rss
rss
rss

Trebuia să vină și acest moment în care farsele jucate de Victor Ponta să se înfunde. De fapt, așa pare normal, că din momentul în care s-a pus în mișcare mecanismul penal împotriva sa, demisia ar fi ceva logic, urmată de retragerea măcar temporară din politică, pentru a se concentra pe apărarea în instanță. Dar poate mă pripesc. În fond, are susținători dispuși să creadă că e un persecutat politic și să repete apărarea aia a avocaților fără argumente: de ce acum? „Uitați, e o coincidență cu moțiunea PNL.” Păi niciodată n-ar fi fost bine: de ce în campania electorală? de ce în preajma sărbătorilor? de ce vineri?

Dar să mergem pe ipoteza bunului simț și să presupunem că Victor Ponta e terminat politic. Poate el va aștepta să meargă ca Fenechiu sau Vâlcov azi la Guvern și mâine direct în celulă. Dar în Parlament tot se vor găsi defectori cu simțul ridicolului, care vor pricepe semnalele externe că așa ceva e intolerabil. Și atunci șarada se va fi încheiat. Doctorul fără doctorat, care profesează ca avocat fără examen, în baza acelui titlu obținut fraudulos, mitomanul patologic, coruptul care a dat funcții în Guvern altui derbedeu, de la care a primit o mașină și bani de două apartamente, potlogarul care a dat o funcție grasă altuia, care i-a cumpărat respectivele apartamente, într-un cuvânt acest impostor înfiorător iese din scenă.

Aștept acest moment din ziua aceea când l-am auzit la radio câștigând alegerile interne împotriva unui Geoană, deja devenit ridicol național, când mi s-a strâns inima la gândul că figura de școlar tocilar va păcăli multă lume cu mașinăria pesedistă de tip mafiot în spate. A fost mai rău decât m-am temut și doar victoria neașteptată a lui Iohannis a împiedicat un rău încă și mai mare.

Până aici, așa arată normalitatea: instituțiile statului de drept lucrează, căpușele firmelor de stat pe contracte de consultanță fictive merg la închisoare. Surpriza e că Iohannis nu e neapărat un câștigător al acestei situații. Sau, din nou, mai mult câștigător prin neprezentare sau pe greșeala adversarului.

Venit pe un val uriaș, aproape miraculos de susținere și cu apetit pentru schimbări dramatice, Iohannis a ales să își demobilizeze prin plictiseală alegătorii și să îi dezamăgească alegând o coabitare călduță. El a fost cel care l-a resuscitat pe Ponta, luându-l drept partener rezonabil și cu viitor, în clipa când era mort și mototolit ca un iepure trecut pe sub roțile unui tractor, după 16 noiembrie.

Fără să fie forțat de împrejurări similare, Iohannis a făcut cele mai proaste dintre alegerile pe care le-a făcut și Băsescu anterior. Ambii au venit la putere după un pact tacit sau explicit cu serviciile secrete, cu oculta provenită din fosta Securitate.
Băsescu a uimit mergând pe drumul său după ce s-a văzut instalat la putere – a rupt pactul nescris al politicienilor care se criticau dar nu se băgau la închisoare, ceea ce a descătușat Justiția și a deschis o cutie a surprizelor, căreia i-ar putea cădea el însuși victimă. Iar serviciile a reușit să și le subordoneze în dese rânduri, prin forța personalității, transformându-le într-un instrument cu efect pozitiv și negativ, de la caz la caz.

Anturajul pe care și l-a ales Iohannis după câștigarea alegerilor e nu doar mediocru, dar de rău augur în privința relației pe care se pregătește să o aibă cu serviciile secrete. O garnitură de acoperiți de mâna a doua și aspiranți la controlul serviciilor l-a acaparat pe președinte, amețindu-l cu iluzia unei puteri de tip monarhic, într-o țară care se zvârcolește în sărăcie.

Tocmai aici ar fi fost șansa lui Iohannis de a fi continuator al părții pozitive de proiect prezidențial din perioada lui Băsescu. Acesta din urmă a reușit cum necum să pună în mișcare componenta judiciar a statului. E ceva ce, slavă Domnului, Klaus Iohannis nu dă semne că ar vrea să suprime. În privința asta, rămâne un uriaș câștig față de proiectul pesedist de restaurație. În schimb, dezvăluirile Elenei Udrea au pus reflectorul pe influența exagerată pe care SRI o are asupra clasei politice, justiției, presei și afacerilor. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat din mers acest context de neanticipat și l-ar fi transformat în catalizatorul începutului său de mandat.
S-ar fi putut concentra pe reformarea acestui pilon al statului, ultimul bastion major al sistemului comunist. Ar fi preluat dezvăluirile din dosare despre circuitul banilor din corupție spre partide și ar fi luptat pentru reformarea administrației.

Istoria ultimului deceniu a arătat că un asemenea program reformator poate avea de partea lui nu doar vectori externi, dar și o majoritate populară. Uimitor e că și votanții pesediști au început să prindă multe din subtilitățile procesului judiciar și, deși votează sistematic cu hoții, nu sunt insensibili la ideea epurării corupților, dacă li se dă satisfacția că și inamicii lor sunt vizați. Deci Iohannis avea la discreție atât publicul băsist, cât și pe cel antenist, doar să fi vrut să se impună ca lider de program reformator.

Și în materie de blaturi cu PSD, nu e nici măcar original. Evident, și în această privință, inventivitatea lui Băsescu a fost neegalată. El e cel care l-a numit de două ori premier pe Victor Viorel. Prima dată cu gândul unei coaliții eterne (deci USL nu e ideea lui Voiculescu, până la urmă). A doua oară, forțat de împrejurarea unui vot popular masiv defavorabil.
Dar cel mai odios a fost blatul bălăcărelii din ultimul an de mandat. (dacă n-o fi fost mai mult) Momentele acelea grosolane în care țara era prostită cu scenete cu pisicuțul și Victor Viorel, cu dezvăluiri răsuflate despre ofițerul Ponta, în timp ce Elena Udrea și Ghiță funcționau ca mesageri amicali între grupări.

Și să nu uităm, faptele de care e acuzat Ponta se petreceau chiar în plină guvernare Băsescu. O ironie totală, puștiul se căpătuia în regimul dictatorului Băsescu, trăgând din banii minerilor din bazinul Olteniei, care scoteau cărbune pentru termocentralele de la Turceni și Rovinari. Urmașul lui Iliescu fura din banii minerilor în timpul dictaturii portocalii a lui Băsescu.

Socoteala blatului a funcționat doar parțial, în final, partida Maior a capitulat în fața partidei Coldea, în cele mai bune dintre condiții pentru primul, proaspăt ambasador în cel mai râvnit loc. Părerea mea, că Iohannis s-a afundat în teren mlăștinos lungind relația cu Ponta, de astă dată nu ca pact de coabitare ci ca dialog politicos pe termen nedefinit.

Și, dacă va continua o politică similară și cu noul PNL, va avea aceleași dezamăgiri, pe care nici nu le va înțelege. Va rămâne la fel de inert când îi va veni sorocul dosarului lui Vasile Blaga. Și, dacă decide să își țină cuvântul, ne va cadorisi cu Cătălin Predoiu în cea mai puternică funcție din țară. Un fel de din lac în puț, un purtător de cuvânt mai peltic al mafiei transpartinice. Unul, care intermedia întâlniri cu Hrebenciuc pentru oamenii de afaceri la ananghie. Altfel spus, alt premier pe care dosare l-ar putea prinde din urmă în chiar timpul mandatului.

Homosexualii și-au încheiat tranziția de la bărbat la femeie fără succes, devenind noile feministe ale societății, adică soiul cel mai prost, care jenează orice doamnă. Pentru că nu s-a văzut feministă frumoasă sau care să fie bănuită de feminitate, ci doar tovarășe activiste ale sexului oțelit, că ar fi și urât să îi spui sexul slab.

De feminism s-a plictisit toată lumea bună, nici vorbă să aducă vreun serviciu femeii în societate. Arțagul feministelor s-a transformat în zgomot de fond pentru cei mai mulți, ceva cu care trebuie să te obișnuiești, își fac și ele meseria, ca operatoarele de la call center, care te sună să îți propună o asigurare de viață, martorii lui Iehova sau colectorii de fonduri caritabile. Nu mai ții minte când au apărut prima dată, pe vremea când chiar ascultai ce au de spus, nu știi care e rolul lor social, dar îi iei ca pe un fapt, ca și cum n-ar fi avut de ales să fie ceea ce sunt și să strice câteva minute din ziua fiecăruia. Gata, au devenit zgomot de fond, ca traficul pentru orășean.

În schimb, homo-activiștii sunt pe val, hărmălaia lor încă oprește lumea în loc. Pentru că așa au văzut ei că se comportă genul cel mai prost de femeie, pe care și l-au luat drept model: moare să i se dea atenție și n-o interesează dacă trebuie să se facă de râs pentru asta. Noua armă cu care homo-activiștii terorizează lumea nevinovată din jurul lor se numește homofobie. Un cuvânt-sperietoare, menit să intimideze și să pună eticheta pe „înapoiatul”, care urmează a fi izolat de societate. Încă o ironie, că din frica lor ancestrală de a nu fi arătați cu degetul pe stradă, această ocupație le-a devenit una de căpătâi. Exact ca ateii militanți, care „s-au eliberat de prejudecăți religioase” și își petrec mare parte din viață hărțuind credincioșii cu părerile lor, mai ceva ca doi mormoni în căutare de prozeliți.

Și cuvântul „homofob” e o bazaconie fără corespondent în realitate. Pentru că nimeni nu are o fobie în sensul de frică, spaimă irațională. Exceptând deținuții firavi la fizic, proaspăt aduși între viețași, nu ai unde găsi bărbați, care trăiesc cu frica homosexualilor. Aproape întotdeauna, când cineva vede doi bărboși libidinoși unul cu altul, nu e vorba de frică, ci de silă. O scârbă care, spun homo-activiștii, ar trebui scoasă în afara legii și pedepsită drastic. Ori, din acest punct încolo, mișcarea lor se transformă într-una leit totalitară. Nu în sensul că te obligă să aderi la practicile lor. Nici comuniștii nu te obligau să intri în PCR, nu în asta consta totalitarismul. Dar pedepseau drastic orice altă orientare, altă opțiune, opinie sau sentiment. Pentru că totalitarism se cheamă a intra în sfera sentimentelor unui om.

O armă cu rază mai largă de acțiune se cheamă astăzi „hate speech” (discursul urii), care pe vremuri se chema „sentimente dușmănoase”. Sigur, nu-i frumos să urăști pe nimeni, nu recomand nimănui să simtă dezgust față de homosexuali. Dimpotrivă, atitudinea corectă e cea care decurge din compasiunea creștină, încercarea de a vedea partea umană, drama personală din fiecare și ce are el de oferit frumos semenilor. Dar a legifera ca obligatorie iubirea, înseamnă a o goli de sens. La fel cu tentativa de a scoate ura în afara legii. Cum ai da o lege, care obligă toți oamenii să spună numai lucruri deștepte. Ar fi o prostie.

În timpul comunismului, a existat legiferarea de sens contrar în această privință. Celebrul articol 200 a băgat nefericiți la închisoare pentru „inversiune sexuală” și a mutilat, prin șantajul cu închisoarea, încă și mai multe vieți. Găsesc asta o tragedie, ce nu ar trebui să se mai repete. Pe lângă absurdul de a trimite homosexuali în închisoare, care mi se pare un fel de a trimite pedofili la grădiniță, măsura de a pedepsi păcatul cu închisoarea o socotesc intolerabilă. Foarte bine că a fost eliminată din legislație această prevedere, care oferea material de șantaj securiștilor și le sporea numărul colaboratorilor nebenevoli. E uimitor că fostele victime ale unei legislații abuzive s-au transformat în opresori cu legea în mână, procesomani, care aleargă să reclame tot ce mișcă pe motiv de discriminare și să târască lumea prin tribunale fie și pentru o vorbă.

Ce a urmat din acel punct, al dezincriminării penale, a depășit pas cu pas cadrul bunului simț. În mod normal, orice discuție pe tema asta ar fi încetat și homosexualii decenți ar fi fost chiar avantajați, dacă n-ar fi apărut specia homo-activiștilor, salariați ai ONG-urilor occidentale, care au făcut tot posibilul să îi umilească public și să le ostilizeze părți din populație, care nici n-ar fi știut de existența lor altfel. Aici vorbim de specia activistului, nu de persoană ca atare. A fi exasperat de feministe nu te face misogin, chiar dimpotrivă. Dacă ar apărea militanți ai copiilor obraznici, mi-ar fi la fel de antipatici, fără să însemne că am ceva împotriva copiilor.

Au fost mai întâi marșurile stil circotecă. Pe atunci, gay-ii nu deveniseră feministele de azi, erau la stadiul travestiului rudimentar. Și, cum se întâmplă cu bărbații păroși, dați cu ruj, rezultatul ținea mai mult de grotesc decât de feminitate. Marșurile astea, nici pro nici contra, nu le-am înțeles niciodată. De ce ai simți nevoie să faci un miting în care să anunți vecinii ce găuri folosești? Cum ar fi să se facă și mitingul femeilor amatoare de sex anal? Ce femeie de calitate ar vrea ca asta să fie fapta memorabilă pentru care e recunoscută în societate? La fel, m-aș simți stânjenit să particip la un miting în care să cer cuiva să nu mai facă o anume perversiune la el acasă.

Mi-e jenă și că am ajuns în situația de a scrie pe această temă. N-aș fi făcut-o, dacă homo-activiștii n-ar fi insistat să aducă tema insistent în dezbaterea publică, dacă nu ar fi existat această agresivitate împotriva liberei exprimări, cu demascări și apeluri la stârpire a resentimentarilor.

Acum s-a trecut într-o nouă fază, mult mai sofisticată, a activismului mediatic, prin care se încearcă hărțuirea și intimidarea oricui emite cele mai vagi dubii legate de practica în cauză. Denunțul pentru homofobie, victimizarea perpetuă, taman când nimeni nu îi mai băga în seamă și nu mai avea grija lor.

Într-un protest al studenților la UNATC, viitoarea generație de cineaști a folosit tema în războiul cu profesorii. Deci nu mai poți da afară pe cineva, că se ia cu mâinile de păr și se dă cu fundul de pământ că îl discriminezi pentru orientarea sexuală. Iar la cât de susținuți și organizați sunt, mă mir că nu au deja locuri pentru homosexuali în școli. Vor avea cu siguranță la locul de muncă, pentru că deja chestionarul pentru apărarea diversității la angajare include și rubrica asta în multe țări vestice. Oricum, cineaștii tineri nu au nevoie de așa ceva, ei sunt deja foarte bine orientați și știu de unde le vin premiile, banii și succesul în carieră. Nu mai fac demult cinematografie pentru public, s-au aliniat la toate tendințele corectitudinii politice, iată-i gata să-și schimbe și orientarea sexuală, dacă asta li se cere.

Și totuși, care e miza, la nivelele superioare, a unei asemenea ambiții încăpățânate? De ce se investesc atâtea fonduri și resurse în acest subiect marginal? Ținta e atacarea familiei, pe care se sprijină civilizația noastră. Familia și nu individul e forța economică a capitalismului, familia e baza educației oricărui copil, familia e anterioară statului, oricărui partid și forma în care ideea creștină trăiește. În spațiul euro-atlantic, cel puțin, în ultimele două milenii, familia a fost înțeleasă doar în sânul Bisericii, singura care i-a dat un sens mai profund, transcendent. Statul nu a făcut decât să uzurpe acest atribut eclezial, substituindu-i-se printr-un surogat civil găunos.

Din populația globului, se estimează că 2% ar avea înclinații homosexuale. Dintre aceștia, când un eșantion semnificativ de homosexuali americani au fost chestionați, doar 20% s-au declarat interesați de ideea căsătoriei. Asta înseamnă estimativ zero virgulă ceva la sută din populația lumii. Pare ireal că suntem bombardați aproape zilnic cu știri pe această temă, că națiuni întregi sunt chemate la referendum, că subiectul e nelipsit din agenda electorală în Occident, ca și cum populația ar fi împărțită 50-50 într-o dezbatere, care în realitate privește sub un procent din societate. Cum spuneam, resorturile țin de interesele războiului cultural dus de o elită împotriva majorității, nu de interesele reale ale unei minorități.

Doar dacă îi înțelegem pe homo-activiști ca pe o nouă specie de feministe are sens ambiția lor prostească de a presa pentru căsătoriile homosexuale. La ce i-ar folosi cuiva o asemenea uniune caricaturală, în afara valorii pe care i-ar fi dat-o o taină bisericească? Pentru a se pune la adăpost în privința moștenirii la bătrânețe? Pentru împărțirea la partaj a bunurilor? Să fim serioși, nu îi împiedică nimeni să încheie și astăzi la notar contracte între părți, care să aibă toate clauzele unui contract prenupțial și ceva pe deasupra.

Într-adevăr, un singur lucru ar putea face mai greu și anume să adopte copii. Dar este majoritatea neparticipativă în privința temei, pregătită să accepte așa ceva și să îi estimeze toate pericolele? În Marea Britanie, un investigator al rețelelor de pedofilie a spus că dacă s-ar merge până la capăt cu anchetele în rândul elitei, nu ar mai rămâne locuri în închisori. Cea mai vastă rețea de acest tip, devoalată până acum, avea 70.000 de membri. O anchetă și mai mare e în curs și vizează elita din regat, cu 1.400 de suspecți, între care membri ai Casei regale, politicieni și alte vedete. Numeroase instituții urmează a fi acuzate și ele de tăinuire în acest caz, inclusiv prestigiosul BBC.

Aș fi curios dacă alianța pe care am văzut-o în ultimul timp între homo-activiști și duduile progresiste din ONG-uri se va menține cu același aplomb și după ce această bombă în curs de detonare va deveni cunoscută publicului larg. Vor continua ele să încurajeze liniștite inclusiv adopțiile în așa zisele familii homosexuale? Sau se va inventa un termen infamant pentru conservatori, după modelul „homofobului”? Să spunem, „pedofob”. Care ar fi limitele deschiderii și cât de mult suntem obligați să aplaudăm și să îmbrățișăm?
Foarte organizata comunitate de profil includea mai întâi homosexualii bărbați, apoi a fost extinsă la lesbiene, apoi s-au adăugat transexualii. Recent, sigla LGBT nu mai e socotită încăpătoare, așa că a devenit LGBTQ, pentru a-i include și pe „ciudați” (queer). Temporar se numește LGBTIQ, pentru că au intrat pe listă și cei fără un sex cert („intersex”).
Deocamdată lipsește un Z, pentru zoofili, dar deja a făcut vâlvă știrea că madanezii din România au ajuns să fie chinuiți în bordeluri grotești din Danemarca, Olanda sau Germania. Oare nici când auzi de așa ceva n-ai voie să te declari scârbit? Sau ți se va pune și atunci eticheta de zoofob și studentele de la UNATC vor defila cu steagul curcubeului pe sub geamul tău de intolerant?

Mi s-a spus că sunt un țăran că întreb străinii despre religie. Cică despre așa ceva nu se întreabă, e un subiect delicat, interzis, la fel ca sexul și preferințele politice. Ba când am povestit că l-am întrebat pe un francez, dacă provine dintr-o anume minoritate, am produs exasperare: tu chiar ai trăit în grotă!? Cum să-l întrebi așa ceva? Normal că era. Păi și dacă era, de ce n-a zis? Că eu i-am zis de unde vin…

Ultima gafă a fost când i-am amintit unei chinezoaice că în următoarea duminică e Paștele. (Mă rog, putea fi și vietnameză, n-am mai riscat să întreb.) Chinezoaica nu s-a supărat, chiar a fost o idee jenată de propria ignoranță, în schimb, o altă apărătoare a secularismului a taxat abaterea ca neobrăzare din partea mea. În foarte scurt timp, mai puțin de o generație, așa va gândi și românul obișnuit, cel cu pretenții de succes social și îndeajuns ținut în școală și expus la media.

Și am realizat că secularismul ratează o uriașă șansă de întâlnire între culturi. Teoretic, multiculturalismul, ar trebui să facă această întâlnire facilă, prin eliminarea completă a subiectului religios. Pe de o parte e transformată în tabu discuția, e suprimată curiozitatea, absolut firească. Nu mai ai voie să te miri, că-i nepoliticos, să exclami de vreun obicei că-i o tâmpenie, indiferent că-i vorba de aruncat petale de flori sau scurgerea sângelui unui animal, înainte de a-l mânca. Intri pe teren minat aici și, în unele țări deja, pe teren penal, dacă emiți păreri și obiecții.

Concomitent, însă, e extirpată conștiința religioasă de sine a euro-americanului. Încet-încet, subiectul e marginalizat, minimalizat, ca și cum ar fi o boală de piele, de care e mai bine să nu se afle și nici să nu-ți aduci aminte.
Proiectul secularist avansează cu pași repezi, sub forma unei agresive spălări pe creier, operă masivă de depersonalizare, dusă de elita mediatică, academică și de afaceri.

Dar ne aflăm și în timpul celei mai mari migrații din istoria omenirii. Occidentul primește valuri uriașe de imigranți, care deja i-au făcut de nerecunoscut componența etnică. Și acesta e doar începutul, adevăratele valuri încă nu au venit și minoritățile cu spor demografic nu au majoritate decât în unele grădinițe, nu și în cabina de vot.
Noii veniți nu simt nevoia să se informeze în privința moștenirii creștine a Europei. Nu din rea-voință, pur și simplu nimeni nu le-a cerut mai mult decât să cunoască limba, regulile de circulație, banii și alte trăsături ale civilizației gazdă.

Mulți radicali sau dezamăgiți de nivelul la care li se îngăduie să acceadă cresc cu un resentiment la adresa Occidentului, altfel, foarte primitor. Îl văd ca pe o sursă de bunăstare, dar una lipsită de trăire, lispită de credințe proprii, ca mașinăriile avansate, pe care le produc, sau ca bancomatele, din care curg salarii și ajutoare sociale. Europa nu i se dezvăluie, pentru că e indecent să ceri detalii, să te miri.

Și poți trăi ca musulman sau budist de o generație între europeni, fără să afli ce-i cu clădirile alea uriașe, cu cruce deasupra, pe lângă care treci. De ce au fost construite, ce gândeau cei care au depus tot acel efort?
Mă întreb ce înțelege asiaticul când vizitează somptuoasele muzee din marile capitale ale Europei? Poți să explici Renașterea fără să devii incorect politic și să vorbești de creștinism? Iar dacă scoatem arta de inspirație creștină din cultura europeană, mă tem că rămânem doar cu războaiele din ultima mie de ani de istorie.

Oricine s-ar simți jenat să se afle în China și să nu știe că peste câteva zile se sărbătorește Anul Nou Chinezesc. Un chinez sau un arab însă poate sta toată viața în Vestul Europei, fără să își pună problema că ar trebui să se instruiască în privința religiei celor din jurul lui. Ratează întâlnirea cu semenii lui, pentru că aceștia au fost crescuți în ideea că istoria și credința lor sunt lucruri de lepădat și de nemenționat în public.

Între timp, pe străzile marilor metropole apar ca niște fantome întunecate, femei în vălul cel mai sever. Nu un simplu batic, ci pânză neagră de sus până jos, inclusiv peste față, cu doar câteva degete de spațiu în dreptul ochilor. Vin inclusiv din țări, care au fost emancipate o vreme, apoi au adoptat fundamentalismul vestimentar cu și mai multă furie. Dacă i-ar păsa de valorile pe care le susține, europeanul ar trebui să fie scandalizat și să nu permită așa ceva. Să trimită pachet acasă aceste fortărețe mișcătoare de pânză. În spatele cărora strălucesc, ca dintr-o închisoare, ochii unei ființe umane, ce a renunțat, în ochii celorlalți, la umanitatea ei. Pentru că fața, expresiile ei, zâmbetul, care e absent sau nu se vede niciodată, sunt trăsături ale umanității.

În fața acestei aberații, „omul alb” e nesigur și reacționează prostește, cu o timiditate, mascată în toleranță. Se abține de la a emite vreo păree, de teamă să nu fie acuzat de rasism. Se baricadează în propria falsitate și nu spune ce gândește decât apropiaților, în intimitate. O organizație progresistă a și găsit soluția: femei europence vor purta văl „pentru a protesta împotriva islamofobiei”. E tot ce a putut născoci „omul alb”, care nu are propria credință, pe care s-o poată contrapune nici măcar absurdității.

Progresistele unor asemenea inițiative publicitarea ratează întâlnirea și cu creștinismul și cu islamul. Nu reușesc decât să maimuțărească semnul exterior al unei credințe sincere. Probabil, în altă săptămână, tot ele ar putea lăsa vălul pentru a se alătura unui protest la bustul gol al feministelor. Europeanul e la fel de drapat în văluri de corectitudinea politică, precum e cea mai fundamentalistă dintre femeile afgane.

Șapte lideri ai celor mai importante forțe politice din Marea Britanie s-au înfruntat timp de două ore, în prima dezbatere față în față, cu o lună înainte de alegerile din mai.

Ritmul a fost unul alert și foarte civilizat în același timp. Sondajele de la final au arătat că primii trei – Cameron, Miliband și Farage – s-au situat cam la egalitate în impresiile telespectatorilor despre cine a câștigat înfruntarea. Scoția și Țara Galilor au fost reprezentate de liderele partidelor locale, dar a lipsit un reprezentant al minorității irlandeze. Trimisa galezilor a punctat la impresia artistică, iar lidera ecologiștilor a fost socotită a avea cea mai slabă prestație.

Cum era de așteptat, cozeurul Nigel Farage, de la UKIP, a stârnit cele mai multe controverse, generând, ca de obicei, o reacție de tip simpatie-antipatie pentru public. În acest fel, euroscepticul și-a atins scopul de a se prezenta ca alternativa la întreg spectrul politic britanic: „ați putut vedea în această seară o diferență clară, între politicienii corectitudinii politice, ai ipocriziei, și mine.”

A fost și singurul politician care a invocat România în dezbaterea de aseară, deplângând că au fost admise în Uniunea Europeană 10 state fost-comuniste, în unele fiind salarii și de zece ori mai mici decât în Anglia. Farage e de părere că Uniunea Europeană e nereformabilă și că David Cameron, care promite să își folosească influența diplomatică, pentru a impune reforme la nivel comunitar, își minte alegătorii. Singura soluție pentru a opri imigrația e, pentru Farage, ieșirea grabnică din UE și semnarea unui tratat de schimb economic cu organizația.

În replică, premierul Cameron l-a acuzat că nu face altceva decât să aducă la putere un guvern laburist, care nici măcar nu va ține referendumul privind rămânerea în UE, promis de conservatori pentru 2017.

De remarcat replicile numeroase ale celorlalți participanți la dezbatere în favoarea rămânerii în Uniunea Europeană și împotriva criticării imigranților, care sunt o sursă importantă de bunăstare pentru regat. După cum nici măcar Farage nu propune un izolaționism perfect, ci întoarcere la cooperarea din Commonwealth, unde se află nu mai puțin de 50 de țări, între care și India, Pakistan sau Bangladesh, mari furnizoare de imigrație. Deși se spune despre Farage că e un extremist, acesta nu a avut poziții radicale precum BNP, partidul naționalist, care a aduna jumătate de milion de voturi la ultimele alegeri, fără însă a reuși să câștige vreun mandat.

Planul lui David Cameron, prim-ministru conservator și favorit la realegere, în privința imigrației prevede continuarea politicii de limitare a acesteia doar la cea din spațiul comunitar și negocieri în UE pentru schimbarea tratatelor. Dacă aceasta din urmă e mai greu de realizat, schimbările concrete, care i-ar viza și pe români sunt: expulzarea celor care nu își găsesc de lucru în șase luni de la sosirea în Marea Britanie, anularea posibilității de a cere ajutoare încă de la sosire, respectiv obligația de a contribui 4 ani la buget înainte de a putea beneficia de ajutoare sociale și de șomaj, anularea posibității salariaților de a cere alocații pentru copiii rămași în țara de origine.

Aici, dezbaterea integrală:

La începutul lunii mai, Marea Britanie are alegeri generale, în urma cărora se va decide cine va forma guvernul. Imposibil de scos din ale lor, englezii nu se satură să aleagă dintre două partide, vechi de când lumea: conservatorii și laburiștii. Alte două partide mai mici vor conta și ele, putând prinde locuri într-o viitoare coaliție. Dreapta, aflată la putere, e încă pe val și are, în persoana premierului David Cameron, un lider credibil, cu un ușor avans. Dar rezultatul e încă foarte strâns și orice se poate întâmpla.

Cum nimeni nu îi pune la îndoială poziția reginei, alegerile parlamentare țin și locul unor prezidențiale, fiind foarte personalizate. Liderii celor două partide dau un concurs de popularitate pentru a fi prim-ministru, funcția cu cea mai mare putere de decizie în stat. De aceea, dezbaterile ajung să fie bătălii între două personalități.

o dezbatere negociată

Înainte de a se ajunge efectiv la dezbaterea televizată s-au purtat nenumărate runde de negociere. Cameron, pornit din postura de favorit și cu faimă de bun vorbitor, a evitat pe cât posibil înfruntările directe, în care ar fi putut pierde această reputație în clinciuri pe teme emoționale, dragi stângii și populiștilor naționaliști de la UKIP. Cameron a refuzat un format de dezbatere în 3, cu confruntare directă, admițând în cele din urmă să participe la o serie de dezbateri în 7, cu reprezentanți de la mai multe partide.

Înaintea acelei înfruntări directe, s-a organizat o dezbatere în paralel, cu premierul și liderul opoziției. Fiecare a dat câte un interviu unui reporter foarte incisiv, apoi fiecare a răspuns unor întrebări din partea unor alegători selectați. Un format cu multe precauții dar, cum se va vedea, foarte dinamic și antrenant. Mai ales cu un reporter, care îl face pe Cristian Tudor Popescu să pară un timid plin de căldură.

Nigel Farage, absentul-problemă
Marele absent al acestei confruntări e liderul UKIP, Nigel Farage, care poate scoate un scor uimitor de mare, la concurență cu unul din cele două partide tradiționale. Farage e „Vadim al lor”, o combinație de inteligență, bufonerie, elocință și populism. Conduce gruparea naționalistă UKIP – un joc de cuvinte între prescurtarea pentru Partidul Independent al Marii Britanii și promisiunea „you keep” („păstrezi”) de a păstra „Anglia pentru englezi”.

Ce înțelege Farage prin acest slogan, s-a ferit mereu să explice, profitând de ambiguitate. Dar s-a pronunțat mereu împotriva imigrație, la cote uriașe în regat. Ulterior, a revenit cu precizări, spunând că partidul lui nu consideră culoarea un criteriu, dar a tunat de câte ori a avut ocazia împotriva afluxului de est-europeni, inclusiv români, în Marea Britanie.

De fapt, UKIP s-a înființat acum câțiva ani cu scopul explicit de a scoate țara din Uniunea Europeană. Ironia face ca Farage să fie unul din cei mai activi și mai cunoscuți membri ai Parlamentului European, pe care vrea să îl submineze din interior. Luările sale de cuvânt, foarte logice și bine articulate, pline de ironie, i-au umilit de multe ori pe euro-birocrații de la Bruxelles, arătându-le absurditatea sistemului lor.

Aceasta este marea deosebire între Farage și genul de populist cu care suntem noi obișnuiți. E un tip bine informat în materie de economie și spune lucrurilor pe nume în multe privințe. Economic, poate fi catalogat drept un libertarian. Politicile propuse de el vizează limitarea cheltuielilor și influenței statului, mai curând decât pomeni pentru asistații social. Iar într-o lume nebună, în care guvernanții au politici iresponsabile, bufonul Farage sună ca un om cât se poate de sănătos, când vorbește de bugetul țării sau al UE.

În rest, multe din tiradele sale sunt nesusținute de probe. Iar, recent, a fost pus în dificultate în presa centrală, care oricum nu e de partea lui, pentru o asistentă, înregistrată când cerea o factură umflată la un restaurant, ca să o deconteze la Parlamentul European.

premierul David Cameron

Ambii favoriți, conservatorul Cameron și socialistul Miliband, pot fi considerați persoane lipsite de carismă. N-au nici figuri de actori americani (sau de James Bond, ca să rămânem în regiune), nu sunt vorbitori pasionați, ca Tony Blair, sau personalități impozante ca Margaret Thatcher. Dimpotrivă, par produsele anoste ale unor mașinării de partid, îndatorați intereselor financiare din City-ul londonez, lipsiți de originalitate.

Între cei doi, David Cameron are un mic avantaj: nu e fermecător, dar e convingător, pare credibil și vorbește cu greutatea funcției de prim-ministru în spate. I se reproșează des că a trăit toată viața doar în elita financiară și politică, fiind incapabil să empatizeze cu omul de jos.

După ce a preluat țara de la tandemul Blair-Gordon Brown, ajunși acum foarte impopulari, pentru aventurile lor războinice în alianță cu americanii și pentru salvarea băncilor cu bani de la stat, Cameron vine pe cai mari. A reușit să scoată țara din criză și să o aducă la creștere economică. În fiecare zi a mandatului său s-au înființat 1000 de locuri noi de muncă, mai multe decât în tot restul Uniunii Europene, ceea ce i-a și adus un influx de spanioli, italieni, români și polonezi fără precedent.

A făcut economia să meargă, dar a mărit și TVA-ul. A scăzut deficitul la jumătate, dar s-a împurumutat 500 de miliarde de lire. Pregătește un pachet de austeritate, pentru micșora îndatorarea, cu măsuri ce vizează 1% din cheltuieli, cu tăieri din asistența socială, dar refuză să spună în ce vor costa aceste măsuri viitoare.

Reporterul i-a reproșat că 900.000 de britanici au ajuns să apeleze la depozitele de hrană gratuită de la stat – sunt ajutoare alimentare pentru cazuri speciale, cum ar fi cei în procedură de aprobare a ajutorului în bani, sau cei cărora li s-a suspendat ajutorul pentru declarații inexacte.

Ed Miliband, un fel de Geoană

Dacă despre Cameron se poate spune că e lipsit de carismă, rivalul său de la stânga e de-a dreptul neînzestrat pentru comunicarea publică. Are un fel de sâsâit, care îl face să își schimonosească buzele când vorbește, încât de fiecare dată când l-am auzit, mi-a venit în minte versul lui Eminescu: „bâlbâiți cu gura strâmbă”… Și asta e doar partea de suprafață, pentru care omul nu are nicio vină.

Marea problemă a liderului laburist e că în interiorul ambalajului boțit nu e mare lucru. Miliband e inconsistent și are o privire candidă, de naiv trimis în față de alții. Îmi amintește izbitor de Geoană și ca stil de adresare și ca personaj.
Nici măcar în propria familie Ed nu a strălucit, fiind mereu în umbra fratelui său, un politician cu mai mare succes ca el, pe care l-a învins surprinzător, la puține voturi, într-o rundă de alegeri interne. Acesta s-a retras definitiv din politică după acel moment, dar unii se întreabă și acum, dacă nu ar fi fost o variantă mai bună pentru laburiști.

Dacă ar câștiga alegerile, Ed Miliband ar fi și primul evreu, care ar guverna Marea Britanie. Deși e ateu declarat, Miliband păstrează cu sfințenie rădăcinile tradițiile familiei. Tatăl său a fost sionist și a predat marxismul la facultate. Și Ed și copilul său poartă și prenumele bunicului lor, Samuel, un faimos bolșevic din Polonia. Bunicul Samuel s-a alăturat ocupantului bolșevic în clipa în care Uniunea Sovietică a invadat Polonia și a luptat în armata condusă de Trotsky, împotriva țării în care se născuse. Despre faptele sale de vitejie, constând în uciderea de polonezi și ruși anti-comuniști, a povestit cu mândrie nepoților, care l-au transformat într-un erou de legendă. Desigur, altfel ar fi stat lucrurile, dacă ar fi luptat în armata, care a invadat cealaltă jumătate din Polonia, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, dar cine spune că istoria e dreaptă?

În materie de viziune economică, Miliband duce mai departe tradiția profund stângistă a familiei, fiind poreclit Ed cel Roșu. Cere, așa cum e previzibil pentru un laburist, mai multă echitate, susținere pentru cei rămași în urmă de dezvoltarea economică. Și are argumente pentru asta: multe din locurile de muncă create în ultimii ani sunt plătite cu salariul minim, au timp de lucru parțial sau chiar așa numitele contracte cu timp de lucru zero – în care salariatul vine la serviciu, dar află abia în ziua respectivă câte ore i se va da ceva de făcut sau dacă a venit degeaba.

În general, sistemul britanic încurajează capitalismul, e și o bună explicație pentru reușita lor economică. Programul de lucru de opt ore e doar pentru cazurile fericite, în general se lucrează peste nouă ore, șase zile pe săptămână. Variantele de contract de colaborare sau timp parțial fac să nu fie operantă ideea de salariu minim, din care oricum cu greu se poate trăi într-una din cele mai scumpe țări de pe continent, unde orice, de la chirie la hrană și transport, are costuri piperate.

Concedierea unui salariat e foarte facilă, dar asta dă și șansa unei piețe a muncii efervescente. Mulți britanicii se plâng de sistemul de sănătate, ajuns la saturație, cu spitale cu grad de ocupație a paturilor de peste 90%. Miliband vrea salarii mai mari și stabilitate. Diferența față de România e că la englezi mai trebuie să spui și care sunt sursele de finanțare, când faci o promisiune electorală.

Atât Cameron cât și Miliband au fost puși în dificultate pe durata interviului. Mai întâi premierul, care a fost blocat de întrebarea dacă ar putea trăi din veniturile aduse de un contract fără ore de muncă. Apoi challengerul, când a fost ironizat pentru aparența lui de om slab: „dacă te închidem într-o cameră cu Putin, după două minute, te găsim plângând pe jos!”, a zis sarcastic jurnalistul.

pro și contra Uniunea Europeană

Ambele partide consacrate britanice nu sunt, de principiu, împotriva ideii europene. Evident, cu un plus de susținere din partea stângii. Dar sunt confruntate cu un sentiment popular tot mai apăsat împotriva Uniunii Europene, cu care încearcă să jongleze.

Conservatorii sunt cei mai afectați de critica anti-europeană, care l-a făcut popular pe Nigel Farage și al său UKIP. Ca să calmeze spiritele, premierul Cameron a ales calea amânării și a promis un referendum pentru ieșirea sau rămânerea în UE în 2017. Dar a precizat că există rațiuni pentru care Uniunea i se pare o idee bună, îi plac avantajele ce decurg din comerțul și circulația libere, profiturile aduse investitorilor și producătorilor britanici. Dar nu îi place că UE tinde să se transforme într-un stat. Ca modalitate de a fi cu slănina în pod și cu masa pusă, Cameron propune reformarea Uniunii Europene, astfel încât fie ea să devină mai puțin restrictivă, fie să aplice unele reguli doar țărilor din zona euro.
Monedă pe care nici laburiștii nici conservatorii nici nu iau în calcul să o adopte în locul lirei cu efigia reginei.

Ed Miliband și-a asumat o poziție curajoasă și impopulară în această privință, spunând că nu are de gând să organizeze un referendum pentru rămânerea în UE, atâta timp cât i se pare o idee bună să rămână înăuntru. Dar și-a luat unele măsuri de siguranță, precizând că un asemenea referendum s-ar ține, totuși, dacă uniunea dă semne că se transformă și mai mult, cerând un transfer de suveranitate de la nivel național la nivel federal.

Talentatul domn Ponta devine un caz tot mai curios de supraviețuire in extremis. E periodic demascat pentru impostură, dar asta nu pare să îi scadă din credibilitate. E umilit în alegerile, în care promitea arogant că va mânca floricele. Se întoarce ca un șobolan ud de la refacerea din Dubai, dar capătă suficientă putere cât să își mazilească rivalii din partid.

Câștigă puncte din degringolada în care se află inamicii săi de tradiție de pe micul ecran, Băsescu și Udrea, singurii care îi dau o justificare de a exista în ochii fanilor. Și foarte mult timp să respire și să își scuture hainele. Din prăvălirea celor doi ies la lumină amănunte jenante și pentru tandemul bălăcărelii cotidiene, Băsescu-Ponta. Se văd ațele din culise, regizorul intră jenant în cadru, reiese limpede că harța era de ochii lumii, existau numeroase înțelegeri ascunse, întâlniri bilaterale prietenești și interese de afaceri.

Așa ceva ar fi trebuit să creeze o explozie vulcanică în activul pesedist și între votanți. Adică i-ai tolerat toate defectele și minciunile acestui puști obraznic, ca să lupte cu „răul absolut” și-l afli în pat cu dușmanul! Așa ceva trebuia să-l aducă la cele câteva procente firave de susținători dezamăgiți pe care le mai are Băsescu. Dreptate până la capăt, cum ar veni. Diferența e că publicul lui Ponta nu prinde asemenea subtilități și se uită în continuare la comedie, ca la „Tânăr și neliniștit” când, o dată la 400 de episoade, interpretul câte unui personaj e schimbat cu altul, care nici nu seamănă.

Mare parte din cei care merg la vot nu au, de fapt, voință politică, adică nu au un favorit pe care mizează din convingere. Ci din lipsă de opțiuni. În prezent, mulți alegători, de toate culorile, au cedat inițiativa total în fața DNA. Așteaptă ca arestul și nu votul să facă trierea în locul lor și ei să se pronunțe alegând „din ce-o rămâne”. Mulți sunt încredințați că un asemenea proces nici măcar nu e unul democratic, dar ignoră pericolul ca un corp de câteva zeci de procurori, susținuți de un conclav de ofițeri din serviciile secrete, să joace rolul parlamentului, să lichideze de pe scenă personaje, să le mai îngăduie altora supraviețuirea. Ce mai contează? Nevinovat nu e niciunul!

Victoria lui Șova din Parlament e pentru Ponta un semn mai rău decât o înfrângere. Pentru că ea arată că glonțul i-a șuireat pe la ureche, dar a fost doar focul de avertisment. Dacă majoritatea parlamentară a fost mobilizată pentru apărarea ipochimenului, e clar că prietenarul lui mai influent a fost nevoit să își folosească toate pârghiile, pentru a nu fi tras și el în dosarul căpușării regiilor de stat din energie.

Momentan, Parlamentul l-a plasat pe Dănuț Șova deasupra legii, l-a făcut intangibil, ca pe Vosganian. Iar fiul mamei sale va păstra tăcerea, nu e nevoie să povestească tot ce știe despre fostul său asociat, Ponta. Care sângerează pe la toate încheieturile. Ministrul de Finanțe, care în orice guvern e creierul, tocmai i-a fost arestat pentru șpăgi din cele mai ordinare. Urmate de tentativa de a distruge probe, inclusiv prin arderea pungilor cu bani. Mai lamentabil de atât nici nu se poate.

Dar majoritatea parlamentară nu îl poate apăra la nesfârșit pe Șova, care va fi pus în situația să scrie declarații cu prima ocazie. Iar Victor Ponta știe că acel moment fatal nu poate fi împins prea departe și că oricum nu mai poate spera să se salveze printr-o imunitate de tip prezidențial, după ce va părăsi Palatul Victoria.

Vladimir Tismăneanu are o nouă țintă. După președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, după poetul Radu Gyr, i-a venit rândul luptătorului în munți Ion Gavrilă Ogoranu, unul din eroii legendari ai istoriei noastre.

Ca să ne fie tuturor mai simplu, domnule Tismăneanu, mai bine faceți dumneavoastră o listă albă și scurtă, decât o listă lungă și neagră. Că noi nu vrem să fim incorect politici, nici să supărăm pe nimeni.

Serios, mai există vreun personaj omorât sau închis de comuniști, despre care să putem zice ceva de bine fără să fim trecuți la index? Lăsați măcar unul de sămânță acolo. Trebuie să fi fost unul care să fi apucat să moară suficient de devreme fără să fi deranjat.

Are 42 de ani, e o femeie singură, dar mai puternică decât cei mai mulți dintre bărbații din politică. Nu are copii, pe fiul vitreg tocmai l-a nominalizat într-un denunț pentru intermedierea unei mite. Ca victimă colaterală, fără nuanțări sentimentale. E încă liberă, dar riscă să iasă din închisoare când va avea aproape sau chiar peste 50 de ani. Pe atunci, farmecele feminine, care au purtat-o atât de departe, vor fi cel mult o amintire întristătoare.

N-a fost înzestrată din naștere cu o frumusețe amețitoare, nici cu cine știe ce sofisticare, dar instinctul a ajutat-o să își folosească abil atuurile fizice. A jucat cartea feminității până pe marginea decenței, stârnind pasiuni dar și mai multă indignare și resentiment. Cumva părea că trișează folosind în ascensiunea sa indecent de rapidă singurele resurse la îndemâna unei fete provinciale. Lumea nu se mai sătura să se uite pe gaura cheii la pozele cu ea din tabloide și să bârfească despre ea, dar îi taxa ascensiunea ca parvenitism. În materie de parvenire, Elena Udrea s-a dovedit capabilă de performanțe uimitoare. Este, la urma urmei, cadru didactic universitar, a avut și oarece tentativă doctorală în domeniul geopoliticii. La care a renunțat jenată, spre deosebire de varianta ei masculină, Victor Ponta. Alt „răzbătător”, care ar fi pornit de la dormitul în gări și adunat monezi din cărucioare. Dar societatea vede altfel ascensiunea unui bărbat, îl scutește de toate insunuările mârlănești, chiar aplaudă saltul.

Dacă i-ai explica universitarei Elena Udrea că tocmai de la cultură i s-a tras căderea, probabil ar pufni cu dispreț și ar înșira variante mai plauzibile de generali, procurori și parteneri de afaceri delatori. E adevărat că această doamnă e autoarea celei mai mari evoluții personale dintre personajele politice de vârf. A urcat de la statutul de femeie-accesoriu, care se mărita îmbrăcată ca o parașută, cu cizme de piele și fustă, care abia îi acoperea chiloții, cu un domn gras și chel, până la nivelul unuia dintre cei mai buni comunicatori în politică, articulată și combativă, capabilă să livreze țintit mesaje percutate, fie ele și scrise de alții. Într-o vreme ajunsese la ținute sobre, cu taior negru și un aspect cizelat, apoi s-a întors debusolată la breton peste ochi și ruj siclam. Dacă s-ar fi îngrijit să își mobileze și mintea cu atâta pasiune câtă investea în genți și blănnuri, poate ar fi dezvoltat acel simț al măsurii, pe care cultura ți-l dă. Ar fi reușit să vadă ridicolul afișării cu aceste însemne ale bunăstării într-o societate sărăcită până la mizerie. Ar fi refuzat să se aventureze cu ambițiile mult peste granița unde competențele și decența ar fi trebuit să o rețină.

Încolțită spre capătul drumului, ca fugarele din „Thelma și Louise”, Elena Udrea apasă pedala de accelerație spre prăpastie, încercând să tragă după ea cât mai multe nume grele. E o acțiune kamikaze, fără sorți de izbândă în ce o privește. Ar fi avut mai multe șanse să își prelungească starea de libertate dacă spunea că e gravidă cu generalul Coldea, decât cu strategia din interviul dat Hotnews. Dar e o strategie mai bărbătească decât a oricărui bărbat din politică și afaceri, unii dintre ei ieșind chiar și în lacrimi din arest. Atacul său a fost direcționat cu atâta talent și atât de neașteptat, încât nici nu s-a observat că e oarecum similar cu al altor vinovați din politică. Până acum, borfașii de top spuneau previzibil că e un proces politic, comandat de Traian Băsescu. Ce spune Elena Udrea e o variație ceva mai sofisticată, pentru că indică alți comanditari ai sistemului. Și de data asta s-a lăsat tăcerea, pentru că acuzațiile ei par înfiorător de reale și de susținute. Și tocmai pentru că scenariul expus nu o disculpă mai deloc: o suprastructură coborâtă din fosta în actuala Securitate supervizează parazitarea resurselor societății prin agenții ei-lipitori, pe care le dirijează pas cu pas.

Sistemul acesta i-a permis și familiei Elenei Udrea un stil de viață nesperat, de care se pregătește să o deposedeze brutal, lucru pe care ni-l aduce la cunoștință ca pe o nedreptate scandaloasă. Destinul acestei persoane, oricât de tragic, e mai puțin relevant. Cu sau fără urmași biologici, Elena Udrea lasă în urmă moștenirea unui tablou dezolant, în care nu doar imparțialitatea Justiției e pusă sub dubiu. Din susținerile sale reiese că sistemul nu doar pedepsește părtinitor, dar îi creează pe corupți în propriile laboratoare de agenți, care ar trebui să toarne spre binele siguranței naționale, nu pentru subminarea economiei. Un sistem, care face politică activă, măsluiește sondajele și dă bani de furat pentru cumpărat televiziuni, își terorizează executanții și le elimină altora competitorii pe cale judiciară. De la acest tablou vom avea de pornit când se mai vorbi de reconstrucția țării, de la cel mai aspru tablou al mandatelor lui Traian Băsescu, făcut chiar de Elena Udrea, slăbiciunea sau unealta lui.

E atât de rea pentru Traian Băsescu lumina în care îl pune „urmașa” sa, că simt nevoia să adaug o notă pozitivă. Deși aparent nu ne-am mișcat deloc din 90 și ne-am întors la controlul total al Securității, cel puțin ceva s-a schimbat ireversibil în bine. E vorba de căderea legii tăcerii și a limitării la simple atacuri verbale între adversari. A fost clar din momentul în care Traian Băsescu și Monica Macovei au dat undă verde pentru apariția unui altfel de sistem judiciar, de când primii politicieni de la vârf au ajuns chiar să intre după gratii, că roata se va întoarce și că de acum înainte politicienii nu se vor mai ierta între ei când va fi vorba de intrat la închisoare. Chiar dacă aflăm acum că pe alocuri Justiția și serviciile de informații erau folosite în reglări de conturi între mafioți, tot e spre binele societății cu cât vor fi mai multe lichidări reciproce de acest tip.

Ruptura dintre grupările fostei puteri s-a produs în etape succesive, fiecare lăsând dezorientați susținătorii, care nu înțelegeau nici ce au de împărțit „ai noștri”, nici cu care să țină mai departe și care sunt „ăia buni”. Ultima dintre rupturi are loc chiar acum, începută uluitor cu o arestare la vârful procuraturii, a prietenei Alina Bica, ale cărei declarații sunt coordonate cu ale Elenei Udrea. După mai vechile rupturi între Blaga și Băsescu, între Macovei și Udrea, între grupul intelectualilor și PDL, apoi PMP, are loc și un război surd în fostul tandem Daniel Morar, Codruța Kovesi.
Cea din urmă e aparent în echipă perfectă cu SRI-ul lui Florian Coldea, iar acoperiții din presă execută foc la Daniel Morar și la restul judecătorilor din Curtea Constituțională, când li se resping legile Big Brother, pentru supravegherea mai strictă a populației fără mecanism de control judiciar.

Deocamdată e un mister dacă Elena Udrea acționează singură și din disperare, sau la instrucțiunile altcuiva, ca în cazul bilețelului roz. E un război atât de mare și fără speranță, cum numai Traian Băsescu s-ar încumeta să poarte, trebuie să îi recunoaștem amprenta inconfundabilă. Sau o „urmașă a lui Traian”, cum îi plăcea cândva să cânte. Paradoxal, dintr-un asemenea război, care ar conduce la decapitarea SRI, ar avea de câștigat chiar și cineva cu ambiții de supremație din DNA, care s-o fi săturat de eticheta de „divizie penală a SRI”, și care ar putea lupta cu mâna Elenei Udrea pentru și mai multă autonomie și supremație între instituțiile de forță. E un scenariu ușor aiuritor, dar care ar explica lăsarea în libertate a suspectei, care poate a livrat chiar bomba cerută de anchetator.

Un alt scenariu – speculație, trimite către un târg cu alte entități. Întâi, unele interne. Traian Băsescu a făcut marile schimbări în servicii și i-a pus stelele pe umăr lui Coldea după înscenarea răpirii jurnaliștilor în Irak, după cum s-a folosit și de alte incidente pentru a opera schimbări în aceste structuri. Klaus Iohannis ar putea fi sfătuit să facă același lucru, și are nevoie de puțin ajutor, ca să meargă cu schimbările puțin mai departe de persoana șefului instituției. Alți ofițeri pot încerca să își plătească niște polițe, în timp ce alții, ca Elena Udrea, ar putea încerca să își cumpere clemența și supraviețuirea jucând acum o altă partitură, decât cea a blatului cu Victor Ponta, de dinainte de alegeri.

În fine, Elena Udrea, Traian Băsescu sau Klaus Iohannis pot încerca fiecare câte o misiune, care să livreze unealta securistă în alte mâini externe, deși Marele Licurici n-ar avea a se plânge de cum a răspuns la comenzi până acum. E poate o încercare de victimizare în stil Timosenko, la care speră pe cont propriu doamna Udrea, strategie care nu a înduișat pe nimeni în cazul Năstase, dar ar putea fi mai de succes cu Udrea, dacă lovește unde alții au interes. Sau chiar Băsescu ar putea încerca să se declare învins de sistem în ochii occidentalilor.
Dar dacă alte entități externe nu sunt deranjate de sistem, așa cum e el descris, ci vor doar să îl preia ca atare. Adică un sistem de informații, care produce bani din politică, influențează rezultatul alegerilor și folosește procurorii ca pe o măciucă. De ce n-am presupune că există destui și în afară, nu doar la noi, care ar vrea un asemenea sistem intact dar sub control propriu. A părut bizară alegerea Hotnews ca vehicul pentru interviul-bombă, în condițiile în care Dan Tapalagă și-a arătat în mai multe rânduri antipatia pentru Elena Udrea. Site-ul, cândva al fugarului Cristian Sima, e acum în sfera de influență a think-tank-ului Stratfor, finanțat de CIA, al americanului de origine evreiască George Freedman. Cum și alți conaționali de-ai săi din aripa stângii americane, ca Victoria Nuland și George Soros, se interesează îndeaproape de mersul societății românești, direct sau prin reprezentanții în „societatea civilă”, putem specula o posibilă predare a centrului de control spre altă grupare de peste Ocean. După cum și noua schimbare de gardă de la Cotroceni ar putea însemna o reorientare spre Europa cu preponderență față de America.

Toate acestea sunt doar scenarii și speculații. Cel mai rău pentru România ar fi acoperirea acestui scandal, care ar permite un asemenea transfer de putere, spre interior sau exterior, în locul demantelării sistemului. Este același sistem, care a creat primele generații de milionari – din privatizări, devalizări de bănci, apoi din contracte cu statul și din vămuirea contractelor de stat pentru alții. În clipa de față, în jurul Elenei Udrea s-a făcut vid, ca în jurul unui ciumat. De vină nu e doar caracterul persoanei și felul fără scrupule în care a făcut carieră și s-a îmbogățit, ci și că sunt prea puțini oameni onești în politică și presă, care să se bucure și să încurajeze incendiul pe care ar vrea să îl provoace de una singură apriga femeie. Și asta pentru că cei mai mulți sunt dependenți de buna funcționare a acestui sistem de transformat puterea în bani și banii în putere.

Prin rotație, marile puteri pun în funcțiune tiparnița băncii centrale, prin care politicienii și marii speculatori financiari din spatele lor își cresc influența și avutul. Statele Unite au patentat metoda, chinezii au depășit-o cantitativ, japonezii sunt recordmenii în procente. Acum a venit rândul UE, care preia ștafeta și lasă baltă responsabilitatea fiscală. Schema decurge cam așa:

Primele care primesc banii ieftini, produși din neant, sunt marile conglomerate financiare, cumpărătoare de titluri de stat. Politicienii pot ieși să anunțe mândri că țara se poate îndatora acum ieftin, s-a găsit cine să le cumpere obligațiunile cu bani din celălalt buzunar al statului.

Teoretic, pentru România, îndatorarea la costuri mai mici ar fi chiar șansa dezvoltării. Dar nu există precedente istorice recente, când împrumuturile să fi fost folosite pentru o economie mai competitivă. Dimpotrivă, e o bună scuză pentru iresponsabilitate și amânarea reformelor.

Surplusul de lichiditate, se revarsă apoi spre burse, acțiunile se umflă. Politicienii ies și spun: iată, piețele ne-au confirmat, uitați cum duduie. Care piețe? că nu mai există capitalism de mult, doar pariuri speculative.

Conform teoriei, banii încep să se reverse „în economia reală”, prin băncile comerciale, care accelerează creditarea. Primii serviți sunt clienții statului, cei care prind primele contracte preferențiale pentru „investiții”. Prin ei, sistemul își consolidează influența – marii brokeri de lobby împart câte ceva cu ONG-urile arondate, mai cumpără trusturi de presă și politicieni.

Vin la rând marile corporații, care se califică pentru credite cu dobândă joasă. Cu aceste fonduri, vor putea face achiziții, fuziuni, extinderi pe „piețele emergente”. Micii rivali de la periferie sunt sufocați și eliminați cu ajutorul acestui șuvoi de cash și prin volum, nu neapărat printr-o eficiență mai mare.

La spartul târgului, frimituri din ce-a produs tiparnița de bani ajung și la firmele nearondate, respectiv la simpli salariați. Dar până atunci, inflația deja le-a erodat puterea de cumpărare, încât au mai mult de acoperit decât de primit în urma beției financiare. Până atunci, deja băncile, care au rulat fonduri cu dobândă zero emise de stat, deja țipă că au nevoie de pachete de salvare, ca să nu se prăbușească sistemul, sau „piețele” dau semne de impacientare în absența unui nou pachet stimulativ de „creștere economică”.

Teoria intolerantă, care circulă zilele astea tot mai explicit, sună cam așa: Europa e o frumoasă insulă de civilizație, o cetate asediată de barbarii islamiști. Noi am greșit că am fost prea toleranți și ar trebui să le lăsăm naibi de principii și să luăm măsuri drastice, că uite, vin năvălitorii, pentru care nu contează valorile noastre.

Într-adevăr valorile noastre (euro-atlantice) sunt apă de ploaie acolo, pentru că așa le-au și tratat liderii noștri în ultimul secol. Apropo de exod: sunt peste 4 milioane de palestinieni refugiați ca urmare a Nakba (incluzând aici cei născuți în exil). Ei au trebuit să facă loc altor milioane de israelieni din Europa, pe care europenii i-au vrut plecați din țările lor. O problemă pur europeană, pusă în brațele arabilor de nobilii stăpâni ai principiilor și valorilor.

Lor li se adaugă multe zeci de milioane de musulmani, ale căror țări au fost făcute zob în războaie recente, pentru că oamenii cu principii și valori au descoperit valoarea petrolului. Și alte câteva sute de milioane din fostele colonii, pe care europenii i-au găsit săraci, sălbatici și cu resurse neexploatate, și i-au lăsat tot săraci, mai puțin sălbatici și fără resurse.

În geopolitică pare să funcționeze principiul concurenței din economie. Cât timp Vestul a avut competiție ideologică în Imperiul Sovietic, a produs câteva exemple strălucite de țări cucerite și apoi ridicate spectaculos: Japonia, Germania de Vest, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Hong Kong șa. Poate și Turcia intră pe listă ca efect pozitiv al occidentalizării.

După căderea URSS, Vestul a generat tot mai multe războaie sub stindardul nobil al valorilor civilizației sale, dar nici măcar un exemplu de reușită post-conflict nu poate fi dat. Mai mult, s-a îndepărtat el însuși tot mai mult de acel proiect: tortura atroce de la Abu Ghraib, asasinatele fără proces, sistemul global de supraveghere, exportul de corupție și jaful practicat prin sistemul financiar; eșecul rețetelor de dezvoltare din țările neinvadate militar. Prăpastia dintre principiile declamate și șansele reale ale migranților, inclusiv la a doua sau a treia generație.

Dar, da, e mai reconfortant pentru noi, ca europeni, să credem că totul a pornit lunile trecute, de la niște caricaturi.

Pagina 1 of 17212345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica