rss
rss
rss

După ce ambasadorul american la Chișinău a dat de pământ cu aspirațiile unioniste ale moldovenilor, a urmat un moment de derută. Întâi tăcere, în special în rândurile progresiștilor și neoconilor autointitulați de dreapta. O lipsă de reacție la cel mai înalt nivel românesc, dar acolo tăcerea tălâmbă a devenit deja un brand (mă îndoiesc că Iohannis are măcar capacitatea de a înțelege când o declarație are semnificații istorice și când nu). O remarcabilă reacție fermă a venit de la Traian Băsescu, rebelul care bate cu pumnul în masa fostului său mare licurici. Apoi, o undă de speranță a străbătut intelighenția: poate că micuțul Pettit a vorbit de capul lui, e incompetent, să așteptăm să vedem dacă va fi retras de la post. (Între timp, omologul său de la București l-a confirmat, dovedind înainte să apuc să scriu această impresie, că e într-adevăr punctul de vedere al administrației.)

Cine speră însă că Pettit va fi tras de mânecă la Departamentul de Stat pentru depășirea de atribuții când a indicat încotro să se îndrepte țara din punct de vedere geopolitic, adică să își ia gândul de la reunificare, nu înțelege cum funcționează imperiile. Mai important, cine crede că opinia despre moldovenismul basarabenilor e o scăpare de cultură generală, nu s-a prins cum funcționează corectitudinea politică. Pentru că această opinie exprimată de un reprezentant imperial într-o provincie obscură din zona gri, e în perfectă concordanță cu ideologia de stat.

Având rădăcini marxiste, limbajul „progresist” are o natură pretins dialectică, în practică fiind un dublu limbaj. Pentru multe dintre popoare, neo-marxismul prescrie estomparea și chiar anularea identității. În numele toleranței, al integrării europene, al demitizării. Rețeta e propusă cu precădere majorităților, care trebuie să își cultive ambiguitățile, o stare permanentă de vină colectivă pentru abuzuri din trecut. Națiunilor mici, de la periferie, renunțarea la identitate le e impusă de la obraz, ca o formă de civilizare, de intrare în rând cu lumea bună.

Concomitent însă, marxismul cultural practică și o exacerbare a identității, pentru popoare alese și minorități ce trebuie încurajate prin „acțiuni afirmative”, cum sună limbajul său de lemn. Așa ne-am pricopsit cu discipline școlare și manuale despre literatura romilor, sublimă dar încă nedezvoltată. De același tratament favorabil beneficiază și zisele minorități sexuale, încurajate să își sărbătorească „diversitatea” prin evenimente și tradiții ad-hoc.

Mulți sunt induși în eroare să creadă că regionalismul e o mișcare la firul ierbii, care se opune forțelor globalizante. Dar fragmentarea statelor-națiune în unități prea mici pentru a supraviețui singure e limpede în interesul curentului globalist. Kosovo s-a bucurat de un adevărat răsfăț la nivel înalt (nu era o simplă provincie rebelă, mai era și un mic califat pe tărâm european), Catalunia, Scoția, Valonia, Padania beneficiază și ele de popularizare. De aceea privesc cu îngrijorare resursele alocate construirii unui brand multicultural independent pentru Transilvania.

În acest context, Moldova de Est, cu identitatea ei încropită pe hârtia pe care Ribbentrop și Molotov împărțeau România, Polonia, Finlanda și alți vecini nefericiți, s-ar putea califica la o nesperată loterie experimentală. Nu știu care sunt planurile hegemonice ale americanilor și rușilor, în ce o privesc, constat doar că situația ei e în perfectă concordanță cu linia oficială a Vestului. În logica marxismului cultural, identitatea românească e ceva ce trebuie subminat cu orice prilej, dar identitatea discutabilă moldovenească e de încurajat. Ba, cu noul statut dat de Pettit, acela de „stat multicultural”, cea mai săracă țărișoară din Europa poate deveni chiar vedetă. Măcar de le-ar fi pus Dumnezeu mâna în cap fraților noștri de peste Prut, dar mă îndoiesc că reprezentanții unchiului Sam au de gând să îi ofere ceva mai mult decât un tratament lingvistiv exoticei republici.

Update 1: Un lucru bun prilejuit de această declarație: deși se dă o lovitură năprasnică polului și așa dezorganizat și compromis al pro-europenilor moldoveni, e bine că se mai văd dintre pseudo-patrioții cu simbrie. Motivul pentru care „cei buni” vor pierde alegerile la Chișinău e simplu: ca și la București, atât americanii cât și serviciile românești au turnat bani (poate nu foarte mulți) în proptirea aceleiași specii de lichele cu apucături de slugă vicleană. Și la Chișinău și la București a fost prăsită aceeași pâclă oengistică de lideri de opinie și politicieni hrăpăreți. Chiar și neinformat și apatic, poporul totuși îi simte pe respectivii gușteri și îi disprețuiește chiar și când îi votează în silă.
Update 2: Un eveniment nefericit îmi dă dreptate să fi adus în discuție „brandul Transilvaniei” în articol. La ceva timp după ce l-am scris, ambasadorul american la București s-a pozat cvasi-oficial cu drapelul Ținutului Secuiesc și un grup de separatiști maghiari. E o acțiune de o gravitate extremă, care ar fi atras expulzarea, dacă era vorba de ambasadorul Ungariei (care acum are un pretext perfect să facă gesturi similare). Se vădește că vorbim de ideologie de stat în acest dublu standard: declararea ca „identitate construită” și „comunitate imaginată” a statului națiune, concomitent cu mângâierea pe creștet a regionalismului și teritoriilor separatiste. Rușii au Abhazia, Transnistria și Osetia, americanii au luat în brațe Kosovo și mai nou Secuimea.

A venit și tradiționala mizerie la adresa creștinismului din preajma Paștelui. (Cu trei săptămâni înainte, să aibă timp clipul taximetriștilor să se răspândească și să devină șlagăr sau subiect de gâlceavă. Calculat, metodic, ca la orice campanie de marketing.) Sper că aveți igiena memoriei, încât să le fi uitat pe cele din anii trecuți, lansate în preajma aceleiași sărbători. Scandaluri prefabricate. Într-un an a fost Codul lui Da Vinci, o aiureală consumeristă în care se dădea ca sigură blasfemia că Hristos nu e așa cum L-au înfățișat Evangheliile, ci a avut aventuri, în urma cărora a lăsat urmași biologici. În alt an se descoperea un fals mormânt, al unui evreu obscur, evident, neînviat. În alt an ni s-a arătat o poză de neanderthal, dată ca sigură ca dovadă „științifică”, care ar trebui să înlocuiască icoanele. Și câte și mai câte bazaconii, fleacuri și manipulări grotești. De altfel, atacurile astea sunt așa bine sincronizate, că mă întreb dacă am scăpat cumva și asta a fost tot ce era în program pentru primăvara asta sau mai urmează ceva.

Ce a uimit la piesa celor de la Taxi împotriva catedralei, a fost fariseismul, falsa pioșenie pe care o îmbrăcau pentru prima dată unii mai obișnuiți cu hăhăitul și behăitul decât cu cele sfinte. O strategie, care nu s-a mai aplicat până acum. Să fie dânșii atât de avansați în trăirea spirituală, încât să ne fi păcălit atâția ani cu o imagine publică falsă? Adică, Dani Oțil, cel cu penisul desenat pe blugi, al cărui singur talent e că stă lângă fete frumoase, care prezintă buletinul meteo cu sânii generoși afară din tricou, sau Teo Trandafir, mămica maneliștilor, sau Călin Goia, solistul de la Voltaj și Ștefan Bănică,cel aprig la mânie, care cântă ca Iordăchioaie, pardon, ca Elvis…. toți zbanghiii ăștia petrecăreți, se închid în cămăruța lor și devin niște schimnici după fiecare paranghelie? Că până acum nu au avut nicio manifestare de natură spirituală, cunoscută publicului.

A avut, în schimb, Oreste, dar ca mason de Balta Albă și colecționar de ciudățenii New Age, combinate cu Zamolxe și alte minuni. Alți participanți la clipul de campanie cochetează cu diverse secte, unii nu e clar nici dacă au fost botezați, nu intrăm în amănunte. Mircea Cărtărescu, în schimb, e declarat ateu, spune că nu a primit educație religioasă în familie, unde ideea de Dumnezeu era tratată ca Moș Crăciun, la capitolul fabulații. (Update: într-o precizare ulterioară, scriitorul spune că e ortodox.)

La fel cu scriitorul, care încă așteaptă premiul Nobel, cei mai mulți dintre ascultătorii entuziaști, care au transformat în viral clipul formației Taxi, sunt fie atei, fie agnostici, fie creștini nepracticanți. Adică nu se duc la nicio biserică: nici din lemn, nici din cărămidă, nici mică, nici mare. Și nu s-ar duce nici dacă bisericile s-ar face după gustul lor, să semene cu un mall, cu un sediu de multinațională, cu o chilie de pustnic. În acest caz, se poate vorbi de ipocrizie și de mârșăvie calificată, a te pretinde credincios, preocupat de ce fel de construcție „ar prefera” Dumnezeu, când în fond, preferința ta e să nu se facă niciun fel de construcție de cult.

În cazul artiștilor – de la Vunk, Voltaj, Taxi, Holograf, Bănică, Baniciu, Virgil Ianțu și ceilalți – ipocrizia e dublă. Dacă spațiul mic și din lemn e singurul binecuvântat, ei ar trebui să cânte doar în cabane, pentru prieteni. De ce „preferă” ei să cânte pe stadioane și în săli mari ca Polivalenta. Construcții făcute exclusiv din bani de la buget (fără nicio donație!), care costă sute de milioane de euro și în care intră mult mai puțini oameni decât cei de confesiune creștină?

contribuția de la buget pentru BOR

Ajunși în acest punct, să facem un popas pentru a vorbi despre bani publici, subiectul cel mai apreciat de artiștii ipocriziei. Observați că nu există cântece despre cum se risipesc miliarde pe autostrăzi care nu există, în scandaluri de corupție, sau miliardul de euro pentru echipamentul de ascultare al SRI. Nu se adună vedete pentru cântece de campanie despre deturnările de fonduri în off-shore-uri, despre cele 30 de miliarde de euro scurse în afara țării, pomenite de un ministru, pe care l-o fi luat gura pe dinainte. La fel cum artiștii de „mare conștiință civică” nu s-au adunat înainte de 89 să protesteze împotriva bisericilor (mici și mari) demolate de Ceaușescu. În schimb, „tinerii frumoși” și cetățenii vigilenți sunt scandalizați de risipa făcută de la buget pentru culte. Cică asta e cauza sărăciei și înapoierii noastre. Cineva a și calculat-o precis: 50 de bani pe lună, dintr-un salariu mediu! Un leu nou, dat de o familie. Atât. Un leu, din care se susțin toate bisericile și mănăstirile din România – cele mai de preț lucruri pe care le poți arăta oricărui vizitator străin. Și instituția care ține acest popor de peste o mie de ani. (iată calculul aici).

Dar să spunem că și 50 de bani li se pare o sumă prea mare. În fond, vorbim de niște puriști ai conștiinței, care știu cum e și cu smerenia și cu spațiile preferate de bunul Dumnezeu. Pentru ei am o veste bună: s-ar putea ca această contribuție să nici nu existe. Dar ar avea o surpriză neplăcută, dacă s-ar trece la contribuțiile voluntare. Actualmente, statul îți ia lejer 80% din ce produci, în impozite pe salarii, impozite ale angajatorului, TVA pe orice cumperi, taxe pentru asigurări sociale, taxe locale, accize, impozite pe proprietate, impozite pe dividende, pe diferite tranzacții, asigurări obligatorii și cine mai știe ce invenții.

Să ne imaginăm o lume în care păstrezi sută la sută și aloci cât vrei pentru ce vrei: medic, școala copiilor, pază polițienească, ambulanță, polițe de asigurare, servicii culturale, administratori politici locali și naționali, diverse. Desigur că nu toți cei 95% creștini cu numele ar dona, dar mă tem pentru liber-cugetători, că procente bune ar da chiar și zeciuala de pe timpuri. Să nu uităm cum s-a format averea istorică a bisericii, confiscată de statul zis laic: din donații adunate în multe generații, inclusiv de la boieri, care lăsau toată averea câtea unei mănăstiri, cu moșii și păduri. Dar tinerii frumoși nu vor aceleași reguli pentru toți, vor un cetățean jupuit de taxele administrației lor, care apoi să fie invitat cinic să doneze, dacă poftește. Căci dacă ar fi cinstiți cu ei înșiși ar vedea că sunt nenumărate domeniile, pentru care donatori benevoli s-ar găsi mai greu decât decide statul să dea. Includem aici și cultele cu puțini aderenți, care sunt ajutate de majoritatea ortodoxă, deși credințele lor contravin concepției majorității. Greu de crezut că s-ar găsi donatori prea mulți pentru programele de îndoctrinare progresistă din școli și, surpriză, maneliștii ar ieși mai bine finanțați decât artiștii de operă sau dansatoarele de balet clasic. I s-ar tăia și sinecura cu Remus Cernea de la Hidroelectrica și leafa de parlamentar.

Revenind la lucrurile serioase

Să fim bine lămuriți: controversatul cântec nu e nici simplă părere personală, nici muzică. E clip al unei campanii. Iar ținta campaniei de mai mulți ani e Biserica Ortodoxă, pe care cei care și-au făcut o obsesie din a o ataca, o reduc la o siglă, ce se dorește infamantă: „BOR”.

Există multe cauze ale căderii creștinismului apusean (pe care nu le voi detalia acum), dar între ele se numără și o campanie de decenii, prin care s-a cultiva antipatia împotriva bisericilor de acolo. Creștinismul nu a fost doborât prin argumentație, ci prin inducerea unei stări de oroare, de respingere și de dezgust. E rețetarul, care a fost preluat pentru scopuri politice, de la televiziuni ca Fox, și de Antena 3, care a devenit foarte calificată în comerțul cu sentimente negative.

De aici încolo, așa se vor purta atacurile și manipulările – strict la nivel emoțional, irațional, profitând de ubicuitatea informației mediate – de la smartphone la televizor, la radio, cinema și calculator. Iar creștinismul va fi ținta campaniilor de cultivare a resentimentului. Se va merge treptat, de la idealuri generoase, combinate cu nevoi de bază, împachetate în lozinci: vrem spitale, nu catedrale. Lăsând impresia că nu avem asistența medicală dorită din pricina celor 50 de bani primiți de biserici.

Să presupunem că sloganul respectiv al campaniei e sincer. Și că înapoiații ăștia de ortodocși nu știu ce-i bun pentru ei, că încurcă prioritățile. În cazul ăsta, ar fi trebuit ca din miliardele revărsate de occidentalii seculariști să se fi ridicat măcar un spital. Doar George Soroș singur a turnat în ONG-uri din România, la vedere, 200 de milioane de dolari, o sumă suficientă să faci nu un spital, ci un spital în fiecare an. Observăm de aici două lucruri: că bisericile „popilor” se văd, dar spitalele seculariștilor se lasă așteptate. Mai observăm și că activiștii ONG sunt plătiți mai gras decât proiectele pe care le condamnă cu mânie proletară, ca risipitoare și faraonice. Nu-i facem noi planul de afaceri miliardarului, tot ce se vede din generozitatea lui – care întrece aproape toate marile investiții de capital din istoria tranziției – e că lipsesc nu doar spitalele, dar și alte rezultate palpabile. Tot ce se poate arăta ca realizare e o clasă de întreținuți cu priceperi discutabile, unii ajunși în poziții guvernamentale, altfel buni la stârnit tărăboi și la intimidat adversarii cu „gândire incorectă”, dar cam atât.

E cazul ca tovarășii să ducă lupta mai departe, să nu pară chiar atât de neputincioși. De la idilica biserică din lemn, se va aluneca spre credința de apartament, spunându-se că nu avem nevoie de preoți și de cult religios, pentru că ne descurcăm și singuri, acasă, în timpul liber.

Totalitarismul modern scoate așadar creștinismul din spațiul public și îl alungă, pentru început în camera de bloc, iar ulterior în catacombe, când va veni și vremea denunțurilor pentru „bigotism”. O etichetă, care la americani deja sună a Ku Klux Klan, undeva în vecinătatea rasismului.

Creștinismul acesta amatoristic, după mintea fiecăruia, care aruncă la coș un patrimoniu milenar de cultură teologică, nu poate fi decât o încropeală fadă, care pe bună dreptate a adus lehamitea occidentalului față de fenomenul religios. Religia vie a fost înlocuită în apus de o mediocritate ecumenistă, produsă de judecata omului, nu foarte departe de bunele intenții ale unui ONG sau ale unei fundații caritabile. Genul de interpretare pe care îl au deja tinerii frumoși, care văd în biserică un prestator de servicii spirituale, unde grija principală e dacă se taie chitanță.

Apoi se va trece la etapa următoare, care e infiltrarea și demantelarea armăturii dogmatice a Bisericii. Învățătura ei revelată și eternă va fi supusă plebiscitului (dacă nu chiar televotingului), pentru a fi ajustată pe ici pe colo. În America deja se pregătește forțarea preoților să oficieze blasfemii intitulate căsătorii între homosexuali. Răzleț, se testează apele și pentru acceptarea altor anomalii – în nordul Europei există o organizație pentru drepturile pedofililor, iar în Anglia a fost introdus în discursul public termenul de pedofobie – după implementarea cu succes și la noi a etichetei infamante de „homofob”. Aberațiile și redefinirile inspirate de marxismul cultural nu se opresc aici: în instituțiile publice și universitățile americane se adoptă toaletele unisex, pentru a ușura traiul transexualilor și celor cu identitate de gen incertă. Iar dacă neo-marxiștii ne învață că identitatea (națională ori socială) e ceva construit, ce poate fi la fel de bine deconstruit, atacul împotriva familiei duce și la situații încă mai aiuritoare. Presa de prezintă relaxat cazul unui cuplu incestuos, care dorește să își oficializeze relația. În logica relativistă a identității fabricate, e complicat să le răspunzi negativ.

Cum în ultimul timp Biserica Ortodoxă a îmbrățișat două teme esențiale, care doar în aparență sunt marginale, e logic să fie țintă vie. E vorba atât de cinstirea acordată martirilor din închisorile comuniste, cărora li s-a dedicat un an comemorativ, exact în momentul când statul acaparat i-a trecut înapoi în ilegalitate. Cât și de susținerea strângerii de semnături pentru ocortirea în Constituție a familiei firești.

Să nu credem că pe lângă generația de oameni politici, „tehnocrați” și trăncănitori crescuți de o foarte înregimentată societate civilă, nu a crescut și o generație de teologi momiți de noul zeu al toleranței fățarnice. Deocamdată se merge către mase, prin forța de convingere a vedetelor populare. Cu adevărat periculos va fi momentul când teologi și slujitori, condiționați mental de vocabularul corect politic, vor încerca ajustări dogmatice, ca să obțină o biserică, pe care să o „potrivească veacului acestuia.”

Capitalul transnațional și marile carteluri bancare, împreună cu clasele politice coruptea, au reușit între altele eliminarea clasei de mijloc mai peste tot în lume. Se conturează un rezultat similar în plan spiritual. Omul e cel mai mimetic animal, remarca Rene Girard. Trebuie să recunoaștem că acest mimetism se regăsește din plin și pe tărâm religios, unde masa mare a credincioșilor imită practicile dominante în societate. Un ritual nealterat și o dogmă solidă, îi poate proteja, așa cum societatea apuseană, bine așezată îl apără și pe cel mai ignorant, chiar și pe cel mai leneș de mizeria sărăciei. Prin pervertirea realizată de cultura populară industrializată, însă, am putea asista la dispariția clasei de mijloc în sens religios. Întoarsă în catacombe, ca în primele secole de prigoană imperială, religia ar putea fi lipsită de aderenții săi mimetici, de majoritatea pasivă. În schimb, va fi strânsă între o majoritate ostilă, care își va turna mimetismul în manifestări agresiv-disprețuitoare, cultivate de presa de consum, pe de o parte, și o minoritate vânată, dacă nu la propriu, măcar la figurat martirizată, pentru care nu se va mai găsi niciun colț liber și sigur pe fața pământului.

Pentru moment, efectul campaniei agresive e că donațiile au crescut și, mai important, foarte mulți ridică o sprânceană în fața insistenței aproape religioase cu care sunt purtate atacurile. Și încă un efect colateral, oamenii încep să își asume proiectul catedralei ca pe unul național și reprezentativ pentru credința proprie – altfel spus, catedrala chiar începe să devină „a noastră”. O spun, deși am scris critic despre acest proiect, cu ani în urmă. Îmi mențin rezervele legate de acest proiect, expuse acolo, dar de ceva vreme mă bucur că se face.

Cum blogul meu e oricum muribund, din lipsa totală de timp pentru el, mă pomenesc scriind tot mai rar și despre subiecte morbide. Pe care n-aș fi vrut să le abordez deloc. Nu pentru că am acea angoasă a modernului în fața subiectului, care îl amuțește de spaimă. Modernul descreștinat are în moarte un tabu suprem, e subiectul de care nu vrea să audă, pentru că îi dă peste cap toate ecuațiile existenței, o vrea evacuată cât mai discret din discuție, ca pe ceva indecent. Sau compensează muțenia asta cu foarte mult sentimentalism, cu o emotivitate necunoscută omului ritualic.

Pentru acesta din urmă, moartea e un mister cutremurător, o taină deopotrivă, dar inserată dintotdeauna în rostul existenței. Creștinul e familiar cu moartea, fără să o iubească sau s-o dorească. O știe în diversele ei fațete, și fetidă, îngrozitoare, aducătoare de descompunere, dar și izbăvitoare, ca trecere spre veșnicie. Are o altă înțelegere a ei, pentru că înțelege diferit suferința și viața. Sau le pricepe diferit pe cele două, tocmai pentru că nu scoate moartea din ecuație.

Pot vorbi așadar despre moarte, în forma ei îmblânzită de înțelegerea creștină, dar îmi displace să vorbesc despre ea în forma concretă, deznădăjduitoare și obscenă în care te obligă să o percepi noua civilizație de tip audio-video. Acest tip de moarte „nefiltrată” e cu adevărat obscenă. E atât de diferită această idee de moarte, de pe ecranele televizoarelor și ale calculatoarelor, de ideea despre moarte la care ajunge omul îmbisericit, pe cât de diferită e literatura clasică pe tema iubirii, de pornografie. Teoretic, același subiect, practic, lumi diferite.

Ori tocmai moartea-obscenitate e combustibilul emoțiilor televizate și „socializate” virtual. Abia schematizată în acest mod grotesc, moartea devine o marfă, poate fi vândută spectatorului gol de idei, gol de credințe. Doar adusă la acest stadiu de cârlig emoțional, poate stârni reflexele condiționate, spaimele, sensibilitățile de suprafață. Moartea vulgară stoarce lacrimi, sperie, șochează, e marfa supremă pentru jurnalismul degradat și degradant, e breaking-news-ul suprem, „chestia serioasă” din fluxul neserios al divertismentului. Maeștrii abjecției pot face și din moarte divertisment, adică o formă de a scoate bietul om din ale lui, zguduindu-l emoțional, în timp ce o reporteriță întreabă părinții unui dispărut ce simt în acele momente.

O altă reporteriță, antenistă, își anunță pe Facebook satisfacția deplină că practică meseria cea mai plină de adrenalină din lume. Vin alții și o fac de râs că-i insensibilă să se bucure că are un subiect gras de transmis. Ca-n campanie, dacă cineva din tabăra opusă face o gafă, o îngroși și încerci să o faci cât mai mult cunoscută. În măruntul război mediatic între televiziuni, așa ocazie nu se ratează.

Apoi vin alții, care au războaie mai mari în curs. Vin apărătorii guvernării, care au și ei un cadavru-două de spălat – ba să ni-l arate pe Oprea la intervenție, care are de acoperit alt cadavru, din coloana oficială. Sau pe Ponta, care politic e un mort-viu, lipsit de credibilitate, dar care uite-l mișcă!, dă ordine, ține ședințe, ia măsuri. De cealaltă parte, oamenii „binomului”, susținători ai trecerii prin foc a clasei politice de către DNA, nu ratează ocazia și se roagă de o revoluție sub sloganul „corupția ucide”. Tot ce-i posibil, nu mă simt în stare să arăt cu degetul vinovații într-o grozăvie atât de mare, las asta în seama investigatorilor.

Pentru toți, morții sunt un pretext pentru continuarea răfuielilor personale. Și noi chiar suntem în al treilea război mondial, care a început de ceva vreme, doar că nu și pe teritoriul nostru. Ca și precedentele două, e un război ideologic, geostrategic, dar cu o mult mai mare încărcătură religioasă. Războiul însuși e doar ecoul acestor concepții în conflict, despre care nu am locul aici să vorbesc. Are deja și va avea cu mult mai multe victime decât această cumplită tragedie, doar că e total ignorat și destul de puțin înțeles.

Prin urmare, nu am fost surprins că s-a folosit intens această tragedie în bătălia dintre seculariști și credincioși. M-a uimit doar indecența și proporțiile la care s-a ajuns. Și m-a făcut să constat încă o dată câtă dreptate avea Eliade când semnala camuflarea religiosului în manifestările lumii secularizate. Așa cum spuneam, pentru creștin, moartea nu e finalul, e de înțeles cum poate fi minimizată în raport cu viața veșnică. Dar te-ai aștepta ca pentru un secularist, moartea să stârnească atitudini mai pioase. În fond, pentru un ateu, n-ar trebui să existe altceva de pus deasupra vieții de aici, în acord cu viziunea lui despre univers, totul se termină la finalul existenței, afirmativ, umaniștii necredincioși pun viața (concretă și finită) ca valoare supremă. Atunci te întrebi cât de religioasă și de ferventă e credința ateilor militanți, dacă și în preajma morții găsesc mai important să lovească în Biserică și în credințele altora? Mie asta mi se pare o atitudine ca un fel de martiriu pe dos. Martirul e creștinul suprem, capabil să renunțe la propria viață pentru o idee, încredințat de certitudinea vieții veșnice. Un ateu atât de îndârjit, încât să nu mai conteze pentru el viața și moartea, doar pentru a putea denunța falsitatea sau nocivitatea clericală, trebuie să aibă un grad similar de credință. Cu o precizare esențială: adepții sloganului „spitale nu catedrale” folosesc prilejul morții pentru a afirma o convingere, dar nu moartea proprie, ci a altora.

În ochii combatanților marelui război, cei uciși sunt victime utile. E logica oricărui război. Toți cei care pornesc războaie știu că vor fi victime, dar le consideră un preț demn de plătit pentru o cauză sau alta, evident, atâta vreme cât nu sunt ei înșiși pe lista respectivă. E posibil ca acei tineri de la concert să fi fost demult victime colaterale în acest război ce are pe lista obiectivelor schimbarea din temelii a concepțiilor și modului de viață al populațiilor cucerite. Presa are pe agendă de multă vreme promovarea demonismului și a ocultului, dar în forme soft, mai greu de recunoscut decât formele teribiliste adoptate de hard rock. Rockul e o revoltă legitimă și, până la un punct admirabilă, în fața unei societăți demne de dispreț, dar a fost de multă vreme „privatizat” și înhămat ca zonă de nișă la proiectele de inginerie socială ale celor ce controlează respectiva societate. Dai din plete și te revolți, dar în mod organizat, într-o hărăbaie insalubră, dar antifonată, să nu deranjezi vecinii, care merg la serviciu. Te ridici și protestezi, te declari altfel, dar te încolonezi în stilul grupului, aduci profituri proprietarului de club, casei de discuri, dealerului de diverse, care și el cotizează la un politician, care e și el mulțumit că revolta tânărului rebel se consumă într-o hală ușor de ferecat și de incendiat.

Revolta inocentă a celor care miros ipocrizia, dar nu au maturitatea necesară să caute alternative realiste, e speculată de multe feluri de profitori. În vârful piramidei profitorilor, chiar făcătorii de războaie globale, manipulatorii de conștiințe, controlorii sistemului, cei care creează revoluții pe Facebook, jonglează cu emoțiile, canalizează furia colectivă. Pentru ei lucrează indirect și reporterița extatică în fața frumuseții meseriei ei, și telespectaorul consumator de tabloide, și cel care scrie ori dă doar like pe Facebook.

În respectiva lume virtuală și arificială mocnește o revoluție năucă, bine controlată de cei care stăpânesc sistemul. Se lucrează iarăși la un #unitisalvam , la proteste pentru cauze străine. Sau totul va sfârși într-un fâs. Se spune că revoluțiile apar când lucrurile se ameliorează doar puțin, după o mare speranță soldată cu o decepție. Contextul se potrivește binișor cu starea de spirit de după victoria fără finalitate a lui Iohannis. Un proiect gol, care n-a fost dus la capăt. Vorba lui Arghezi, golul din tobă n-a sunat suficient de tare.

Ce-și dorește generația aceasta virtualizată? Vag spus, „vor o țară ca afară”, adică occidentalizarea, care e oricum în curs. Dar puțini dintre ei pricep că acel Occident e el însuși în schimbare, că s-ar putea să ajungă la el și să nu semene cu ce-și imaginau. Ba mai rău, că s-ar putea să vină peste ei într-o formă de coșmar, chit că alternativă geopolitică nici nu există – Estul sau stagnarea, fiind variante chiar mai rele. Extrem de puțini realizează că Occidentul spre care își doresc să pornească de s-ar putea și printr-o revoluție, e condus de forțe auto-distructive, cu înclinații malefice. Dacă ar cunoaște dedesubtul acestor stări de lucruri, și-ar putea propune mai curând să salveze Occidentul de el însuși, oricât de nebunească ar suna o asemenea întreprindere.
Dar un asemenea salt de conștiință pare iluzoriu, așa că fiecare va continua să se înroleze în marele război cu armele de care dispune – cu propriile opinii și credințe.
În tăvălugul care vine, victimele vor rămâne doar în durerea imposibil de stins a unor familii zdrobite de suferință și în chinul pe care îl au de îndurat cei mutilați dintre răniți. E o suferință atât de mare, peste care nu se mai poate spune nimic.

În mod normal, nu comentez cu ocazia morții cuiva. O consider un fenomen atât de tulburător și misterios, încât, indiferent despre cine ar fi vorba, e o necuviință să tulburi tăcerea și solemnitatea acelei clipe de neînțeles pentru om. Un moment, care e doar între om și Dumnezeu. Tocmai dispariția acestui sentiment al decenței mă face să și scriu ceva cu prilejul ăsta.

Văd un val de bucurie diavolească, o sârbă jucată pe mormântul proaspăt al cuiva, o horă de foști creștini sălbăticiți, în jurul mesei pe care stă coșciugul. După știința mea, Vadim are două fiice aflate la vârsta adolescenței sau a tinereții, măcar pentru atâta lucru și tot găsesc deplasată bășcălia asta morbidă. Promit să n-am asemenea porniri nici măcar când va muri mult invocatul Iliescu, cred că ele îl degradează pe cel care face din moarte motiv de batjocură, nu pe cel răposat.

Cu atât mai absurd e că autorii glumițelor de cimitir o fac crezându-se apărătorii unor valori, al căror opozant s-a nimerit să fie Vadim Tudor. Două sunt, în fond, reproșurile care i se fac fostului politician, și care ar justifica ura inclusiv post-mortem: că era indecent și anti-democrat. Lovind cu piciorul într-un cadavru, nu se poate spune că aduci vreun beneficiu decenței.

Da, Vadim Tudor a terfelit în cel mai urât mod cu putință orice personalitate demnă de respect din țara asta. A lansat calomnii, care i-au urmărit pe unii pe nedrept până în ceasul morții și în posteritate. A face același lucru cu el, deja nu mai înseamnă apărarea bunului simț, ci a-i deveni epigon în cele mai rele apucături ale sale. Dar asta e doar partea de suprafață, chestiune de stil și de gust.

Problema mult mai profundă e reflexul cenzurii, bucuria de a suprima glasul cuiva, care se prelungește in extremis în actul de a jubila în clipa când cineva moare, adică e amuțit pentru veșnicie. În anii în care Vadim porcăia cu vorbe usturătoare și chiar cu minciuni sfruntate, oameni de toată cinstea, se puneau în paralel bazele unei elite organizate aproape militar, în care orice ieșire din front se pedepsea cu trecerea la index. Vadim avea puterea de a macula prin pamflet, de a schingiui în efigie, cercurile elitiste aveau puterea de a ostraciza, de a marginaliza și a face nefrecventabile alte personalități, care nu se încadrau în linia vremii. Și unii și alții aveau același instinct al reducerii la tăcere a interlocutorului. Dar la pamflet încă se mai poate răspunde, chiar și când polemica e coborâtă la nivelul mocirlei. La puterea insidioasă a listelor negre, la conspirația tăcerii, mult mai lașă decât un text pus sub pseudonim într-o revistă, nu se mai poate răspunde.

De-a lungul vremii, am avut sentimente variate față de Corneliu Vadim Tudor. L-am știut de la bun început un exponent al vechiului regim, un mic profitor în umbra Securității, aciuat prin cohorta de oportuniști din jurul echipei favorite a familiei Ceaușescu, Steaua. Un poet mediocru chiar și al detestabilei Elena Ceaușescu, într-un alai în care strălucise cândva mult mai talentatul Adrian Păunescu. Tot cu voie de la stăpânire s-a lansat și în zorii anilor 90 într-o formă controlată de opoziție, al cărei rol era mai mult să atace adevărata opoziție, decât puterea. S-a regăsit apoi tot pe un rol marginal în patrulaterul roșu.

Era, aproape fără excepție, pe alte poziții decât eram eu. Era xenofob, intolerant și anti-occidental. A făcut un circ mizerabil când Băsescu a citit declarația de condamnare a comunismului. Când CDR-ul a venit la putere, după 1996, și a trecut la măsuri de reformă dureroasă, și-a regăsit adevăratul suflu și vârful de popularitate. Rolul de opozant populist, care folosește toate marotele educației național-comuniste, îl prindea de minune. Prin el, PSD-ul corupt și monolitic lovea cu atacurile cele mai murdare, fără să și le asume. L-am detestat în perioada respectivă, poate chiar urât uneori. Îl vedeam capabil să stârnească ura care zace în omul cel mai primitiv, să întărâte vecinii între ei pe motivul etniei, să întoarcă România din drumul ei spre Europa civilizată.

Cu sprijinul mediatic al securistului Voiculescu, a reușit atunci să ajungă în vârf de popularitate și să intre în turul doi împotriva lui Ion Iliescu. A fost singura dată când nu m-am prezentat la un tur al unor alegeri prezidențiale, considerând că n-am ce alege între Iliescu și Vadim, între comunism și xenofobie, cum mi-i reprezentam la data aceea. Poporul a ales cu moderație și resemnare. Poate mai bine, în interesul nostru pe termen lung, căci un Iliescu mai înțelepțit nu ne-a deraiat de la parcursul euro-atlantic. Poate nici Vadim, cel oportunist și descurcăreț, nu ne-ar fi deturnat spre un model tip Belarus sau Ucraina. Sau poate totul fusese un joc calculat de securiști mai dinainte, cu falsă alegere.

Dar un lucru trebuie spus cu toată tăria acum. Imediat după turul întâi al acelor alegeri prezidențiale, a început un fel de dictatură post-modernă în România. Între cele două tururi de scrutin, s-a declanșat un veritabil linșaj mediatic împotriva lui Vadim Tudor, rămas perfect singur și lapidat de socialiști și democrați deopotrivă. Întreaga presă și-a unit zumzetul într-o singură voce și a acționat nedemocratic în numele democrației. Știu că unii susținători ai dreptei, între care mă număr și eu, au numit regimul lui Adrian Năstase o formă de dictatură mediatică. Ce uită ei deliberat e că dacă a existat o dictatură a lui Adrian Năstase, ea a debutat cu suprimarea vocii lui Vadim Tudor între cele două tururi de scrutin. Abia apoi a venit reconfirmarea lui Iliescu în funcția de președinte, numirea lui Năstase ca premier și cumpărarea ori intimidarea una câte una a fiecărei televiziuni sau ziar de pe piață.

Înainte ca Evenimentul zilei să aibă probleme, ca Mugur Ciuvică să fie săltat de pe stradă că a trimis un e-mail cu dezvăluiri sau ca Știrile Pro TV, prezentate de Andreea Esca să devină la fel de obediente cu Năstase ca Observatorul Antenelor, înainte, așadar, a fost suprimată opinia lui Vadim Tudor. Abuz în fața căruia n-a protestat nimeni, pentru că era suprimat un extremist. Și oamenii civilizați nu protestează când sunt suprimați extremiștii. Ori, a apăra dreptul la liberă exprimare doar pentru opiniile care îți plac, e un reflex de gașcă, nu o atitudine democratică.

Am căutat atunci, pentru prima dată, să aflu ce scria mult hulitul Vadim Tudor, cel interzis la televiziuni în anii de putere absolută a lui Adrian Năstase. Am ajuns să frunzăresc, pentru prima dată, pe internet, revista România Mare, pe care o fondase și o scria aproape de unul singur. Prima surpriză pe care am avut-o era nivelul foarte jos, de calcul propagandistic, la care părea că se adresează unui public destul de sărăcuț intelectual. În timp ce o mulțime de ziariști semidocți se chinuie să pară cât mai erudiți și elevați în scris, autorii respectivei reviste păreau că fac un efort deliberat de a se menține rudimentari și într-un registrul sentimental-visceral, pentru a intra în rezonanță cu vulgul.

Multe dintre intuițiile mele despre mentalitatea securiștilor vin din contactul cu acele texte, scrise probabil de foști oameni de aparat, neadaptați schimbării după 89. Lichele, dar insuficient de lichele sau prea bătrâni pentru a mai schimba încă o dată haina caracterului în noul limbaj europenizat. Din calcul sau din obișnuință, vorbeau pe limba generației crescută în ceaușism. Era, apoi, amestecul neverosimil de religiozitate și obscenitate, misticismul și puritanismul, împletite cu sudalma și limbajul pornografic. Una peste alta, chiar și când scria bazaconii, revista era măcar stilistic altceva decât orice altceva se scria într-o presă deja osificată, în care se simțea suflul cadaveric al limbajului corect politic. Noua limbă de lemn se înțelenea deja în ONG-uri, apoi în ministere și departamente. Slujea acea mizerabilă revistă o dictatură ipotetică, despre care știm acum că n-a mai venit, una cu execuții cu mitraliera pe stadioane? Sau era, în sine, așa abominabilă, un exercițiu de libertate?

Uneori, când citeam ceva scris în România Mare aveam același sentiment al contaminării cu mizerie, pe care l-am avut ulterior deschizând site-ul tabloidelor sau citind comentariile groase ale postacilor. Da, există în scris și o zonă ce poate macula, care rămâne în amintirea cuiva ca o agresiune. Dar era, câteodată, și câte o notă de umor sănătos, o sclipire genială în împunsătura pamfletului, împotriva unora prea puternici pentru a putea fi atinși de vorbe. Acela era geniul ciudat al lui Vadim Tudor. În anii aceia, când presa și opoziția amuțiseră, așteptând să se sature de la sine pofta de bani și putere a lui Năstase, Vadim Tudor a fost autorul unora din cele mai mușcătoare discursuri la adresa celui mai puternic om al zilei. Dacă ni-l amintim în postura ridicolă de poet de curte, autor de ode pentru nevasta dictatorului, e cinstit să ni-l amintim și în această postură curajoasă. Și-a asumat cumva rolul de bufon al curții și a spus pentru fiecare din noi uneori lucruri pe care ne-am fi dorit să le zicem atât de năprasnic.

Apoi a urmat declinul. Vadim, cel cu gura mare dar fără soluții reale, s-a transformat într-un entertainer de televiziune. Bufonul l-a înghițit pe tribun. A eșuat lamentabil în rol de copil-minune bătrân la Capatos în emisiune, demonstrându-și erudiția legat la ochi. Uimitor, dar personaj în bâlciul televiziunilor. Sistemul l-a creat, i-a dat o lesă mai lungă când a fost nevoie, apoi l-a dresat să distreze musafirii și să facă frumos. Deși specialitatea lui era să facă urât. A fost, o vreme, plăcerea vinovată a multora, autorul celor mai spumoase replici de talk-show. Dar în spatele scenei, sistemul răsufla ușurat. În timp ce în Ungaria vecină extremiștii defilează în cămăși negre, rași în cap, extremistul nostru de serviciu aștepta cuminte să intre publicitatea între două poate și-o bastârcă dată președintelui.

Acum sistemul are altă formă, altă ideologie, dar e la fel de sigur pe forțele lui. Acum deplânge pericolul ca să apară alți vadimi după moartea tribunului Alcibiade. Din nou, același reflex de a reduce la tăcere, de a pune la zid orice „nu e voie” să gândești sau să spui. Din fericire, de pe urma lui Vadim Tudor nu rămâne un partid politic viabil. L-a distrus încă din timpul vieții, pârjolind totul în jur. Mare capital politic nu are ce, nici cui lăsa, deci apărătorii corectitudinii și liniștii publice pot sta liniștiți.

Rămân, însă, câteva poezii – poate modeste, sentimentale și populare, unele transformate în șlagăre demodate. E simplu să râzi de ele, de sentimentalismul lor ușor desuet, eu unul prefer aerul lor puțin ridicol, multor producții moderne lipsite de orice licărire de spirit.
La moartea unui om, n-ai ce să spui decât Dumnezeu să-l ierte! A fost și Vadim Tudor cum a fost și epoca asta chinuită pentru români, iar ceea ce vine din urmă nu-i neapărat mult mai încurajator.

Pentru că nu mai am timp să scriu, nici încrederea că e de folos cuiva, reproduc de la alții:

Scrisoare deschisă Președintelui României, domnul Klaus Iohannis

„Stimate Domnule Președinte,
Numele meu este Darie Ducan, sunt un tânăr scriitor român. Am 27 de ani. Am absolvit Facultatea de Litere la București, apoi mi-am continuat studiile filologice și literare la Paris. Am scris mai bine de 20 de cărți de poezie, dramaturgie și eseu. Sunt, începând de la 19 ani, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

După acest preambul sec și strict informativ, doresc să vă aduc în vedere mai multe obsesii care mă ocupă în ultimul timp. Stimate domnule Iohannis, în 2009, când aveau loc discuții publice care vehiculau numele dumneavoastră pentru funcția de premier al României, am crezut și am sperat într-un nume de suflu nou. Am plecat din România în 2012 pentru a reîncepe niște studii care la București îmi păruseră inutile și mai ales pe fondul disperării și lipsei de perspectivă în România.

Nu am plecat cu gândul de a părăsi cultura română nicio clipă, ci, din contră, pentru a o sluji.
În momentul în care ați fost desemnat candidat pentru funcția de președinte al României, v-am acordat încrederea meu cu o speranță vinovată, poate, de preaplin. Păreați omul salvator, păreați Carol Davila al spitalului care era România. (Și care încă este.) Personal, am stat 9 ore în picioare, la ambasada României de la Paris, ca să vă votez. În ploaie, frig și suportând niște umilințe greu de descris din partea ambasadei și a sistemului ei de dominion și feudă. V-am votat. Și nu am făcut doar atât. Am participat cu bună știință la, o spun realist, propaganda în folosul simbolului pe care părea că îl reprezentați. Micile mele reportaje de la fața locului au fost intens distribuite pe facebook de sute de oameni, acoperind o plajă semnificativă de cititori în acele zile critice. Am crezut în dumneavoastră ca într-o legitimare pe care poporul acesta o face, când e lucid, chiar contra sa, contra inerției sale istorice în care trăim de la Ceaușescu încoace. Sunt un liberal ca fundament cu profunde credințe de stânga. Și am făcut un efort personal pentru a credita un om care să pună echilibrul în lucruri și, paradoxal, să facă ceea ce așa-zisa stângă a momentului nu e în stare să facă. Așa am crezut atunci.

Toate aceste texte de front, să le zic așa, au fost incluse într-o carte numită Pentru o artă imunitară. Probabil e absolut obligatoriu să ratezi în politică pentru a te desăvârși în cultură. După aceste momente, am așteptat să vă văd la lucru și am sperat într-o schimbare. Nu mi-au plăcut, în tot acest timp, numeroase reacții ale dumneavostră, limbajul de lemn, atitudinea moale și decorativă. Păreați, între toate instituțiile statului, ultima stare de agregare a apei. Am încercat să vă scriu pe pagina facebook (brava redută a manipulării eficace) însă comentariile mele, deși decente, au fost cenzurate. Trecuseră cele 9 ore de stat la coadă, când era util orice vot. Trecuseră alegerile. Puteam, desigur, să fiu tratat ca orice plevușcă naturală, ca orice cobai. Nu sunt singurul. Ați făcut-o și cu alții. Tot ce nu ne mai poate servi, e basculat în cenzură. Probabil acesta e principiul de aplicare pe care doriți să îl impuneți opiniei publice din România. L-ați pus în aplicare (într-un fel de frondă inversă) și în cazul “Legii nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.“ Am citit stupefiat reacțiile din presă referitoare la aceasta. În parte, cu dezinformările de rigoare. Văd în gestul dumneavostră unul de afiliere, cum am și zis, un – nu mă feresc să o spun – complex al neamțului, fapt cu care pătați funcția pe care o ocupați. Tocmai ce părea să fie depășirea unui complex, devine astăzi punerea în aplicare a altuia. Ați personalizat o funcție publică într-un mod în care nu era cazul, prin generalizare. V-ați vulnerabilizat pentru o afiliere care, deși exclud acest tip de negoț, măcar dacă ar aduce oarece profit, de stil ploieștean. Mi-e teamă că nu aduce nimic, ci ați făcut-o gratuit, cu seninătatea dumneavostră care din potențial inteligentă a devenit sumbru simplistă.
Președintele Traian Băsescu a condamnat comunismul pentru aceleași tribune de politruci pentru care și dumneavostră condamnați acum mișcarea legionară, fără nuanțe și echivoc. Înțelegeți, vă rog, că orice credință politică are eroi, după cum are și criminali. Legionarii au făcut crime abominabile, l-au ucis pe Iorga, au făcut lucruri care nu se pot ierta, dar sunt, printre ei, oameni care au avut măsura bună a valorii acestui neam și cultura specificității sale în universalitate. Comuniștii, de asemenea, au făcut crime. Dar pedepsiți crimele, nu faptele colaterale. Mi-e teamă că ați ars o etapă, prin gestul dumneavostră, care vă apropie de tendințe dictatoriale ( nu doar simpliste, ci și inconștiente) mai mult decât orice: ați interzis din principiu principii care, între timp, nu mai aparțin doar istoriei, ci și culturii (tocmai în sensul lovinescian, pe care l-a remarcat foarte corect Bogdan Ghiu). Cum faceți, domnule președinte, să ieșiți din acest pleonasm inconștient în care ați intrat etalându-vă complexul? Ați pastișat stafia afilierii. A înregimentării morale. Nici măcar la un ideal național, ci la unul străin și pedant internaționalist. Eu nu sunt legionar. Sunt, după cum am afirmat, liberal în gândire și socialist în formele de manifestare, cu gândul că e un egoism a fi liberal pur în România de azi, până nu reușim să echilibrăm pătura de mijloc. Dar îmi dau seama, spre deosebire de dumneavostră, de efectele colaterale ale acestei legi antinaționale. Da, antinațională, câtă vreme istoria aparține națiunii și o manipulăm în sensul intereselor de moment. Și mai e încă dintr-un motiv antinațională. Pentru că propovăduiește cenzura.

Ce înseamnă promovarea cultului persoanelor vinovate de crime contra păcii și omenirii? Mircea Eliade? Cioran? Țuțea? Ce facem atunci cu articolele ușor antisemite ale lui Mihail Sebastian? Delicat, nu? Cu ortodoxismul lui Nicolae Steinhardt? Retragem de pe piață insulina doctorului Paulescu? Nu îl mai publicăm pe Martin Heidegger sau oprim muzica lui Carl Orff în sălile de concert? Ce ne garantează că satira cu adresă nu va fi interpretată tot ca promovare? Înțeleg că și apologia de stânga va fi cenzurată. Cum anume, domnule președinte? Conform criteriului enunțat, și al unor propagandiști ai diverselor instituții de calofilie, criminalistică și interes, dacă o stradă nu se mai poate numi Petre Țuțea, înseamnă că nici muzica lui Dmitri Șostakovici nu se mai poate interpreta, nu? A scris muzică pentru Stalin. După cum e de la sine înțeles, așa ceva e imposibil de controlat. Pentru asta, singura formă ar fi să reinstituiți poliția politică. Nu cred că doriți așa ceva. Cred că legea nici măcar nu se va atinge de Șostakovici, Heidegger, Orff, Céline etc. Cred că are în vedere strict cultura națională. În sensul unei politici de racordare prin care iarăși cultura română trebuie să cadă victimă spre a se institui un nou deceniu de beznă. Sper să putem evita așa ceva.
Fiecare are dreptul să facă apologia cui vrea. Apologia e aproape o ficțiune personală cu propensiuni spre realism. Nicidecum crimă. Totala lipsă de independență, de care dați dovadă, mă sperie. Nu numai că e antinațional demersul dumneavostră, dar încalcă și drepturile omului. Acelea de a crede fiecare în cine vrea și a exprima ceea ce crede. Știu foarte bine că cele două ideologii vechi trebuie suprimate pentru a lăsa loc uneia noi, corectitudinea politică, în care toți să funcționăm ca niște roboți fără miros, fără pasiuni, asexuați și amorfi. Dar viața e plină de contradicții. Și mai ales e trist că această ideologie nu are minima încredere în om, mizând (care ideologie nu face asta?) tocmai pe om, pe umanitate. Pune în atribuțiile statului, ale legii, ce ar trebui să se rezolve între oameni individual, prin religie, prin morală, dar individual. Unde vă e liberalismul, domnule Iohannis? Nu cred în umanismele epistemice scrise de Jean-Paul Sartre, dar măcar acel scriitor le-a produs ca un nebun personal, cu autoritate, nu printr-o lege care nu e deschisă discuției, ci care pur și simplu există.

Vă rog, ieșiți din strictețea indiscutabilă și înțelegeți că nu apologia e calea spre crimă, ci cauționarea instituțională. Ar trebui, paradoxal, să mă bucur că îi dați funcției poetice atâta importanță. De la Croce la Ceaușescu, nimeni nu a luat un sceptru folcloric în mâna-i republicană. Și, de la Croce la dumneavostră, nimeni nu a dat mai multă importanță celor spuse decât celor făcute. (Și mă refer la Croce, nu la Heidegger, ca să vă menajez!) Ați deschis terenul implantării în România, la nivel de lege, a unei ideologii noi, i-ați, după cum am spus, dislocat rivalele (care, așa buimace și impotente cum sunt, știu eu ce pericole ar mai fi reprezentat?) Prin aceasta, domnule președinte, ați devenit vasalul cu acte al celui căruia spuneați că îi sunteți doar partener. Ați deschis calea coloniei adânci, a Daciei Felix, a lucrului bine făcut. În momentul de față, ați suprimat bicameralitatea istoriei. Și stânga, și dreapta. Un bărbat de stat adevărat se luptă cu egalii săi, cu istoria prezentă, încearcă să o modifice spre binele oamenilor, nu al umanității.
Perspectiva istorică nu e la îndemâna dumneavostră și, cu cât o violentați, împotriva dumneavostră se va întoarce. Aristotelic vorbind, v-o spun în calitate de poet. Trebuie să spună poetul ceea ce veți opri și istorici să spună. Și, desigur, în acord cu apologia funcției poetice pe care o faceți. Nu am nicio îndoială că Ceaușescu a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat mascată în revoluție (ceea ce nu înseamnă că nu a fost și o revoluție reală înghițită) pe fondul nemulțumirilor sociale evidente, și care au fost folosite ca pretext de către aceiași eliberatori ale căror voci de asiguratori (parcă aș spune creditori) se aud în filmul lui Chris Marker, Détour Ceausescu, 1990. Când un șef de stat e ucis de către o putere străină, el riscă să fie legendarizat. Ați găsit momentul propice să interziceți, preventiv, acest fapt. Nu fac nicio apologie lui Ceaușescu, nu am niciun motiv, observ doar teatralitatea istoriei de deasupra ei, unde mă și aflu. Ca să o observ, să îi văd funcția poetică. Dar nu folosind-o cobai, ci încercând să o topesc în opinie. Lipsa de viziune a dumneavostră mă sperie și mă revoltă. Niciun contrapunct, doar digerare, doar partea pasivă a acestui sex cu masele. Desigur, în limitele legii. Aș dori să vă spun și cât sunt românii de umiliți în afara țării, cât le e de greu, dar mi-ar fi rușine să spun asta președintelui care face toate eforturile ca România să nu mai fie o țară liberă, ci o țară cu libertate direcționată, o țară în care dreptul la opinie e baricadat în baie, pe polița de sus pe care încă mai e rugină de la Europa liberă, transfigurată într-un vechi tranzistor.
Nu fac apologia niciunui criminal, dar Ceaușescu nu poate fi pus în același rând cu Stalin, după cum, în partea de nord-vest a Ardealului, armata lui Miklos Horthy a trimis evrei în lagăr. Cel puțin acolo, nu armata română. A făcut-o în alte părți. Dar nu acolo. De aceea lucrurile trebuie privite cu nuanța pe care numai istoricii de meserie o pot avea. Când politicul se substituie istoriei, România nu mai e o țară independentă. Nici măcar atât cât a fost sub comunism în ultima lui perioadă, de tristă amintire, independentă să moară de foame, independentă să înghețe de frig, dar independentă.
Domnule președinte. Negoțul dumneavostră cu istoria e același negoț (relegat în idee) pe care Ceaușescu îl făcea vânzând sașii. Am avut contacte umane și amicale cu sașii în copilărie. Sunt oameni minunați și adorabili. Dar de ce această exhibare a unui complex? De ce ați privatizat instituția prezidențială mai mult decât a făcut-o Traian Băsescu prin camarila sa afaceroidă? De ce numai prin vânzare de sine ne putem sincroniza unei Europe care (de aici din vest vă spun) scârțâie prin ateism și mașinism inuman, însă găsește totuși căi sociale de dialog. Și ele sunt chiar simțite de către oameni. Acest fapt nu înseamnă acceptarea istoriei, cu bunele și cu relele ei, ci pur și simplu înlocuirea ei cu o nouă istorie, impusă, artificială. Ea nu poate avea aderență la poporul român pentru că acesta nu se recunoaște în ea. El își acceptă mai ușor greșelile decât se poate crede, cu condiția de a i se lăsa dreptul și tihna necesare tocmai perspectivei istorice.
În ceea ce mă privește, continui să cred că o anumită latură patriotică a mișcării legionare, în speță ortodoxistă, a fost una benefică. Ea a creat cultură și un teritoriu de jertfă de care lumea în care am intrat vrea tot mai tare să ne dezvețe. A creat mari poeți și un patriotism interbelic de care cred că și azi e nevoie. Nici perioada comunistă nu consider că a fost un bloc de beznă de 45 de ani, cred că a avut perioadele ei de opresiune cruntă, de nedreptate socială și chiar de oarecare liberalism. În acel timp, s-a scris o întreagă literatură din care se poate citi epoca. Dar așa cum nu e suficientă dialectica operei pentru ilustrarea epocii, prezentul e incapabil de perspectivă istorică. Vă acuz de egoism, domnule președinte. Dar e un egoism pentru alții, cel de care dați dovadă, nici măcar pentru dumnevostră. Liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Nici egoismul lui nu a fost pentru sine. A tolerat pentru alții. A fost colportor istoriei cum sunteți și dumneavostră. Voi regreta mereu greșeala de a vă fi votat. Credeam că miza pe care o veți avea va fi cu totul alta și că s-a identificat cu cea a unui popor. Sunteți o mare decepție.

Pentru cele susținute aici, în cărțile sau în articolele mele, cu privire la poporul meu, din care sunt bucuros că fac parte, chiar și așa, într-o istorie strâmbă cum s-a întâmplat să fie, depun mărturie în fața lui Dumnezeu și în fața propriului talent. Iar dacă iubirea pentru cultura țării mele și față de țara mea intră sub incidența penală, atunci voi fi pregătit pentru un exil lung întrucât statul român intră în contradicție cu ideile mele despre libertate. Exilul meu a început în momentul în care am fost cenzurat de însuși omul pentru care am luptat și în care am crezut. Aici, în exil, am scris Arta imunitară pentru a arăta condiția în care au fost umiliți românii în ultimii 25 de ani, cu dumneavostră, – cireașă. Xenofobia e un fapt detestabil, fără îndoială. Dar a condamna xenofobia și a nu condamna acțiunile antiromânești, mi se pare strigător la cer. Cu atât mai mult cu cât, de 25 de ani, România e guvernată, cu întreruperi, (și) de un partid constituit exclusiv pe criterii etnice, UDMR, pe numele lui. Prin această perspectivă adoptată, ați dezamăgit înainte să validați.

Așa cum anumiți oameni ai PSD au încercat să se agațe de oasele lui Brâncuși, spre a le aduce în țară, în interes electoral, așa doriți și dumneavoastră să deveniți vizibil în ochii unei Europe care nu prea cred eu că e foarte atentă la succesiunile obedienței dumneavoastră, din simplul motiv că și ea le are pe ale ei.
Cum am spus, liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Poetic vorbind, sunt Darie Ducan. În încheiere, vă asigur de stima mea strict protocolară.”

Darie DUCAN
Paris, 12 august 2015

In a perpetual identity crisis at the border of major empires and civilizational blocks, Romania is tormented by the specter of bad image it has in the world. Especially in the last decades, when the borders have opened for us and we had access to international media, we lived with the feeling of being profoundly misunderstood by others.

That is not to say that the bad image is always unjustified. Just that we feel there’s more to us than what has surfaced in the recent years. Some foreigners from Western European countries might have good reason to have bad feelings about this country, as some towns were assaulted by waves of low skilled noisy workers from Romania and even worse, by petty criminals and beggars from the Gipsy minority. It’s natural to be turned off by such individuals, especially if you don’t get the chance to meet the rest of Romanian immigrants, who might be respectable doctors, IT specialists or students in top universities.

But there was a time when Romania had its share of international popularity. I will give you just three examples I came across recently on the internet, but there are plenty of others like this. Not necessarily caused by some exceptional athletes or music performers.

The first one is back in 1926. Queen Mary of Romania visits New York and is received with a wave of admiration. For a few seconds you can see the sidewalks of Broadway overcrowded with enthusiastic crowds of Americans, curious to see this exotic royalty. And mind that back then, Romanians had almost no diaspora around the world, those are not migrants waving.

It was one of our best historic moments. The country was ruled by a German dynasty who just decades ago obtained its independence from the Ottoman turks and less than a decade ago had achieved the unification of its constituting provinces (Transylvania and Moldova, among them). Married to the German king Ferdinand of Hohenzollern, queen Mary was born in Britain, in Kent, somewhere between London and Dover (the town that connects UK with France through the tunnel). She was the grand daughter of Queen Victoria and, prior to becoming queen of Romania, she inherited the title of princess of Edinburgh from her father. A charismatic figure and a voluntary nature, Queen Mary managed to overshadow her discrete and shy husband in many historic events, including the first world war and political struggles.

The second one takes place in 1984. Romania was in one of its worst decades. Occupied by the Soviet Army at the end of world war two, who had imposed a communist regime, the country was cut out from free Europe. After a genocidal repression of its elite in the 40s and 50s and a failed industrial leap in the 60s and 70s, the country had just went bankrupt. But the weird dictator Nicolae Ceaușescu discovered his taste for independence and made a U turn from being an internationalist communist to a hardcore nationalist. For that, he defied his former protector, the Soviet Union, which had brought his regime into power, in at least two occasions. In 1968, Romania was the only country in the Soviet block not to take down in the invasion of Czechoslovakia, openly condemning the repression of „Prague Spring” by the Red Army. In 1984, USSR and all its allies in the East decided to boycott the summer Olympics held in America. It was a just a payback for the American boycott of the Olympics in Moscow, four years ago (a protest for the Soviet invasion of Afghanistan).

So Romania joins the other rebel in the East, Tito’s Yugoslavia. Here is the reaction of the American public to the entrance of Romanian delegation. As the commentator observes, Romanian delegation receives standing ovations and more than a warm welcoming. You can see the amazing reaction for about one minute after 2h:00 of this footage.(press play and it will take you to that exact moment).

Finally, a moment somewhere in 1990. It was right after the fall of the Berlin wall. The communist system had collapsed in Europe, one by one, the satellites of USSR freeing themselves from its grip. The Romanians were the last to break free, but the only ones who did it in a spectacular way, in a full scale revolution. In a concert in Dublin, Ireland, taking place on December 31st 1989, Bono of U2 honors these countries recently liberated from communism. You can hear the amazing reaction of the public after each name is pronounced and you can understand how admired the country was in that particular moment.
(You can hear that moment at h 1:10.00 of this video).

Trebuia să vină și acest moment în care farsele jucate de Victor Ponta să se înfunde. De fapt, așa pare normal, că din momentul în care s-a pus în mișcare mecanismul penal împotriva sa, demisia ar fi ceva logic, urmată de retragerea măcar temporară din politică, pentru a se concentra pe apărarea în instanță. Dar poate mă pripesc. În fond, are susținători dispuși să creadă că e un persecutat politic și să repete apărarea aia a avocaților fără argumente: de ce acum? „Uitați, e o coincidență cu moțiunea PNL.” Păi niciodată n-ar fi fost bine: de ce în campania electorală? de ce în preajma sărbătorilor? de ce vineri?

Dar să mergem pe ipoteza bunului simț și să presupunem că Victor Ponta e terminat politic. Poate el va aștepta să meargă ca Fenechiu sau Vâlcov azi la Guvern și mâine direct în celulă. Dar în Parlament tot se vor găsi defectori cu simțul ridicolului, care vor pricepe semnalele externe că așa ceva e intolerabil. Și atunci șarada se va fi încheiat. Doctorul fără doctorat, care profesează ca avocat fără examen, în baza acelui titlu obținut fraudulos, mitomanul patologic, coruptul care a dat funcții în Guvern altui derbedeu, de la care a primit o mașină și bani de două apartamente, potlogarul care a dat o funcție grasă altuia, care i-a cumpărat respectivele apartamente, într-un cuvânt acest impostor înfiorător iese din scenă.

Aștept acest moment din ziua aceea când l-am auzit la radio câștigând alegerile interne împotriva unui Geoană, deja devenit ridicol național, când mi s-a strâns inima la gândul că figura de școlar tocilar va păcăli multă lume cu mașinăria pesedistă de tip mafiot în spate. A fost mai rău decât m-am temut și doar victoria neașteptată a lui Iohannis a împiedicat un rău încă și mai mare.

Până aici, așa arată normalitatea: instituțiile statului de drept lucrează, căpușele firmelor de stat pe contracte de consultanță fictive merg la închisoare. Surpriza e că Iohannis nu e neapărat un câștigător al acestei situații. Sau, din nou, mai mult câștigător prin neprezentare sau pe greșeala adversarului.

Venit pe un val uriaș, aproape miraculos de susținere și cu apetit pentru schimbări dramatice, Iohannis a ales să își demobilizeze prin plictiseală alegătorii și să îi dezamăgească alegând o coabitare călduță. El a fost cel care l-a resuscitat pe Ponta, luându-l drept partener rezonabil și cu viitor, în clipa când era mort și mototolit ca un iepure trecut pe sub roțile unui tractor, după 16 noiembrie.

Fără să fie forțat de împrejurări similare, Iohannis a făcut cele mai proaste dintre alegerile pe care le-a făcut și Băsescu anterior. Ambii au venit la putere după un pact tacit sau explicit cu serviciile secrete, cu oculta provenită din fosta Securitate.
Băsescu a uimit mergând pe drumul său după ce s-a văzut instalat la putere – a rupt pactul nescris al politicienilor care se criticau dar nu se băgau la închisoare, ceea ce a descătușat Justiția și a deschis o cutie a surprizelor, căreia i-ar putea cădea el însuși victimă. Iar serviciile a reușit să și le subordoneze în dese rânduri, prin forța personalității, transformându-le într-un instrument cu efect pozitiv și negativ, de la caz la caz.

Anturajul pe care și l-a ales Iohannis după câștigarea alegerilor e nu doar mediocru, dar de rău augur în privința relației pe care se pregătește să o aibă cu serviciile secrete. O garnitură de acoperiți de mâna a doua și aspiranți la controlul serviciilor l-a acaparat pe președinte, amețindu-l cu iluzia unei puteri de tip monarhic, într-o țară care se zvârcolește în sărăcie.

Tocmai aici ar fi fost șansa lui Iohannis de a fi continuator al părții pozitive de proiect prezidențial din perioada lui Băsescu. Acesta din urmă a reușit cum necum să pună în mișcare componenta judiciar a statului. E ceva ce, slavă Domnului, Klaus Iohannis nu dă semne că ar vrea să suprime. În privința asta, rămâne un uriaș câștig față de proiectul pesedist de restaurație. În schimb, dezvăluirile Elenei Udrea au pus reflectorul pe influența exagerată pe care SRI o are asupra clasei politice, justiției, presei și afacerilor. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat din mers acest context de neanticipat și l-ar fi transformat în catalizatorul începutului său de mandat.
S-ar fi putut concentra pe reformarea acestui pilon al statului, ultimul bastion major al sistemului comunist. Ar fi preluat dezvăluirile din dosare despre circuitul banilor din corupție spre partide și ar fi luptat pentru reformarea administrației.

Istoria ultimului deceniu a arătat că un asemenea program reformator poate avea de partea lui nu doar vectori externi, dar și o majoritate populară. Uimitor e că și votanții pesediști au început să prindă multe din subtilitățile procesului judiciar și, deși votează sistematic cu hoții, nu sunt insensibili la ideea epurării corupților, dacă li se dă satisfacția că și inamicii lor sunt vizați. Deci Iohannis avea la discreție atât publicul băsist, cât și pe cel antenist, doar să fi vrut să se impună ca lider de program reformator.

Și în materie de blaturi cu PSD, nu e nici măcar original. Evident, și în această privință, inventivitatea lui Băsescu a fost neegalată. El e cel care l-a numit de două ori premier pe Victor Viorel. Prima dată cu gândul unei coaliții eterne (deci USL nu e ideea lui Voiculescu, până la urmă). A doua oară, forțat de împrejurarea unui vot popular masiv defavorabil.
Dar cel mai odios a fost blatul bălăcărelii din ultimul an de mandat. (dacă n-o fi fost mai mult) Momentele acelea grosolane în care țara era prostită cu scenete cu pisicuțul și Victor Viorel, cu dezvăluiri răsuflate despre ofițerul Ponta, în timp ce Elena Udrea și Ghiță funcționau ca mesageri amicali între grupări.

Și să nu uităm, faptele de care e acuzat Ponta se petreceau chiar în plină guvernare Băsescu. O ironie totală, puștiul se căpătuia în regimul dictatorului Băsescu, trăgând din banii minerilor din bazinul Olteniei, care scoteau cărbune pentru termocentralele de la Turceni și Rovinari. Urmașul lui Iliescu fura din banii minerilor în timpul dictaturii portocalii a lui Băsescu.

Socoteala blatului a funcționat doar parțial, în final, partida Maior a capitulat în fața partidei Coldea, în cele mai bune dintre condiții pentru primul, proaspăt ambasador în cel mai râvnit loc. Părerea mea, că Iohannis s-a afundat în teren mlăștinos lungind relația cu Ponta, de astă dată nu ca pact de coabitare ci ca dialog politicos pe termen nedefinit.

Și, dacă va continua o politică similară și cu noul PNL, va avea aceleași dezamăgiri, pe care nici nu le va înțelege. Va rămâne la fel de inert când îi va veni sorocul dosarului lui Vasile Blaga. Și, dacă decide să își țină cuvântul, ne va cadorisi cu Cătălin Predoiu în cea mai puternică funcție din țară. Un fel de din lac în puț, un purtător de cuvânt mai peltic al mafiei transpartinice. Unul, care intermedia întâlniri cu Hrebenciuc pentru oamenii de afaceri la ananghie. Altfel spus, alt premier pe care dosare l-ar putea prinde din urmă în chiar timpul mandatului.

Homosexualii și-au încheiat tranziția de la bărbat la femeie fără succes, devenind noile feministe ale societății, adică soiul cel mai prost, care jenează orice doamnă. Pentru că nu s-a văzut feministă frumoasă sau care să fie bănuită de feminitate, ci doar tovarășe activiste ale sexului oțelit, că ar fi și urât să îi spui sexul slab.

De feminism s-a plictisit toată lumea bună, nici vorbă să aducă vreun serviciu femeii în societate. Arțagul feministelor s-a transformat în zgomot de fond pentru cei mai mulți, ceva cu care trebuie să te obișnuiești, își fac și ele meseria, ca operatoarele de la call center, care te sună să îți propună o asigurare de viață, martorii lui Iehova sau colectorii de fonduri caritabile. Nu mai ții minte când au apărut prima dată, pe vremea când chiar ascultai ce au de spus, nu știi care e rolul lor social, dar îi iei ca pe un fapt, ca și cum n-ar fi avut de ales să fie ceea ce sunt și să strice câteva minute din ziua fiecăruia. Gata, au devenit zgomot de fond, ca traficul pentru orășean.

În schimb, homo-activiștii sunt pe val, hărmălaia lor încă oprește lumea în loc. Pentru că așa au văzut ei că se comportă genul cel mai prost de femeie, pe care și l-au luat drept model: moare să i se dea atenție și n-o interesează dacă trebuie să se facă de râs pentru asta. Noua armă cu care homo-activiștii terorizează lumea nevinovată din jurul lor se numește homofobie. Un cuvânt-sperietoare, menit să intimideze și să pună eticheta pe „înapoiatul”, care urmează a fi izolat de societate. Încă o ironie, că din frica lor ancestrală de a nu fi arătați cu degetul pe stradă, această ocupație le-a devenit una de căpătâi. Exact ca ateii militanți, care „s-au eliberat de prejudecăți religioase” și își petrec mare parte din viață hărțuind credincioșii cu părerile lor, mai ceva ca doi mormoni în căutare de prozeliți.

Și cuvântul „homofob” e o bazaconie fără corespondent în realitate. Pentru că nimeni nu are o fobie în sensul de frică, spaimă irațională. Exceptând deținuții firavi la fizic, proaspăt aduși între viețași, nu ai unde găsi bărbați, care trăiesc cu frica homosexualilor. Aproape întotdeauna, când cineva vede doi bărboși libidinoși unul cu altul, nu e vorba de frică, ci de silă. O scârbă care, spun homo-activiștii, ar trebui scoasă în afara legii și pedepsită drastic. Ori, din acest punct încolo, mișcarea lor se transformă într-una leit totalitară. Nu în sensul că te obligă să aderi la practicile lor. Nici comuniștii nu te obligau să intri în PCR, nu în asta consta totalitarismul. Dar pedepseau drastic orice altă orientare, altă opțiune, opinie sau sentiment. Pentru că totalitarism se cheamă a intra în sfera sentimentelor unui om.

O armă cu rază mai largă de acțiune se cheamă astăzi „hate speech” (discursul urii), care pe vremuri se chema „sentimente dușmănoase”. Sigur, nu-i frumos să urăști pe nimeni, nu recomand nimănui să simtă dezgust față de homosexuali. Dimpotrivă, atitudinea corectă e cea care decurge din compasiunea creștină, încercarea de a vedea partea umană, drama personală din fiecare și ce are el de oferit frumos semenilor. Dar a legifera ca obligatorie iubirea, înseamnă a o goli de sens. La fel cu tentativa de a scoate ura în afara legii. Cum ai da o lege, care obligă toți oamenii să spună numai lucruri deștepte. Ar fi o prostie.

În timpul comunismului, a existat legiferarea de sens contrar în această privință. Celebrul articol 200 a băgat nefericiți la închisoare pentru „inversiune sexuală” și a mutilat, prin șantajul cu închisoarea, încă și mai multe vieți. Găsesc asta o tragedie, ce nu ar trebui să se mai repete. Pe lângă absurdul de a trimite homosexuali în închisoare, care mi se pare un fel de a trimite pedofili la grădiniță, măsura de a pedepsi păcatul cu închisoarea o socotesc intolerabilă. Foarte bine că a fost eliminată din legislație această prevedere, care oferea material de șantaj securiștilor și le sporea numărul colaboratorilor nebenevoli. E uimitor că fostele victime ale unei legislații abuzive s-au transformat în opresori cu legea în mână, procesomani, care aleargă să reclame tot ce mișcă pe motiv de discriminare și să târască lumea prin tribunale fie și pentru o vorbă.

Ce a urmat din acel punct, al dezincriminării penale, a depășit pas cu pas cadrul bunului simț. În mod normal, orice discuție pe tema asta ar fi încetat și homosexualii decenți ar fi fost chiar avantajați, dacă n-ar fi apărut specia homo-activiștilor, salariați ai ONG-urilor occidentale, care au făcut tot posibilul să îi umilească public și să le ostilizeze părți din populație, care nici n-ar fi știut de existența lor altfel. Aici vorbim de specia activistului, nu de persoană ca atare. A fi exasperat de feministe nu te face misogin, chiar dimpotrivă. Dacă ar apărea militanți ai copiilor obraznici, mi-ar fi la fel de antipatici, fără să însemne că am ceva împotriva copiilor.

Au fost mai întâi marșurile stil circotecă. Pe atunci, gay-ii nu deveniseră feministele de azi, erau la stadiul travestiului rudimentar. Și, cum se întâmplă cu bărbații păroși, dați cu ruj, rezultatul ținea mai mult de grotesc decât de feminitate. Marșurile astea, nici pro nici contra, nu le-am înțeles niciodată. De ce ai simți nevoie să faci un miting în care să anunți vecinii ce găuri folosești? Cum ar fi să se facă și mitingul femeilor amatoare de sex anal? Ce femeie de calitate ar vrea ca asta să fie fapta memorabilă pentru care e recunoscută în societate? La fel, m-aș simți stânjenit să particip la un miting în care să cer cuiva să nu mai facă o anume perversiune la el acasă.

Mi-e jenă și că am ajuns în situația de a scrie pe această temă. N-aș fi făcut-o, dacă homo-activiștii n-ar fi insistat să aducă tema insistent în dezbaterea publică, dacă nu ar fi existat această agresivitate împotriva liberei exprimări, cu demascări și apeluri la stârpire a resentimentarilor.

Acum s-a trecut într-o nouă fază, mult mai sofisticată, a activismului mediatic, prin care se încearcă hărțuirea și intimidarea oricui emite cele mai vagi dubii legate de practica în cauză. Denunțul pentru homofobie, victimizarea perpetuă, taman când nimeni nu îi mai băga în seamă și nu mai avea grija lor.

Într-un protest al studenților la UNATC, viitoarea generație de cineaști a folosit tema în războiul cu profesorii. Deci nu mai poți da afară pe cineva, că se ia cu mâinile de păr și se dă cu fundul de pământ că îl discriminezi pentru orientarea sexuală. Iar la cât de susținuți și organizați sunt, mă mir că nu au deja locuri pentru homosexuali în școli. Vor avea cu siguranță la locul de muncă, pentru că deja chestionarul pentru apărarea diversității la angajare include și rubrica asta în multe țări vestice. Oricum, cineaștii tineri nu au nevoie de așa ceva, ei sunt deja foarte bine orientați și știu de unde le vin premiile, banii și succesul în carieră. Nu mai fac demult cinematografie pentru public, s-au aliniat la toate tendințele corectitudinii politice, iată-i gata să-și schimbe și orientarea sexuală, dacă asta li se cere.

Și totuși, care e miza, la nivelele superioare, a unei asemenea ambiții încăpățânate? De ce se investesc atâtea fonduri și resurse în acest subiect marginal? Ținta e atacarea familiei, pe care se sprijină civilizația noastră. Familia și nu individul e forța economică a capitalismului, familia e baza educației oricărui copil, familia e anterioară statului, oricărui partid și forma în care ideea creștină trăiește. În spațiul euro-atlantic, cel puțin, în ultimele două milenii, familia a fost înțeleasă doar în sânul Bisericii, singura care i-a dat un sens mai profund, transcendent. Statul nu a făcut decât să uzurpe acest atribut eclezial, substituindu-i-se printr-un surogat civil găunos.

Din populația globului, se estimează că 2% ar avea înclinații homosexuale. Dintre aceștia, când un eșantion semnificativ de homosexuali americani au fost chestionați, doar 20% s-au declarat interesați de ideea căsătoriei. Asta înseamnă estimativ zero virgulă ceva la sută din populația lumii. Pare ireal că suntem bombardați aproape zilnic cu știri pe această temă, că națiuni întregi sunt chemate la referendum, că subiectul e nelipsit din agenda electorală în Occident, ca și cum populația ar fi împărțită 50-50 într-o dezbatere, care în realitate privește sub un procent din societate. Cum spuneam, resorturile țin de interesele războiului cultural dus de o elită împotriva majorității, nu de interesele reale ale unei minorități.

Doar dacă îi înțelegem pe homo-activiști ca pe o nouă specie de feministe are sens ambiția lor prostească de a presa pentru căsătoriile homosexuale. La ce i-ar folosi cuiva o asemenea uniune caricaturală, în afara valorii pe care i-ar fi dat-o o taină bisericească? Pentru a se pune la adăpost în privința moștenirii la bătrânețe? Pentru împărțirea la partaj a bunurilor? Să fim serioși, nu îi împiedică nimeni să încheie și astăzi la notar contracte între părți, care să aibă toate clauzele unui contract prenupțial și ceva pe deasupra.

Într-adevăr, un singur lucru ar putea face mai greu și anume să adopte copii. Dar este majoritatea neparticipativă în privința temei, pregătită să accepte așa ceva și să îi estimeze toate pericolele? În Marea Britanie, un investigator al rețelelor de pedofilie a spus că dacă s-ar merge până la capăt cu anchetele în rândul elitei, nu ar mai rămâne locuri în închisori. Cea mai vastă rețea de acest tip, devoalată până acum, avea 70.000 de membri. O anchetă și mai mare e în curs și vizează elita din regat, cu 1.400 de suspecți, între care membri ai Casei regale, politicieni și alte vedete. Numeroase instituții urmează a fi acuzate și ele de tăinuire în acest caz, inclusiv prestigiosul BBC.

Aș fi curios dacă alianța pe care am văzut-o în ultimul timp între homo-activiști și duduile progresiste din ONG-uri se va menține cu același aplomb și după ce această bombă în curs de detonare va deveni cunoscută publicului larg. Vor continua ele să încurajeze liniștite inclusiv adopțiile în așa zisele familii homosexuale? Sau se va inventa un termen infamant pentru conservatori, după modelul „homofobului”? Să spunem, „pedofob”. Care ar fi limitele deschiderii și cât de mult suntem obligați să aplaudăm și să îmbrățișăm?
Foarte organizata comunitate de profil includea mai întâi homosexualii bărbați, apoi a fost extinsă la lesbiene, apoi s-au adăugat transexualii. Recent, sigla LGBT nu mai e socotită încăpătoare, așa că a devenit LGBTQ, pentru a-i include și pe „ciudați” (queer). Temporar se numește LGBTIQ, pentru că au intrat pe listă și cei fără un sex cert („intersex”).
Deocamdată lipsește un Z, pentru zoofili, dar deja a făcut vâlvă știrea că madanezii din România au ajuns să fie chinuiți în bordeluri grotești din Danemarca, Olanda sau Germania. Oare nici când auzi de așa ceva n-ai voie să te declari scârbit? Sau ți se va pune și atunci eticheta de zoofob și studentele de la UNATC vor defila cu steagul curcubeului pe sub geamul tău de intolerant?

Mi s-a spus că sunt un țăran că întreb străinii despre religie. Cică despre așa ceva nu se întreabă, e un subiect delicat, interzis, la fel ca sexul și preferințele politice. Ba când am povestit că l-am întrebat pe un francez, dacă provine dintr-o anume minoritate, am produs exasperare: tu chiar ai trăit în grotă!? Cum să-l întrebi așa ceva? Normal că era. Păi și dacă era, de ce n-a zis? Că eu i-am zis de unde vin…

Ultima gafă a fost când i-am amintit unei chinezoaice că în următoarea duminică e Paștele. (Mă rog, putea fi și vietnameză, n-am mai riscat să întreb.) Chinezoaica nu s-a supărat, chiar a fost o idee jenată de propria ignoranță, în schimb, o altă apărătoare a secularismului a taxat abaterea ca neobrăzare din partea mea. În foarte scurt timp, mai puțin de o generație, așa va gândi și românul obișnuit, cel cu pretenții de succes social și îndeajuns ținut în școală și expus la media.

Și am realizat că secularismul ratează o uriașă șansă de întâlnire între culturi. Teoretic, multiculturalismul, ar trebui să facă această întâlnire facilă, prin eliminarea completă a subiectului religios. Pe de o parte e transformată în tabu discuția, e suprimată curiozitatea, absolut firească. Nu mai ai voie să te miri, că-i nepoliticos, să exclami de vreun obicei că-i o tâmpenie, indiferent că-i vorba de aruncat petale de flori sau scurgerea sângelui unui animal, înainte de a-l mânca. Intri pe teren minat aici și, în unele țări deja, pe teren penal, dacă emiți păreri și obiecții.

Concomitent, însă, e extirpată conștiința religioasă de sine a euro-americanului. Încet-încet, subiectul e marginalizat, minimalizat, ca și cum ar fi o boală de piele, de care e mai bine să nu se afle și nici să nu-ți aduci aminte.
Proiectul secularist avansează cu pași repezi, sub forma unei agresive spălări pe creier, operă masivă de depersonalizare, dusă de elita mediatică, academică și de afaceri.

Dar ne aflăm și în timpul celei mai mari migrații din istoria omenirii. Occidentul primește valuri uriașe de imigranți, care deja i-au făcut de nerecunoscut componența etnică. Și acesta e doar începutul, adevăratele valuri încă nu au venit și minoritățile cu spor demografic nu au majoritate decât în unele grădinițe, nu și în cabina de vot.
Noii veniți nu simt nevoia să se informeze în privința moștenirii creștine a Europei. Nu din rea-voință, pur și simplu nimeni nu le-a cerut mai mult decât să cunoască limba, regulile de circulație, banii și alte trăsături ale civilizației gazdă.

Mulți radicali sau dezamăgiți de nivelul la care li se îngăduie să acceadă cresc cu un resentiment la adresa Occidentului, altfel, foarte primitor. Îl văd ca pe o sursă de bunăstare, dar una lipsită de trăire, lispită de credințe proprii, ca mașinăriile avansate, pe care le produc, sau ca bancomatele, din care curg salarii și ajutoare sociale. Europa nu i se dezvăluie, pentru că e indecent să ceri detalii, să te miri.

Și poți trăi ca musulman sau budist de o generație între europeni, fără să afli ce-i cu clădirile alea uriașe, cu cruce deasupra, pe lângă care treci. De ce au fost construite, ce gândeau cei care au depus tot acel efort?
Mă întreb ce înțelege asiaticul când vizitează somptuoasele muzee din marile capitale ale Europei? Poți să explici Renașterea fără să devii incorect politic și să vorbești de creștinism? Iar dacă scoatem arta de inspirație creștină din cultura europeană, mă tem că rămânem doar cu războaiele din ultima mie de ani de istorie.

Oricine s-ar simți jenat să se afle în China și să nu știe că peste câteva zile se sărbătorește Anul Nou Chinezesc. Un chinez sau un arab însă poate sta toată viața în Vestul Europei, fără să își pună problema că ar trebui să se instruiască în privința religiei celor din jurul lui. Ratează întâlnirea cu semenii lui, pentru că aceștia au fost crescuți în ideea că istoria și credința lor sunt lucruri de lepădat și de nemenționat în public.

Între timp, pe străzile marilor metropole apar ca niște fantome întunecate, femei în vălul cel mai sever. Nu un simplu batic, ci pânză neagră de sus până jos, inclusiv peste față, cu doar câteva degete de spațiu în dreptul ochilor. Vin inclusiv din țări, care au fost emancipate o vreme, apoi au adoptat fundamentalismul vestimentar cu și mai multă furie. Dacă i-ar păsa de valorile pe care le susține, europeanul ar trebui să fie scandalizat și să nu permită așa ceva. Să trimită pachet acasă aceste fortărețe mișcătoare de pânză. În spatele cărora strălucesc, ca dintr-o închisoare, ochii unei ființe umane, ce a renunțat, în ochii celorlalți, la umanitatea ei. Pentru că fața, expresiile ei, zâmbetul, care e absent sau nu se vede niciodată, sunt trăsături ale umanității.

În fața acestei aberații, „omul alb” e nesigur și reacționează prostește, cu o timiditate, mascată în toleranță. Se abține de la a emite vreo păree, de teamă să nu fie acuzat de rasism. Se baricadează în propria falsitate și nu spune ce gândește decât apropiaților, în intimitate. O organizație progresistă a și găsit soluția: femei europence vor purta văl „pentru a protesta împotriva islamofobiei”. E tot ce a putut născoci „omul alb”, care nu are propria credință, pe care s-o poată contrapune nici măcar absurdității.

Progresistele unor asemenea inițiative publicitarea ratează întâlnirea și cu creștinismul și cu islamul. Nu reușesc decât să maimuțărească semnul exterior al unei credințe sincere. Probabil, în altă săptămână, tot ele ar putea lăsa vălul pentru a se alătura unui protest la bustul gol al feministelor. Europeanul e la fel de drapat în văluri de corectitudinea politică, precum e cea mai fundamentalistă dintre femeile afgane.

Șapte lideri ai celor mai importante forțe politice din Marea Britanie s-au înfruntat timp de două ore, în prima dezbatere față în față, cu o lună înainte de alegerile din mai.

Ritmul a fost unul alert și foarte civilizat în același timp. Sondajele de la final au arătat că primii trei – Cameron, Miliband și Farage – s-au situat cam la egalitate în impresiile telespectatorilor despre cine a câștigat înfruntarea. Scoția și Țara Galilor au fost reprezentate de liderele partidelor locale, dar a lipsit un reprezentant al minorității irlandeze. Trimisa galezilor a punctat la impresia artistică, iar lidera ecologiștilor a fost socotită a avea cea mai slabă prestație.

Cum era de așteptat, cozeurul Nigel Farage, de la UKIP, a stârnit cele mai multe controverse, generând, ca de obicei, o reacție de tip simpatie-antipatie pentru public. În acest fel, euroscepticul și-a atins scopul de a se prezenta ca alternativa la întreg spectrul politic britanic: „ați putut vedea în această seară o diferență clară, între politicienii corectitudinii politice, ai ipocriziei, și mine.”

A fost și singurul politician care a invocat România în dezbaterea de aseară, deplângând că au fost admise în Uniunea Europeană 10 state fost-comuniste, în unele fiind salarii și de zece ori mai mici decât în Anglia. Farage e de părere că Uniunea Europeană e nereformabilă și că David Cameron, care promite să își folosească influența diplomatică, pentru a impune reforme la nivel comunitar, își minte alegătorii. Singura soluție pentru a opri imigrația e, pentru Farage, ieșirea grabnică din UE și semnarea unui tratat de schimb economic cu organizația.

În replică, premierul Cameron l-a acuzat că nu face altceva decât să aducă la putere un guvern laburist, care nici măcar nu va ține referendumul privind rămânerea în UE, promis de conservatori pentru 2017.

De remarcat replicile numeroase ale celorlalți participanți la dezbatere în favoarea rămânerii în Uniunea Europeană și împotriva criticării imigranților, care sunt o sursă importantă de bunăstare pentru regat. După cum nici măcar Farage nu propune un izolaționism perfect, ci întoarcere la cooperarea din Commonwealth, unde se află nu mai puțin de 50 de țări, între care și India, Pakistan sau Bangladesh, mari furnizoare de imigrație. Deși se spune despre Farage că e un extremist, acesta nu a avut poziții radicale precum BNP, partidul naționalist, care a aduna jumătate de milion de voturi la ultimele alegeri, fără însă a reuși să câștige vreun mandat.

Planul lui David Cameron, prim-ministru conservator și favorit la realegere, în privința imigrației prevede continuarea politicii de limitare a acesteia doar la cea din spațiul comunitar și negocieri în UE pentru schimbarea tratatelor. Dacă aceasta din urmă e mai greu de realizat, schimbările concrete, care i-ar viza și pe români sunt: expulzarea celor care nu își găsesc de lucru în șase luni de la sosirea în Marea Britanie, anularea posibilității de a cere ajutoare încă de la sosire, respectiv obligația de a contribui 4 ani la buget înainte de a putea beneficia de ajutoare sociale și de șomaj, anularea posibității salariaților de a cere alocații pentru copiii rămași în țara de origine.

Aici, dezbaterea integrală:

Pagina 1 of 17312345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica