen.

diaspora din cutie

Paharul e parțial plin sau parțial gol și când privești prin el spre zările îndepărtate. Dacă ar trebui să fim toți convinși că nu mai suntem aproape 19 milioane de adulți cu drept de vot în țară, cum ne încredințează listele alea parțial fictive, logica ne spune că marea parte s-au revărsat în afara granițelor. În țară am mai fi la vreo 14-15 milioane, afară ar trebui să fim încă vreo 4. Problema e că odată plecați, votanții români par să dispară într-un fel de gaură neagră.

La alegeri, diaspora are o rată de participare de 10% din cât estimăm noi că ar fi. Adică 90% nu se bagă. La orice alegeri, nu e vorba că le boicotează pe unele, ca să dea un semnal, cum cred unii.

Numărul total de votanți la ultimele alegeri e de circa 100.000. Cifră insignifiantă, raportată la milioanele estimate. Numărul celor care au votat atunci cu USR, partidul care se branduiește ca exponent al unei mari schimbări de mentalitate în sens occidental, a fost de circa 30.000.

La referendumul pentru familie au votat 120.000. Altfel spus, procentual extrem de puțin, mai puțin și decât procentul din țară. Dar prin raport cu cât vin de obicei, se cheamă că au votat mai mulți decât pentru toate partidele luate la un loc, la precedentele alegeri!

Diaspora e o mare necunoscută. Din motive de infrastructură, nu ajunge să voteze la centre aflate la zeci și chiar sute de km de casă. Și tot din motive de infrastructură ajunge să formeze cozi la alte centre. Cozi care sunt apoi mediatizate de cui îi convine, făcând din ea ori salvatoarea României, schimbătoarea de președinți, ori conservatoarea valorilor românești.

Când le-a spus că e supra-estimată, dezbinată și neinformată, Alina Mungiu a fost scăldată în lături de adoratorii de moment ai diasporei. Când li s-au arătat cozi de acum la referendumul pentru familie, aceiași au spus că e fake news, că nu poate fi adevărat, că poate sunt imagini mai vechi sau prelucrate. Când ai nevoie de ea, o poți folosi la orice și orice neavenit poate căpăta o tribună vorbind în numele ei sub titlul „un român din…. crede sau spune cutare lucru”.

Totuși, date fiind circumstanțele, depășirea prezenței de la alegeri are semnificația ei. Sigur, a mai crescut și diaspora între timp. Dar votul s-a dat în condițiile în care internetul (principala lor sursă de informare) a fost sufocat de campania pro-boicot și pro-dezinformare. În condițiile în care nu a existat nici un pliant, afiș, clip produs special pentru diaspora. În condițiile în care CpF nu a avut infrastructura pentru a merge nici măcar la milionul de cetățeni români din Republica Moldova, mai conservatori decât restul românilor din țară – care poate nici nu au aflat că se ține evenimentul. În atari condiții, să mai notăm că imaginile cu cozi nu erau din Italia și Spania, țările cu câte un milion de români fiecare, ci exact din locurile cele mai avansate pe panta descreștinării și revoluției culturale: din Anglia, Irlanda și Germania. Probabil că dacă am fi avut migrație semnificativă în Olanda sau Suedia, am fi avut și acolo cozi mai mari (acolo există o migrație nereprezentativă, în principal cu profesii de înaltă calificare.)

Deci argumentul că românii din străinătate au înțeles mai bine și ce urmează și ce semnifică votul e unul perfect valid. Dar și pentru ei, votul vine cumva prea devreme. Să ținem cont că avem o imigrație tânără. Valul mare a venit după 2008, chiar după 2010, crescând constant. Deci foarte mulți sunt abia nou veniți, nedezmeticiți. Se comportă ca un turist pe termen mai lung sau ca un vizitator în mall. Pe moment, experiența e fascinantă, admirația cvasi-religioasă pentru Occident, indusă din adolescența de acasă, e încă intactă. La fel și sfiala, să nu zic complexele, de musafir. Să le mai dăm timp să se dumirească. Luați ca etalon emigrația musulmană în Occident, care are vechime mult mai mare. Cei mai refractari la setul de valori propus de modernitate, nu sunt cei proaspăt sosiți ci cei din prima și a doua generație născută acolo. Din aceștia s-au recrutat chiar și cei mai aprigi extremiști și atentatori – deși sperăm să nu fie vreodată cazul de așa ceva la noi.

Securitatea și armata ei de idioți utili

La fel de cert e și trădarea Securtății. Aici nici nu mai e nevoie de teorii și argumente, că avem servicii secrete cam la vedere. E suficient să arunci un ochi pe Hotnews, G4, Digi, Vice, Recorder, Ziare.com, B1, Realitatea, să fie mai mult decât evident că Sistemul a executat un boicot în poziție de drepți. Serviciile noastre sunt de multă vreme vasalizate altor servicii din alte zări, dar și unor grupuri de presiune. Așa că rețeaua Soroș și rețeaua Anacondei au făcut o joncțiune minunantă.

Nu mai încape dubiu că și între postacii #rezist și cei ai #boicot a fost, de asemenea, o congruență aproape perfectă. Excepția a fost lipsa din teren a postacilor pesediști, cum spuneam, ținuți în cazărmi.

Cum haștagienii sunt mai numeroși decât cei pe care indirect îi plătim, adică ofițerimea care huzurește pe jumătatea de miliard de euro anual, buget SRI, care-și fac o profesie din a înjura România pe banii ei, trebuie adăugat că există un volum mare de idioți utili. Neplătiți, dar răspunzând perfect la manipulări și apeluri.

Aceștia sunt cei care se sufocau de atâtea aere de intelectuali, dar n-au suficientă minte să citească și să priceapă un text de lege, cum e legea referendumului. Ei se dădeau cei mai democrați, ar fi stat în ger și ploaie de focul democrației în abstract, dar fac atacuri de panică în preajma conceptului de referendum.

Tot ei râdeau pe înfundate de proștii care ziceau ei citesc site-uri fără credibilitate, de anti-vacciniști, de dacopați, de anti-chip-iști, de anti-soroș. Și când colo, ce să vezi? Tocmai rezistacii se dovediră cei mai permeabili la teoria conspirației, rostogolind care din prostie, care din ticăloșie, fake news-uri ca avertismentul „dacă răspunzi da la întrebarea cu legea de revizuire, Dragnea o să schimbe legea cu una de grațiere!”. Au reușit astfel să demobilizeze votanți care erau pro-familie, dar nu vroiau să îi facă un serviciu lui Dragnea. Zgândărirea de acesta de vreo doi ani a legilor justiției le-a servit de minune minciuna, dar totuși ea se adresa celor cu nivel de analfabetism funcțional.

lista lungă a trădătorilor

În fruntea listei merită să stea cine stă și în fruntea statului. S-au văzut mulți politicieni care s-au fofilat zilele astea. Dar Klaus Iohannis i-a întrecut pe toți. Întâi de toate, pentru că a tăcut pe întreaga durată a campaniei. Așa ceva e în sine un fapt fără precedent. Un referendum nu se organizează în fiecare lună, acesta a durat 3-4 ani ca pregătire, altul (pe altă temă) nu se știe când va mai fi. În condițiile în care au fost momente când președintele apărea și în seri consecutive la televizor pentru a comenta evenimentele, a nu lua o poziție într-o dezbatere națională e un gest de lașitate. De la categorisirea mârșavă ca „fanatici religioși” a inițiatorilor, președintele nu a găsit nimic de zis. A ieșit din văgăună abia după ce era limpede că referendumul a picat din cauza prezenței, votând într-un gest sfidător, de un cinism neimaginat. S-a prezentat, contrar uzanțelor, nu ca familie, ci formând un cuplu cu șoferul. Pentru așa bătaie de joc, poate să aștepte mult și bine voturi la viitoarele alegeri, că voi fi și eu la fel de prompt să îi sar în ajutor.

Există o singură familie care trăiește în România exclusiv în baza faptului că e o familie. Și trăiește excepțional de bine, prin grija românilor generoși. Nu mă refer la mamele casnice cu mulți copii, care nici ele nu își trec pe cartea de vizită apartenența la familie. Mă refer la Casa Regală. Ei bine, această familie, tot mai prezentă, care beneficiază și de o oră săptămânală la televiziunea publică (tot cam cât are și emisiunea de spiritualitate la respectivul post), a găsit cu cale să onoreze prin tăcere referendumul. Păi dacă fibra neamului nu o aperi, credința lui, la ce bun toate cheltuielile pe care poporul le face cu această familie-simbol a nației!? Dacă ignori chemarea ierarhilor, cum să mai speri că într-o zi un patriarh sau un mitropolit îți va așeza pe cap coroana României!? Dacă tradițiile nu le aperi, ce te mai legitimează în fața istoriei?

Dar există persoane spre care românii cu pretenții privesc încă cu și mai mare evlavie decât spre președinți și regi. Acesta e soborul intelectualilor. „Trădarea cărturarilor” s-a reeditat și cu prilejul consultării populare. Gabriel Liiceanu s-a auto-impus ca marea conștiință gravă a neamului. Puține lucruri treceau netaxate de profundul filosof și om de afaceri, măcar cu un editorial sfâșietor, dacă nu și printr-un interviu plin de tânguiri și oftaturi. A comentat până și plăcuțele de înmatriculare ale unui șofer cu numere de Suedia. Ne-a explicat de ce e dătător de speranță că sexul oral intră în limbajul public și revoluționar. Ei bine, marele rabin al înțelepciunii publice ne-a lăsat acum orfani de părerile domniei sale. Tăcere, parcă l-a înghițit pământul. Și l-a luat cu el și pe copilul minune Patapievici, din tripleta teribilă a GDS-ului, lăsându-l să se compromită doar pe Andrei Pleșu singur.

Andrei Pleșu merită o mențiune aparte, întrucât a contribuit în mod activ la campania anti-referendum. Nu printr-o simplă opinie, care putea fi da sau nu. La urma urmei, nu-l obligă nimeni să fie pentru. (E reproșul pe care îl fac și președintelui.) Dar el a mers mult mai departe, preluând cu neobrăzare o minciună pură, din arsenalul propagandei. Exprimată dilematic, cum altfel? Anume temerea că, vai, poate mergi și votezi legea de revizuire, dar din urne poate iese altă lege și e grațiat Dragnea. Așa necunoaștere a legii dovedește ori analfabetism juridic, incapacitatea de a înțelege texte și proceduri, ori mârșăvie curată. Având în vedere că omul ocupă pe viață unul din cele trei locuri în consiliul director al Fundației Soroș la nivel național, nu pot concluziona decât că doar a făcut pe prostul cu premeditare.

Biserica luptătoare

Faptul că Biserica însăși a devenit principala țintă a celor ce contestau teoretic doar un demers civic, le arată fanatismul.  Ei se dovedesc a fi mai fundamentaliști decât creștinii. Dacă acum cer Bisericii să nu mai condamne un păcat sau să nu se mai exprime pe o problemă de actualitate, înseamnă că în viitor vor face cum au făcut în alte țări, să ceară în instanță pedepse pentru preoții care refuză căsătoriile „pentru toți” și sancțiuni pentru predicile incorecte politic.

Deocamdată, la ceas de bilanț, putem constata trist că facebookul a răzbătut mai tare decât amvonul. Dar e totuși prima intrare în arenă a Bisericii luptătoare. Spuneam cu alt prilej că două sunt instituțiile ce au avut o dezvoltare excepțională pe pământ românesc: ambele de import, dar pentru care pare că avem o înclinație aparte. De data asta, Securitatea a învins Biserica. Ultima redută a neamului românesc, singura în care doar românii au controlul (vorbim de dimensiunea ei lumească), a fost devastată. Porțile cetății au fost date de perete, pe zid s-a afișat că e un sat fără câini. Experimentele sociale se vor înteți, acum că a aflat și inamicul și noi că nu suntem atât de mulți cât credeam.

Dar să nu deznădăjduim. E esențial să realizăm că avem de partea noastră această fabuloasă instituție divino-umană. Catolicii și protestanții n-o mai au nici pe asta. O fi Daniel lipsit de carismă și lipici la public, dar măcar a înțeles momentul și a făcut cât a depins de el. Comparați cu activistul marxist Bergolio, care activează cu numele de scenă de Papa Francisc. Comparați cu pastorii protestanți, care propovăduiesc toleranța până la sinucidere la fel ca orice ONG globalist, comparați cu preotesele anglicane, care oficiază purtând eșarfe în curcubeu căsătorii între bărboși. Congregațiile lor au devenit ultra-moderne, limbajul a fost actualizat, dogmele au fost ajustate pe măsura veacului, exact așa cum insistă să se întâmple și la noi mulți din cei care oricum nu le-ar frecventa. Dar catedralele lor au rămas goale, în cel mai bun caz muzeu și sală de concert, în alte cazuri apartamente, discoteci și temple hinduse. Bisericile noastre încă sunt pline. Dacă vor fi tradiționaliste în continuare, vor fi și mai căutate, pentru că vor oferi altceva decât oferă epoca. Dacă se vor plia pe cerere, vor fi abandonate și la noi.

E prima dată când preoțimea română se implică. Un pic împotriva tipicului ei, care cere sfială față de teme intime și detașare de rigorismul protestant al numărării păcatelor. Dar pentru prima dată mulți dintre ei au aflat că există curentul marxismului cultural, au aflat de Școala de la Frankfurt, de ideologia dominantă a occidentului. Acum au măcar conturat sentimentul că au un inamic și pe pământ, nu doar în lumea de dedesubt. Înțeleg că sunt demonizați de presă, că se derulează o campanie perfidă de inducere a antipatiei față de orice e bisericesc – prin bășcălie (inclusiv glume traduse din repertoriul catolic, acolo unde folclorul românesc nu oferea destul), prin știri exclusiv negative, prin etichete infamante, prin personajele unor seriale, prin influenceri din spațiul virtual. Străinii au pierdut bătălia aceasta, noi mai avem o șansă pentru că suntem avizați măcar că se duce.

femeia virtuoasă

M-am întins mai mult decât doream cu acest articol, fără să spun decât puțin din ce-mi propusesem. Totuși, aloc finalul unei categorii surprinzătoare, la care nu cred că s-a referit nimeni cu acest prilej. La urma urmei, era un referendum despre o femeie și un bărbat. Bărbatul are în gena lui repulsia față de același sex. Unii i-au zis fobie, vrând s-o facă să pară o boală psihică. Eu îi zic repulsie, pentru că nu de frică e vorba aici. Și o consider o genă importantă în perpetuarea speciei, la pachet cu instinctul de reproducere.

Femeia e însă mai înclinată nu să practice, ci să privească îngăduitor homosexualitate altora. Cred însă că în prezent, asta are mai puțin de-a face cu natura ei sensibil-miloasă, cât are cu „semnalizarea virtuții” (virtue signaling). În cercul tinerelor modernizate, toleranța arată nu doar că ești la modă, dar și că îți pasă de valori înalte. Veganismul e și el pe undeva pe-acolo, o relație multi-culturală, încă și mai sus în topul virtuții demonstrative.

Dacă a existat o categorie, care s-a afișat cel mai țanțoș pro-boicot online, apăi ast a fost tânăra femeie româncă. De preferință necăsătorită sau fără copii, dar nu numai. Ea nici nu se supunea riscului de a fi suspectată de subiectivism, dacă mă-nțelegi. E vorba aici de multă ipocrizie. Să fim serioși, că nicio femeie nu-și crește fiul până la 18 ani, poate sperând și niște nepoți, ca să se repeadă într-o zi spre telefon să-și sune toate prietenele și vecinele, să le anunțe: „fată, sunt atât de fericită, Vlăduț al meu și-a găsit un băiat așa drăguț, solid, cu mușchi, cum îi place lui, abia aștept să vă chem pe toate la nuntă, să vedeți ce bine le stă împreună!” Oricâtă propagandă ar curge prin Cosmopolitan, Vice sau Teo Show, treaba asta nu va fi niciodată de mândrie, va fi cel mult ceva privit cu înțelegere.

Iar femeia va resimți cel mai dureros ofensiva viitoare de pervertirea a copiilor prin propaganda revoluției sexuale. Apoi, să spunem altceva: căsătoria ca instituție se face în primul rând pentru femeie și pentru a oferi un cadru stabil creșterii copiilor, garanția ocrotirii în anii de creștere și lunile de sarcină. Bărbatul se poate descurca și fără contract de exclusivitate, e supus la mai puține riscuri, dacă ne referim strict social. Ori proiectul redefinirii căsătoriei are în realitate ca obiectiv tocmai distrugerea căsătoriei în sine, prin lărgirea definiției până la limita irelevanței. E ceea ce se va face în primă instanță și prin surogatul parteneriatului civil. Nu trebuie să fii expert în calcul probabilistic să îți dai seama că o căsătorie de probă sau o căsătorie parțială sau o căsătorie temporară sau o căsătorie cât de cât, sunt toate variante în dezavantajul femeii, nu lucruri pentru care e foarte inteligent să lupte. Lucruri care o degradează, o coboară de pe piedestalul dezirabilității, distrug misterul, taina actului, o devalorizează și pe ea, împreună cu familia, punând în mare risc copiii. Ceva ce pare o luptă de emancipare vine tocmai împotriva intereselor feministe. Nu mai zic inclusiv la nivel statistic, prin lărgirea concurenței și opțiunilor, ți se ieftinește oferta. Apoi, prin degradarea bărbatului, prin efeminarea promovată, scade și calitatea cererii.

Mă hazardez așadar să fac o predicție de final. Se zice că femeia a fost determinantă în răspândirea creștinismului, implicit în răpunerea din interior a Imperiului Roman. Bărbații cică ar fi fost mai prinși de mithraism, misterioasa religie persană, practicată în subteran de legionarii antici. Sau de vechea religie păgână cu sacrificiile și divinațiile ei sângeroase, ori de virilele culte războinice germanice. Dar femeia, în calitate de mamă și bunică, a vibrat mai mult la noua religie a iubirii și milosteniei, a împărtășit-o pe șoptite copiilor și a mărturisit-o iubitului ca pe un mare secret la care țin. Religia asta de sclavi, cum o numea Nietzsche, s-a răspândit prin cei mai fragili, prin săraci, imigranți și femei, mult înainte ostașii lui Constantin să-și treacă însemnul ei pe scuturi. Femeia a lucrat la răspândirea monoteismului dar și a monogamiei, luptând indirect pentru propriile interese.

Ei bine, mă tem că odată derulat programul de reeducare, nu peste mult timp, viitoarea generație de femei românce va practica „semnalarea virtuții” la un alt nivel. Le vom vedea așadar, ca pe nemțoaice, cu păr bălai și ochi albaștri, cu pancarta „refugees welcome!” la aeroport, așteptând curioase să vază cum arată importul de testosteron făcut de guvern pentru repopulare.

S-a încercat o paralelă între ieșirile necontrolate ale celor doi, în răfuieli cu arbitri sau în afara terenului de tenis. Numele sau poreclele ar sugera că doar al nostru e băiatul rău, „Nasty”, în timp ce a lor e calmul și „serenitatea” însăși. Dar aș spune că personajele sunt la poli opuși și reprezentative pentru cum pot eșua două tipuri de culturi.

Ilie se certa cu arbitrii în tinerețe și nu-i venea să creadă că e penalizat pentru o glumă. La bătrânețe urcă beat la volan, așteaptă tratament preferențial de la polițist și se întoarce în același loc călare pe un scuter de adolescent, o oră mai târziu. Genul ăsta de personaj nu e posibil decât în lumea mai neorânduită a Estului sau în exuberanța latinității. E perfect din aceeași familie cu Maradona, cel căruia fanii i-au iertat până și drogurile. Care apare îmbrățișat cu foc de alți fani, ca să nu se prăbușească în tribune, dă apoi interviuri aproape adormit de la volanul mașinii. Acolo lumea știe să ia idolii așa cum sunt ei, capricioși, vicioși, dar magici în infantilismul lor inconștient, pentru fărâma lor de geniu.

Ilie și Maradona sunt imposibili în Vest, cel puțin nu în cel actual.

Nici Serena nu e cu putință ca personaj în estul bășcălios. Nu încă, dar va fi cât de curând. Să ne imaginăm o țigancă grasă, revărsată din costum, rupând racheta și amenințând arbitrul cu degetul pe arenele Progresul. Ce hohote de râs ar fi stârnit, nu ralierea emoțională a publicului, care a intrat în jocul manipulator al americancei. De unde această diferență?

Ea are rădăcini foarte adânci, care vin poate de la puritanismul creștinismului apusean. Care, rătăcind finețea blândă a Duhului, a rămas fie cu scolasticismul catolic, fie cu rigorismul etic protestant. O lume de reguli, pentru oameni fără imaginație.

Peste acest construct, a venit calamitatea supremă: corectitudinea politică. O idee dusă peste ocean de o mână de intelectuali evrei marxiști, care fugeau de persecuții de la Frankfurt în California. Ideea lor avea dublă motivație: una etnică, aceea de a asigura cât mai multe cercuri de protecție, printr-o succesiune de minorități, care să prevină o nouă persecuție din partea unei majorități. Și una ideologică: să reaprindă focul luptei de clasă, de astă dată nu între proletari și exploatatori capitaliști, ci între majoritate și cât mai multe minorități istoric oprimate, pe criterii etnice, sexuale, rasiale.  Altfel spus, să facă din nou viabilă teoria conflictuală a lui Marx, care eșuase în Europa și nu prezenta suficient interes în America.

Și a reușit de minune. Cu susținerea devotată a presei, a liderilor din învățământ, a elitei din economie și politică, schimbarea de mentalitate a reușit peste așteptări, prinzând cel mai bine pe altoiul vechiului puritanism, golit de astă dată de orice pretenții creștine.

Serena e reprezentanta tipică a acestui gen de agresor, care pozează mereu în victimă. E multi-milionarul care se plânge mereu de plățile prea mici, deși câștigă de câteva ori cât numărul 1 mondial. E femeia fără feminitate, care acuză discriminarea, chemând feministele la luptă (de clasă sau de rasă).

Când zbiară la arbitru, arătându-l cu degetul, că „mă tratezi așa doar pentru că sunt femeie” știe foarte bine ce face. Știe bine că orice bărbat alb își riscă întreaga carieră, dacă i se lipește eticheta de rasist sau de sexist. Că nu va mai scăpa din morișca nemiloasă a presei și că va fi terminat. De obicei, gândul ăsta e suficient ca să dea înapoi. Nu s-a întâmplat în cazul spaniolului. Sunt sigur că dacă japoneza nu era ea însăși o mulatră, și în fața ei ar fi fost Sharapova, Serena nu ar fi ezitat să joace și cartea rasismului, cu același aplomb, când a fost prinsă trișând.

Pentru moment, cele două tipuri de rebeli sunt posibile doar în societățile lor. În America, Năstase ar fi fost încătușat de poliție în doi timpi și trei mișcări. Maradona ar fi devenit un proscris pentru cele câteva glume misogine făcute cu nonșalanță. La noi, Serena nu ar fi intimidat atât de ușor și nu ar fi stârnit nevoia de afirmare a virtuții, din partea publicului.

Cei care văd Occidentul de departe sau doar la o primă vedere, iau contact exact cu această spoială și sunt încântați. Văd zâmbetele politicoase, promptitudinea cu care ți să de restul, agitația și a celui mai bogat șofer de a-și achita parcarea la automat. Aparent, o lume perfectă, a regulilor, cinstei, politeței și a toleranței. Ne vom alinia și noi cât de curând la acest cor al ipocriziei planetare, în care nu se tolerează abateri nici măcar în zona genialității. Va fi o lume mai puțin liberă, dar mai prosperă, dacă mai apucăm ceva din prosperitatea asta în curs de risipire.

Enervantele e-mail-uri, care ne vând Viagra, ochelari de soare și servicii financiare de îmbogățire rapidă, au o etimologie surprinzătoare. Ea include război, mâncare și umorul englezesc, pe care nu-l înțelege nimeni.

În timpul celui de-al doilea război mondial, o soluție la problema logistică a hranei soldaților a fost găsită în conservele cu carne. Acestea răspundeau mai multor cerințe pe care hrana de front le ridică: erau suficient de hrănitoare într-un volum mic, ieftine de produs, nu se alterau, puteau fi parașutate în siguranță ca provizii fără să se spargă sau să fie mâncate de jivinele pădurii, nu necesitau preparare. Prin introducerea cheiței în capac, nu era nevoie nici de ustensile pentru desfacere.

De voie, de nevoie, carnea la conservă (amestecată și cu ceva înlocuitori) a intrat pe scară mare în dieta soldatului american și a aliaților. Iar Spam era numele cel mai popular inscripționat pe conservă. Se mai găsește și astăzi în magazine. Românii au luat contact cu așa ceva în blocul sovietic prin varianta poloneză, distractiv intitulată „Turistichkaya konserva”.

După război, austeritatea s-a menținut un deceniu, două, mai ales în Europa, care își reconstruia orașele bombardate și mai plătea din datorii. Chiar și între englezi era sărăcie lucie – teoretic câștigaseră războiul, dar practic pierduseră imperiul. Situație, care avea să se prelungească până prin anii 70, când economia decola prin măsurile lui Margaret Thatcher.

Așa se face că buclucașele conserve de carne procesată ajunseseră pe masa de zi cu zi a englezului, în tot mai variate forme, crudă sau prăjită. Deja nu mai erau o nostalgie a soldaților rezerviști, ci un simbol al sărăciei, de care oamenii făceau haz de necaz. Cam cum existau și la noi sloganuri publicitare la conservele de pește, pe timpul comunismului, cu „nicio masă fără pește”. Spamul era pentru englez ce era salamul cu soia pentru român sub Ceaușescu.

Așa a ajuns această glumă într-unul din sketchurile Monthy Python – legendarul grup de umor englezesc – un fel de Divertis al lor, mai creativ. Într-un asemenea clip, clienților unui restaurant li se prezintă meniul, care are doar Spam în toate variantele posibili – friptură, cu garnitură, prăjit cu ouă. Ba mai e strecurat și în conversație la fiecare propoziție. Pentru englezi, cu gustul lor pentru absurd și totala lipsă de gust în materie de mâncare, gluma a intrat cumva în folclor.

Așa se face că la scurt timp, când ideea de marketing și-a făcut apariția, și firmele au început să inunde cutiile poștale cu pliante publicitare, oamenii și-au amintit de nesuferitul produs băgat pe gât când nu te-aștepți. Trebuie precizat că englezii mai au o ciudățenie, un fel de tradiție veche la care țin, anume că fanta pentru scrisori e tăiată chiar în ușa de la intrare. Ceea ce face ca scrisorile să aterizeze pe podea în casă, în loc să rămână undeva într-o cutie afară. De unde caracterul cu atât mai enervant al „junk mail” pentru ei.

Mult mai târziu, când a apărut internetul și e-mailul, cuvântul era deja inventat, cu toată povestea lui. Dacă inventam noi internetul, poate spamul s-ar fi numit salam cu soia sau nechezol, cine știe.

De obicei nu mă forma lucrurilor și procedurile, dar de data asta vreau să scriu despre o listă de abuzuri, despre care cred că pot fi folosite de o viitoare dictatură. Culmea, ele sunt azi aprobate de unii dintre cei mai progresiști și mai activi, dintre persoanele cu simț civic, nu dintre cei cu înclinații paternaliste. Activiștii pretind că luptă pentru o societate mai democratică și pentru purificarea clasei politice. În numele acestor idealuri, ei par de acord să sacrifice unele proceduri și uzanțe, legi scrise și mai ales nescrise. „Scopul scuză mijloacele”,  spun ei. Ce le scapă din vedere e că o viitoare forță rău intenționată ar putea ajunge la o stare de perfectă dictatură fără să facă în fond nimic inedit, doar repetând cumulat puncte deja bifate în ultimii ani.

  1. lupta împotriva Parlamentului
    E firesc să ceri demisia unui guvern, e nefiresc să încerci să călărești valul antipatiei populare față de Parlament, care e (până găsim altceva) singur formă de reprezentare a populației generale și a curentelor divergente, inclusiv a minorităților.
  2. diabolizarea unui partid
    Poți fi întotdeauna pe altă poziție decât un partid (cazul meu cu PSD), să nu îl votezi niciodată (idem), să presupui chiar că un om onest n-avea de ce să se înscrie în așa ceva. Dar nu poți milita pentru eliminarea lui (pe cale administrativă) sau prin ostracizarea celor care îl susțin.
  3. dominarea unor instituții prin structuri oculte
    Echipele mixte de procurori și ofițeri SRI pot părea o culme a eficienței în lupta împotriva corupției. Judecătorii din „câmpul tactic” ai aceluiași serviciu, un pas înainte, care garantează sentințe drastice împotriva cui merită. Dar nu există nicio limită care poate opri o structură imposibil de cenzurat democratic să nu acapareze alte instituții, tot în numele binelui public. Într-o zi poate fi armata, poliția, Fiscul, Parlamentul, mediul de afaceri. Dacă n-a fost deja.
  4. abdicarea suveranității
    E o meteahnă veche, pe care o avem din clipa în care ne-am trezit scăpați de sub controlul total al partidulu-stat și ne-am aruncat în brațele Occidentului salvator. Deseori s-a întâmplat ca Vestul să fie acceptat nu doar ca arbitru dar chiar ca jucător activ în politica internă, validând chiar și decizii impopulare. E o formă de imaturitate socială, care ne face vulnerabili unei puteri ostile, care ar investi într-un actor abil.
  5. neacceptarea jocului democratic
    În noiembrie 1996, ceva banal și istoric se petrecea în același timp. După 60 de ani, o putere ceda locul alteia prin vot, fără violență. Mult detestatul Ion Iliescu părăsea Palatul Cotroceni cu un discurs de felicitare la adresa învingătorului (avea să se și întoarcă acolo). A devenit practica obișnuită, un semn de normalitate, de atunci încoace, dar nu aș mai garanta că se va menține în actuala atmosferă.
  6. neacceptarea sentințelor
    Trei ani mai târziu, se mai înregistra un moment de cotitură al tinerei democrații. Miron Cozma era încarcerat, după ce tentativa de punere în aplicare a sentinței dusese la două mineriade și adusese țara în pragul unui război civil, susținut de o parte a presei și de foști securiști. De atunci încolo, condamnații au riscat mai curând să își tragă un glonț în gât sau să fugă peste graniță, decât să nege deschis autoritatea statului. Și acesta pare un câștig fragil în actualul context.
  7. folosirea străzii ca argument
    E firesc pentru opoziție să își crească aderența și să slăbească adversarul susținând sau chiar organizând proteste. Nu e la fel de firesc ca președintele sau alt înalt demnitar, aflat deja într-o poziție de putere, să se folosească de un grup compact de fideli, pentru a forța schimbări de guvern sau decizii parlamentare. Dictatorii devin repede maeștrii ai marilor mitinguri de susținere, mai ales în vremuri când acelea nu mai reflectă deloc sentimentul publicului larg.
  8. justificarea violenței
    E un alt precedent periculos să te poziționezi ca șef al statului împotriva instituțiilor de apărare și ordine internă. Poți câștiga voturi pe moment, dar poți ajunge și tu în situația confruntării cu contestatari. E, de asemenea, mai complicat să explici unor purtători de uniformă pe care îi delegitimezi, de ce ar trebui să își riște viața data viitoare când intervin într-o răfuială între clanuri de interlopi, dotați cu săbii sau pistoale. E ceva la care nu par să se gândească nici alți populiști, care aleargă după simpatie ușor de cucerit, prin legi cum e cea împotriva radarelor pe șosele.
  9. ignorarea Curții Constituționale
    Unul din cele mai periculoase precedente, oprit la timp, după circa o lună, dar încurajat pe această durată de diviziile de presă. E și punctul care poate fi folosit lejer la ignorarea rezultatului unor alegeri. Întâmplarea face că avem în Iohannis un președinte fără vocație, care nu excelează nici la inteligență, charismă, nici la ambiție și talent. Părea inițial candidatul ideal pentru a respecta toate procedurile ca la carte, în cel mai tern stil european cu putință. Și-a ratat și talentul ăsta. Dar locui îi poate fi luat chiar de unul mai iscusit decât Băsescu în a născoci trucuri neobișnuite, de un viitor dictator înzestrat și cu ambiție și cu lipici la public și total lipsit de scrupule.
  10. legiferarea în interes propriu
    Ultima dată când a părut evident de ce e o urgență pentru pesediști să modifice legile justiției, această tentativă a pornit valul de proteste de după ordonanța 13. Dar pachete de ordonanțe cu efecte similare s-au dat și pe vremea Monicăi Macovei, desigur, pentru cauze mult mai bune, anume să se poată înfunda unii care acum trebuie scăpați de alții.
  11. intervenția penalului în politic
    Răspunsul la acel abuz a fost un altul de sens contrar, respectiv deschiderea unor dosare penale pentru inițiatorii ordonanței. Chiar și când e murdar, demersul politic trebuie decontat la urne, nu pedepsit cu cătușe de procurori, care se plasează deasupra jocului democratic. A fost un demers, care a credibilizat inclusiv ideea că arestările se fac dirijat, pentru a elimina competitori incomozi.

Cheia degenerării protestului diasporei e la cine a adus benzile de huligani, infiltrați printre manifestanți: puterea sau cei care vor să o răstoarne? Pe scurt, răspunsul e nu știu, pentru că nimeni nu va face mărturisiri pe tema asta. Ne rămâne doar să speculăm, în baza clasicei întrebări „cui folosește”?

Sunt de părere că turbulenții au fost un element distinct și profesionist în masa mare a protestatarilor, dar cu capacitate de contaminare. Mai am și certitudinea că muncitorii români din diaspora au fost o minoritate (chiar redusă) în totalul participanților la miting. Iar participarea în alte capitale europene a fost chiar și sub procentajul simbolic. Deci dacă românii plecați în bejenie sunt oriunde între 3 și 5 milioane, o rată de răspuns la chemările insistente la un miting anunțat cu două luni în avans, de câteva mii la București și câteva sute în afara țării, dă un procent infim, situat în marja de eroare a sondajelor de opinie.

Ce deducem din acest refuz de a participa? În niciun caz că diaspora e favorabilă prin tăcere PSD. Doar că oferta scatologică nu a convins-o și că personalitățile opoziției nu au încă simțul problemelor care frământă lumea, nici în țară nici în străinătate. Se încheie așadar marea diversiune, ultimul glonț magic, care spunea cam așa: nu putem lua puterea pe cale democratică, pentru că votanții din țară sunt păcăliți, sunt captivi ai RTV și A3, sunt fie pensionari, fie bugetari. Dar există undeva o țară de rezervă, un tărâm magic unde s-au adunat toți care ne-ar vota pe noi. Așteptați doar să vină luna de concedii din acel tărâm magic și ei voi veni și vor schimba totul ca prin farmec, întorcându-se apoi la serviciile lor banale, dar lăsând în urmă o țară fără penali, pură și condusă de îngeri. Care vor face autostrăzi. Cam așa suna povestea, realitatea a fost un pic diferită.

Protestul în care omul nou, transformat și purificat de contactul cu Occidentul izbăvitor, urma să ne arate cum se face, a fost mai urât decât toate mitingurile românilor neduși în lume. Mai urât până și decât mitingul trist al „poporului PSD”, urcat în autocare și omenit cu un sandviș, mitingul ăla al „asistaților sociali” și al „moșilor fără dinți”. Cel puțin acolo au fost discursuri asumate, o pledoarie coerentă – chit că manipulatoare și rostită în fața unei audiențe apatice, cam deconectată de la problemele de tribunal ale liderilor ei. Îmi amintesc că două zile a vuit internetul despre cât de necivilizați sunt cei „teleormănizați”, că au lăsat în urma lor ambalaje și sticle goale de suc. Credeam că pe 10 august urmau să vină cel puțin un milion două de japonezi, de să le crape bucureștenilor obrazul de țărani rămași în urmă.

La întrebarea cui prodest, răspunsul e încă mai încâlcit, întrucât diviziile cele mai avansate ale propagandei ambelor tabere au luat aceeași direcție și par a avea un interes comun. La Antena 3 am remarcat două linii diversioniste înainte și în timpul protestelor. Una a fost cea clasică, legată de pensii, care sunt eternul Moș Crăciun, care promite să vină tot timpul anului la bătrânii României, din moment în moment, dar niciodată nu apare cu un sac mai plin. E metoda josnică a PSD-ului, care ține totuși lipită de ecran o masă mare de oameni. A doua a fost prezicerea și mediatizarea caracterului violent, antisocial al protestelor. O deturnare, așadar, de la mesajul protestului către forma lui. Din păcate însă, de data asta, au avut material din belșug. Și ce părea o sperietoare pentru naivi a devenit de necontestat după.

Scenele au inclus un jandarm pus la pământ cu o figură de K1, de un protestatar care îl lovește cu piciorul din săritură și o femeie jandarm călcată în picioare de mulțimea dezlănțuită, în niște scene ce amintesc de Mihăilă Cofariu în martie 1990 la Târgu Mureș.

În ce țară din lume mai vezi scene în care poliția e adusă în poziția de a fi linșată? Nu mai zic în ce țară din Europa își permit românii măcar să se răstească la polițiștii locali. Că dacă se întâmpla în America, un polițist lovit și căzut la pământ era caz de ripostă cu foc de armă fără alte comentarii. Manifestații reprimate cu tunuri de apă și gaze lacrimogene am văzut în toate capitalele, de la Paris la Atena. Poliția bate turbulenți și la New York și la Barcelona. Dar polițiști puși jos și călcați în picioare nu prea vezi pe alte meleaguri.

Și, mai ales, n-am pomenit ca în asemenea context, președintele să iasă public și să acuze forțele de ordine. E încă un risc prostesc pe care Iohannis și-l ia, pentru că o caracteristică a prostului e că nu vede lucrurile în perspectivă, pe termen lung. A fost același gest pe care l-a făcut nesocotind vreo lună o hotărâre a Curții Constituționale. A respectat-o apoi, trimițând în față o purtătoare de cuvânt, dar fără să fi realizat că alegând să ignore legea, s-ar putea să fie el însuși lovit de un abuz mai târziu. Face la fel, punându-se de partea gloatei, disociindu-se de violența de ambele părți abia a doua zi. Fără să se gândească la perspectiva foarte reală că poate va mai prinde un mandat și poate peste 1 an sau peste 5, va fi și el pus în fața unei mulțimi furioase, când va vrea să fie apărat de jandarmii pe care i-a dojenit acum.

Cu gestul iresponsabil al lui Iohannis, ajungem la celălalt răspuns al întrebării „cui folosește”. Dacă propagandei PSD, sublinierea violenței și incidentele la proteste îi servește pe termen scurt, pentru războiul asimetric dus de mișcarea potrivnică, violența pare să fi rămas ultima resursă. Pentru că opoziția la PSD (și nu mă refer neapărat la cea parlamentară) a realizat că pentru moment meciul e pierdut pe teren demografic (și democratic, în consecință). Adică „ai lor” sunt mai mulți, fir-ar să fie. Și în loc să treacă la o bătălie soft, de convingere, făcând pași spre mentalitatea celor care „votează penali” sau nu votează defel, au ales o confruntare hard, un război care nu poate fi decât asimetric.

anatomia unui eșec

Timp de un an, mișcarea #rezist a dominat autoritar strada și internetul, dar s-a epuizat în manifestații maraton, în gerul iernii. A rămas la singura temă, a corupției, care mișcă doar o minoritate. Nu a reușit să dezvolte de la acest nucleu o platformă coerentă și matură, care să răspundă la alte chestiuni de guvernare, la probleme sociale firești, la blocajul de destin în care se află națiunea cea mai depopulată a Europei. Nu a reușit, de asemenea nici să nască vedete credibile, să propulseze măcar o personalitate cu greutate și tracțiune. A rămas la vedetuțe gen Mălin Bot, Sandy Matei, băiatul ăla cu protestul în chiloți la metrou, care îmi scapă momentan, Tudor Chirilă, Angi, protestatara cu istericale, Oreste, Rareș Bogdan și alții asemenea, Cosette Chichirău în Parlament șamd. Incomparabil față de rezultatele produse de alte proteste maraton, care au fermentat Proclamația de la Timișoara, Alianța Civică după Piața Universității 90, Convenția Democratică și personalități care fie au ajuns la putere fie sunt relevante și astăzi în spațiul civic. Privit în ochi, eșecul e total.

Întrebarea crucială pe care trebuie să și-o pună susținătorii sinceri (nu ofițerimea și postacii înrolați) ai mișcării #rezist e ce s-a întâmplat timp de un an cu acest nucleu, care a pierdut pe drum niște zeci de mii de adepți în stradă. Păi s-a întâmplat că puterea politică a lucrat mai profesionist decât puterea securistică. Și a urmat o viitură de dezvăluiri din interiorul putred al sistemului judiciar: cu probe, cu înregistrări, cu acuze neprobate dar verosimile, cu trădări temporare ale unor vechi prieteni de excursii în străinătate cu tartorii sitemului. Iar la nivel procedural, maestrul Tudorel a lucrat metodic, cu răbdare de chițibușar, nedeturnat de hărțuiala și bășcălia celor din jur.

Rezultatul a fost că fanii necondiționați ai justiției au fost bătuți cu armele lor, procedurale, iar iubitorii de justiție televizată, cu dezvăluiri de stenograme pasate prin e-mail acoperiților de presă, s-au văzut acoperiți cu mizerii de același tip, tot cu înregistrări tip cooperativa Ochiul și Timpanul.

La zeloții angajați, asta nu a contat. Dar la neutrii, care de fapt sunt miza, asta a descumpănit. Adică nu neapărat dezvăluirile, cât lipsa de reacție la ele ale celor care purtau masca unor cavaleri ai dreptății. Nu poți chema la o resurecție în numele purității totale, când faci tu însuți figură de om nedrept, care ignoră achitările cusute cu ață albă și dezvăluirile unor anormalități. Fanatismul influencerilor, care au persistat în a vedea doar o parte și a spune că negrul e alb, asta a dezgustat și a făcut lumea să nu mai ia parte la protestele cu hashtag.

A urmat apoi marele miting al PSD. Nu multe în mici orașe, nu lungit pe luni de zile, dar gigantic, organizat profesionist de vechii tovarăși. Privit de aproape, a fost trist, pentru că niște baroni creați chiar de statul paralel, foloseau o mulțime a „sărăcimii triste”, pentru răfuiala lor personală cu acel stat paralel, întors împotriva lor. Dar privit de la depărtare, marele miting a fost o lovitură răsunătoare prin amploare.

Statul paralel știa că nu poate aduna momentan 350.000 de oameni la un loc. De-asta a lansat ultimul cartuș, tema diasporei izbăvitoare, electoratul, care nu apare la vot sau în sondaje, dar trebuie să crezi în el la nevoie. Și mai știa că, fiind mai puțini, cei mobilizați trebuie să facă ceva cu adevărat special, ca să obțină un ecou și o mediatizare la fel de memorabile.

Pentru asta s-a ales soluția radicalizării – înspre care au mers toate mesajele influencerilor de pe internet și chiar și ale celor mai calmi și inofensivi lideri din viața culturală. S-a vorbit explicit de o revoluție, de o ultimă șansă, de justificarea oricărei metode prin caracterul excepțional al abuzurilor acestui regim. Gabriel Liiceanu însuși a chemat la o revoluție, pe care o vedea ca o fantezie la început năstrușnică, a unei înjurături împânzită peste toată țara.

Problema, pe care nu trebuia să fii Liiceanu ca să o intuiești, e că de la violența de limbaj nu se mai poate merge în radicalizare decât la violența fizică. Mitingul a arătat, din păcate, ca în fanteziile filosofului milionar, mai puțin finalitatea. Adică înjurătura a fost singura scandare repetată obsesiv. În rest, foarte multe vuvuzele, de parcă toți diasporezii sunt șoferi de tir. Chiar până la izbucnirea violențelor, atmosfera era urâtă, deși numeric dominau oamenii pașnici. Dar nu din diaspora, ci protestatarii obișnuiți, din București.

Galeriile au mai fost folosite în trecut pentru a sparge mitinguri sau pentru a le compromite. Gabriel Oprea și Negoiță de la PSD s-au servit de galeria lui Dinamo pentru întâlniri de partid, pe post de fluturători de steaguri, primul neavând defel un activ de partid. Acesta și-a și anunțat reintrarea în politică, probabil tot în slujba statului paralel ca până acum, că doar nu leșină nimeni să îl voteze. Prin 2012, un miting anti-băsescu a degenerat similar în violențe de stradă și magazine sparte – și atunci s-a arătat cu degetul spre elemente din UNPR, care ar fi apelat la galerii pentru a crea haos.

Acum UNPR nu mai există, dar nu exclud ca PSD să fi recurs la metoda veche, folosită în 1990, când oamenii generalului Diamandescu incendiau autobuzele Poliției și sediul MI, creând atmosfera justificativă pentru intervenția în forță a minerilor. Îi cred în stare pe cei din PSD să orchestreze o asemena mișcare și nu o exclud in ipoteze.

După cum îi cred în stare și pe securiști – pentru prima dată loviți de o scădere la o rectificare bugetară din partea unui guvern. Apoi, când chemi lumea la proteste sub sloganul unei înjurături de galerie, nu te poți plânge că ești infiltrat de galerii pentru a fi compromis. Pur și simplu ăsta e nivelul la care ai adus dezbaterea.

Cel mai tare mă îngrijorează însă asemănarea cu turnura evenimentelor din piața Maidan din Kiev. Și aici am văzut tentativa de a aduce rulote și corturi, și aici am văzut mici incendii și agitatori profesioniști. De o escaladare, de care să profite cei care de atâția ani lucrează la dezbinarea nostră inclusiv în linii regionale, mă tem cel mai mult.

Pentru moment, rezultatul violențelor a fost că PSD a obținut deturnarea de la subiectul corupției, discreditarea lor în rândul votanților proprii. Iar pentru opoziție, succesul a fost că răspunsul jandarmilor a oferit protestul reaprinderii unui protest de lungă durată, care să țină eventual atmosfera tensionată până spre alegeri, și o rată mare de participare pe internet a susținătorilor săi, care deveniseră apatici și plictisiți de subiect.


O știre de ieri: Ministrul de Interne al Italiei, Matteo Salvini, cere României și Bulgariei să ia măsuri pentru a limita migrația sclavilor către Italia. Iau orice relatare a presei despre lideri anti-globaliști sub rezerva că declarațiile le sunt distorsionate. Dar să presupunem că politicianul chiar a declarat lucrurile cu care e citat. Din start, Salvini comite un abuz grav, amestecând două realități paralele – vehiculele fără asigurare, înmatriculate în Bulgaria și condiția muncitorilor pe care îi transportă. În al doilea caz, e vorba de o infracțiune (ca și prima, dar mult mai gravă) petrecută pe teritoriul italian, deci de resortul ministerului său. Nu trebuie să mai precizăm că sclavia e la fel de ilegală în Italia ca în orice țară de pe glob la ora asta.

Practic, în loc să pună legea în aplicare și să prindă făptașii, ministrul de interne italian acuză victima și cheamă țara de origine să rezolve deranjul. Face asta nu doar pentru că e un populist, ci pentru că știe că la București și la Sofia are omologi fără coloană, deci se poate comporta cu popoarele respective, ca și cum ar fi niște triburi fără stat și ambasadă. Ia să ne imaginăm pentru o clipă că niște rusoaice ar fi fost violate de italieni la Milano. Oare ar fi îndrăznit Salvini și atunci să acuze victimele și să spună: „dle Putin, luați-vă femeile și aveți grijă mai bine pe cine lăsați să plece din țară!”. Cu omologii români își permită însă și, exact cum bine își făcuse calculul, știrea trece perfect neobservată, fără cea mai vagă reacție de la MAE român.

Vreau să fiu cât se poate de clar, că asemenea cazuri nu sunt reprezentative pentru diaspora românească. Cei mai mulți români plecați în Uniunea Europeană lucrează cu forme legale și, chiar dacă fac munci necalificate sau istovitoare, sunt integrați profesional într-un regim similar cu al localnicilor. Dar existența sclaviei în agricultura din Sicilia și sudul Italiei e un fapt cert, documentat de mai multe investigații și rapoarte oficiale. Sunt cazuri extreme, în care sunt implicate persoane vulnerabile, dar nu sunt invenții de presă. Oameni cărora li s-au confiscat pașapoartele, care au fost bătuți, femeile abuzate și cei plătiți cu sume derizorii, sunt cât se poate de reali.

În contextul marii mișcări emoționale a mitingului diasporei, am aflat că există asociații și federații ale românilor de pretutindeni sau din diverse țări. Am mai aflat și că muncitorii plecați să pună faianța au devenit calificați și în reforma statului de drept. Că vin cu aplomb să ne învețe ce e de schimbat și unde trebuie umblat. Dar nu am auzit niciodată să se implice în asemenea cazuri, să colaboreze cu poliția locală măcar ca traducători, să scape niște amărâți de care profită niște bestii. Sau să protesteze împotriva răspunsului arogant și aberant pe care un politician îl dă problemei interne, aruncând vina năpastei asupra victimei.

Cum spuneam, nu sunt cazuri reprezentative statistic, dar de o gravitate extremă. Care te-ai fi așteptat să aibă un răspuns emoțional, măcar în virtual, acolo unde tot omul e mai virtuos decât în lumea reală și unde compasiunea nu costă nimic. Și urcând pe o scară a nenorocului, să spunem că de la cei reduși fără voia lor la statutul de sclavi pe plantațiile de citrice ale mafiei, până la cei cu o viață de invidiat în exil, există multe nuanțe de gri. Există, să spunem cinstit, multe umilințe îndurate de orice român, fie el și angajat cu forme legale. Cu oricare ajungi să vorbești sincer, e imposibil să nu aibă în bagajul emoțional măcar o poveste când a fost tratat altfel, când a acceptat de la un angajator ce n-ar fi acceptat la el în țară, unde putea trânti ușa și pleca în orice moment. Fiecare are o poveste la limita rasismului, despre vorbe grele care i-au fost aruncate nonșalant de câte un străin, care încep cu „voi români….”. Vorbe pe care n-ar fi riscat să le arunce la fel dacă avea în față un negru dar, na, știe toată lumea că românii țin la tăvăleală și pentru ei nu protestează nimeni.

Ce vreau să spun e că niciodată n-am văzut să protesteze cineva pentru toate umilințele astea îndurate departe de casă sau să se revolte pentru ce nu merge bine în țara unde s-au stabilit vremelnic. Acelea sunt genul de povești pe care nu le spui numaidecât acasă. Seamănă foarte mult atitudinea asta cu modestia pe care mulți emigranți o au față de șefii lor de afară. Să pretinzi că vii într-un week-end să rezolvi ce e de schimbat cu țara, care apoi ar urma să se schimbe după așteptările tale, e cam cum ai răbda de foame pe lângă vitrinele scumpe ale Occidentului, venind apoi înțolit în haine de firmă acasă, să știe rudele și vecinii că ai reușit în viață.

Motto: „Un domn mai rușinos dădea o muie cu ochii-nchiși” (Paraziții – „Ultimul buletin de la ora 5”)

Ei bine, momentul a venit. Că doar n-o să faci o campanie publică fără “intelectualii publici” și Liiceanu în frunte. Părintele ipocriziei, regele neîncoronat al fariseismului cel mai grețos, scrie azi un editorial lung în care descoase cu vocea prefăcută și pedantă, pe care o știm, semiotica înjurăturii. O face acrostih de concepte și zice că el așa „o tâlcuiește” și o poate rosti fără să roșească. Ați reținut? când toată țara e tăvălită în mocirla suburbanului de o campanie BTL (inventată într-un birou de PR de o echipă a unor creativi iresponsabili) punctul culminant e când se merge la Liiceanu sa le-o tâlcuiască, așa cum se mergea cu un verset adânc la vreun părinte al pustiei.


Și, ce să vezi? A dispărut Liiceanu ăla pe care-l știam noi. Care ofta lung la fiecare frază, pe care o termina apoi ridicându-și acut sprâncenele într-o țuguiere de amantă înșelată de toți în așteptările ei simțitoare de femeie credulă. Nu mai e Liiceanu ăla, paznic la morala nației, sângerand de vulgaritatea unui gest mai mult decât de o palmă filmata cu încetinitorul.

Nici poveste. Noul Liiceanu e atât de entuziast de găselnița plăcuțelor de înmatriculare, că e posibil să le vedem agățate cât de curând și de Siegfried, celebra limuzină mertzan a celui mai de valoare milionar din cultura română, care este.


Acum avem un Liiceanu febril. Vorbește pe nerespirate de Zorba, de revoluție, vede inscripția „pe fesele voluptoase ale unor fete, care își ridică fustele (..) purta tanga”. De la excitație, scapă omul și dezacordul dăncilian, dar ce mai contează, cica e revoluție și regulile nu se mai respectă.

Cea mai sterilă generație de intelectuali din istoria României își poate încununa opera într-un cuvânt țigănesc (după cum ne informează profesoral și informat etimologul de la Păltiniș).

E o adevărată scăpare freudiană, că generația asta stearpă, din cărțile cărora n-a rodit nimic în mințile și sufletele snobilor care au așteptat să de la ei să le tălmăcească viața, sfârșește într-un act ratat. Că sexul oral nu produce urmași, iar sexul verbal, făcut doar din gură, nici atât, lipsindu-i deopotrivă finalitatea dar și virilitatea primului.

În urmă cu puțini ani, Gabriel Liiceanu acompania onctuos hăhăitul președintelui Băsescu, care îi mărturisea la ureche: „am vrut să zic că școala românească produce tâmpiți, hă, hă”. Din postura sa de „dascăl al națiunii” și dăscălitor al moralei publice, filosoful accepta verdictul ca pe un fapt, nu ca pe un reproș pentru munca prestată.

Zilele trecute, un domn aparent prezentabil, școlarizat și decent îmbrăcat, anunța că marele miting, promovat de campania BTL cu plăcuțele și salturi cu parașuta – va fi cu sânge, fum și flăcări. Spunea respectivul apărător al Justiției, că la revoluții e legal să împuști jandarmi, dacă ți se opun. Și nu argumenta cu „așa vrea mușchii mei”. Nu, făcea apel la erudiție, repetând de trei ori că „România a semnat Magna Carta” și revoluția e drept al omului. „Iei pistolul de la jandarm și-l împuști”. Pare genul de semidoct, care soarbe editoriale de Liiceanu cu nesaț și e la fel de pătruns de fervoarea revoluționară. Pare convins că am semnat nu doar jelania baronilor medievali englezi, dar și Codul lui Hamurabi, ratificat pe vremea dacilor. Dl Liiceanu se poate felicita: școala românească nu mai scoate doar tâmpiți, scoate și huligani sadea, gata de servit cauza.

Editorialul dlui Liiceanu se intitulează „Înjurătura care ne unește” – ceva ce nicio înjurătură din istorie nu știu să fi făcut. E la fel de logic ca „palma peste ochi care ne apropie” și  „șutul care ne îmbrățișează”. Că poate răcori, că poate fi meritată, nu zic. Dar asta e contribuția pe care o poate avea un individ într-o galerie. Nu poate băga mingea în poartă, atât poate și el, să strige. Dar flegma nu se poate transforma în drapel. Ca Everest al conștiinței publice, trebuie să propui ceva celor câteva milioane de votanți, pe care i-ai descris până acum în editoriale ca „România fără dinți”.

E de presupus că vrei să îi atragi de partea ta. Ai forța condeiului, a argumentelor, spune-le de ce au votat greșit, încotro să o ia. De vor întreba: dom Liiceanu, suntem săraci și flămânzi, Dragnea ne minte că ne dă 5 lei la pensie, mata ce ne dai? Mi-e cam frică să aud răspunsul noului Liiceanu, adolescentul efervescent.

Totuși, în amintirea vechiului Liiceanu, vameșul de moravuri al țării, las la final câteva citate din opera sa nemuritoare, la o primă frunzărire. (Unele sunt atât de recente că n-au nici o lună de la metamorfoza de azi.)

Două demersuri constituționale în oglindă. Inițiativa „retrograzilor” privind familia a urmat metodic toți pașii procedurali, spărgând și un blocaj mediatic și diabolizarea de pe internet. A obținut aviz de la Curtea Constituțională că nu discriminează pe nimeni și nu încalcă drepturi, așteaptă încă la mila politrucilor, care promit periodic că vor respecta un demers democratic.

Inițiativa deștepților intitulată „fără penali” e încă în stadiul de strângere de semnături. Ironia e că, deși e susținută de cei mai înfocați juriști amatori și profesioniști, are toate șansele să pice la Curtea Constituțională, rămânând un simplu truc pre-electoral al USR. E până și la mintea mea de neinstruit în Drept. Iată de ce:

Să luăm ca analogie o faptă mult mai gravă decât mita, anume crima. Să zicem că mâine apare un partid populist, care se branduiește ca „partidul anti-violență” sau „partidul pentru viață”. Foarte frumos. Și începe să strângă semnături, cerând ca în Constituție să se prevadă că oricine omoară un om e închis pe viață. (Entuziasm, virale, mitinguri, filmulețe.) Așa ceva pică garantat la Curtea Constituțională, indiferent câtă simpatie ar aduna.

Și asta pentru că legiuitorul a dat pentru faptele, care conduc la pierderea de vieți omenești o marjă mare de interpretare pentru judecătorul de caz, atunci când dă sentința. Practic, de la zero la infinit. De la pedeapsă cu suspendare, pentru accidente, omor din culpă, prin imprudență, la 10, 20 de ani, pentru crima cu intenție, la pedeapsă pe viață, pentru genocid și fapte săvârșite repetat ori cu cruzime. Judecâtorul de caz e singurul care are dosarul în față, probele toate, poate dispune audieri, expertize, interpretări de context. De aceea, legiuitorul i-a dat acel ecart de interpretare, libertatea de a fixa verdictul într-o marjă de la zero la infinit.

O inițiativă, care ar fixa pedeapsa pentru crimă doar la limita maximă (pe viață), nu doar că încalcă un drept potențial al inculpatului, dar ia din libertatea judecătorului, care astfel devine un simplu funcționar. Va fi obligat să dea verdictul standard pe baza existenței unui certificat de deces.

În cazul corupției, de asemenea, legiuitorul a stabilit o marjă mare de evaluare la discreția judecătorului. El poate decide dacă dictează și interzicerea unor libertăți civile: dreptul de a vota, de a fi ales, de a deține funcții publice. La fel ca la crimă, de la zero (nedictând o asemenea interdicție) la un număr de ani. Deși sună atractiv să spunem „fără penali” și „interdicție pe viață”, demersul e lovit de același viciu de principiu, luând din libertatea judecătorului de caz în a da verdicte.

Anonimul, care a obținut celebritatea națională la volanul unei mașini cu număr de înmatriculare obscen, verifică zicala „a plecat bou și s-a întors vacă”. Înhămat la Audi, dar tot aia. Pentru că nu cere multă deșteptăciune să bați drumul până în Scandinavia, ca să te întorci țanțoș cu vocabularul blocat tot în măscările din patru litere, pe care le puteai deprinde liniștit și spărgând semințe la periferia Vasluiului.

Degeaba s-au frecat unii de Liiceanu și Șora pe la mitinguri, că erudiția nu se ia ca pojarul. Ca gândire, au rămas sub nivelul celorlalți mitingiști, de care au râs că sunt fără dinți și asistați social. N-or fi știut unii dintre ei de ce-i mână Dragnea în autocar spre București și nici n-au găsit cuvintele să se exprime, dar măcar s-au străduit să rămână cuviincioși, vorbind și ei cum s-au priceput. De la înjurătură, mai departe nu se mai poate merge decât sore violența fizică, iar înjurătura poate fi întoarsă oricând de oricine împotriva altora, de care s-ar putea să nu-ți convină. Aici prostul e în avantaj, că n-are de făcut niciun efort de gândire, ca să dea replica și să pară că participă la discuțiile politice curente, în limbajul general acceptat.

Degeaba s-au dus și unii români prin Occident, că nici de ei nu s-a prins civilizația Vestului, cultura toleranței și a dialogului, politețea rezervată. Bați atâta amar de drum și te întorci cu același vocabular, cu aceleași idei și același arțag. Probabil claxonezi la semafor, lași geamul în jos să tragi înjurături pietonilor și arăți semne din degete, să se vadă stofa de expat realizat, care a văzut lumea.

Cu ce s-au ales cei care au privit 10 ani și mai bine la Antena 3? Cu multă încrâncenare, ură pentru un anume fost preșefinte și câțiva din jurul lui. Cu o obsesie paranoică. Și cu disponibilitatea de a da votul oricui promite că va face lucruri nepronunțabile cu dușmanul suprem. Fără alt program politic, doar cu lungi manifeste, sloganuri care lungeau pe mai multe pagini ce zice condensat o înjurătură. Roata se va întoarce și la guvernare vor veni alții, despre care vei fi încredințat că vor da de pământ cu „ciuma roșie”. Și se vor dovedi la fel de incompetenți, de ridicoli în gafe, pentru că în loc să pregătească programe bine gândite, au pregătit înjurături și poze amuzant pe tema care face trafic.

Realitatea e că mișcarea Rezist a ajuns cu benzina la fundul rezervorului. În loc să își pună problema cum de i-a scăzut publicul din stradă de la suta de mii la câteva zeci în zilele mai proaste, cei rămași se radicalizează. Compensează prin agresivitate și gălăgie numărul tot mai precar. Urmărind doar sporadic fenomenul, am început să îi învăț pe câțiva dintre ei, ca pe „stegarul dac” de la mitingurile pesediste de dinainte. Par de meserie activiști sau de meserie protestatari. Mă tem că sunt chiar la fel de bugetari ca hoțomanii pe care îi contestă, dar asta n-o puteam afla deocamdată. Le-a pierit și argumentul „vocii străzii”, în baza căruia cereau schimbarea majorității parlamentare, după alte criterii decât cele stabilite în cabina de vot. Deja nu se mai adresează celorlalți români, pe care se presupune că ar vrea să îi convingă să li se alăture. (Pe aceia, cei mai săriți de pe ax i-ar vrea eutanasiați, dacă s-ar putea.) Se transformă pe zi ce trece în reality show, în producție de amuzament, care schimbă ceva doar în universului comun al imaginației lor.

Pagina 1 of 17512345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica