rss
rss
rss

Acest cântec al pianistului Sebastian Piana a fost îmbunătățit de părintele tangoului, Carlos Gardel. Cea mai cunoscută interpretare e a lui Julio Iglesias, dar cum îl cântă Maria Dolores Pradera e demențial. Milonga e un stil muzical argentinian, derivat din habanera.

Milonga pa’ recordarte.
Milonga sentimental.
Otros se quejan llorando
yo canto pa’ no llorar.
Tu amor se secó de golpe
nunca dijiste por qué.
Yo me consuelo pensando
que fue traición de mujer.

Refren:

Varón, pa’ quererte mucho,
varón, pa’ desearte el bien,
varón, pa’ olvidar agravios
porque ya te perdoné.
Tal vez no lo sepas nunca,
tal vez no lo puedas creer,
tal vez te provoque risa
¡verme tirao a tus pies!

Es facil pegar un tajo
pa’ cobrar una traición
o jugar en una daga
la suerte de una pasión.
Pero no es fácil cortarse
los tientos de un metejón
cuando están bien amarrados
al palo del corazón.

Milonga que hizo tu ausencia.
Milonga de evocación.
Milonga para que nunca
la canten en tu balcón.
Pa’ que vuelvas con la noche
y te vayas con el sol.
Pa’ decirte que sí, a veces,
o pa’ gritarte que no.

O traducere aproximativă:

O milonga sentimentală
Prin care să mi te-amintesc,
Când unii se plâng cu lacrimi
Eu cânt ca să nu plâng.
Iubirea ta s-a stins
Nu mi-ai spus niciodată de ce
Mă amăgesc doar cu gândul
Că a fost trădarea unei femei.

Un bărbat, care te iubește cu adevărat,
Un bărbat, da sunt acela,
Un bărbat, care uită răul făcut.
Poate nu vei ști vreodată
Poate nici nu o să crezi
Poate o să râzi
Când o să mă vezi la picioarele tale.

E ușor cu un pumnal
Să răscumperi o trădare
Să joci soarta unei patimi
Pe lama unui cuțit.
Dar când dragostea te ține,
E greu să tai tentaculele
Atât de strânse în jurul inimii.

Milonga pentru a aduce înapoi amintiri,
Un cântec în lipsa ta.
Nu vei auzi această milonga
Cântată ca o serenadă.
Vei apărea într-o noapte
Și la răsărit vei pleca.
Uneori voi șopti un da,
Alteori voi striga un nu.

Îi invidiez pe cei care se mai pot indigna cu naturalețe, ca pe cei ce se entuziasmează sincer când e și nu e cazul. Aș vrea să scriu ceva înverșunat despre cum hoții din spatele lui Ponta și Antonescu au început să taie paragrafe din legi, ca niște elevi chiulangii, pe mâna cărora a încăput catalogul și își motivează într-o veselie absențele. Dacă s-au sesizat și ambasadele vestice de la București, ar trebui să fiu chiar furios. Și totuși nu sunt, pentru că această guvernare nu are capacitatea să îmi ofere surprize. E incompetentă până și la acest capitol.

Recunosc, Ponta are încă resurse să mă enerveze cu obrăznicia lui, cu insolența cu care întoarce faptele cu căptușeala pe afară. Mă intrigă felul lui de a fi, mă tot întreb cum l-au răbdat cei din jur cu un asemenea caracter. Dar surprize reale nu cred să îmi ofere. Cam toată realitatea lui e ficționară, poate fi croită cum ai chef. Nu văd de ce ar face excepție legile statului, anume acele paragrafe, care te împiedică să furi și să scapi nepedepsit. Ca atunci când participi la o licitație pentru ceva ce administrezi și rău-voitorii ar bombăni că ești în conflict de interese. Prostii. Poți să nu mai fii, dacă schimbi legea sau schimbi cum ești definit în lege. Și dacă tot e la promoție, poți lăsa și alți hoți în libertate printr-o amnistie. Asta n-a fost să fie, a picat la vot, iar celelalte probabil că se vor întoarce iar în sala de vot, pentru că a ieșit prea mare deranj cu tutorii noștri occidentali.

Dacă toate aceste aberații legislative se retrag, să spunem că singura pagubă ar fi că am aflat încă o dată cine sunt cei care ne conduc și ce griji au. Dar, cum spuneam, asta nu e nicio surpriză, pentru cine a fost atent la ce s-a întâmplat până acum. Să se apere de închisoare și să se poată îmbogăți mai departe e prioritatea lor de grad zero. Din opoziție, nu ne apără decât alții care au aproximativ aceleași priorități, dar care n-au mers atât de departe în a-și pune poftele în aplicare. Acum se bate un nou record de tupeu și egoism al clasei pricopsite.

În răstimp, continuăm să ne săpăm groapa spre subdezvoltare. Școala livrează resursă umană total nepregătită, direcționată tot spre sectoarele real neproductive, un fel de economie paralelă, care o asfixiază pe cea productivă, din ce în ce mai firavă. Exportăm de zece ori mai mult decât în 89, cu toată destructurarea industrială ce a urmat, dar insuficient ca să se simtă într-un elan de dezvoltare în societate. Știm că pe politicieni nu ne putem baza, și ne uităm unii la alții, în timp ce oxigenul ni se împuținează. Ne resemnăm că am fost luați în grijă de alți stăpâni, de prin agențiile și comisiile europene, care îi pot chema la ordine pe neobrăzații noștri parlamentari. Dar habar n-avem dacă și aceia au vreun gând cu noi, vreun plan de dezvoltare, o preocupare, sau așteaptă să ne facem între noi o selecție darwinistă și să vadă dacă se poate face ceva cu cei rămași.

Prin intermediul fiicei sale Ioana, Traian Băsescu iese tiptil din cartea de istorie, pentru a rămâne în cartea funciară. Președintele a încercat să prezinte marea împroprietărire a familiei sale ca pe expresia unui hobby, ilustrat de mâna plină cu roșii de grădină sau povești despre bobul de grâu pus în pământ fără a mai ara brazda. Dar 290 de hectare nu sunt o distracție pentru un orășean ieșit la pensie, proaspăt bunic, ce își descoperă o plăcere lăudabilă. Poate unora la e și greu să își reprezinte în minte cele aproape 300 de hectare de pământ arabil, adică aproape trei milioane de metri pătrați de pământ! Pentru curtea unei case în oraș, 200 de metri pătrați sunt destui, acum imaginați-vă la un loc 3 milioane. Vorbim de o adevărată avere, care nu se lucrează în week-end de un bunic harnic, ci cu tractoare, investiții, paznici, angajați.

Traian Băsescu intră astfel în galeria masivă a politicienilor pentru care tranziția nu a însemnat un urcuș, la capătul căruia să își propună să schimbe țara, ci o șansă care apare o dată într-un secol. Șansa de a-ți aranja toate rubedeniile și urmașii pe multe generații. Semne mai fuseseră, de la casa dată de primărie, la împingerea fiicei mai inepte într-o demnitate europeană. Acum se dă marele tun agricol. Un milion de euro, după estimarea băncii, probabil mai mult în termeni reali, ca la orice activ gajat. Asta presupunând că n-a fost nimic preferențial în acordarea creditului. Dat unui notar oarecare, pe care CEC-ul îl crede că va avea venituri fabuloase 30 de ani de acum încolo, lună de lună. Chit că piața imobiliară e blocată și nici măcar mașini nu se mai tranzacționează într-un ritm care să asigure bunăstarea castei notarilor pe termen lung.

Afacere cu câștig sigur, doar din subvenția anuală la hectar, care acoperă deja o treime din rată. În condițiile în care altor cumpărători li se pregătesc opreliști legislative, care să împiedice apariția unei piețe libere a terenurilor, și un preț ridicat pentru cei ce s-ar trezi că aspiră și ei la agoniseli similare.

Ciudățenia e că bătrânul președinte, care face o prioritate din chivernisirea familiei, nu lasă nici politica din mână. Aici îl surclasează pe Ion Iliescu, care măcar nu deținea și un cumul de pasiuni, și alunecă spre „modelul” Năstase. Politicienii mai tineri sau mai bătrâni sunt pocniți pe rând de Băsescu, pe diverse temeiuri (de cele mai multe ori reale), împiedicați și să se nască, numai să arate o loialitate soră cu fanatismul, o docilitate totală. Până când grupul loial, care va nega orice evidență, va putea încăpea nu în marja de eroare a sondajelor, ci într-un autobuz. Pe care președintele să îl lase cu o roată dezumflată în lanul de grâu al moșiei sale de proaspăt milionar prin interpuși.

Scriu probabil pentru prima dată despre Roșia Montană și gazele de șist, nu pentru că subiectele nu ar fi fost importante, ci pentru că am avut mereu o neîncredere în pasiunea pusă de taberele oponente. Și pentru că nu m-am regăsit în această dezbatere, cumva niciuna din părți nu m-a convins până la capăt, iar participarea mi s-a părut suspect de disproporționată. Ceva tot fals îmi sună la cele două coruri, dar mi-a atras atenția o evoluție.

Acum un deceniu, tehnocratul devenise speranța celor dezamăgiți de politică. Cineva care se pricepe, știe ce are de făcut, dar nu e părtinitor cu vreo grupare, nu e omul nimănui, aplică rece niște rețete sigure desprinse din cărți și e surd la orice încercare de corupere și orb la tentația populismului. Ne-a luat ceva să ne lămurim că așa ceva nu există. Pentru că viața și economia sunt prea complexe să fie sistematizate, controlate și corectate de rețete deja scrise. Iar orice intervenție implică o gândire de ansamblu, deci o opțiune politică, indiferent că nu ai habar de ideologie, ca și la proză, cel mai probabil le faci fără să îți dai seama. Și chiar dacă partizanii unor asemenea idei nu se vor grupa formal în partide, ci în grupări de susținere și influență ale tehnocraților, tot la un sistem politic s-ar ajunge.

Dar speranța tehnocrată părea să rezolve nu doar problemele practice ale vieții de zi cu zi, ci și reticența publică de a participa la politic. Un fel de a nu te murdări pe mâini. Pentru că din moștenirea comunistă a rămas reflexul că politicul e monopolul exclusiv al „cadrelor”. În alte domenii – private, artistice – se mai putea face câte ceva, dar atingerea sferei politice însemna ori înregimentare ori risc major. Prin urmare, oamenii cumsecade, oamenii care nu vroiau să aibă probleme, nu făceau politică. Își vedeau de treabă. Munceau, nu comentau. Și s-au declarat ca atare și după 90, când același reflex a început să fie îmbrățișat de noi generații din ignoranță și comoditate.

Era firesc ca noua generație, integrată tot mai mult într-o cultură corporatistă, care are metode încă mai sofisticate de control și asigurare a conformismului, să îmbrățișeze cu mulțumire apolitismul. Și parcă pentru ei s-au inventat subiecte civice aparent apolitice, cum ar fi ecologia. Iată ceva ce n-ar trebui să supere pe nimeni. Poți s-o susții și să rămâi prieten cu toți clienții și partenerii de afaceri. Și poți manifesta aceeași dezaprobare pentru politicieni ca orice om normal, prin formula standard – „toată clasa politică”.

Numai că în multe cazuri nu avem de-a face cu o decentă dragoste pentru mediul înconjurător, ci cu un activism foarte agresiv. Care în cazul activiștilor de profesie nu poate fi nici dezinteresat. Aici nu vorbim de plantat copaci și adunat peturi, acțiuni lăudabile, ci de fixație pe un subiect care cere mai mult implicare online decât fapte. Și încă unul potențial, din viitor. Care ar putea fi o catastrofă sau ar putea să nu fie deloc, dacă nu se mai demarează. N-am văzut niciun ONG care să își propună să salveze localitatea Glina și pe năpăstuiții vecini ai tuturor gunoaielor deversate de bucureșteni în respectiva groapă. Sau o fundație care să salveze Hunedoara de sub haldele de steril, să facă mai puțin apocaliptic măcar drumul spre castelul huniazilor, un obiectiv turistic de top. Sau acțiuni de salvare a zonelor de pe Valea Prahovei sufocate de turismul necivilizat. Și aproape că nu-i loc în jur, care n-ar putea fi ecologizat sau colțuri de natură, pentru care merită să te bați.

Cu toate astea, activismul eco rămâne doar în zona unde e rost de oarece finanțare, unde sunt interesele economice mai mari. Și răspicat „apolitic”, să nu deranjăm Guvernul. Un fel de mercenari ai cauzelor sociale, dar rupți de societate. Pentru că mare lucru nici nu ar rezolva o victorie în cazul Roșia Montană. Pentru un grup restrâns, da, miza e uriașă, vorbim de miliarde de euro, poate și de interese geo-strategice. Dar pentru societate în ansamblu, efectele ar fi destul de restrânse, și ca aport la PIB și ca locuri de muncă. Viața omului de rând s-ar schimba prea puțin, poate chiar deloc. Grijile celor mai mulți au treabă cu un loc de muncă, întreținerea de la iarnă, supraviețuirea cu un salariu minim sau mediu, viitorul copiilor, îngrijirea bătrânilor. Sunt teme cu adevărat grele, pe care încep să cred că și guvernanții le-ar vrea acoperite chiar și cu un protest ecologist, care le-ar putea fi fatal. Dar pe care poți spera că îl mai uită lumea până la următoarele alegeri, până la care mai poți trage de timp întreținându-l.

Pentru problemele reale, de dezvoltare ale României, nici ecologiștii nici guvernanții nu au soluții. Pentru că nu au în general un proiect și o direcție, doar planuri de salvare personală și conformare la cerințele altora mai puternici.

În cazul politicienilor, mercenariatul e în văzul tuturor. Aici nu mai e nevoie să faci supoziții de conspirații cu George Soros și Gazprom, că se văd cu ochiul liber piruetele făcute între campania electorală și guvernare, nu poate crede nimeni că sunt dezinteresate. Tot ce îi acuză strada e perfect real: au scos la tarabă orice fel de resursă și sunt deschiși la orice fel de negociere pentru bani și putere. Ar deschide mine și în centrul vechi din București, dacă le-ar face cineva o ofertă. Dublul discurs cu care încearcă să mai liniștească huiduielile nu mai păcălește absolut pe nimeni. Îi putem cataloga de fanarioți, niște mercenari veniți să se chivernisească ei și rubedeniile pentru câteva generații de acum înainte, cu orice mijloace.

Și aici vine partea frumoasă. Dacă noi ca societate suntem dezintegrați la nivelul civismului, dacă nu avem niciun proiect comun, nimic nu ne poate scoate din blocaj și apatie, n-ar fi oare o idee să lăsăm conducerea în seama mercenarilor? Dar un sistem în care mercenarii să se poată concura, măcar să se pârască unii pe alții în public, să încerce să-și facă rău, să nu se carteleze, adică. Gândiți-vă la hectarele nesfârșite de pământ cu buruieni, pe care le vezi străbătând țara de la un capăt la altul. Unii sunt îngroziți că această bogăție abandonată ar putea încăpea de la anul pe mâini străine, deși ce a fost de vândut s-a cumpărat deja. Cam la fel s-ar putea proceda și cu administrarea altor resurse, doar să ne bucurăm că există încă interese care ne includ, că sunt grupuri economice sau oculte, care ar da măcar o șpagă sau o subvenție unor mercenari autohtonic, ca să îi pună să producă orice. Normal că nu-i o idee de vis să lași un organism pe mâna unor virusuri sau paraziți. Dar dacă altă idee de progres nu putem produce, măcar să fim conectați prin mercenarii noștri din politică și din societatea civilă, la mersul ideilor și intereselor în lume. Ca și cum ne-am conecta la marile cicluri de producție globale, prin primirea unor multinaționale.

Am tradus de aici câteva din cele mai bune bancuri pentru tocilari. Găsiți cea mai sexy bibliotecară și o veți da gata cu ele.

Cum se sinucide un homeopat? Înghite a cinzecea parte din doza mortală.

*

Un fizician, un matematician și un inginer sunt rugați să estimeze volumul unei bile roșii de cauciuc. Fizicianul o scufundă într-un lichid și măsoară volumul dispersat. Matematicianul îi măsoară diametrul și calculează o integrală. Inginerul caută volumul în tabelul lui cu dimensiunile bilelor roșii de cauciuc.

*

Werner Heisenberg, Kurt Gödel, și Noam Chomsky intră într-un bar. Heisenberg zice: „E clar că ăsta e un banc, dar cum să ne dăm seama dacă e amuzant sau nu?”
Gödel răspunde: „Nu putem ști, pentru că suntem în interiorul bancului”.
Chomsky zice: „Sigur că e amuzant, dar îl spuneți greșit”.

*

La o întrunire a Asociaţiei Filosofilor Americani se arată un înger. Îi salută pe cei de faţă şi se oferă să le răspundă la o întrebare, una singură. Filosofii încep imediat să se contrazică. “Gândiţi-vă şi luaţi o decizie. Mă întorc mâine”, le zice îngerul şi-i lasă să discute.

Câţiva filosofi sunt de părere că ar trebui să-i adreseze o întrebare multiplă, dar alţii se opun vehement, pe motiv că îngerul nu va accepta decât o întrebare simplă. Unul propune să-l întrebe “Care e cea mai bună întrebare?”, în speranţa că un alt înger li se va arăta cândva şi le va face o ofertă similară, iar atunci ei îi vor putea pune “cea mai bună întrebare”. Dar ideea lui e respinsă de cei care se tem că o asemenea ocazie nu se va mai ivi.

În cele din urmă, filosofii cad de acord asupra acestei întrebări: “Care este perechea ordonată al cărei prim element îl reprezintă cea mai bună întrebare care poate fi adresată şi al cărei element secund este răspunsul la acea întrebare?”.

Satisfăcuţi de această hotărâre, filosofii aşteaptă întoarcerea îngerului şi îi pun întrebarea. Îngerul le răspunde: “Este perechea ordonată al cărei prim termen este întrebarea pe care mi-aţi pus-o şi al cărei element secund este răspunsul pe care tocmai vi-l dau”. Şi dispare.

*
Există două tipuri de oameni: cei care pot extrapola pornind de la un set incomplet de date…

*

Un inginer, un economist și un filosof ajung în Scoția și văd o oaie neagră. „Ia te uită, în Scoția oile sunt negre!”, zice inginerul.
„Nu, cel puțin o oaie e neagră în Scoția”, zice economistul.
Filosoful se gândește și spune: „Nu, cel puțin o oaie din Scoția e neagră pe o parte”.

Există momente când te simți norocos că n-ai lăsat istoria să treacă pe lângă tine. De pildă, eu mi-am pus în cap să mă plimb pe lângă Casa Poporului în seara concertului lui Roger Waters, că tot n-aveam bani de bilet. Lasă-le încolo de proiecții, că nu-n alea stăm noi, imposibil să nu se audă ceva de afară la câte scule și boxe au adus băieții ăștia. Și o fac așa, măcar ca gest simbolic, să nu zic că n-am ieșit din casă când a venit o parte dintr-o trupă pe care unii o așteaptă de o viață. Unele din cântecele și mai ales versurile Pink Floyd le-am trăit pur și simplu, mi-au fost coloană sonoră pentru depresii, singurătăți și speranțe. Trebuia să fiu acolo măcar de formă, cum te-ai duce la nunta unei foste mari iubiri.

Doar că am avut parte de tot concertul, cu sunet și imagine, dintr-un unghi perfect, către scena întoarsă egoist către Casa Poporului, nu către bulevard. Împreună cu alte câteva mii de fani și curioși, încântați că sunetul se auzea puternic dar fidel ca într-o sală de concert, că dacă îți ridicai doar puțin capul peste gard, îl vedeai și la față pe septuagenarul Roger Waters. Care ne-a cucerit pe toți, scrâșnind câteva cuvinte de politețe într-o română silabisită. De unde eram eu, părea chiar tânăr.

Ce ironie, că o operă rock conceptuală, îndreptată împotriva dictaturii, îndoctrinării și malformării mentale înrobitoare, poate fi cântată chiar în fața Casei Poporului, ea însăși un gigantic zid de nedemolat. Waters a dedicat acest concert celor ce au luptat împotriva diverselor forme de terorism de stat. Iarăși ironic, nu doar ca loc, ci și într-o săptămână în care portavioanele sunt pregătite să înceapă un nou război, bombardând Siria pentru povestea armelor de distrugere în masă, mai veche decât primele albume ale trupei engleze.

Dar și mai ironici au fost jandarmii, care cu puțin timp înainte de concert s-au învârtoșat să alunge lumea de pe trotuarul fostului Victoria Socialismului. Vă rugăm să circulați! Vă rugăm să vă îndepărtați de clădire! Nu avem voie pe trotuar? Aveți voie pe trotuar, dar nu vă apropiați de clădire și nici de gard, circulați. Câțiva se dau duși, dar sutele de oameni îi ignoră pur și simplu. Ce victorie, ca o lovitură de baros în zid! Jandarmul nostru cu mental de milițian se străduia să ne gonească de lângă gard, ca grănicerul de lângă zidul Berlinului. Stai, bre, liniștit că nu vrem să fugim în RFG! Rămânem tot în România și după concert, uite, vorba lui Dylan, vremurile s-au schimbat, acum vin eu la noi. Și nu oricum, cu vreo douăzeci de camioane englezești înșirate la Fântâni.

Începe în sfârșit concertul, cu o jumătate de oră întârziere. Și jandarmii revin într-o formație mai compactă și ușor îndârjiți. Șeful lor are acum o portavoce roșie din care țipă să circule lumea, să nu se mai uite. Să juri că e parte din spectacol, nu alta. Dar și de data asta nimeni nu îl ascultă, nimeni nu se clintește măcar și treptat muzica din boxe îl acoperă și flăcăii în albastru se retrag resemnați.
Cântăm cu toții că nu ne trebuie educație să ne răcorim: „no dark sarcasm in the classroom, teacher, leave the kids alone!”. Trebuia să fie punctul culminant al show-ului, dar a fost a doua sau ceva pe acolo.

Dacă aș fi fost plătitor al exorbitantelor bilete, poate m-aș fi declarat nemulțumit de pauza exagerat de lungă, precedată de un moment comemorativ lent. Dar așa, de afară, tot te simți norocos și că asculți cele mai lente piese, pe care Waters le cântă bătrânește și cu o răbdare din altă eră. Unele sunt obscure, altele plicticoase, aș minți dacă aș spune că prind sensul chiar tuturor. Și încă și mai needificați par cei din jur, dar toți au un respect până la venerație pentru cea mai tare trupă din istoria rockului și se prefac cu puțin snobism că le place și ce-i plictisește.

Dar tot mai cânt în cor: “Hey you, don’t help them to bury the light, don’t give in without a fight!”. Și mă tângui prelung pe piesa mea preferată de la Pink Floyd, cea mai tragică dintre toate: Comfortably Numb.
În trupă, aș zice că Roger Waters era creierul și inima, tipul interesat de ideologie și idei în general. În timp ce David Gilmour era vocea, talentul artistic. Sau așa îi rețin eu. Lui merita să i se fi dedicat un Wish you were here, dar asta era deja de pe alt album. A fost frumos și pentru o seară m-am simțit norocos.

Din strategie ocultă sau inconștiență, Biserica e țintă vie în ultima vreme și va fi din ce în ce mai mult, fapt ce-i atestă vivacitatea. Un motiv în plus să scriu câteva gânduri pe marginea morții, tocmai din perspectiva omului îmbisericit. Așa, și nu la modul abstract-filosofic.

În problema morții se înțepenește mașinăria lumii. O lume care poate oferi multe modalități practice de petrecere a timpului, fie de valorificare a lui, fie de irosire. Bani, carieră, plăceri, echilibru, cunoaștere, glorie și cine și mai câte lucruri după care poate alerga un om pe parcursul unei vieți. În raport cu realitatea morții, peste toate planează verdictul Eccleziastului: „deșertăciune a deșertăciunilor”.

În acest raport, nu doar orice efort, participare, construcție, dar existența însăși devine absurdă. Pentru a nega acest caracter grotesc de farsă de mari proporții, modernul vine cu diverse strategii de supraviețuire. Negarea realității morții, fericita ignoranță, care merge la unii până la superstiția de a nu rosti cuvântul ca atare, de teama forței lui magice. Multe societăți „civilizate” au evacuat moartea din vocabular, nu din decență în fața solemnității misterului, ci cu gestul nervos de acoperire a urechilor cu palmele.

Viclenia modernului-negustor a inventat până și comerțul cu moartea. Ca să devină o marfă în presă, moartea trebuie să aibă mai înainte cumpărători. Și are, din momentul în care moartea e transformată în spaimă (thrill), în senzația tare cea de pe urmă, singura care mai mișcă. Pentru că doar moartea mai mișcă omul paralizat de frici și doborât de griji. Doar moartea mai e o știre în sine, face vedetă dintr-un om sau grup banal de oameni, doar ea mai face să tresară mușchii atrofiați ai inimii. Ultimul zvâc e rigor mortis.

Cineva mi-a spus că evită slujbele ortodoxe pentru că prea au un aer funerar, toată atmosfera e una morbidă, de la cântece la lumânări, la pereții afumați și lumina difuză. Ceva adevăr e în senzația asta, dar tocmai asta vorbește despre seriozitatea ortodoxiei. Doar religia vine cu un răspuns credibil la angoasa morții. Fiecare cu povestea ei, dar eu mă rezum la creștinismul ortodox.

În societate sunt relativizate valorile și adevărul, în biserică e relativizată moartea. Dintr-o spaimă de neant, de anihilare totală și inveitabilă, e făcută doar o etapă spre înviere. Și încă una fecundă: „dacă grăuntele de grâu, când cade pe pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan, 12:24).

Creștinismul deschide o cale regală spre lumea de dincolo, celor ce sunt morți pentru lumea aceasta. Un preț exorbitant și nebunesc, la prima vedere, o sinucidere pentru ceva nevăzut și incert. Dar în prezentul continuu e imposibil de trăit, existența devine viață doar cu speranță, cu ochii ațintiți încrezător spre viitor. Cât anume e necesar să mori pentru lumea aceasta, pentru a putea începe să trăiești, ține de „savoir vivre”, e intuiția și stilul fiecăruia. La fel și interpretarea a ce înseamnă acest tip figurativ de moarte de dinaintea unei renașteri.

Asceții, călugării sunt doar exemplele extreme de experimentare a unei mortificări, dar una care deschide deja de aici o altă viață. Pentru cei mai mulți, ortodoxia privilegiază și recomandă moderația. Nu refuzul vieții cu tot ce are ea omenesc, ci evitarea erorii de a te investi fără minte în nimicurile irelevante. Un sens lax al morții pentru lumea aceasta poate fi și simplul fapt de a-i conștientiza deșertăciunea, a ști că nu totul se rezumă la ce se vede la suprafață.

Ortodoxia are un nivel teologic, în care adevărurile de credință sunt explicate și înțelese. Gândirea nu poate fi decât un act individual, la fel cum și credința e absolut necesar să fie un fapt intim, trăit în forul interior. Dar creștinii răsăriteni, în frunte cu Grigore Palamas, știu că înțelegerea cu mintea are limite ce sunt rapid evidente, între care nu încape imensitatea Dumnezeirii.

Și din acest punct încolo ritualul și comunitatea bisericească intervin, pentru a-l apropia pe credincios de cele veșnice, de Dumnezeul Cel Viu, „un Dumnezeu al viilor, nu al morților”. Realitatea Împărăției nu mai e, în momentul culminant al liturghiei, o promisiune, ci o realitate prezentă. Iar pentru intelectualul sceptic, introducerea în sânul unei comunități mai are și darul de a smeri, de a pune între paranteze orgoliul personal.

De când stânga americană a șterpelit numele de liberal, susținătorii capitalismului au trebuit să se replieze sub numele de libertarieni. Și pentru orice libertarian, Atlas Shrugged e lectură obligatorie. Citată ca Lenin pe vremuri, Ayn Rand e autoarea care te răcorește cel mai bine, când vrei să i-o zici unui socialist. Problema ei, ca și a multor libertarieni e că nu reușește decât să răstoarne pe dos temele marxiste și să le facă dogme de sens contrar. Ca scriitoare, însă, Ayn Rand are o problemă și mai mare: seamănă izbitor cu scriitorii proletcultiști din perioada stalinistă. Pentru cei născuți după inventarea internetului, sovieticii aveau obiceiul să producă noi cuvinte din alipirea unora vechi, cum e și cazul proletcultismului, stilul cultural al proletariatului. Scriitorii de pe vremea lui Gheorghiu Dej aveau obligația să reflecte în opera lor lupta de clasă între chiaburi și cei exploatați, munca pe șantierele patriei, formarea omului nou, beneficiile colectivizării și alte teme șablon ale propagandei. Cine avea chef de alte teme, le putea scrie, dar în gând, cât săpa la Canal, tăia la stuf sau stătea la izolator într-o celulă.

Pe Ayn Rand n-a obligat-o nimeni să scrie tezist. De origine evreiască, Alisa Zinovievna Rosenbaum a putut emigra în Statele Unite în 1925, din Uniunea Sovietică, unde bolșevicii le confiscaseră părinților ei farmacia. Sosită în lumea liberă și integrată în industria filmului pentru a supraviețui la început, Ayn Rand a ținut să avertizeze societatea americană cu privire la pericolul comunist și, mai ales, cu privire la pericolul ca și societățile de dincolo de cortina de fier să fie cucerite în mod insidios de erorile de gândire ale socialismului. Aici putem fi de acord: gândirea virusată de socialism e unul dintre pericolele majore, capabile să erodeze însăși civilizația euro-americană. Dar stilul tezist al scriitoarei adaptate la limba engleză e obositor și plictisitor ca o ședință de partid, cu toată simplitatea ideilor.

Considerată capodopera lui Rand, Atlas Shrugged (1957) e un fel de distopie (o contra-utopie) desfășurată într-o lume ce ne pare din ce în ce mai apropiată. Puterea socialistă acaparează statul și obligă întreaga societate să se plieze pe proiectul unei economii planificate. Societatea decade treptat, căci lucrurile socotite firești până atunci încep să fie înlocuite de penurie și discordie. Corupția devine singura modalitate de reușită iar creativitatea e sancționată sub retorica egalitaristă. Cei mai productivi oameni ai societății sunt loviți sistematic, o parte din ei organizându-se clandestin într-o mișcare de rezistență. Această grevă de zel a celor mai creativi indivizi e comparată cu miticul Atlas, care scutură de pe umerii săi globul pământesc, alegând să se elibereze. E imaginea care dă și titlul cărții, pe care nu am găsit-o tradusă în limba română, deși probabil că există și o asemenea ediție.

Din păcate pentru noi, anti-utopia lui Rand are suficiente elemente de realism, e mai concretă pe zi ce trece, cu cât statul și instituțiile bancare conectate cu el devin tot mai puternice. Din păcate pentru autoare, deși narațiunea are date pentru a fi antrenantă și a crea chiar suspans, personajele sunt făcute parcă din șabloane și nu fac decât să declame sloganuri de la un capăt la altul. Dar și pentru sloganuri se cere ceva talent, și Ayn Rand poate fi considerată una din cele mai iscusite autoare de sloganuri pro-capitaliste, într-o lume în care Che Guevara rămâne mai popular decât Steve Jobs.

Sub denumirea pompoasă de „obiectivism”, Ayn Rand și-a fondat propria filosofie, o combinație de raționalism, egoism și pastișe după Nietzsche. Rand extrapolează ideea despre capitalism a lui Adam Smith, potrivit căreia nu bunăvoința băcanului umple raftul magazinului în beneficiul cumpărătorului, ci grija față de propriul său interes. Rezultă un univers fără transcendent, căci Ayn Rand devine încă din adolescență adepta ateismului militant, în care păcatul suprem e sacrificiul pentru altcineva sau pentru o idee, iar obiectivul fiecăruia e fericirea și o viață rațională.

Pe alocuri, cartea reușește să devină chiar profetică, pentru că etatismul inspirat de Keynes, după discreditarea generală a marxismului, prinde contur în tot mai multe locuri de pe glob. Un exemplu de viziune e încrederea pe care autoarea o are în etalonul aur și valoarea pe care o recunoaște monedei. Există două categorii de oameni care nu înțeleg valoarea banului: avarii și risipitorii. Primii, pentru că transformă averea materială în scop în sine, irosindu-și viața încercând să acumuleze cât mai mult. Cei din urmă, pentru că nu pun preț pe ceea ce banii doar simbolizează: pe muncă, pe inteligența necesară oricărui câștig și oricărei realizări cât de mici, timpul ireversibil înmagazinat în ei, prin efortul acumulării. Socialiștii reușesc să facă parte simultan din ambele categorii. Au fost, la origini materialiști virulenți și fac în continuare din material un criteriu esențial. Dar au ajuns să pozeze în idealiști, fie pentru a ajunge la putere, fie pentru că reușita economică le-a fost total inaccesibilă pe oriunde au preluat puterea sub o formă sau alta. Mai lacomi decât cei mai răi dintre capitaliști când au avut acces la funcții de decizie și mai risipitori cu banii publici decât o soție de milionar, de fiecare dată sub pretextul unor programe de ajutorare, socialiștii au avut banul ca inamic logic.

Cei mai fanatici dintre ei, cum a fost cazul lui Che Guevara, au încercat chiar să abolească această invenție fabuloasă a omenirii și să oblige societatea să se întoarcă la troc. Cei mai mulți s-au mulțumit doar să distrugă lent, prin eroziunea inflației, monedele statelor. Consecințele acestei mentalități dezlănțuite se văd deja, deși mă tem că e doar începutul. Când îți imaginezi hăul spre care îndeamnă omenirea acest sistem bancar, cu tangențe din ce în ce mai vagi cu realitatea, îți vine să îi pui pe toți cu putere de decizie în economie să citească Ayn Rand. Numai că unora nu le folosește la nimic. Conaționalul ei, Alan Greenspan, fost președinte al Rezervei Federale, era chiar fan declarat al scriitoarei, ceea ce nu l-a împiedicat să inunde planeta cu dolari fără acoperire. Și cred că nici Ben Bernanke, succesorul său, nu ar avea cuvinte defăimătoare la adresa ei.

E, poate, neajunsul încercării de a crea o morală dincolo de moralitatea simțului comun. Noțiunile devin uneori abstracte și judecata egoistă, înșelătoare.
„Mintea e singurul judecător, iar dacă verdictul nu îi place cuiva, realitatea e singura curte de apel”, spune Rand. Vai de conducătorii pe care, neavând cine să-i mai critice la vreme, ajung la judecata fără milă a realității.

Chiar dacă scriu din an în Paște, nefiind bugetar, când scriu, se întâmplă să le nimeresc. De pildă, când au apărut primele zvonuri despre un posibil partid în care Traian Băsescu să-și ducă bătrânețile, am comparat inițiativa cu implantul de păr al lui Berlusconi. Genul de nebunie ușor penibilă, pe care o fac bărbații după o anumită vârstă, pe care nu vor să și-o admită. Un orgoliu gol de a suprima apariția unei noi generații, nelăsând dreptul decât biologiei să te înlăture cu lipsa ei de milă. Dar pe zi ce trece, bătrânețea bărbatului alfa al politicii de pe Dâmbovița e tot mai zglobie și mai tristă în veselia ei.

E nedrept să spui că Traian Băsescu nu se îngrijește de creșterea unei generații de moștenitori politici (că la moștenitoarea biologică nici nu vreau să mă gândesc). Dar epigonii celui mai abil politician din ultimul deceniu au o singură calitate de căpătâi: fidelitatea fără dubii pentru Băsescu, pe care îl vor transformat în drapel, program politic, efigie, far călăuzitor și tot ce mai vreți. Cel mai greu rol în care poți fi distribuit într-un asemenea context e cel de eminență cenușie, cu veleități de vedetă, și fix ăsta i s-a dat micuțului Sebastian Lăzăroiu. Cam de înălțimea lui Florentin Petre, Lăzăroiu e printre entuziaștii Mișcării Populare tot atât de demn de adulat ca Băsescu însuși. Pentru fani, Lăzăroiu e chiar așa cum s-a autointitulat arogant acum un an: „un îmblânzitor al viitorului”, iar panseurile lui de pe Facebook sunt savurate cu nesaț. Peste ceva vreme poate vor apărea și adepți ai Mișcării Populare, capabili să descifreze semnificații numerologice în statusurile lui Lăzăroiu, după vibrația numărului total de litere conținute. Ce păcat că sunt puțini fanii atât de entuziaști! Că dacă ar fi fost mai mulți, televiziunea facultății Spiru Haret, TV H2O, condusă de Sebastian Lăzăroiu, ar fi mișcat măcar acul audiențelor, în loc să intre în moarte clinică. Altă ironie a sorții, să iei o leafă babană de la fostul dinozaur comunist Bondrea, rectorul cu școală puțină al celei mai nocive universități, ca să „repornești România” (așa suna sloganul) și România să rămână tot nepornită.

Dar poate o repornește noua generație. De pildă, această domnișoară, pe nume Andreea Cruceanu, care va fi purtătoarea de cuvânt pe Facebook a purtătorului de cuvânt neoficial al lui Băsescu. Cum ar veni, viitoarea Mișcare Populară va urma să se propage ca folclorul: din gură-n gură. Și dacă se propagă bine, devine și partid, dacă nu, rămâne fundație, sau asociație, sau fan-club.

De unde a pornit toată tărășenia? Păi de la o altă figură de pomină a dreptei: Mihail Neamțu, one man show-ul Partidului Noua Republică. Turuitorul a constatat curajos o anomalie: deși la lege zice că Administrația Prezidențială e echidistantă politic, mai mulți angajați ai ei freacă menta pe Facebook toată ziulica, exact ca niște bugetari. Păi cu ce să construiești capitalismul în România, dacă nu cu funcționarii statului? Și cu cine să ridici un partid curat de dreapta, dacă nu cu un socialist sadea cum e Cristi Diaconescu și cu toată pletora de securiști filo-prezidențiali? Că fac politică, mai treacă-meargă, dar o fac și în timpul programului, pe banii noștri. Cam ca angajații din administrația locală, care călăresc mașinile instituțiilor în campanie sau trimit salariații la mitinguri electorale, lipit afișe și împărțit pungi votanților. Reformă totală, așadar.

Luat prin surprindere de această observație, venită din partea adormitei opoziții, Sebastian Lăzăroiu a venit cu soluția. N-o să mai folosească internetul în timpul programului de lucru, ci telefonul. De unde deducem că lui Lăzăroiu îi ia mult mai mult timp să tasteze un status, decât o conversație cu minimă politețe, în care să dicteze panseul, dacă îl consideră un așa câștig de timp. Că, vorba aia, când o suni pe fată, mai dai un bună ziua, te mai întinzi la vorbă, că așa e de bun simț, nu dictezi pur și simplu ca la centralista de la taxi. Și poate fata nu găsește pixul la îndemână, când îți vine ție panseul crucial pentru soarta dreptei române, poate să fie pe stradă, în cadă sau în Marele Bazar. Pentru că am uitat să vă spun, tânăra Andreea Cruceanu își duce viața în frumosul Istanbul, unde le bucură ochii turcilor cu frumusețile românești neacoperite, sperăm, de văl sau batic. Păi dacă Lăzăroiu are chef să fie dictator (în sensul că să dicteze statusul) fix când fata se dă cu o loțiune și nu are foaia la îndemână să noteze, se duce naibii șansa reconstrucției dreptei. Ca să nu mai zic de factura la telefon, care sper că nu e fixul de la Cotroceni.

Pentru ocaziile când tânăra asistentă de Facebook a lui Lăzăroiu e pe stradă, „îmblânzitorul viitorului” ar putea, eventual, să sune la muezinul Moscheii Albastre, care să îi reproducă statusul în portavoce, pe un ton tărăgănat, destul de lent, ca să poată fi memorat până ajunge fata la un calculator cu internet să îl posteze maselor însetate de cunoaștere.

Altfel, dacă o prinzi la telefon să îi dictezi statusul, sunt sigur că ai o conversație agreabilă cu ea, cel puțin judecânt după aceste poze de pe pagina domnișoarei de Facebook, care par făcute în webcam.

andreea_cruceanu_3

andreea_cruceanu_2

andreea_cruceanu_1

Probabil e ordin de partid să ai măcar o lucrare plagiată în CV, ca să nu se simtă prost președintele Victor Ponta. Dar Radu Mazăre ce să plagieze? Că el n-a mai deschis o carte de dinainte să facă primul milion. Însă pentru el plagiază alții, și nu pe bani puțini. Imnul stațiunii Mamaia, cântat de Loredana, Alex Velea, Cabron și Radu Mazăre, e un furt ordinar, ca teza de doctorat a premierului.
Culmea tupeului e că e copiat după croați, care au unul din cele mai îngrijite și mai invidiate litoraluri din Europa. Măscăriciul național Mazăre putea și el să fi imitat curățenia, bunul gust sau cinstea croaților, nu cântecele. De fapt, nu puteai suspecta de decență pe autorul acestui imn plătit de la buget cu zeci de mii de euro, în care se compară Mamaia, un fel de capitală a prostului gust estival, cu Ibiza sau Saint Tropez.

versiunea originală a cântecului după care e plagiat imnul stațiunii Mamaia

Dar cred că putem merge mai departe cu săpăturile. Cred că nici personajul interpretat de Radu Mazăre nu e chiar original. Dungile de pe costum sunt de pe cel nepurtat de Adrian Năstase, dar așezate, la derută, invers, orizontal nu vertical, cum ar fi normal. Fuga pe plajă e plagiată de la Pamela Anderson, iar fizicul bufonului e copiat de la Fernandel sau Louis de Funes. Ce-a rezultat din încrucișare știți foarte bine, dar constănțenilor le place, că îl votează de fiecare dată.

Pagina 1 of 16912345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica