rss
rss
rss

Palestinienii uciși doar în ultima săptămână n-ar încăpea în avionul malaezian doborât în Ucraina. Dar ei nu încap nici în buletinele de știri, cel mult la știrile pe scurt, și atunci cu multe nuanțări și precizări. „Omenirea civilizată” a decis demult că fac parte dintr-un fel de specie de sub-oameni, care trebuie stârpiți ca buruienile, dar se încăpățânează să nu dispară din calea proiectului mult mai civilizatului Israel.

Un Israel, care a apărut cam ca republica Donetsk a separatiștilor ruși, care doboară avioane de pasageri cu rachete sofisticate. Înainte să existe un stat și o armată (evident, civilizată), ideea sionistă era pusă în operă de brigăzi paramilitare, care practicau același gen de terorism ca separatiștii ruși, ca unele grupări palestiniene. Acum Israelul dispune de cele mai sofisticate arme, de la bombe nucleare la drone, bombe cu fosfor, care ard pielea până în carne și tot felul de alte arme chimice, submarine nucleare, scuturi anti-rachetă și cam orice îți poți imagina în materie de tehnică militară. Și folosește mare parte din tehnica asta împotriva unor civili neînarmați sau împotriva unor grupări, cum e Hamas, care dispun cel mult de arme automate și lansatoare de rachete. O populație, închisă între ziduri mai înalte decât zidul Berlinului, fără aviație, fără apărare antiaeriană, fără tancuri. O asemenea confruntare nu poate fi numită război, ci măcel. Dar pentru lumea civilizată, ceea ce face în mod sistematic și calculat guvernul lui Benyamin Netaniahu nu se califică la terorism, ci la „operațiuni militare”.

Culmea umanismului e practica armatei israeliene de a telefona locatarilor clădirilor ce urmează a fi distruse. Sau tragerea unei rachete cu încărcătură redusă, urmată de racheta, care rade de pe fața pământului casa sau blocul respectiv. Să primești un asemenea telefon cinic îmi sună mai mult a teroare, decât a act umanitar. Nici n-aș ști ce să fac după un asemenea telefon. După cum nu cred că încălzește pe cineva că e ucis de soldați în uniforme cu toate însemnele, sau de inși cu cagulă pe față.

Da, dar Israelul, oricâți palestinieni ar ucide, oricâte case ar demola, pentru a face loc coloniștilor și a mai câștiga o bucată de pământ din acel deșert, e „singura democrație din Orientul Mijlociu”. Merită să fie susținut, orice ar face conducătorii săi. Tocmai aici e problema: Despre Netanyahu nu am niciun dubiu că se încadrează perfect în descrierea unui terorist. Dar popoarele, care votează asemenea asasini ca să le reprezinte, pot rămâne inocente? Și nu vorbim doar de cazurile grotești, ca israelienii, care se adună să ovaționeze atacurile cu rachete. (Reportera CNN, care i-a catalogat ca mizerabili, a fost concediată.) Vorbim chiar de societate în ansamblul ei.

Lucrurile nu stau foarte diferit nici în țări mai puțin democratice, cum e Rusia. Societatea rusă e căzută în fascinația machismului micului Putin, care plutește la cote de popularitate de peste 80%. Nici măcar flagrantul actului de terorism comis de separatiști cu armele și logistica Moscovei nu vor clinti această mică statuie. Pentru că nu au clintit-o nici masacrele din Cecenia, nici lichidarea ziariștilor incomozi.
Iar Occidentul nu duce nici el lipsă de persoane pașnice fascinate de forța emanată de politicieni de un egoism monstruos, pentru care crima nu e decât un instrument în exercitarea puterii.
Până și vizionarul Ron Paul dezamăgește perindându-se pe la postul de propagandă al Kremlinului, Russia Today, pentru a le aproba tezele militariste.

De fapt, problema rusă pleacă din modul total amoral în care a clasat istoria sovietică. Dacă germanii s-au căit sincer, uneori cu asupră de măsură după atâta timp, pentru crime de care nu pot fi făcuți răspunzători nepoții și strănepoții, rușii se mândresc încă cu trecutul sângeros al erei staliniste. Deci Occidentul nu are să aibă câte surprize dorește în ce privesc criteriile morale ale „omului nou” rus, malformat din homo sovieticus.

Răsăritul nu dă doi bani pe moralitate, în timp ce Apusul e bolnav de ipocrizie, mimând iubirea de dreptate doar în retorică. Cât de departe s-a îndepărtat establishment-ul occidental, în speță cel american, de ce era cândva – expresia politică a unei societăți creștine, se poate vedea prin manifestările sale la periferia imperiului global. Atrocitățile comise de grupări pretins islamice în Siria și Irak întrec orice imaginație. Ei bine, sunt exact zonele în care Uncle Sam a turnat cele mai multe fonduri, pentru a înarma tot felul de organizații, care sunt ba dușmani de moarte, ba aliați împotriva câte unui dictator.
Evident, nici în asemenea cazuri, societățile „de acasă” nu s-au indignat câtuși de puțin.

Care e consecința acestui abandon moral din partea atâtor societăți, care au construit mare parte din civilizația omenirii? O vedem la tot pasul. Criza economică e doar una din expresiile acestei degradări, care va avea la un moment dat un preț. Mașinăria se va opri de tot când vor apărea suficienți inocenți, care să arate că totul e o farsă și că adevărații barbari sunt în tabăra lumii civilizate.

Cei care au tresăltat de bucurie că avem în guvern o absolventă de Harvard, ar putea fi dezamăgiți să afle că ministrul Finanțelor, Ioana Petrescu, e absolventa mult mai obscurei Wellesley College. O școală respectabilă, veche de peste un secol, dar un fel de pension, o școală de fete, vorba lui Ghiță Pristanda. După se prezintă chiar respectiva instituție, Wellesley College e o facultate privată și acreditată (răsuflăm ușurați) pentru „științe umaniste pentru femei”. (liberal arts for women)

Pentru școala de fete de peste ocean, ascensiunea tinerei Ioana Petrescu a fost chiar un motiv de laudă, care a prins și secțiunea știri a paginii facultății. „Absolventa Wellesley College a depus jurământul ca ministru, fiind prima femeie ajunsă în fruntea finanțelor României de la căderea comunismului.” Sună mai mult a triumf al feministelor decât al capacităților științifice deprinse în pensionul american.

Dar să nu fim atât de rele, Ioana Petrescu nu e o impostoare ca Victor Ponta. Adică ea are un doctorat luat pe bune, pe toceală, nu copy paste, și chiar la Harvard, unde și-a făcut studiile post-universitare: un masterat și un program de doctorat. Cu toate astea, ministra cu caș la gură n-a reușit decât să facă un cuplu comic cu șeful său de guvern la înfruntarea cu Traian Băsescu. Păi piratul mănâncă asemenea pui de găină între două mese!

Și, culmea, de data asta aveau de susținut o măsură liberală, mai mult benefică economiei private, decât populist-electorală (chiar dacă asta le era motivația). E o măsură vitală, care să scadă impozitarea muncii. Tocmai o măsură ca asta, care stimulează dezvoltarea economică, nu are nevoie de sloganuri, ci de curajul de a indica sursele de finanțare, gen unele creșteri în impozitarea proprietății. Orice, dar să arăți că ai o strategie pentru a doua zi după alegerile din toamnă, nu să spui că vom vedea după ce vom face bugetul pe anul viitor.

În tandemul cu Victor Ponta, Ioana Petrescu trebuia să fie specialistul, omul cifrelor, nu să îi îngâne cu voce pierdută superficialitatea inconștientă a premierului, care e convins că „țara asta se va descurca”. Și n-a fost vorba doar de emoții și de intimidarea de către vicleanul Băsescu (pe-asta o credeam și o scuzam). Căci duduia a refuzat să producă lista cu sursele de compensare a reducerii CAS și a doua zi. Pur și simplu, argumentația logică nu se învață la școala de fete de lângă Boston. Acolo contează mai mult sexul (vreau să spun genul) și cât de mult îți dorești ca ceva să se întâmple. Iar domnișoara Petrescu își dorește „din tot sufletul” să reducă CAS, cum i-a spus-o și președintelui. De piatră să fii să crezi că nu se va întâmpla în condițiile astea!

În ultimii 5 ani nu am citit o întrebare retorică mai halucinantă decât cea produsă de un anume Ovidiu Raețchi, membru PC.
Respectivul june se lansează cu vitejie într-o autocritică a partidului din care face parte și se întreabă retoric:

„De ce mesajul central al PC în ultimele luni a fost, în esenţă: Domnul Victor Ponta este un om foarte bun, care trebuie să fie preşedintele României, iar domnul Crin Antonescu este un om foarte rău, care s-a înţeles cu Traian Băsescu şi a distrus USL? Doar atâta poate partidul lui Titu Maiorescu şi Lascăr Catargiu să lustruiască ieftin bombeul stângii?

E real ce-am citit mai sus!? :)) Acest nefericit, ajuns printr-o bășcălie a destinului deputat la o vârstă fragedă, își mustră propriul partid că nu e la înălțimea moștenirii sale istorice. Oare omul glumește sau chiar a trăit impostura farsei politice numită Partidul Conservator?! Băiatul ăsta chiar a crezut că s-a înscris în partidul lui Titu Maiorescu și Lascăr Catargiu prin anii 2000?

Vorbim de partidul a cărui ideologie i-o făcea PP Carp, partidul la oficiosul căruia scria Mihai Eminescu, nu Mircea Badea. Poate omul e convins în sinea lui că Eminescu mai scrie și azi în Jurnalul Național sau în Ghimpele, unde îi ia apărarea lui Dan Voiculescu și scrie pamflete împotriva judecătorilor și procurorilor.

Pentru cei care ați deschis mai târziu televizoarele, Ovidiu Raețchi e fiul lui Geo Raețchi, personalitate statuară a presei române, intrată în eternitate prin celebrele vorbe rostite de Mitoșeru la Euro Bingo: „Zi-le, domnu’ Geo!”. Sărmana odraslă, când s-a apucat să facă politică, era contemporan, cel mult cu Țociu și Palade, nu cu Marghiloman și marile spirite conservatoare ale secolului XIX.

Să câștigi alegerile prezidențiale din primul tur e practic imposibil, cu actuala legislație. Ai nevoie de același tip de majoritate ca la ultimul referendum invalidat. Dar și ca să le câștigi în turul al doilea tot ai nevoie de multe milioane de voturi (vreo cinci), mult peste bazinul electoral al oricărei grupări, chiar alianțe. E nevoie de ceva care să depășească ideologia, ceva ce doar mitologia politică poate face: să unească într-un suflu comun de emoție oameni diferiți ca pregătire, statut social, aspirații ș.a..

Cea mai primitivă formă de raliere a unei populații e xenofobia. Vine din străfundurile trecutului de peșteră ale speciei și răbufnește cel mai violent în preajma războaielor. Mai temperată într-o lume pentru care străinul nu mai e chiar sinonim pentru exotic și necunoscut, ostilitatea pentru cel din afara tribului, poate lua forme mai domoale, chiar benigne, ca mândria patriotică. Dar e mereu o fiară la pândă, adormită doar de toropeala confortului unei societăți abundente. Când și când apar aventurierii dispuși să o întărâte, sperând s-o poată călări spre triumful personal.

Asistăm oare la ceva de acest gen în scandalul fratelui președintelui Băsescu? Nu mă refer la actul de corupție pentru care a fost arestat preventiv Mircea Băsescu. Ci la conotația rasială pe care i-o dă acestui scandal o parte din zona media. E oare acesta un plan gândit la rece în laboratoarele puterii, cartea pe care se va miza pentru o victorie răsunătoare la următoarea campanie electorală?

Bogdan Teodorescu e eminența cenușie din spatele lui Victor Ponta și un sfătuitor al lui Dan Voiculescu. Se știe mai puțin despre analistul cu o minte ageră și debit verbal susținut, că a cochetat și cu literatura. În romanul său „Spada”, un criminal în serie comite mai multe asasinate, aparent la întâmplare prin București. Toate crimele nu au decât un punct comun: victimele sunt țigani, ceea ce face din misteriosul asasin în serie un personaj de legendă, care devine din ce în ce mai popular la nivel informal. Subiectul nu e neplauzibil, date fiind prejudecățile românilor, dar îți dă fiori numai gândul că o asemenea observație de psihologie socială poate fi folosită în marketingul politic, acolo unde Bogdan Teodorescu excelează.

Dacă vom rememora campaniile electorale post-decembriste, vom vedea care au fost conceptele mitologice în jurul cărora s-au organizat unificări simbolice. În 1990, amintirea regimului comunist era extrem de proaspătă. Dar nu a câștigat ralierea în comuniști și anticomuniști, pentru că FSN-ul a avut abilitatea de a șterge diferența esențială dintre nomenclatură și majoritatea populației, înregimentată doar cu numele în organizații ale PCR, generalizând vina.
A câștigat ralierea împotriva „moșierilor” care, fără să fi mâncat „salam cu soia”, veneau să ia pământurile și să pună botniță culegătorilor de struguri, ca-n romanul lui Zaharia Stancu. Rațiu și Câmpeanu au fost zdrobiți și antipatizați.

Când lumea începuse să se dezmeticească, închegându-se o brumă de societate civilă conștientă, Securitatea a izbit cu putere, cu tot arsenalul din dotare: „pericolul iredentismului maghiar” și lupte de stradă la Târgu Mureș, respectiv lovitura de măciucă minerească a proletariatului, ridicat împotriva intelectualilor. Toate formele de unificare și antagonizare imaginabile au fost aruncate pe piață în acel an fierbinte.

În 1992, lumea nu se dezmeticise din vârtejul schimbărilor. Țineau încă diversiunile despre pericolul revenirii regelui la putere, din nou, pericolul maghiar și pericolul capitaliștilor, care vor să închidă fabrici. Alegeri câștigate la pas de Ion Iliescu.

În 1996, Opoziția și-a luat revanșa, impunându-și propria variantă de antagonizare simbolică. A fost nevoie de patru ani de stagnare sub guvernarea Văcăroiu și un PDSR retrograd, ca tema anticorupției să devină cea mai importantă în dezbatere. Cei 15.000 de specialiști ai justițiarului Emil Constantinescu, în rol de Cuza, erau antidotul hoților pedeseriști, care sugrumaseră întreaga administrație. URSS se prăbușise, Rusia lui Elțin își lingea rănile, dar lumea vroia în NATO, așa că și rusofilia lui Iliescu a funcționat ca sperietoare de rang secund. Pentru prima dată la putere, opozanții puteau miza pe cartea purității în comparație cu total compromisul PDSR.

Efortul unor reforme necesare dar haotice i-au adus pe români în 2.000 în fața dilemei dacă occidentalizarea merită sau nu suferința tranziției. Umiliți la porțile unui Occident, care-i critica mereu cu asprime, fără să-i înțeleagă, epuizați de atâtea generații de sacrificiu, oamenii s-au îndreptat spre primul care îndrăznea să le spună că tot acest calvar nu e necesar. Vadim Tudor nu le oferea o altă cale, doar o răcoritoare compensare retorică. Cu amenințările și glumele la el, Tribunul promitea să îi ducă într-o lume mai dreaptă și fără griji, a nostalgiei și a viitorului-ficțiune. Nicio unificare mobilizatoare nu lipsea: românii puri, contra guvernanți corupți, unguri perfizi, țigani hoți, evrei lacomi, americani ipocriți. Era totuși prea mult și prea riscant. În turul doi, ajutați de o presă, care cânta pe o singură voce, electorii s-au întors spășiți la Ion Iliescu. Nostalgici comuniști și foști deținuți politici îl votau cot la cot, fără entuziasm, dar uniți în cuget împotriva imaginii înspăimântătoare a „extremismului”. Exemplu magistral de unificare simbolică.

2004 și 2009, alegerile câștigate de Traian Băsescu au fost reluări ale unor teme mai vechi. Foștii votanți furioși ai lui Vadim s-au reunit cu foștii votanți anti-comuniști ai Convenției, sub sloganul „la țepe în Piața Victoriei”, împotriva pericolului corupției generalizate, personificată de Adrian Năstase. Ca un ecou al anilor 90, mai răzbătea din când în când și rusofobia românească – exemplu: vizita lui Geoană la Moscova. Când Adrian Năstase începuse să devină într-adevăr mic, așa cum i se prevăzuse, „mogulii” i-au luat locul ca personificări ale corupției, nedreptății și aroganței. Omnipotenți și castratori cu marionetele lor politice, de tip Geoană, mogulii aveau suficient capital simbolic negativ să ridice împotriva lor o mare parte din populație în ziua votului. Toate umilințele și nederptățile tranziției le erau decontate și „oamenii de bine” se puteau ridica să își apere cetatea de acești paraziți devastatori.
Apăreau și primele roade ale intrării în Europa: o nouă clasă de mijloc călătorea pe continent și privea cu oroare la revenirea izolării de pe vremea lui Iliescu. Milioanele de români plecați la muncă în Vest votau masiv împotriva efigiei unui Iliescu retrograd și anti-european.

Ce-a mai rămas de speculat din universul de simboluri din mentalul românesc? La alegerile euro-parlamentare din 2014, USD s-a întors la naționalismul vag și găunos pe care îl profesa și FSN-ul anului 90. Atunci era „nu ne vindem țara”, acum e mai subtilul „mândri că suntem români”. Un slogan care fructifică o minciună repetată îndelung în ultimii ani. După standardele Antenei 3, Adrian Severin e mai patriot decât Monica Macovei, e mai mândru că e român. Severin acceptă mită, ca să voteze legi, dar își vorbește, chipurile, țara de bine. Pe când Macovei, care îi denunță pe cei ca Severin, face rău României. E o construcție logică pe care o exersa și Securitatea, pe vremea când îi acuza de nepatriotism pe cei care vorbeau la, sau ascultau Europa liberă.

E oare cu putință ca strategia campaniei „mândri că suntem români” să fi fost cu premeditare gândită ca preambul la o campanie „mândri că nu suntem țigani”, pregătită a se derula în toamnă? Manelele electorale folosite de-a lungul timpului de PD-L și Traian Băsescu au fost scoase din arhive și repuse în circulație de gurile de tun ale presei pesediste. Sună cu totul altfel acum acea manea „sunt ei cu ei, noi cu voi”. Sună devastator. E chiar esența de manual a unei strategii de antagonizare în scop incitator-electoral.
E o strategie în care nu prea există nevinovați, dar riscurile ei frizează inconștiența. Mircea Băsescu nu e nevinovat nici că s-a asociat cu interlopi, nici că le-a luat banii. Țiganii, în general, nu sunt nevinovați de propria lor rămânere în urmă la capitolul civilizație. Dar nu înseamnă că planurile pot fi confundate și că nu e îngrijorător că există în presă și politică personaje dispuse să facă un capital din ura și repulsia pe care mulți români le resimt față de tarele de civilizație ale acestei etnii-problematice.
Dincolo de ce se scrie în articole, în subsolul lor, în comentarii, răbufnește o violență de limbaj inacceptabilă, defulează o ură și un primitivism, care nu ne fac cinste ca societate. Un gen de comentarii, care nu se mai întâlnesc în nicio altă țară occidentală, atât de masiv la cititorii de presă „mainstream”. E mult mai ușor să aduni oamenii împotriva a ceva, decât pentru ceva. Nu e exclus ca această cale facilă să fi fost deja luată în calcul în laboratoarele puterii.

Din scandalul „mondial” mai rezultă și o discrepanță de evoluție între două instituții: DNA-ul începe să funcționeze fără favoritisme, se sesizează prompt și acționează.
Dacă aș fi Ponta, m-aș îngrijora că o instituție aflată în subordinea Guvernului cum e ANAF nu are nicio reacție. Procurorii au intervenit imediat ce a fost difuzată o înregistrare din care reieșea traficul de influență. Inspectorii Fiscului, în schimb, sforăie când infractorii se autodenunță pentru șpăgi de două milioane de euro.
Nu doar reporterii Antenei 3, care îi intervievează de câteva zile pe Isaura & Co, n-au avut curiozitatea să le pună o întrebare simplă: dar de unde aveați voi asemenea sume, bani lichizi, la dispoziție?! Dar nicio autoritate a Ministerului de Finanțe n-a tresărit.

La fel de revelator e că, la urma urmei, Bercea Mondialu’ se află după gratii, nu ca Al Capone, pentru abateri fiscale, ci pentru o gâlceavă destul de stupidă între neamuri. Decât să fie ironic la adresa procurorilor, care dau semne că își fac treaba, Victor Ponta ar trebui să fie alarmat că stă nefolosită o asemenea resursă de venituri la buget cum e lumea interlopă.

Mi-ar plăcea să-mi pot imagina cum îl vor trata pe Traian Băsescu liderii mondiali în cele câteva luni rămase din mandat, după arestarea fratelui său, Mircea Băsescu. Îl va mai bate prietenește pe umăr Angela Merkel, ca pe un vechi camarad încercat? Îl va mai săruta părintește Joe Biden, cu și mai mult respect pentru sacrificiul pe care îl face, dând public semnalul că fratele său trebuie să plătească pentru ce a greșit în fața legii? Sau președintele va deveni nefrecventabil, cum ar fi trebuit să fie și interlopii olteni pentru orice om cu scaun la cap?

Mi-e efectiv imposibil să estimez această evoluție de percepție. Sper că va conta mai mult că devenim o țară în care nimeni nu e mai presus de lege, decât că suntem una în care pretinsele elite se amestecă cu drojdia. Dar cred că e un mare pas înainte că fratele președintelui în funcție își petrece noaptea viitoare în arest. Presa, prostituata propagandei politice, a fost pentru câteva clipe o putere în stat și autoritățile s-au plecat în fața puterii ei de neoprit asupra opiniei publice. Primul președinte care și-a recâștigat de trei ori mandatul (inclusiv două suspendări), luptând împotriva presei, e îngenunchiat de imaginile greu de contrazis cu fratele corupt.

Un frate, suficient de prost încât „să cadă pe tehnică” în capcana întinsă de niște analfabeți, care aruncă cu milioanele de euro, strânși de nu se știe unde. Un frate, care vorbește la fel de nonșalant despre sute de mii de euro, care sunt pentru foarte mulți dintre telespectatori o avere imposibil de adunat într-o viață. O singură șpagă de 250.000 de euro poate însemna pentru un om de rând visul unei locuințe, pentru care face rate 30 de ani, suportând mizeriile șefilor și tot felul de privațiuni. Oricare dintre aceștia are dreptul să se bucure la aflarea acestei prime sentințe.

Dar de acest prim verdict se pot bucura la fel de bine și „băsiștii”, nu doar publicul captiv al lui Gâdea. De fapt, tot eșafodajul de minciuni al predicatorului fariseu se năruie încă o dată acum. Justiția politică, aflată la cheremul dictatorului Băsescu îl pune în cătușe pe fratele dictatorului. Și nu oricum, ci filmat, de securiștii mai tuciurii ai regimului său opresiv. O asemenea explicație devine rizibilă, cum devine și apărarea Varanului, țipetele pline de tupeu ale lui Mazăre și ale celor ce vor urma.

Pentru prima dată, omul cel mai de jos, prostit atâția ani de antene, va face ochii mari la ce se întâmplă în jur. Și nu va mai strâmba șmecherește din nas când alți politicieni ai puterii vor fi urcați în dube. Îi va râde în nas oricărui Năstase, Voiculescu, Dragnea, Mitrea sau Vosganian, care va mai îndrăzni să ne sfideze inteligența pretinzând că sunt victimele unor mașinațiuni politice.
E cel mai frumos început de campanie electorală la care puteam spera. Să curgă arestările, apărătorii hoților de lux au rămas fără argumente!

Cât de devastatoare sunt filmulețele cu fratele președintelui Băsescu și interlopii clanului Bercea Mondialu? Letale, indiferent cât de manevrate ar fi de casa de filme Antena 3.

După ce scandalul „mătușa Tamara” s-a propagat la nivelul omului de rând, Adrian Năstase a ieșit din actualitatea politică. Încă nu fusese condamnat, nici în primul, nici în al doilea dosar, nu jucase comedia sinuciderii, dar era caz clasat de opinia publică. Pentru că omul de pe stradă are nevoie de povești, pe care să le poată lega de ceva din experiența proprie, din viața de zi cu zi. „Trafic de influență” sună mult prea vag, prea juridic, dar inventarea unei mătuși pensionare, care îți lasă milionul de euro moștenire, e ceva de care se poate râde în orice cârciumă.

Scandalul lui Mircea Băsescu e atât de jos, că nici nu mai trebuie caricaturizat. E sub nivelul mediu de discuție de la Capatos sau Măruță. Familia unui infractor de duzină încearcă să îl scape, apelând la o rudă a președintelui, dă bani pentru asta, iar Mircea Băsescu admite că la el a ajuns doar o parte din sumă și că a făcut cât a putut.

Sunt scene jenant-hilare, în care doi golani se întrec în a se prosti unul pe altul: Băsescu vrea să îl prostească pe băiatul lui Bercea că își merită șpaga, chiar dacă poate nici nu a intervenit în Justiție, de vreme ce făptașul a primit șapte ani cu executare. În vreme ce fiul lui Bercea îl face în foi de viță, turuind în clar despre ce bani i-a dat și pentru ce, în timp ce îl filmează cu telefonul.

E posibil ca secvențele să fie editate de anteniști, care au colat discuții petrecute în circa 2 ani, ca să rezulte un dialog plauzibil. Dar ceva tot rămâne: Mircea Băsescu a primit o mică avere și nu în cadrul unui flagrant, ci cu doi ani în urmă, mult înainte să îl denunțe pe Berce Jr pentru șantaj.

Cam tot mandatul președintelui Băsescu se va judeca în funcție de soarta acestui caz: dacă fratele președintelui nu scapă de închisoare pentru trafic de influență, președintele intră în istorie, Justiția e independentă și chiar funcționează, așa cum, cel puțin până acum, a funcționat în cazul lui Bercea Mondialu. Dacă scapă, propaganda antenelor despre părtinirea Parchetului primește argumente nesperate.

La câteva luni până la coborârea de pe tron, grija Împăratului Portocaliu e la viitor. Nu la viitorul material, căci pentru acela avea puse deoparte, dacă nu jumate din împărăție, măcar trei sute de hectare cultivate cu grâu prin Călărași. La viitorul său dinastic. Soarta nu-l hărăzise cu niciun băiat, doar cu fete, și nici alea de cine știe ce ispravă. De feți frumoși nici nu putea fi vorba, că nici Syda nici Bodo nu-s nume de făt frumos.

Așa că împăratul chel își puse toate speranțele în farmecele unei nimfe blonde, care promitea să îi aducă pe lume un urmaș politic. Doar recitase ea însăși din cântecul cu „noi suntem urmașii lui Traian”. De dragul ei, se certase cu toți curtenii, înfruntase ocările țăranilor, tot așteptând ca „minunea blondă” să producă acolo măcar un prâslea, un neghiniță sau cum i-o mai zice. De fapt, nu Neghiniță, că îl avusese pe Boc și totuși își dorise ceva mai impunător. În tot cazul, un voinic să-l vezi mâncând jăratec în cursa pentru Cotroceni, să dea cu Spânul conservator și cu zmeul plagiator de pământ în toamnă.

Ei, aș, ți-ai găsit. Din ideile băsesciene nu s-a născut nimic pe care lumea să îl ia în seamă. Poate pentru că ele, ideile, nu prea existau, erau mai mult improvizații ale unui oportunist de mare talent, cu intuiții bune. Iar așa ceva nu poți nici preda, nici lăsa moștenire, oricâte tricouri cu mesaj ai îmbrăca.

Partidul Mișcarea Populară s-a dovedit o glumă proastă, nedemnă pentru moștenirea politică a președintelui care a marcat jumătate din tranziție. De fapt, se vede acum, că Băsescu i-a obsedat mai mult pe inamicii săi. Pentru antene și ce-a rămas din USL, Băsescu a fost obsesia supremă, spaima totală, față de care te poziționezi pro sau contra. Dar pentru cei care l-au votat și, din când în când, susținut, președintele ultimului deceniu a fost mai curând un fenomen accidental. Dovadă că i-au ignorat total recomandările la votul pentru euro-parlamentare și au ridicat nepăsători din umeri la zbaterile tentativei sale de partid prezidențial. Nici vorbă să se unească în jurul său, oricât s-ar fi dat și cu parașuta liderii „partidului în blugi”.

Congresul PMP din acest week-end a fost o manifestare jenantă a nivelului coborât la care practică politica noua generație. Lideri cu pretenții intelectuale, care folosesc cuvinte urât mirositoare de la tribună, și un vot covârșitor pentru Elena Udrea. Dacă să spunem ar fi avut de ales între Udrea și Tomac, delegații aveau o scuză: ar fi ales pe merit, personajul mai promițător. Dar respingându-l pe Daniel Funeriu pentru feblețea președintelui, membrii acestui partid nu fac decât să își trădeze gusturile îndoielnice, pentru guralive de provincie, care își acoperă cu mult tupeu golurile din educație.

Tot în garnitura de lideri a PMP a fost urcat și aproape celebrul Cici de la Sistem, proaspăt parlamentar USL. Adică ales acum un an, doi, tocmai pe o platformă de ură împotriva lui Traian Băsescu, în aceeași promoție cu Mihai de la HiQ. Ce l-o fi recomandat pentru a fi transferat și luat de bun acum, e greu de pus. La fel cum nu miroase a primăvară politrucul Marin Anton, fost ministru PDL.

În general, au fost alungați cei cu CV-uri promițătoare, ca Baconschi, Papahagi, Paleologu, pentru a face rost adevăratei fibre a PMP: oportuniștii bine orientați în viață.

Băsescu mizează pe un PSD-ist la prezidențiale
Candidatul prezidențial al PMP e bomboana pe colivă. E vorba de Diaconescu, dar nu domnul Dan, arvunit de Ponta, ci Cristian Diaconescu. Acesta a crescut în umbra lui Nicu Steinhardt, pe lângă care am vaga bănuială că avea chiar rolul de a trage cu urechea. Dacă mai și nota undeva ce auzea, n-avem încă dovada în niciun dosar declasificat.
Pe urmă, carieristul Diaconsescu a continuat să se remarce în Ministerul de Externe, o pepinieră clasică a securiștilor de talent. Pentru a se lansa la apa politică în valurile PSD, nu oricum, ci sub aripa lui Adrian Năstase, om cu slăbiciune la obiecte de artă, bani și ofițeri acoperiți.
Adică, la peste un deceniu de la Revoluție, Cristian Diaconescu se înscria țanțoș în partidul lui Ion Iliescu, prezidat de Adrian Năstase. Cât de mult înțelesese el din viață până la data aia și cât de mult putea evolua după, mă întreb?
Dar cariera sa nu s-a oprit aici. Îl regăsim în calitate de ministru al Justiției și la Externe în guvernul penal al lui Adrian Năstase.
Îl regăsim candidat de formă al PSD la primăria Capitalei, paravan jenant pentru „independentul” Oprescu. Din nou, ce caracter trebuie să ai să te pretezi la asemenea roluri de paiață?!
Îl mai regăsim pe Cristian Diaconescu în postura de ideolog al stângii și de fondator al partidului „mafiotului” Gabriel Oprea, UNPR. După cum observați, o carte de vizită impresionantă pentru un „candidat al dreptei”, un adevărat reformator al clasei politice. Doar a trecut prin toată, de ce n-ar fi?

Cu așa urmași politici, Traian Băsescu se poate gândi doar cu spaimă la viitor. A lăsat în urmă expresia propriei sale neputințe și ecourile propriei imposturi foarte abil ascunse.

* Corecție: Ciprian Rogojan, alias Cici de la Sistem, a candidat pe listele ARD, nu USL. (Alianța România Dreaptă, formată din PDL și PNȚCD, trecând de la PDL la PMP.)

Întotdeauna m-au amuzat știrile despre membrii familiilor regale de pe glob. Oamenii ăștia produc aceeași fascinație pe care o produc bebelușii pentru părinții lor. Prinții și prințesele fac aceleași lucruri pe care le face orice sugar în primul lui album foto, doar că la vârste adulte.

Prințul Charles vizitează un sat unde are casă de vacanță. Wow! Trebuie să îi dăm titlul de Doctor Honoris Causa pentru asta! Prințul Harry bea un pahar de whiskey pentru prima dată. Prințesa Kate e fotografiată purtând o rochie pentru prima dată. Alteța Sa Radu Duda vizitează un sat banal și e servit cu un covrig. (Ăsta nici măcar nu s-a născut prinț, s-a făcut pe parcurs.) Sau, și mai tare, regina Elisabeta și-a făcut o nouă poză-portret. Știrea asta a fost pe toate agențiile internaționale. Nici măcar nu și-a făcut-o ea, i-a făcut-o același fotograf, care a pozat-o în urmă cu nu știu câte zeci de ani. Era o poză tip buletin, dar alb-negru.

Știu că efectul căutat e uimirea pe care o resimte omul de rând că regii fac lucruri pe care le face și el. Ar trebui să spună: uite, mă, oamenii ăștia de os domnesc fac aceleași lucruri ca mine, care-s un pârlit! Deja mă simt mai bine. Dar asta se întâmplă doar dacă ai o stimă de sine foarte redusă, altfel ai vedea că sunt doar acțiuni care nu necesită nicio înzestrare sau abilitate. Cam orice lucru pe care îl face oricine în concediu sau într-o zi obișnuită, exceptând mersul la lucru.

Și orice ar face, capetele încoronate sunt drăgălașe și încântătoare. Exact ca niște bebeluși. Singura deosebire e că unii stau pe oliță, alții pe tron.

Fuziunea PNL & PD-L e o mare reușită. În sensul că e foarte probabil să nici nu se întâmple, dar au reușit să țină lumea cu gura căscată săptămâna asta. Ba ar putea-o lălăi așa luni în șir. Amânată după prezidențiale, ea s-ar putea să nu se mai întâmple vreodată, mai ales dacă respectiva cursă e câștigată de un pesedist.

Singura motivație ar putea veni dinspre liderii populari europeni, gen Merkel sau Barroso, care să împingă cele două grupări către o căsătorie sub țeava puștii. Dar e cam greu de crezut că aceia ar presa pentru o alianță mai curând împotriva grupării Băsescu. Pentru că motivația emoțională cea mai puternică a celor două partide pare nu atât dărâmarea PSD, cât scoaterea în decor a președintelui-combinator și neutralizarea grupusculului său de fideli.

Împotriva fuziunii stă însăși structura internă a acestor două partide – aceea de vehicule de putere pentru ascensiunea și îmbogățirea unor mediocri. E definiția tuturor partidelor mari de la noi, de la PDSR încoace. Iar mediocritatea are nevoie de ștampile, de funcții și de liste asupra cărora să aibă control. Ceva la care oameni de partid ca Blaga pot renunța foarte greu fără a se vedea forțați să iasă din scenă la scurt timp după. Chiar dacă acum partidul ce ar rezulta din fuziune pare slab ideologizat și sufocat de nulități, marea lui calitate e că ar forța apariția competiției interne pe termen lung. Un singur pol opus PSD ar atrage cu timpul persoane bine pregătite și ar trebui să găsească o selecție mai inteligentă decât criteriul de gașcă al partidelor de dimensiuni medii și mici. Iată deci cea mai mare speranță legată de acest proiect, care s-ar putea contura abia după ce ia naștere, printr-o organizarea naturală, nu premeditată.

retragerea lui Crin Antonescu
Cu puțin timp în urmă, Crin Antonescu a anunțat și marele sacrificiu pe care îl face pentru realizarea acestui proiect. De voie, de nevoie, se retrage din cursa pentru Cotroceni. Ca să îi reiau o glumă bună făcută zilele trecute, lasă astfel și PSD-ul fără candidat. Pentru că, tehnic, până când se mai foiește Ponta, ultima decizie votată în PSD era pentru candidatura lui Crin Antonescu la președinție. Ba chiar, îl lasă și pe Traian Băsescu fără candidat prezidențial în turul doi. Pentru că în vremea când președintele tatona o asemenea alianță în detrimentul lui Blaga, Crin părea o soluție digerabilă de către Băsescu.

E un gest de felicitat. La cât de lamentabil a fost Crin ca președinte interimar în 2012, retragerea e cel mai bun lucru pe care îl poate face. Ce rămâne în urma sa după ce a condus PNL atâția ani? Rămâne un partid dezorientat ideologic, care a fost la un pas să fie absorbit în PSD până mai anul trecut. O și mai masivă pesedizare a PNL în sensul penal, pentru că liderii trași în față de Antonescu au umplut celulele închisorilor chiar mai frecvent decât pesediștii. Rămâne, evident, un morman de vorbe declamate în toți anii ăștia de chipurile marele orator. Căci despre tineri de perspectivă promovați de fostul lider PNL, nici nu poate fi vorba. Recordul absolut îl constituie Gigi Becali, adus în elita PNL de Crin Antonescu. Dar care nu mai poate fi propus ca prezidențiabil al viitorului partid unit, fiind momentan reținut.
PD-ul poate scăpa în sfârșit de trandafir
Dacă la PNL putem deplânge decăderea, la PD-L, nimicul a rămas egal cu el însuși. Gruparea reformistă a FSN-ului n-a fost niciodată un partid al convingerilor, ci al șmecherilor, uneori bine orientați (fără ironie). Un partid care a gestionat atât de prost bugetul, încât s-a pus în situația de a deveni cumpătat cu banii, prin măsuri de austeritate. Un partid, care nu s-a îndurat să renunțe la trandafirul internaționalei socialiste nici la ani de zile după intrarea în gruparea conservatoare a Europei. În fine, un partid care prin fuziune scapă de o cheltuială inutilă cu un candidat fără sare și piper ca Predoiu, clocit de gruparea mafiotică a lui Stoica și în relații amicale cu dăunători naționali din toate partidele, gen prietenul Hrebenciuc.
un candidat numit dorință
Treaba cu adevărat caraghioasă e că și unite, PNL și PD-L nu au membri cu profil prezidențial și șanse. În lipsa unui independent convins din afară, gen Isărescu, singurul care se înscrie cât de cât în portret e Klaus Iohannis. Care are ca unic argument de partea sa admirația necondiționată pe care românii o au pentru nemți. La ultimele interviuri al lui Crin Antonescu, Iohannis a fost purtat ca Mițura și Bolcaș la conferințele de presă ale lui Vadim pe timpuri. Un papagal mare, tăcut și posac, chemat să aprobe prin tăcere zicerile celuilalt.

Când se urnește la vorbă, sasul nu face decât impresia unui tăntălău bonom. Nu știm ce are în cap și sunt șanse uriașe nici să nu aibă ceva decât propria carieră. Nu știm dacă-i de dreapta sau de stânga, dar la urma urmei, funcția de președinte, așa cum e descrisă de Constituție, e una aproape decorativă, reprezentativă. Iar la reprezentare, omul s-ar putea prezenta onorabil. Dă bine să ai un președinte de import, care măcar germana o vorbește fără cusur. Tăntălăul teuton a reușit să nu supere iremediabil pe nimeni, fără să-și facă neapărat fani. Aici stă marea lui calitate: după ce televiziunile părtinitoare au reșit să împartă lumea în băsiști și anti-băsiști, Iohannis e printre puținii ce ar putea lua voturi și de la unii și de la alții. O soluție de compromis, ce poate fi votată fără să simți că-ți calci prea tare pe inimă.

unificarea: o veste bună sau rea?
Spuneam mai sus că nu pariez că fuziunea se va realiza până la urmă. Dar dacă se realizează e ea o veste bună, în definitiv, așa cum pare? Am enunțat deja cea mai mare speranță în ce privește acest proiect: aceea de a se naște o structură, care să stimuleze competiția internă și care să se lupte de la egal la egal cu PSD. Mai putem adăuga și eliminarea partidelor mici și parazitare, poate chiar a UDMR, într-un viitor oarecare.

Dar să nu uităm că aproximativ 70% din alegători refuză sua neglijează să meargă la vot cu totul. Greu de spus câți o fac din protest și câți din dezinteres. Dacă această majoritate zdrobitoare ar fi una conștientă, cea mai bună soluție ar fi stârpirea partidelor refuzate de ea. Există riscul ca acest nou partid să fie tot unul născut din aceleași resorturi corupte, care să contribuie la eternizarea unui cartel stânga-dreapta, cu atât mai puțin motivat să se reformeze.

În acest caz, tot influența externă e speranța. Un partid conceput sub influența PPE și cu un „principe străin” ar putea atinge obiectivul de a menține România măcar în orbita periferică a proiectului european, cu instituții create mimetic, care să devină cândva funcționale, prin imitație.

Pagina 1 of 17012345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica