rss
rss
rss

De câțiva ani, a pătruns în limba română sintagma „fake news”. Ea poate fi tradusă fără nicio pierdere din romgleză în română prin „știri false”. Dar se insistă a fi citată „în original”, ca și cum ar fi un concept adânc, ale cărui conotații s-ar pierde la tălmăcirea în limba ciobanilor Mioriței. Dacă-i atâta profunzime în ea, atunci s-o disecăm.

basme și minciuni

De când au deprins vorbirea, oamenii au și mințit. Ca să-și creeze un avantaj necinstit, ca să-și ascundă faptele, ca să se amuze. Copiii au fost avertizați prin basme să se ferească de omul mincinos. Să nu o practice, pentru că „minciuna are picioare scurte”. Să nu fie naivi, ca „ursul păcălit de vulpe”. Au învățat să-i recunoască pe mincinoși în „lupul cel rău” și cât de nefaste pot fi urmările înșelătoriei. („Minciuna ucide” # ar behăi iezii, de-ar mai putea.) Au învățat că minciuna se ascunde în lingușiri amăgitoare pentru „corbul păcălit de vulpe”. Au învățat să facă diferența între minciuna ucigătoare și iscusința pusă să învingă un rău mai mare de Dănilă Prepeleac, Păcală, Prâslea, Făt Frumos sau Ivan Turbincă.

Care e rostul pentru care un cuvânt simplu, cu bogate conotații, însușit încă dinainte de a merge la școală, trebuia înlocuit cu alte două cuvinte, cu sonorități metalice? Scopul e tocmai infantilizarea auditoriului. Cine folosește această construcție, fie îi tratează pe interlocutori ca pe copiii de țâță, și vrea să le facă un bine, fie caută să îi readucă la acel stadiu prin dădăcire.

O mămică îmi spunea cu încântare că în țările scandinave s-au introdus lecții despre „fake news” încă din clasele primare. O spunea ca pe o mare realizare, la care românii încă n-au ajuns, de înapoiați. Și i se părea un lucru grozav. Mie mi se pare îngrozitor! Înseamnă că un adult impune unor minți maleabile propria lui grilă standard, despre ce e adevărat și ce e fals. Un adult le livrează un set de tabu-uri și le insuflă ideea că ideile nu trebuie contrazise, ci sursele trebuie evitate, dacă nu sunt autorizate și în linie cu consensul acceptat.

aritmetica minciunii

În viață vor exista mereu indivizi, care vor vrea să te păcălească. De la comercianți, care nu-ți numără bine restul, la necunoscuți, care-ți propun afaceri tentante la telefon. Antidotul pentru negustorii necinstiți este să înveți să socotești și să-ți numeri banii. Școala ar trebui să te învețe aritmetica, nu unde să găsești răspunsul corect pentru calculele simple.

Antidotul pentru minciună e căutarea adevărului, dezvoltarea și exersarea discernământului. Lecțiile despre „fake news” îi poartă pe copii în direcția opusă. Înspre o autoritate centrală, care acordă avize de adevăr. Orwell ar fi denumit această autoritate chiar așa: „Ministerul Adevărului”. Astăzi li se spune site-uri de „fact check”.

teoria conspirației

Ironic, „fake news” este și o uriașă teorie a conspirației. Deși tocmai această din urmă sintagmă e o măciucă mai veche, creată pentru a cenzura și a respinge informații pe care nu reușești să le contrazici convingător. Argumentul principal al celor care folosesc caraghioasa formulă „fake news” e exact ăsta: există undeva un centru ocult și malefic, care produce știri false, pentru a deruta și manipula societatea. Tot ce-i posibil. Ce decurge de aici e că anumite știri nu mai trebuie contrazise. Informațiile în sine nu mai trebuie cercetate. E suficient să crezi în această teorie a conspirației, să înveți să recunoști că ziarul X, jurnalistul Y aparțin acestei cabale sau au difuzat în trecutul lor ceva similar, ca să respingi total o știre sau chiar o clasă de subiecte. „Nu vorbim despre asta, pentru că nu vrem să facem jocul lui Putin.”

monopoliștii informației

Ideea de „fake news” emană tocmai de la mari trusturi de presă, care prin cotele lor de piață, chiar dețin un cvasi-monopol informațional. Aceasta nu e o teorie a conspirației, e o constatare emirică, bazată pe date de audiență. Se poate cuantifica și demonstra „științific”, spre deosebire de alegațiile despre conjurații ale unor surse din umbră. În termeni de piață, „fake news” e creat să discrediteze competiția din partea formelor alternative de media.

Ea caută să descurajeze un public captiv de la a-și căuta alte surse, a diversifica opiniile ascultate. Sintagma încurajează lenea, docilitatea, credulitatea. De asemenea, ea folosește spiritul de turmă, presiunea majorității, pentru a „rușina” pe oricine caută în altă parte, denunțându-l ca „dubios”, „ciudat”, „subversiv”, lipsit de loialitate față de stat sau grup. Eventual, promotor al urii, întrucât nu de puține ori sursele „fake news” sunt denunțate nu neapărat pentru falsitatea lor, cât pentru că ar promova „discursul urii”.

lungul marș prin conștiințe

Foarte interesant e că susținătorii vigilenței anti-fake news provin din cercurile de stânga. Ironic numite „liberale”, cel puțin în America. Din anii 50, stânga neo-marxistă, deghizată sub umbrela Școlii de la Frankfurt, a dus timp de decenii un război pentru denunțarea „establishmentului”.

  • Au atacat cu asiduitate întâi presa (ca fiind coruptă de corporațiile capitaliste sau pur și simplu propagandă a statului oligarhic).
  • Au atacat manualele, universitățile și școlile (ca expresii ale oprimării patriarhale și a statului, a culturii dominante).
  • Au atacat cultura populară, cărțile și filmele clasice, pe care au propus să le deconstruim.
  • Au atacat felul de a fi al generațiilor vechi, familiile tradiționale, ducând un război cu „personalitate autoritară” (cum suna titlul cărții neo-marxistului Theodor Adorno).

Teoreticieni ca Erich Fromm, Herbert Marcuse, Max Horcheimer au creat „teoria critică”, învățând intelectualii de după al doilea război mondial să se revolte sistematic împotriva ideilor și limbajului oficial. Rebeliunea a devenit din nonconformism o dogmă a culturii populare prin industria de film, muzică, divertismentul televizat. Iar lupta cu vechiul limbaj, „opresiv” a luat forma „corectitudinii politice”, a unui fel de a vorbi aprobat ideologic, trecut printr-o școală de corecție a auto-cenzurii.

Inspirat de „marele marș” al armatei lui Mao pentru cucerirea Chinei, neo-marxistul german Rudi Dutsche a inventat formula unui „marș lung prin instituții”. O formă insisdioasă de a prelua puterea simbolică în societate, inspirată de scrierile comunistului Antonio Gramsci. Și marele marș a avut succes deplin în universități, presă, cinematografie, muzică de consum, elitele corporatiste, fundații și clase politice. Marșul, care în Occident începuse cu 40 de ani în urmă, a fost atât de accelerat în România, după deschiderea din 1989, că a ajuns la exact aceleași rezultate în doar trei decenii.

Rezultatul e că acum stânga domină autoritar discursul public, în toate formele sale și e acceptată ca normativă în elitele politice și economice. E punctul din care discursul despre „teoria critică” și circumspecția față de „personalitatea autoritată” a fost întors la 180 de grade. Și s-a transformat în apeluri la cenzură, procesomanie, vigilența organizațiilor de supraveghere a exprimării publice, represalii financiare, programe de reeducare prin școală, presă și corporații. Foștii rebeli, acum la putere, s-au transformat în milițieni ai gândirii și gardieni ai urechilor celorlalți.

nu la toți „se pune”

Sintagma „fake news” devine o unealtă foarte utilă marilor corporații de media, în războiul asimetric cu sursele alternative sau cu oamenii simpli, care riscă să își facă publice propriile gânduri. O informație falsă poate fi transmisă și involuntar. E cu atât mai probabil să se întâmple când prelucrezi un volum mare, cum e cazul rețelelor care emit aproape 24 de ore. Toate televiziunile lumii și toate ziarele de mare prestigiu au difuzat în existența lor și informații, care nu s-au confirmat. Cu sau fără intenție. Totuși, acestea nu sunt suprimate sau definitiv discreditate, de o asemenea eroare. Publicul e lăsat în continuare să aleagă. În schimb, un difuzor alternativ va fi denunțat cu etichete de tipul: „un canal de fake news”, „o sursă apropiată de cutare partid”, „un site extremist”, „un jurnalist care a participat la…”, „un conspiraționist”.

deep fake

Romgleza s-a mai îmbogățit cu un termen, folosit ca justificare pentru bau-bau-ul fake news. Anume, „deep fake”. Și pentru acesta limba română avea deja un cuvânt consacrat: plastografie. Oricine minte la modul grosolan, cine falsifică documente, filmări, transcriei ale unor stenograme, înregistrări audio – se discreditează deplin și fără drept de apel. Cuvântul exista deja în limba română, la fel și pedepsele din Codul Penal. Nu era nicio nevoie să fie adus în discuție, ca să justifice cenzura exact pentru acele opinii care nu pot fi dovedite ca fiind false.

Câteva dintre afirmațiile făcute de Bill Gates, într-un interviu pentru Ted, au stârnit ceva vâlvă și par să alimenteze niște teorii ale conspirației. Acest articol a disecat interviul și a scos mai multe citate alarmante. Punctul culminant ar fi acesta:

„În cele din urmă, va trebui să avem niște certificate pentru persoanele vindecate sau vaccinate. Pentru că , din păcate, vor fi țări care nu vor ține situația sub control, și nu o să vrei ca oamenii să se miște de colo-colo pe glob. Nu vrei nici să blochezi complet posibilitatea ca oamenii să se ducă și să se întoarcă dintr-un loc în altul. Deci în cele din urmă va fi această dovadă digitală de imunitate, care va facilita redeschiderea globală. (secvența video)

Normal că gândul mi-a sărit la Cartea Apocalipsei (13:17)

„Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.”

Alte câteva detalii, care mi-au dat de gândit:

În 2017, Facebook dezvăluie că lucrează la proiectul unei monede virtuale, denumit Libra. Pe parcurs, se alătură și Visa, Mastercard, mari banci. Urma să fie ceva pe tehnologie block-chain, ca Bitcoin, dar controlat de o asociație de investitori, deci centralizat, nu descentralizat.

În octombrie 2019, se retrag din proiectul Libra: Mastercard, Visa, PayPal, eBay și alții mai mici.

În martie 2020: Bill Gates și Mastercard se alătură Wellcome Trust, cu donații de 125 de milioane de dolari, pentru cercetarea în domeniul Covid-19.

Cu doar câteva zile înainte, Bill Gates anunțase că se retrage complet din conducerea Microsoft, unde nu mai are decât un mic pachet de acțiuni. Din funcția de director general, se retrăsese în 2000.

Wellcome Trust e un gigant, cu buget de 26 miliarde de dolari, al patrulea ONG caritabil din lume. Specializarea sa e în domeniul medical. În 1990 a fost co-finanțator al proiectului genomului uman. Fondurile se mișcă înspre și uneori dinspre industria farmaceutico-medicală, pentru proiecte de cercetare avansată.

În 2016, Wellcome Trust anunța

„E nevoie de 3 miliarde de lire sterline pe an, pentru a ne pregăti să luptăm cu viitoarele pandemii”.

În același comunicat, e pomenit parteneriatul cu fundația “Bill și Melinda Gates”, dar și cu Fundația Rockefeller, o preferată a amatorilor de conspirații.

În ianuarie 2019, la Davos, Fundația Rockefeller și Mastercard anunțau că pun împreună 50 de milioane de dolari pentru un proiect de cercetare privind impactul datelor în viața socială.

Subiectul „big data”, al folosirii unor volume imense de informație, eventual cu ajutorul inteligenței artificiale, e unul vast. Și ajunge în sfere de etică, atunci când promite să fie o formă de inginerie socială. În 1969, pe când computerele erau mai rudimentare decât un telefon ieftin de azi, Marshall McLuhan constata:

„Deja este fezabil tehnologic să folosești computerul pentru a programa societățile în moduri benefice.”

Citat de același articol din Technology Review, Alex Pentland, director la MIT (cea mai prestigioasă universitate tehnologică din lume) notează că volumul mare de date, disponibile pe cale informatică, va permite stabilirea „unei explicații matematice a reacțiilor societății”. Singurul impediment ar mai fi că științele sociale se bazau pe sondaje de opinie și amintiri incomplete. Dar asta se poate schimba.

Într-un experiment făcut de echipa lui Pentland, în cadrul unei bănci, angajații au fost dotați cu „ecusoane sociometrice”, pe care le purtau atârnate de gât, ca pe o legitimație. Ecusoanele erau dotate cu microfon, senzori de localizare și de mișcare. Ele monitorizau nu doar unde mergeau angajații, dar și tonul vocii și limbajul non-verbal al corpului. Softul putea ghici niveluri ale emotivității și felul cum angajații interacționau cu clienții și în pauzele de cafea, în încercarea de a le crește productivitatea.

Dar aceasta e doar o etapă preliminară, de culegere de date. Ambițiile savantului de la MIT merg mult mai departe. El e convins că tehnologia poate fi folosită pentru a influența comportamentele sociale, prin interacțiunile cu ceilalți. Idealul său este o formă de planificare socială, care să transceandă categoriile largi, de tipul claselor sociale, pentru a fi individualizată. Acest tip de inginerie socială ar urma să înlocuiască modalitățile „amatoristice” de conducere ale politicienilor, cu abilitățile „științifice” ale unor tehnocrați.

Alt experiment social, care îngrijorează, este cel pus deja în practică în China: sistemul de credit social. Chinezii au sărit peste etapa plății cu cardul, sărind de la plata cu bani gheață, direct la plata cu telefonul, care e folosită pe scară largă. Liderul de piață e acolo Tencent, care deține și cea mai populară rețea de socializare (Wechat). Locul doi e Alinet, care deține cel mai mare magazin online (Alibaba). Ar fi ca și cum Mastercard și Visa ar fi deținute de Facebook și Amazon. Deci volumele de informație pe care aceste firme le au despre chinezi sunt uriașe: știu ce prieteni au, cu cine vorbesc, ce își cumpără de la piață sau de pe internet. Recunoașterea facială e folosită atât pentru poze, cât și de camerele de supraveghere de pe stradă. Deci cineva, care trece pe roșu ca pieton, poate primi amenda câteva zile mai târziu direct pe telefon. Și dacă o face în mod frecvent, „punctajul lui social” scade, încât anumite activități îi vor fi interzise. Deocamdată online, mai târziu și în viața reală.

Opinia mea e că deocamdată nu sunt suficiente dovezi, ca să putem afirma că există un plan, care să implice firmele de plăți sau bănci, într-o conspirație, care să folosească acum pretextul certificatelor de sănătate pentru coronavirus, ca să instituie restricții de mișcare. Sau pentru a le integra cu modalități de plată. Poate Bill Gates, Fundația Rockefeller și Mastercard vor doar să facă o faptă bună și au donat niște bani, ca să ajute omenirea. Nu pot să afirm altceva deocamdată. Și poate afirmația din interviu (legată de acel certificat) a fost doar o idee spontană, fără niciun plan anterior.

Dar, într-un viitor oarecare, consider că tentația de a folosi uriașul volum de informație, pe care îl au firmele de IT împreună cu serviciile secrete, va fi prea mare să i se reziste. E o putere prea mare acolo, să nu fie o competiție între țări și corporații, pentru folosirea ei. Și tot cândva în viitor, ispita de a avea controlul asupra banilor, într-o formă, care să îi facă pe utilizatori total dependenți de emitenți și cu posibilitatea de a crea bogăția „din taste”, iarăși va fi irezistibilă. Concluzia mea e că probabil nu acum, dar în viitor, da.

Scopul hiper-mediatizării epidemiei de coronavirus e să convingă popoarele lumii că un virus, apărut din senin, prăbușește economia înfloritoare a planetei. Prin această spaimă indusă, omenirea e convinsă de necesitatea unor măsuri cu totul excepționale, pe care nu le-ar fi acceptat în urma unei dezbateri.

Pentru a înțelege care e miza, pentru a distinge între diversiune și țintă, trebuie să aveți imaginea de ansamblu a contextului. Tabloul nu poate fi înțeles fără perspectiva istorică și trecerea în revistă a organizării economiei mondiale. Vă rog să aveți răbdarea de a parcurge această prezentare, care sper că va fi lămuritoare și vă va înarma cu informațiile necesare pentru a rezista masivei manipulări, căreia îi suntem supuși.

Cuprins:
Preambul
[episodul 0] cum e „clasa pregătitoare”, ce vă mirați?

Bogații, mai datori decât săracii
[episodul 1] primul elefant din cameră: criza datoriilor suverane și o răsturnare, care nedumerește

Națiunile și băncile lor
[episodul 2] prăbușirea „neașteptată” a burselor și panicile economiei speculative; prima componentă a jafului: transferul de suveranitate

Trei forme de capitalism
[episodul 3] de la Roma la Wall Street; capitalismul oamenilor liberi, capitalismul înrobitor și capitalismul de tip cazinou; încă un elefant în cameră: economia speculativă e un gigant, față de cea reală

Pentru cei mari, criza începuse deja
[episodul 4] criza din 2008 fusese doar mascată de intervenția salvatoare a statelor, care umflau de zor o nouă bulă; dar semnele crizei nu mai puteau fi ascunse; turbulențele din septembrie de la „amanetul” mega-băncilor – de ce nu se mai împrumutau între ei cei cu bani

Tiparnița și sforile dobânzii
[episodul 5] amintiri recente: degetul statului pe balanța economiei „de piață”

Un răspuns disproporționat
[episodul 6] intervenții fără precedent, cu scuza panicii, trilioanele din elicopter

Bancherii din umbra regilor și imperiile lor de hârtie
[episodul 7] O istorie, care nu se-nvață la școală; de la cămătari la bancheri. Personalități discrete, pe nedrept uitate.

Primul imperiu global
[episodul 8] Pax Britanica, secolul de dominație al lirei sterline; cum s-a făcut trecerea la Pax Americana – acordul de la Bretton Woods și supremația dolarului

Globaliștii au demult propria monedă: dolarul off-shore
[episodul 9] Al treilea imperiu monetar e deja aici și e mult mai puternic decât statele naționale; „rețeta noastră secretă”: cum să îți creezi singur banii, fără să-i tipărești; Multinaționalele și „avuția națiunilor”

Și acum încotro? Ce urmează pentru imperiul american și pentru restul lumii
[episodul 10] previziuni despre soarta dolarului, după câteva teorii notabile; perspectivele unei monede virtuale, pentru toată omenirea

(înapoi la cuprinsul serialului)

Nu doar că sunt presate decizii sub imperativul panicii, dar oamenii sunt lămuriți să ceară măsuri tot mai energice, din partea guvernelor, convinși că acele măsuri îi vor salva. Efectul acestor măsuri se va dovedi ruinător pentru cei care le aplaudă. Și pentru noi, ceilalți, care doar ne recunoaștem neputința de a reprezenta o opoziție. În final, ele fie vor prăbuși arhitectura statelor naționale, deschizând drumul pentru o nouă ordine mondială, concepută în laboratoarele globaliste. Fie doar vor mai amâna puțin acest deznodământ, reușind să îmbogățească spectaculos elita parazitară și să mărească disparitățile.

un deja-vu

Imaginea camioanelor militare, încolonate de armata italiană, pe o stradă întunecată, mi-a amintit imaginea coloanei de blindate de pe Magheru, din noaptea de 21 decembrie 89. Sau, dacă vreți, coloanele de jeep-uri Nissan (noi-nouțe) filmate în deșert de ISIS. Ce rost practic putea avea o asemenea coregrafie, la care marșau niște generali italieni? Transportul unor cadavre se putea face cu orice fel de vehicule, prezente în mod curent în dotarea autorităților civile. Și, în tot cazul, într-un flux oarecare, dinspre diferite puncte din oraș, pe măsură ce se ivea câte o nenorocire. Încolonarea lor (ca și pregătirea unei parade) presupune un oarecare efort logistic și e chiar contra-productivă prin aglomerare. Dar are un efect cinematografic terifiant.

Știm (sau bănuim) acum la ce a folosit marele spectacol al terorii din zilele Revoluției: trasoarele, blindatele, zvonurile, pericolul unui dușman nevăzut. Efectul a fost să mute revoluționarii din stradă în propriile case. Să-i facă să accepte, fără chestionarea legitimității, preluarea puterii de către un grup de foști activiști, securiști și agenți ai altor țări, cu rol salvator. Și „războiul împotriva terorii”, declarat cu două decenii în urmă, a avut destule similarități și a fost folosit pentru importante mutări geopolitice pe harta lumii. Măsurile de control social și supraveghere, luate atunci, nu au mai fost anulate. Au devenit normalitate.

pe partea economică

Nu mă voi lansa în niciun fel de teorii ale conspirației, legate de boala în sine. Nu știu dacă a creat-o sau folosit-o cineva ca armă biologică, dacă o țară e mai vinovată decât alta. Nici dacă e mai aproape de guturai sau de ciumă, ca pericol pentru omenire. Nu îndemn pe nimeni să nesocotească avertismentele medicilor, să sfideze precauțiile sanitare. Mă refer strict la implicațiile economice ale acestei crize.

Să admitem că tot ce ni se spune la televizor e corect din punct de vedere medical. Că epidemia e cât se poate de reală și pericolul de mare, că e ivit pe cale naturală. Teza mea, că evenimentul e folosit pentru schimbări economice și politice de mare amploare, nu exclude în niciun fel că evenimentul e real, neprovocat, extrem de periculos. Remarc doar că faptul medical și emoția, grijile mărunte legate de proverbiala rolă de hârtie igienică, sunt mediatizate disproporționat, până la punctul de a fi folosite ca perdea de fum, față de marile decizii economice, cu impact pentru generațiile următoare.

(continuare: episodul 1, sau inapoi la cuprinsul serialului)

episodul 1 (inapoi la cuprinsul serialului)

Criza din 2008 nu a fost rezolvată decât prin amânare. O parte din bula speculativă a pocnit în piața imobiliară, apoi a dus la o criză de lichidități în sectorul bancar. Pe care statele le-au rezolvat, intervenind în mod direct pentru salvarea băncilor. Iar pachetele de salvare, sub formă de împrumut sau preluare de creanțe toxice, s-au adăugat unei probleme și mai mari: datoriile statelor. Mai devreme sau mai târziu, omenirea trebuia să se confrunte cu incompatibilitatea dintre un sistem bazat pe creștere continuă și o planetă cu resurse finite. De asemenea, trebuia să existe un decont pentru disproporția între economia speculativă și economia reală.

Voi folosi, pentru început un grafic mai vechi, de la visualcapitalist.com. Între timp, cifra totală a crescut cu mult, dar repartiția e elocventă.

Ceva neobișnuit s-a întâmplat în ultima jumătate de secol. E remarcabilă trecerea SUA de la statutul de cel mai mare creditor al planetei, la cel mai mare datornic din istorie. Cu șanse tot mai improbabile de a returna acea datorie uimitoare, de aproape 23,5 trilioane de dolari. Dar, deși aceasta reprezenta la acea dată o treime din datoriile statelor, America nu e nici pe departe singură în această „aventură”.

O urmează o mulțime de state spectaculos de dezvoltate și, pe bună dreptate, invidiate, ca: Japonia, Italia, Spania, Marea Britanie. Pe vremuri, îndatorarea era o problemă constantă pentru săracii lumii. Relațiile erau, ca-n viață: cei care nu aveau, se împrumutau pentru a se dezvolta sau a trăi de azi pe mâine. Iar creditorii nu puteau fi decât cei care acumulaseră anterior bogății.

Ce s-a schimbat, e o falsificare a noțiunii de bogăție, prin crearea ei artificială. Bogățiile tangibile, cum sunt aurul, terenurile, construcțiile, nu puteau fi împrumutate decât după ce fuseseră produse sau agonisite. În schimb, banii fără acoperire, emiși de bănci, puteau fi creați imediat, în baza promisiunii de a crea valoare reală în viitor. Teoretic, ei depind de cuantumul bunurilor și serviciilor, create pe un anumit teritoriu. Rostul banilor fiind doar de a intermedia schimbul acelor produse și de a menține valoarea în timp. Dar, în practică, ei depind doar de încrederea pe care emițătorul reușește să o proiecteze în mințile celorlalți.

Există, așadar, țări bogate, foarte îndatorate pentru că se găsesc ușor cei dispuși să le împrumute. Și țări eșuate, neîndatorate din simplul motiv că nimeni nu are încredere să le împrumute. Și nu au cu ce garanta. Pe vremuri, acestea erau prinse în capcana dobânzilor, care le limitau suveranitatea reală și le făceau dependente. Acum țările bogate se îndestulează din privilegiul bunei lor bonități. Dar, cum vom vedea, nici ele nu sunt invulnerabile la această capcană. Iar în cazul special al Americii, ar putea fi primul imperiu răpus de propria lăcomie, prin îndatorare.

sursa: grafic FMI, global-macro-monitor.com

E ușor de văzut că din mecanismul creării bunăstării prin îndatorare, țările bogate se înfruptă preponderent. Iar țările sărace ajung cu greu să acumuleze în ritmul devalorizării monetare și al creșterii celorlalte. În interiorul țărilor, situația nu e diferită: din politicile inflaționiste și economia pe datorie, săracii profită mai puțin decât bogații, iar clasa de mijloc sfârșește prin a fi anihilată.

În datoriile atribuite fiecărei țări, intră 3 categorii: datorii guvernamentale, datorii ale companiilor și ale cetățenilor.

Datele sunt din ani diferiți și folosind sisteme diverse de calcul, dar sunt ilustrative pentru masiva îndatorare, în special în economiile dezvoltate și cu sisteme bancare sofisticate. De asemenea, are importanță și dacă raportăm datoriile la mărimea populației. Pentru că politicienii au împrumutat bani din viitor, pentru a menține sistemele sociale, militare sau corupția gulerelor albe, fiecare bebeluș din țările respective se naște deja datornic.

Datoriile cumulate, pe cap de locuitor. Cuantumurile sunt mult distorsionate, pentru acele țări care funcționează ca paradisuri fiscale, întrucât sunt incluse datorii ale băncilor și companiilor înregistrate cu domiciliu fiscal în acele teritorii. Sunt, de asemenea incluse: datorii ale particularilor, datorii ale statului și datorii ale autorităților locale, datorii ale firmelor. Sursa: Wikipedia.

Datele FMI din 2018 arată că datoria globală a ajuns la 188 trilioane de dolari. Și asta nu e tot.

La finalul lui 2019, datoria urcase la 255 de trilioane de dolari. Asta înainte de Covid-19. Deja depășise 300% din PIB. Iar, împărțită la fiecare locuitor al globului, rezulta 32.500 de dolari, datorie a fiecărui om. Dacă ne gândim doar că 1 din 7 pământeni trăiește cu aproximativ 1 dolar pe zi, devine tot mai puțin probabil ca omenirea să cunoască o dezvoltare atât de spectaculoasă a productivității, încât să iasă din capcana îndatorării.

Rezumatul acestei secțiuni: Datoriile naționale sunt nesustenabile și distribuite într-un mod aberant, pentru că a fost răsturnată ordinea firească între economisire și investiție sau consum.

(continuare: episodul 2 sau înapoi la cuprinsul serialului)

episodul 2 (înapoi la cuprinsul serialului)

când viața nu bate speculația

De la izbucnirea nebuniei Covid-19, planeta a privit înmărmurită prăbușirea burselor. Ni s-a dat de înțeles că virusul gripal e cel care a speriat investitorii, făcându-i să ia decizii iraționale, bazate pe panică. Ni s-a mai explicat și conexiunea logică dintre câteva segmente ale economiei lovite obiectiv de dezinteresul oamenilor de a mai călători: companii aviatice, hoteliere, de croazieră – și prăbușirea bursieră. La care se adăuga șocul petrolului, prin supra-producția saudită, prin care se încerca manipularea prețului de cartelul producătorilor.

Indicele Dow Jones, al industriei americane a pierdut în decurs de o lună o treime, de la aproape 30.000, sub 20.000 de puncte. Și statele au fost chemate să intervină pentru a stopa această catastrofă ivită „pe neașteptate”.

Ce nu ni s-a spus e că bursa de pe Wall Street, de pildă, e mai mare decât economia Americii. Cele 30 de trilioane, cât însumează acțiunile în circulație, la bursa din New York, la care se adaugă cele 10 trilioane, capitalizarea Nasdaq, bursa destinată firmelor din domeniul tehnologiei, depășesc PIB-ul mai mic de 22 trilioane al țării. Sigur, sunt mai mulți factori (greu de estimat), care distorsionează semnificativ această comparație. Există o diferență între valoarea de piață a companiilor (ea însăși o evaluare dificilă și discutabilă) și acțiunile de pe piață; sunt și cazuri de firme listate pe două burse simultan; există și unele firme străine cotate, după cum și firmele „autohtone” au operații pe alte piețe; în fine, bursa americană e privilegiată în a atrage investiții de pe tot globul, fiind un beneficiar clar al globalizării.

Dar, cu toate aceste rezerve, comparația rămâne relevantă: bursele au fost create cu scopul de a permite micului capital să își adune forțele, pentru mari realizări (investiții) în economia reală, și pentru a tranzacționa (mici sau mari părți din) proprietatea asupra firmelor la prețul corect de piață. Ele sunt un instrument – unul din cele mai ingenioase și producătoare de bunăstare, născocite vreodată – dar doar un instrument. E o anomalie ca piața să depășească în volum marfa pe care o tranzacționează. Cu atât mai mult, cu cât la bursa de la New York, NYSE, sunt listate doar 2.800 de firme, iar la Nasdaq, doar 3.300. Motivul pentru care cumpărătorii au supra-estimat valoarea de piață a companiilor e inflația creditului.

problemele economiei speculative

Economia speculativă, bazată pe îndatorare și pe lichidități uriașe, emise de băncile centrale, a decuplat piețele de la nevoile reale ale societății. Acest tip de economie permite ritmuri mari de creștere, bazate pe viteza mare de circulație a banilor încă înainte ca ei să fie produși prin economisire. Împreună cu industria marketingului, ea stimulează artificial consumul perpetuu, deopotrivă de bunuri necesare traiului, dar și de bunuri și servicii de care cei mai mulți ar fi chiar mai fericiți dacă s-ar lipsi.

Trei sunt problemele acestui tip de economie artificială. E imorală, prin aceea că sustrage resurse reale de la cei care produc și economisesc, pentru susținerea unei caste parazite globale, a rentierilor din dobânzi și creșteri speculative de active. E nesustenabilă, pentru că doar o mică fracție din populația globului trăiește astăzi în condițiile de prosperitate, generate de economia speculativă globalizată, fiind imposibil ca acest model de consum și de trai să fie generalizat pentru cele 7,7 miliarde de muritori. E extrem de fragilă în fața crizelor de orice fel (reale sau fabricate), riscând prăbușirea rapidă, fără intervenție inflaționistă.

Rezumat: Bursele sunt simbolul pieței, dar sunt tot mai deconectate de această noțiune și de economia reală. Bulele speculative sunt consecința creației monetare

națiunile și băncile lor

Bursele, la care m-am referit mai sus, sunt doar vârful icebergului. Chiar și când atrag fonduri excesive, estimări prea optimiste pentru creșterea viitoare, bursele au totuși în spate realitate economică. Chiar dacă prețurile acțiunilor se prăbușesc spectaculos în vremuri de panică, firmele listate sunt dintre cele mai performante de pe glob: au angajați calificați, bună organizare și proceduri de lucru, linii de producție, utilaje moderne, active foarte valoroase, capital de lucru, piețe de desfacere, care doresc să le consume bunurile și serviciile. În alte cuvinte, acțiunile lor nu se pot prăbuși până la zero (exceptând cazul în care firma dă faliment), există valoare reală în spatele acelor titluri de proprietate, numite acțiuni.

Situația nu e aceeași, atunci când vorbim de bănci și fonduri speculative. Sistemul bancar actual e în regim fracționar, adică băncile sunt beneficiarele unui privilegiu în a desfășura o activitate, care constituie monopol, și care le permite să culeagă dobândă din împrumutarea unui capital, pe care nu îl au. Fondurile, pe care le atrag sub formă de depozite, sunt doar o fracție (de unde numele sistemului) din fondurile pe care le creditează. Existența lor e vitală pentru a susține în derulare economia speculativă, bazată pe credit. Creditul însuși contribuie la creația de masă monetară.

În aceeași barcă cu băncile comerciale, se află și băncile centrale (mai mult sau mai puțin) ale statelor. Nici statele nu sunt producătoare de bogăție, decât prin recoltarea de taxe de la cetățenii proprii și prin puținele active productive, aflate în proprietate națională. (Nu intrăm acum în discuția dacă taxele extrase sunt legitime și per total nocive sau benefice angrenajului economic.) Ce contează acum e că la final, nici băncile, nici statul, nu pot produce artificial bogăție, dar pot crea această iluzie și pot repartiza diferit avuția.

Există însă diferențe esențiale. Pe termen scurt, băncile fac obiectul alegerii de către clienți, pentru serviciile oferite, în funcție de felul (mai bun sau mai rău) în care sunt conduse. Legitimitatea lor e dată de piață, în funcție de care pot prospera sau pot dispărea. Statele sunt realități în durata lungă a istoriei, care reflectă politic și economic existența unor comunități coerente, pe un anumit teritoriu, care au o cultură comună, resorturi diverse de coeziune pe baze etnice, religioase, civice, legate de tradiții și mod de viață. Statele sunt deopotrivă realități biologice și ideatice. Ele nu fac obiectul unei alegeri la fel de spontane și de facile, ca alți furnizori de servicii, de tipul corporațiilor (inclusiv bancare). Cetățenii nu aleg unde să se nască, dar aleg cu propria existență să perpetueze sau nu statul întemeiat de strămoșii lor și să îl lase moștenire urmașilor.

Statul, detestat și hulit în vremuri pașnice, pentru colectarea taxelor și serviciile nesatifăcătoare furnizate, le devine refugiu și protector în vremuri de criză. Națiunea e depozitara acestei avuții simbolice, care transcende existența biologică a indivizilor viețuitori în prezent, interesele lor pragmatice imediate. Ea e eternă, câtă vreme se păstrează conștiința de neam a fiilor ei. Națiunea e proprietara suveranității, iar statul, ca expresia politică a națiunii, e normal să fie operatorul acelei suveranități. Prin urmare, moneda nu poate fi separată de caracterul ei de atribut al suveranității. Indiferent, prin ce instituții s-ar derula emisiunea monetară.

Băncile pot emite titluri de valoare, așa cum și alte entități pot emite hârtii prin care se obligă să plătească o anumită sumă. Dar participarea lor la creația monetară e un privilegiu acordat de deținătorul suveranității, altfel spus, o cedare de suveranitate. Această cedare s-a făcut deja prin mai multe etape succesive, care includ:

  • crearea băncilor centrale de către un cartel de bănci private (cum e cazul Rezervei Federale a Statelor Unite, în 1913),
  • tratatele prin care monedele celorlalte state sunt legate de dolar, ca monedă de referință, la finalul celui de-al doilea război mondial (sistemul de la Bretton Woods),
  • tratatele prin care statele semnatare promit să își retragă o parte din autoritate asupra băncii naționale (sistemul Băncii Reglementelor Internaționale, BIS din Basel, Elveția),
  • tratatele de formare a Băncii Centrale Europene (pentru statele Uniunii Europene),
  • diverse legi de funcționare a băncilor comerciale pe teritoriul național, care le reglementează raportul cu Banca Națională.

Această cedare de suveranitate, care separă statele naționale de băncile lor centrale, incluse într-o arhitectură globală lipsită de controlul sau aprobarea cetățenilor, e prima componentă a jafului. Ea s-a produs gradual, cu mult înainte de acest moment de criză și crizele de acest tip servesc doar la câștigarea de noi pași în acest proces. Prin însăși structura sistemului bancar, băncile comerciale sunt legate și ele piramidal de cele centrale, încă denumite în mod înșelător naționale (sau regionale, cum e cazul celei europene).

Statele nu s-au obligat să garanteze activitățile băncilor comerciale (private, în cea mai mare parte). A nu se face confuzia cu acel plafon de garantare a unor depozite ale populației (el însuși, doar o convenție inter-bancară). Vorbim de întreaga activitate a băncilor, cu toate operațiunile lor comerciale. Dar prin însăși natura acestui sistem fracționar, statul, care a cedat acele monopoluri de funcționare, s-a constituit în girant. Chemând alături populația, prin stârnirea impresiei că trebuie luate urgent măsuri de intervenție, casta privilegiată își asigură alibiul compensării riscurilor din resursele comunității.

Rezumat: Printr-un proces îndelungat, statele au fost determinate să cedeze în favoarea băncilor părți ale suveranității naționale. Aceste cedări s-au făcut mereu în contexte de criză (panici bancare, final de război (inclusiv războiul rece). Din start, actualul sistem bancar e insolvent, ca orice sistem piramidal.

(continuare: episodul 3, sau înapoi la cuprinsul serialului)

episodul 3 (înapoi la cuprinsul serialului)

capitalismul oamenilor liberi și capitalismul înrobitor

Despre Imperiul Roman am învățat multe la școală, dar niciodată nu ni s-a spus că bursa fusese o instituție importantă pentru apariția lui. De fapt, nici nu se menționa că aveau așa ceva; ni se vorbea mai mult de împărații și bătăliile lor. Dar înainte de a deveni imperiu și a avea o armată permanentă, Roma fusese o Republică a oamenilor liberi, care își alegeau conducătorii, dezbăteau problemele cetății. Ba chiar își plăteau cheltuielile cu înarmarea atunci când se reuneau ca o armată. Se poate spune că ei au inventat conceptul de stat național, prin însemnătatea dată cetățeniei deasupra etniei. A fi „roman”, însemna a fi cetățean, sub protecția unui stat de drept. Sens în care îl foloseau și grecii bizantini. [Românii au fost primii, care i-au dat cuvântului încărcătura unei identități etnice.] Iar acea Res-publica (lucru public) își desfășura activitatea prin vânzare de acțiuni.

Acțiunile la aceste corporații, care efectuau lucrările publice ale statului, se numeau partes. Un cuvânt păstrat de țăranii români, urmași ai legionarilor Romei, chiar și în expresia „ai carte, ai parte” – care se referea la titlul de proprietate asupra pământului, mai întâi, apoi la „cartea” în sens de educație. Acțiunile mai mici, ale corporațiilor Romei, se numeau particulae – de unde, de asemenea, ne-a rămas cuvântul „particular” în vocabular. Nu întâmplător, atribuit și proprietarului unei firme. La fel ca „patron” – un cuvânt cu rezonanță și mai puternică în istoria Romei, căci patronul era chiar punctul nodal al structurii sociale, protectorul unei comunități. Aproape fiecare cetățean al Romei libere avea „partea lui”, adică era acționar la firmele care prestau pentru stat. Erau oameni liberi și proprietari în același timp.

Nu întâmplător, acesta nu a mai fost cazul atunci când statul s-a transformat dintr-o republică într-un imperiu. Capitalismul s-a transformat dintr-unul comunitar, într-unul de extracție, al cărui motor nu mai era munca fondatorilor săi, ci stoarcerea resurselor și efortului provinciilor stăpânite. Veniturile din colonii hrăneau un aparat parazitic tot mai numeros la centru, o opulență tot mai irațională și corupeau moravurile. Tot ele reclamau necesitatea unei armate profesioniste, salariate (la început cu o rație de sare – salarium). Apoi nici aceștia nu au mai fost de ajuns, și s-a apelat tot mai mult la serviciile de apărare ale triburilor vecine, apoi la mercenari. Și moneda a fost treptat devalorizată, pentru a crea o falsă bogăție, din care să se susțină aparatul central și serviciile sociale, cu care se cumpăra complicitatea gloatei. Pâinea și circul costau tot mai mult. Când granițele nu au mai putut fi apărate de barbari, orașele au dispărut și oamenii s-au mutat în sate, pentru a-și crește mai în tihnă hrana. Dar taxele au continuat să crească, în ritmul devalorizării monedei, până când țăranii au preferat să se declare sclavi sau să își vândă libertatea în schimbul datoriilor.

După ce aceste secole de înrobire, de tip sclavagist și feudal, au apus, la capătul unei molime teribile, care a împuținat populația Europei de Vest, brațele de muncă au avut din nou un preț, care să le permită să-și negocieze un trai mai bun. Abia acum, acești truditori ai pământului aveau din nou un surplus peste ceea ce le era necesar supraviețuirii. Puteau redeveni capitaliști. Dar noul tip de capitalism nu mai era al oamenilor liberi, ca în vechea republică romană. Căci era organizat chiar de cei cărora le vânduseră anterior libertatea: cămătarilor, stăpânilor de sclavi și seniorilor feudali. Era, în mod necesar, un capitalism cu mentalitate imperială, de prădător.

Nu ne mai miră să descoperim că ideea de bursă reapare tocmai în plin colonialism. Nu de la cetățeni, care își unesc forțele pentru a-și administra mai eficient libertatea. Ci de la speculanți, interesați să jefuiască mai lucrativ și mai repede lumile noi. Prima societate pe acțiuni din istoria modernă (anul 1600) e Compania Indiilor de Est, care avea să se transforme discret și neoficial într-un stat, cu propria armată, flotă și steag, ducând războaie sângeroase pe teritoriile chiar mai mari decât o țară, pe care le stăpânea (o halcă din Asia, incluzând India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka). Apropo, steagul Statelor Unite e doar o variație a steagului acestei corporații. I-a urmat Compania Indiilor de Vest, care a făcut o afacere din comerțul cu sclavi, în alte părți ale lumii.

Și tot cu această ocazie, apărea și fenomenul bulelor speculative. Operațiunile în care deponenții erau înșelați să investească în acțiuni nebunești. Sau psihozele colective, ca febra investițiilor exorbitante în bulbi de lalele, din Olanda, pentru care unii își vindeau casele. Aurul revărsat din minele și tezaurele popoarelor pre-columbiene, munca forțată a sclavilor sau foarte ieftină, a altor colonizați, pământurile nesfârșite ale amer-indienilor și bogățiile Asiei decuplau ideea de avuție de munca europeanului obișnuit, de ideea de economisire anterioară. E păcatul originar al acestui tip de capitalism, care face ca speculația să fie mai productivă decât munca, indiferent cât de inteligent și perseverent ar fi făcută.

Acest tip de capitalism e dependent de creșterea permanentă. Are nevoie mereu de noi teritorii, în care să se extindă, în căutare de resurse ieftine (sau „preluate” gratuit), forță de muncă ieftină și noi piețe de desfacere. Când acestea nu mai au unde să se ivească, sistemul a găsit o formă sinucigașă de colonialism, mutând în vechile colonii industriile cu angajați numeroși. Iar, în final, aducând în interiorul metropolei pe vechii „barbari” din colonii, pentru a deservi dezvoltarea capitalistă și pe piața serviciilor. Dar nici așa, expansiunea, consumul și inovația nu puteau ține pasul cu ritmul în care era expandat creditul (cu dobânzile aferente).

Rezumat: Există mai multe tipuri de capitalism. Unul, organizat de egali, pentru binele comunității și menținerea independenței. Expresia lui politică e republicană. Altul, organizat de speculanții erei coloniale și cămătari, e expansiv, înșelător și dependent de creștere continuă. Expresia lui politică e imperiul.

capitalismul de tip cazinou

Dacă pentru discrepanțele între cât se produce într-o economie și cât se estimează pe bursă că valorează o parte din acea economie se mai pot găsi justificări, cu adevărat șocantă e scara părții speculative a economiei. Am spus că, la origini, bursa era un instrument ingenios și eficient de stabilire a prețului corect și de capacitare a capitalului. Inventivitatea umană a dezvoltat, pe parcurs, și alte instrumente chiar mai creative. Așa au apărut contractele de vânzare a unor mărfuri în viitor. Foarte utile, pentru că puteau asigura finanțare fermierului în primăvară, pentru recolta din toamnă. Dar tot mai asemănătoare cu un pariu.

Apoi au apărut contractele de asigurare, pentru diverse situații. Care s-au extins de la asigurarea unui bun, la asigurarea sănătății, a vieții, sau a riscului de neplată între firme. Iar firmele au început să schimbe între ele aceste contracte de asigurare, ca și cum ar fi fost cecuri sau obligațiuni. Apoi agenții de bursă au putut paria pe evoluția unor acțiuni cu bani de împrumut, pentru a câștiga sau pierde din diferența de cotație între două momente. Apoi au apărut instrumente derivate și mai sofisticate, unele cuprinzând ecuații matematice în formulele lor de calcul. Mintea umană cădea în capcana propriei inventivități. De la un punct încolo, acțiunile deveneau doar pretextul unor pariuri, care puteau fi făcute la fel de bine și având ca subiect starea vremii.

Aceste pariuri nu ne-ar fi privit în vreun fel, dacă ar fi rămas apanajul sălilor de jocuri de noroc sau dacă sumele vehiculate de ele nu ar fi depășit cu mult economia însăși.

Cât de mare e piața instrumentelor derivate, se poate doar bănui. Certitudinea e că vorbim de ceva gigantic. The Economist estima în 2011, că e vorba de o piață de 700 de trilioane de dolari. În 2017, o autoritate a UE estima că doar la nivelul uniunii derivatele sunt 660 trilioane de dolari. Pe românește, economia bazată pe pariuri face economia reală să pară o bagatelă. Toate aceste pariuri, reprezintă contracte purtătoare de promisiuni, pentru care pur și simplu nu există suficientă bogăție pe fața pământului, să poată fi onorate.

Rezumat: Pariurile speculative sunt mult mai voluminoase decât economia însăși. Onorarea lor e imposibilă și populația nu ar trebui atrasă în compensarea lor.

(continuare: episodul 4, sau înapoi la cuprinsul serialului)

episodul 4 (înapoi la cuprinsul serialului)

Știrile alarmiste din aceste zile, climatul apocaliptic în care lumea e aruncată cu ajutorul televizorului, insistă să ne încredințeze că o molimă fără seamăn a dat peste cap o economie, care duduia. „Coronavirusul a prăbușit bursele”, suntem anunțați. Haideți să privim câteva grafice relevante:

Deutsche Bank e cea mai mare bancă privată din Germania. În 2007, o acțiune la ea costa aproape 160 de euro. Acum mai costă doar vreo 5. Dar cea mai mare parte a acestei prăbușiri a valorii ei de piață nu s-a produs ca urmare a pandemiei, ci în anii anteriori. Problema acestei bănci sunt cele 49 de trilioane de dolari în instrumente derivate, pe care le are în scriptele ei. Care sunt de câteva ori PIB-ul Germaniei. Cu alte cuvinte, dacă e lăsată să se ducă de râpă, e deranj mare pentru economia Germaniei, iar dacă se încearcă salvarea ei, riscă să scufunde și salvatorii cu ea.

Dar, știe toată lumea, nemții sunt cei responsabili, serioși și corecți. Problemele sunt la „porcii” din grupul mediteranean, PIGS. (Portugalia, Italia, Grecia, Spania). Nici aici nu pare să fi fost virusul, cel care a adus ridurile. Acțiunile Băncii Santander se ieftinesc de aproape 10 ori, dar nu de la virusul gripal.

Să ne îndreptăm spre zări mai prospere. America. Aici vedem Boeing decolând pe bursă. Într-un elan neegalat în ultima sa jumătate de secol de existență. Oare ce s-a întâmplat? Au descoperit ei un tip nou de avion, au găsit noi piețe interesate de zbor? Sau au găsit rețeta îmbogățirii managerilor? Banii fără dobândă, tipăriți de Rezerva Federală, și-au găsit o utilizare neașteptată. Firmele au folosit fondurile pentru a-și cumpăra propriile acțiuni de pe bursă, umflându-le artificial prețurile. Apoi au avut ghinionul ca noul model de avion să aibă probleme la decolare, au rechemat niște produse. În fine, acțiunile au intrat în picaj, cu mult înainte să apară criza Covid-19. Care, apoi, a lovit crunt companiile aeriene și producătorii care le deserveau. Abia din primăvara lui 2020 pierderea e una obiectivă, mai ales dată fiind decizia politică de a închide granițele sau a sista zborurile. Dar nu ar fi fost prima dată când firmele din domeniul aviatic se confruntau cu asemenea episoade-șoc. Altfel ar fi stat lucrurile, dacă resursele companiei ar fi fost păstrate pentru zile negre, când cerul era senin.

Rezumat: Problemele sistemului financiar sunt mult anterioare crizei coronavirus. De fapt, ele au fost doar amânate și amplificate de măsurile luate la criza din 2008.

turbulențele din septembrie

Cu patru luni înainte ca nebunia Covid-19 să cuprindă planeta, se întâmpla ceva cu economia lumii, care nu prindea niciun jurnal de știri. Și dacă Esca ar fi deschis panicată jurnalul anunțând că s-a gâtuit piața Repo, puțină lume ar fi știut ce înseamnă și de ce contează. „Repo” vine de la „recumpărare” și e o piață destinată marilor jucători financiari, în principal bănci, fonduri de pensii. Să ne gândim la el ca la amanetul băncilor. Genul acesta de instituții au active uriașe, dar nu le țin în bani lichizi, ci în investiții de lungă durată: titluri de stat pe zeci de ani, acțiuni, obligațiuni, imobiliare, aur. Pentru rulajul curent, ei pot apela la această piață vitală, fără să strice acele investiții. Tot ce au de făcut este să își împrumute între ei acele hârtii de valoare, timp de o zi, contra unei dobânzi. Luni semnează un contract virtual, prin care pun hârtiile de valoare amanet. Marți returnează banii și mica dobândă, iar contractul se stinge. Ei bine, în septembrie acest amanet al marilor bănci a luat foc. Dintr-o afacere ocazională, de urgență, ca orice amanet, Repo a explodat.

Ca niciodată, băncile veneau tot mai des și cereau sume tot mai mari, urgent, la împrumuturile peste noapte (altfel, costisitoare). Până când au început să își pună întrebarea dacă nu cumva unii din parteneri sunt în pragul insolvenței și nu ar fi mai prudent să-și păstreze propriile lichidități. Dobânzile cerute au crescut acolo de la 1%, peste ținta de 2% inflație a Băncii Centrale, la 10%. Avem așadar un exemplu în care dobânda de piață crește la valori reale, decuplându-se de cea fixată arbitrar de o autoritate centrală. Ne amintim cu toții diferența dintre cursul la casele de schimb valutar și cursul oficial, din anii 90, când BNR folosea o rată de schimb ca-n socialism. A fost nevoie ca Fed să intervină pentru a alimenta acest amanet. Cu o sumă mică în toamnă, cu o sumă gigant, după epidemie.

Și semnele prevestitoare nu se opreau aici. În 2019 și în lunile dinaintea crizei, peste 1600 de directori de mari companii s-au retras din activitate. Unii vorbeau de presiunea feminismului, cu scandalurile de hărțuire sexuală, care pot distruge ușor cariere acum chiar și fără dovezi, alții de iminența recesiunii. Toți s-au bucurat, însă, de pachete fabuloase în bani și acțiuni.

La nemți, recesiunea era deja palpabilă, mai rămânea să fie și consemnată statistic, prin cele două trimestre de scădere. Dar industria auto, deja trimitea o parte din angajați acasă și exporturile bălteau.

În 2019, unul din cei mai mari investitori imobiliari din China, condus din Hong Kong, acumulase datorii de 4,7 miliarde de dolari și deschidea discuții de vânzare cu americanii de la Blackrock, pentru 4 miliarde, a marelui său patrimoniu de clădiri de birouri. Semn că bula imobiliară chineză nu o ducea prea bine. În decembrie, un alt gigant, de astă dată din Marea Britanie, anunța că blochează retragerile pentr 3,2 miliarde de lire, dat fiind declinul comerțului și pieței imobiliare.

China se lupta deja de peste o lună cu virusul, dar bursele internaționale nu păreau deranjate. Abia atacul decisiv la prețul petrolului, dat de Mohammad bin Salman, prințul Arabiei Saudite, a creat „furtuna perfectă” și a declanșat prăbușirea.

Rezumat: Iminența crizei economice se vedea din 2019. Directorii marilor bănci refuzau să mai riște și sistemul era în blocaj.

(continuare: episodul 5, sau înapoi la cuprinsul serialului)

episodul 5 (înapoi la cuprinsul serialului)

Din tabloul general al economiei speculative, rezultă cât de important e instrumentul dobânzii.

  • În nebuloasa gigant a instrumentelor derivate, contractele pe bază de dobândă sunt dominante.
  • Tot dobânda e motorul existenței sistemului bancar fracționar.
  • Și dobânda poate crea oportunitatea umflării prețului unor acțiuni, cum a fost cazul la Boeing.

Doar că dobânda nu mai e nici ea expresia economiei de piață, a raportului de cerere și ofertă pe piața banilor. Și ea a devenit un instrument „sintetic”, pe care băncile centrale îl pot manipula după propriile interese, ridicând și coborând prețuri cu aceste sfori în economia reală.

În vremurile bune, când sunt multe oportunități și optimism, oamenii caută bani pentru a-i investi cu profit. În mod normal, aceștia ar fi de găsit la cei mai în vârstă, care i-au economisit anterior. Dar fiind mulți clienți și plini de entuziasm în privința viitorului, prețul dobânzii crește. Banii se scumpesc. În vremurile mai pesimiste, sunt mai puțini cei interesați să împrumute pentru noi investiții. Așa că ei trebuie îmbiați cu dobânzi mai mici. În lumea anormală, în care trăim, acest rol a fost preluat de Băncile Centrale. Care folosesc dobânda de referință pentru a impulsiona economia și consumul. Un truc, pe care l-au tot făcut, până când au ajuns cu dobânzile la zero.

Iată încă o componentă a marelui jaf. O instituție fără control democratic și conexiuni supra-statale preia monopolul asupra dobânzii. Cei deposedați de acest instrument sunt oamenii obișnuiți, care nu mai pot hotărî între ei rata corectă a dobânzii. Manipularea dobânzii e anticamera fixării arbitrare a prețurilor, spre care vom vedea că ajunge pe căi ocolite.

Dacă dai cuiva bani mulți fără dobândă, nu e exclus să facă lucruri nebunești cu ei. Oricum, îi va drămui mai puțin responsabil, decât dacă i-ar fi agonisit singur. Dobânzile mici, dictate de băncile centrale, au umflat bule speculative, prin investiții nesăbuite, făcute cu larghețe. Dacă dobânzile ar crește înapoi, la nivelurile naturale, dictate de piață, s-ar vedea diferența dintre investițiile bune și proaste, care ar capota. (Warren Buffet glumea că: doar când se retrage valul de la mal, poți vedea cine înoată în pielea goală.)

Partea complicată e că băncile centrale nu îndrăznesc să mai urce dobânzile la loc, pentru că știu că asta poate provoca o contracție a activității economice, recesiune și costuri politice. Dar când dobânda lor de referință (la care băncile se împrumută între ele) ajunge la zero, acest tip de muniție s-a terminat. E fără precedent ca acum să fim la începutul unei crize (sau la finalul unui deceniu de creștere) și să pornim de la acest nivel, cu pedala la podea. La fel cum e anormal să ai creștere de deficit în anii de prosperitate.

Mai există, însă, un aspect. Acela al globalizării. Cu banii ieftini, ai băncilor centrale, corporațiile țărilor bogate pot pleca „la cumpărături” în periferia colonială. E foarte apropiată de practica dumpingului. Rețelele locale de comerț, băncile, fermierii, micii industriași nu pot rezista mult în fața unor giganți cu buzunare fără fund, care își permit să vândă o vreme și în pierde sau să cumpere utilaje, angajații cei mai promițători. Treptat, ei cedează piețele sau chiar falimentează, spunându-ni-se că erau doar ineficienți în fața competiției.

Când țările sunt la ananghie (poate chiar sugrumate de dobânzile la creditele vechi, care nu sunt deloc cu dobândă zero), aceiași prădători multinaționali pot cumpăra chiar și resurse sau monopoluri esențiale de distribuție de curent, petrol, apă, gaz; sau patrimoniu imobiliar, terenuri. Iată cum banii fictivi, fără vreo acoperire, se pot transforma în valori cât se poate de reale, aducătoare de profit.

Aș adăuga aici și posibilitatea de a cumpăra influență. Banii fără dobândă, sau creați prin expansiunea creditului, pot fi folosiți nu doar pentru extindere comercială. Ci și pentru a finanța ONG-uri, presă, grupuri de lobby, care modelează opinia publică și aleg decidenți politici favorabili în țările țintă. Aceștia din urmă pot susține decizii defavorabile coloniei în favoarea metropolei, în timp ce deciziile lor sunt aplaudate de votanții păcăliți.

Băncile centrale pot încerca să ducă nebunia un pas mai departe, la dobânzile real negative. Așa ceva nu are corespondent în lumea reală, în relațiile dintre doi comercianți. E greu de găsit un străin, care ți-ar împrumuta 100 de lei, cu condiția să primească înapoi 99, peste 5 ani. Nimic nu l-ar motiva să aștepte acel interval, cu riscul devalorizării și chiar al falimentului debitorului. Rațiunile, pentru care dobânda negativă există în împrumuturile unor state, sunt dubioase. Ele țin de riscul ca o altă monedă (cum ar fi euro) să dispară sau de perspectiva ca obligațiunile emise astfel să poată fi tranzacționate la un preț mai mare înainte de scadență.

Rezumat: Dobânda e un instrument esențial, care ar trebui să exprime relații de piață. Manipularea ei produce bule speculative și capital pentru imperialismul comercial.

ultima armă nucleară: tiparnița

Când nici fără dobândă nu se mai înghesuie nimeni să se împrumute, pentru a face noi investiții, băncilor centrale le rămâne doar o opțiune, pentru a acoperi deficitele. Tipărirea de bancnote. (Mă rog, un fel de a spune, pentru că astăzi doar un procent infim din bani mai e tipărit pe hârtie, cei mai mulți fiind doar notații în calculatoarele băncilor.) Pare soluția fericită, spre care orice populist își îndeamnă guvernul. Varianta Moș Crăciun, să-i spunem. Dar e cu adevărat ruinătoare pentru întreaga societate, și mai ales pentru cei mai săraci.

Practica nu e cu nimic diferită de a falsificatorilor mărunți. Doar că la altă scară. Tipărirea fără acoperire diluează valoarea banilor, la fel cum împărații Romei scădeau treptat cantitatea de aur din fiecare monedă. Să ne gândim la cei cinstiți, care au muncit ani în șir, pentru a economisi, în perspectiva unei achiziții sau investiții. Efortul lor e zădărnicit de apariția unei cantități de bancnote, care le devalorizează valoarea de piață a economiilor lor. Evident, viața umană e finită, acești nefericiți nu vor putea relua după o anumită vârstă acest efort, care se va dovedi fără rost, în beneficiul celor care primesc acces la un capital mult mai mare, fără vreun efort sau merit.

Nedreptatea și imoralitatea acestei practici sunt vădite. Dar nu e doar atât. Banii nou creați de stat sunt distribuiți după criterii „misterioase”. Au parte de ei, cu prioritate, băncile, care îi vor împrumuta cu dobândă. Apoi marile corporații, conectate la contractele de lucrări ale statului. Diverși beneficiari din sistem. Până când ei „se rostogolesc” în piață, inflația deja îi va fi lovit pe cei care alocă o mare parte din venit bunurilor de strictă necesitate. Foarte adesea, hrana e prima care se scumpește, și într-un ritm mai mare decât pretind mediile și statisticile inflației.

Nici restul instrumentelor de intervenție nu e mai moral. Pachetele de salvare, pentru bănci (din 2008, care se vor întoarce cât de curând) aduc hazardul moral. Noi nu am fost vreodată chemați pe yachturile managerilor și acționarilor acestor corporații, când bursele creșteau. Nu am fost făcuți părtași la câștigurile și bonusurile lor. E imoral să fim chemați să contribuim fie pentru salvarea afacerilor lor, fie pentru a le susține cotația ridicată. În fond, cotația bursieră nici nu ar trebui să ne intereseze, dacă oamenii simpli nu ar fi fost îndemnați să își țină sub această formă fondurile de pensii. E situația multor occidentali. Dar și românii erau insistent îndemnați să aleagă pilonul privat, în dauna celui de stat (ca să nu-i fure Dragnea, evident).

O variantă mai sofisticată e „expansiunea cantitativă” (QE), variantă prin care Banca Centrală intervine în piață, pentru a cumpăra diverse active și datorii. Aceste achiziții variază, de la răscumpărarea titlurilor de stat, până la cumpărarea propriu-zisă de acțiuni de pe bursă. Banca Japoniei o practică de mulți ani, fapt ce a adus-o în situația de a fi cel mai mare acționar din țară. Cea a Canadei a folosit-o direct pentru achiziții de fonduri locative, care au umflat bula imobiliară.

QE e o formă ciudată de corupție, pentru că alocă direct și fără licitație resurse ale statului, unor afaceri private. Sau e o formă ascunsă de socialism, de naționalizare, atunci când e preluată cu totul o companie. Indiferent care e finalitatea, trebuie să ne amintim că ea duce în final tot la tipografia de bani, pentru că statul nu are resurse proprii, din care să facă achizițiile. Teoretic, aceste „cumpărături” sau „injecții” sunt temporare. În practică, organismul economic devine dependent de ele și dozele devin doar mai mari de la o criză la alta.

Între 2010 și 2019, masa monetară a Statelor Unite a crescut cu 80%, de la 8.475 trilioane la 15.243, ceea ce a creat într-adevăr bule, dar a asigurat doar rate mici de creștere. Creșterile de PIB au rămas în zona de 1-3%, notează Joseph Salerno. Inutil să mai remarcăm că scara acestei intervenții depășește ideea unui mic ajutor de stat, punctual. Ci deformează întreaga structură a economiei. Și face ridicolă orice lecție despre corupție, dată băștinașilor din colonii.

Să ne oprim o clipă, pentru a înțelege ce ni se pregătește. La precedenta criză, băncile insolvente, au convins politicienii să acționeze și opinia publică să accepte intervenția, cu gândul că micile depozite ale fiecăruia sunt în pericol. Indiferent ce sumă aveți în cont, imaginați-vă că o instituție, deconectată de facto de restul statului, poate să producă alături aproape încă pe atâta (80%), din nimic, în mai puțin de un deceniu. Vi s-ar părea că e o măsură care vă avantajează și vă protejează economiile?

Dar ceea ce se pune în mișcare acum, face să pară intervenția de la criza anterioară o joacă. Zilele acestea, Fed anunța că noul QE nu va mai avea limite, fiind dispusă să cheltuiască 125 de miliarde de dolari pe zi, pentru achiziții, care să impulsioneze economia. De reținut, că ultimul pachet QE (3) era în valoare de 85 de miliarde de dolari pe lună! Sumele aruncate în joc sunt de această dată halucinante. Doar pachetul inițial promis de Fed e de 1,5 trilioane de dolari.

Rezumat: Tipărirea de bani crează bule speculative și e nedreaptă, pentru că îi pedepsește pe cei care economisesc. Amploarea ei se dovedește mult mai mare decât ce se comunică în timpul unei crize.

(continuare: episodul 6, sau înapoi la cuprinsul serialului)

episodul 6 (sau înapoi la cuprinsul serialului)

La 9 martie, bursa de la New York își începe prăbușirea, de la nivelul istoric de aproape 30.000 de puncte. A fost cea mai rapidă prăbușire din istoria ei, depășind-o chiar și pe cea de la marea recesiune din 1929. De atunci, televiziunile au pulsat doar latura emoțională și au insistat pe aspectul medical, pe frica de moarte, ușor de vândut unei generații de „fulgi de zăpadă”, despriritualizate și cu un cult al trupului și comfortului. Dar ce a uimit a fost decizia coordonată de a închide brusc economiile lumii, într-un elan sinucigaș.

S-ar fi văzut, oare, cât de dependent e restul omenirii de producția (sistată) din China? Sau s-ar fi văzut adevăratele dimensiuni ale dezastrului unei economii bazate pe iluzii și pariuri? Care erau șansele ca oamenii să mai fi acceptat în 2020, pachete și mai mari de salvare a băncilor, corporațiilor și fondurilor de investiții, cu bani de la buget, ca în 2008? Dar, așa, când liderii lumii au apărut pe ecrane și au spus răspicat că „suntem în război”….

Pretextul e că nimeni nu mai muncește. Ceea ce, într-adevăr, poate distruge nenumărate afaceri și destine, pe lângă ele. Dar la momentul când s-au anunțat primele măsuri, vorbeam doar de zile sau săptămâni de inactivitate. Orice om cumpătat ar trebui să poată rezista unui scurt episod neprevăzut de întârziere a plăților. Nu și societățile economiei „pe datorie”, a căror fragilitate structurală am explicat-o mai sus. A se compara cu trăinicia sistemelor tradiționale. Nicio persoană și nicio firmă n-ar trebui să se considere pe buza prăpastiei pentru că încasările îi întârzie câteva săptămâni. Realitatea e că 69% din americani au mai puțin de 1.000 $ în economii. De asemenea, 80% dintre americani trăiesc de la o leafă la alta. Și vorbim de una din cele mai prospere țări de pe glob! Aceste cifre singure ar trebui să ridice semne de întrebare fie asupra eficienței sistemului capitalist actual, asupra polarizării pe care o creează, fie asupra iresponsabilității pe care o cultivă cultura creditului.

Te-ai aștepta, totuși, ca managerii companiilor să fie ceva mai prevăzători. Cu greu se poate justifica necesitatea ca mega-afaceri să alerge la stat pentru miliarde de dolari, doar pentru că nu au încasări timp de câteva săptămâni. Dar, dacă închiderea forțată a vieții economice va fi prelungită pe termen nedefinit, într-adevăr, greu va rămâne piatră pe piatră din multe firme, oricât de prudent ar fi fost ele gândite.

Măsurile luate de statul american (imitat de celelalte țări, după posibilități) sunt într-o cascadă de panică. Ele sunt abia la început, deci consemnez doar câteva:

  • intervenție pe piața Repo (amanetul băncilor) cu lichiditate oferită de Fed. Din septembrie, Fed deja turna 500 de miliarde de dolari pe această piață discretă. Din martie, sub pretextul pandemiei, a mărit contribuția și anunță că pune la dispoziție 1 trilion de dolari pe zi! până la sfârșitul lui martie
  • Senatul american a votat un ajutor de stat de 2 trilioane. El va fi împărțit astfel: 500 de miliarde pentru ajutoare oferite firmelor mari, 350 de miliarde pentru firmele mici, 250 mlrd $ în ajutoare de șomaj, 250 mlrd $ în bani de buzunar, dați fără obligații fiecărui american sub un anumit plafon de bogăție
  • Fed va cumpăra „fără limită” active de pe piață, de orice fel: obligațiuni ale statului american, acțiuni ale corporațiilor, obligațiuni emise de companii, datorii din scriptele băncilor sub formă de consum pe cartea de credit, ipoteci.

Prin achiziția de ipoteci (credite imobiliare), Fed devine și cel mai mare investitor imobiliar din lume. Nu în sensul că deține case și încasează chirie; dar dacă deține obligațiuni garantate cu ipoteci, indirect, e același lucru. Din piața îndatorată, de 15,8 trilioane a ipotecilor americane, Fed are în bilanțurile lui deja 1,8 tlrn. Multe, provin de la precedenta criză, când a salvat două mari fonduri imobiliare, care dăduseră credite după criterii impulsionate de „corectitudinea politică”. Adică ajutaseră să ia credite și persoane fără venituri sigure, doar pentru că aparțineau unor minorități. E o situație, la care am putea medita: fabricând bani „din nimic”, chipurile din considerente sociale și de criză, băncile (de stat și private) ajung proprietare pe active palpabile, pe care le „recoltează” tot în vremuri de criză.

Este o cale, pe care au încercat-o și alte economii, care au făcut experimente monetare. Japonia are o problemă demografică: bătrânii ei sunt cei mai longevivi, iar tinerii nu fac destui copii. Pentru prima dată în istorie, în Japonia se vând mai multe scutece de adulți decât de bebeluși. Am amintit deja că ordinea firească ar trebui să fie întâi economisire și apoi creditare. Tot în ordinea firească a naturii, tinerii ar trebui să fie creditați, iar bătrânii, creditori. O anomalie, semnalată mai sus, e că tocmai națiunile longevive, cu prăbușire demografică, sunt cele mai îndatorate, în contrast cu națiunile tinere, cu natalitate mare. Japonia a încercat să trucheze acest flux natural, prin politici monetare. Rezultatul au fost decenii de stagnare și aducerea Băncii Centrale în postura de proprietar în economie. Banca Japoniei a ajuns în top 10 acționari în jumătate din firmele din țară.

În cazul Americii, intervenția pe fondul crizei ridică și probleme politice. Anterior, Donald Trump se lăuda cu creșterea bursei și își freca palmele la gândul că l-ar întâlni pe Bernie Sanders în finală, un populist socialist. Acesta propunea, între altele, ștergerea datoriilor la creditele școlare – care reprezintă 1,6 trilioane de dolari. În mod normal, propunerea ar fi trecut drept neserioasă: nu e vina muncitorului, că altul s-a îndatorat pentru o diplomă inutilă. Dar, acum, dacă punem în balanță asta cu ajutoarele, mai mari, promise firmelor, nu mai pare chiar scandaloasă. De fapt, cum ai putea s-o mai contești cu argumente de ordin moral!?

Așadar, măsurile băncilor centrale, ne duc treptat mai aproape de socialism. Fie prin indirecta naționalizare. Fie prin lărgirea programelor de asistență. Ca să ironizeze nesăbuința unei atare politici, economistul liberal Milton Friedman a inventat formula „bani din elicopter”. Decidenții de azi o aplică, de parcă ar fi fost o recomandare, nu o glumă.

Până acum, intervenționismul era cerut de demagogii de stânga. Acum el e solicitat de capitaliști, care iau ca alibi complicitatea maselor înspăimântate. Sunt încurajate pachetele directe de ajutor, fără să se întrebe cineva, cum ar putea ca ele să vină tocmai de la cel mai mare datornic al lumii. Sunt promise amânări la plata ratelor, care să facă „digerabile” viitoarele pachete compensatorii acordate băncilor, din îndatorarea suplimentară a țărilor. Dacă ați privit graficele de mai sus, înțelegeți că „găurile” lor sunt incomparabile cu dările, de care ar putea fi păsuiți oamenii simpli, care în final ajung să achite nota.

Alte trucuri propagandistice caută țapi ispășitori pentru penurie, cum ar fi „speculanții”. Desigur, se referă la cei mărunți, de mărfuri necesare, nu la cei financiari. Soluția sugerată: controlul prețurilor. Altă metodă garantată pentru a crea penurie, cozi și sărăcie.

Rezumat: măsurile propuse sunt exagerate, și au alte obiective decât asistența socială într-un scurt moment de dificultate. Ele constituie o metodă de redistribuție a bogăției, care vine în interesul marilor speculatori.

Dacă ați avut răbdarea de a citi până aici (mă înclin!), aveți cu siguranță o serie de întrebări. Cum ar fi: OK, am înțeles că lumea e supra-îndatorată și nu mai poate continua pe același sistem. Dar,

  • în primul rând, la cine e datoare toată omenirea asta? Mai ales că, aparent, unde-s datoriile e și bogăția.
  • În al doilea rând: cine are de câștigat de pe urma isteriei coronavirus?
  • În al treilea rând, dacă sistemul e înclinat în favoarea păpușarilor, de ce ar vrea ei să îl distrugă?
  • În fine, încotro poate duce această operațiune?

Ca să răspundem la aceste întrebări, e nevoie să cunoaștem puțină istorie, din care vom înțelege cum s-a format sistemul financiar, cum funcționează și în ce direcții se poate transforma.

(continuare: episodul 7, sau înapoi la cuprinsul serialului)

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica