rss
rss
rss

Am devenit o națiune atât de militaristă încât ne sărbătorim doar prin parade militare? Uniformele de toate felurile au acaparat ziua națională, care s-a transformat în ziua armatei.

Am o propunere mai bună: ce-ar fi să organizăm defilări și cu alte categorii de cetățeni? E drept că pentru asta ar trebui mutată și ziua într-un anotimp mai blând, că oamenii normali nu umblă prin ger fără să comenteze.

De exemplu, defilarea ar putea fi deschisă de câteva microbuze tixite cu navetiști. În spatele lor ar veni pedalând un regiment de ecologiști și poștași. Ies foarte ușor în evidență coloanele de taxiuri galbene, cu șoferi agitând pe geam bâte de baseball. În urma lor trece, în halate albe, grupul farmacistelor de la Catena. Parada continuă cu forța de livrare rapidă, o divizie de scutere de la Jerry’s Pizza. Și așa mai departe. Ar fi o paradă care ar stârni mult mai mult interes.

Voi promova, cu ocazia alegerilor din Republica Moldova, două reușite jurnalistice excelente. Primul e un scurt documentar informativ și cu momente amuzante despre scena politică de peste Prut. Al doilea e o investigație riscantă în subteranele crimei organizate, care amenință să preia controlul politico-mediatic al micuței republici românești. Ambele descriu foarte clar contextul acestor alegeri, miza bătăliei geo-politice între Est și Vest. Dar ele vorbesc foarte bine și despre noi, cei de dincoace de Prut, care ne putem recunoaște ca societate în acest tablou cu tușe îngroșate.

DOCUMENTAR|„Moldova alege” – un film despre o ţară în pericol

Documentarul Moldova alege e realizat pentru Adevărul de o echipă formată din: Cristian Delcea, Alex Varninschi, Elena Dumitru și Mircea Barbu. Este o prezentare succintă a principalelor partide înscrise în cursă. De o parte sunt comuniștii lui Vladimir Voronin, partidul mamut al nostalgicilor URSS, al populației îmbătrânite din satele Basarabiei, exponent al unui sistem corupt, fără apetit pentru niciun fel de reforme. Și, evident, principalul magnet pentru voturile filo-rușilor.

Varianta mai soft e Partidul Socialiștilor, condus de Igor Dodon. Aceștia se pronunță explicit pentru Uniunea Vamală Euro-Asiatică, promovată de Vladimir Putin, resping ideea europeană și promovează limba rusă.
Pe site-ul oficial al partidului, imaginea de deasupra siglei e cea a lui Vladimir Putin, primindu-i în audiență pe servanții săi moldoveni.

Dacă justiția nu ar fi intervenit, pe podiumul stângii pro-ruse s-ar fi clasat Partidul Patria, înființat de oligarhul Renato Usatii. Acesta este personajul investigației Asasin în lege, realizată de jurnalistul Mihai Munteanu.

Acesta a reușit să pătrundă între liderii crimei organizate din Moldova, pentru a investiga tentativele de asasinat ale unor oligarhi cu afaceri în Rusia și Moldova. Printre cei suspectați a fi ordonat un asasinat din răzbunare este și Renato Usatii, un tânăr îmbogățit dintr-o afacere cu statul rus, întors în Moldova pe cai mari ca filantrop, vedetă media și politician cu ambiții de dictator. Usatii face donații și declarații bombastice în stil Becali, circulă în Rolls Royce printre căruțele de pe șoselele moldovenești și organizează concerte gratuite pentru mii de tineri.

Într-o filmare cu camera ascunsă, Renato Usatii se deconspiră ca agent de influență al FSB, urmașul KGB, întors în țară cu banii rușilor pentru a cumpăra influență în rândul politicienilor și magistraților. Interlopul îmbogățit se visează un Lukașenko, un dictator kitsch peste o societate sărăcită total. După aceste dezvăluiri și descoperirea de armament pregătit pentru operațiuni ruse în Moldova după alegeri, Renato Usatii a fugit la Moscova, abandonând micul său partid, cotat cu 6-8% din voturi, ce se vor scurge probabil către comuniștii și socialiștii rămași în cursă.

Un asemenea personaj e cum nu se poate mai elocvent pentru alegerea pe care o are de făcut Moldova. Și pentru alegerea de care românii s-au dovedit conștienți la recentele alegeri. Modelul Putin e unul al unei bogății concentrate în câteva mâini. E fascinația puterii brute, dictatoriale, care poate realiza multe în timp scurt, cu efecte ruinătoare pe termen lung. O lume a violenței extreme, în care afacerile sunt preluate pur și simplu, prin forțarea unei semnături de vânzare sub amenințarea armei. În care serviciile secrete au afaceri prorii și cer cotă parte din afacerile prospere, după cum cer și politicienii decidenți. În care nu există sistem judiciar independent, căruia să i te poți adresa.

Pentru că a cunoscut rar violența brută între grupări de afaceri, societatea românească nici nu a conștientizat care sunt consecințele cele mai sumbre ale corupției și de ce trebuie susținută ofensiva DNA. Dar votul negativ dat lui Ponta la ultimele alegeri arată că foarte mulți au simți instinctiv pericolele unui asemenea sistem.

O variantă mai apropiată de pesedismul românesc ar putea fi Partidul Democrat, al fostului comunist, aliat cu pro-europenii, Marian Lupu, și al magnatului media Vladimir Plahotniuc. Partidul are chiar și siglă cu trei trandafiri, ca PDSR-ul de pe vremea lui Iliescu și Văcăroiu, semn că imaginația nu dă pe-afară nici la Moscova. Teoretic, partidul lui Lupu e unul social-democrat pro-european. Practic, jocurile pe care le face sunt mai aproape de interesele ruse, alianțele post-electorale putând fi făcute cu oricare grupare, cu bătăi de cap pentru orice coaliție care i-ar coopta.

Drama moldovenească în aceste alegeri e că de cealaltă parte, în tabăra pro-europeană, există puțin exemple pozitive. Fărâmițată și roasă de ambiții, coaliția pentru Europa a dezamăgit prin propriile scandaluri de corupție, nehotărâre și incompetență.
Cele mai mari șanse dintre acestea le are PLDM (Partidul Liberal Democrat) al fostului premier Vlad Filat, obligat să se retragă în urma unui scandal de corupție, dar rămas la butoane în spatele premierului Iurie Leancă, prietenul lui Ponta. Filat a fost membru în partidul lui Marian Lupu, care i-a susținut ascensiunea, și are o avere suspectă considerabilă.
Fiind cel mai bine plasat partid pro-european în această cursă, PLDM a beneficiat și de susținerea pe ultima sută de metri a lui Klaus Iohannis, sosit la Chișinău înainte de a prelua oficial mandatul, în prima sa vizită de după ce a fost ales.

Mult mai frecventabil e Partidul Liberal, al actualului președinte Mihai Ghimpu și al promițătorului primar al Chișinăului, Dorin Chirtoacă. PL promovează o politică deschisă de aderare la NATO și UE, precum și apropierea de România. Această grupare a avut relații foarte bune cu președintele Băsescu, de al cărui sprijin a și beneficiat.

Singurul partid care susține explicit unirea cu România este Partidul Național Liberal, condus de Vitalia Pavlicenco. Din păcate această grupare e creditată cu șanse mici, probabil și din cauza unui leadership mai puțin carismatic, sau pentru că ideea unirii e considerată pentru moment una radicală.

Poporul ăsta mult hulit are ceva miraculos în el, capabil să uimească lumea și în rău, dar și în bine. N-am avut așteptări mari de la Iohannis și nici nu-l mai credeam în stare să învingă, n-am fost fan și nici nu sunt dintre cei ce s-au îndrăgostit brusc de el în preajma alegerilor. Dar în noaptea asta am simțit un moment de fericire, în stradă, alături de circa 10.000 de bucureșteni. Are, de fapt, foarte puțină legătură cu acest politician misterios, despre care nu știm mai nimic, și n-are deloc legătură cu mașina de partid care l-a susținut.

E vorba despre surpriza frumoasă pe care mi-a făcut-o o generație, care trage România după ea, într-o direcție bună, despre care masa mare și inertă nici n-are habar că există și cum arată. Am progresat enorm ca națiune, de la ianuarie 90, când lumea îi privea cu suspiciune pe cei plecați afară. Când doi români get beget luau doar câteva procente în cursa prezidențială pentru că trăiseră la Paris și Londra, pierzându-și astfel ceva din „românitatea” lor. Ce intuiție fabuloasă pe acest popor, să fie capabil acum să dea cu piciorul încercării grosolane de a folosi stereotipuri și frici despre un străin, neortodox și fără copii!
Uimitor cum românii, care trudesc în afară, ca să mai trimită un ban acasă, s-au mobilizat și au salvat încă o dată țara, urnind căruța cu un secol înainte.

M-am bucurat, mai ales să văd în stradă lume normală, vorba președintelui. Preponderent tineri, care au plecat repejor spre case după o oră de sărbătorit, vorbind între ei despre cum trebuie să fie mâine la muncă. Eram deja ca la o petrecere de nemți, unde se dă stingerea devreme.

Mi-a plăcut enorm să văd oameni obișnuiți, cu totul de alt tip decât cei aduși cu autocarele la mitingurile organizate de partide. Bucureștenii ieșiți în stradă în noaptea asta sunt sigur că ar fi fluierat orice politician, erau genul capabili să judece critic despre orice ales, indiferent că au o simpatie sau alta. Nu erau genul care trăiește din politică, ba chiar mulți dintre ei sunt sigur că nici nu discută politică decât foarte rar, când sunt evenimente mai importante. Aș vrea să văd această generație de oameni preocupați de profesia lor, dar nu dezinteresați de soarta țării, că alungă de pe ecrane „prompteriștii” partidelor, acei indivizi infernali, care turuie mesaje date de partid, cu profesii incerte, fără convingeri și mereu obedienți șefilor de moment. Am progresa enorm, dacă dintre acești oameni onești s-ar recruta viitorii politicieni. Poate sper prea mult în euforia momentului.

manifestatie anti PSD Klaus Iohannis Klaus Iohannis PSD infrangere steaguri tricolor azil teleorman victor ponta anti PSD

Am ieșit din casă după primele exit-polluri, fără să știu dacă mă duc să protestez sau să sărbătoresc. Credeam că Ponta a câștigat alegerile, dar mai există o șansă, firavă, pe undeva, la numărătoarea finală. Pur și simplu, am simțit că se va aduna un grup simpatic în stradă, alături de care să facem măcar haz de necaz. Să râdem de Mickey Mouse.
Primul grup pe care l-am găsit a fost în Piața Universității, unde erau doar câteva sute de persoane și carele de televiziune. Erau și ecologiștii cu #unitisalvam dar nu ei dădeau tonul. Se striga jos comuniștii, se cânta imnul golanilor. Nici ei nu știau rezultatul alegerilor.

Dar dispoziția era bună. Se striga: „Geoană și ai lui, cascadorii râsului” și se cânta „Daciana, dragostea mea!”. Aflu că există o manifestație și mai mare în Piața Victoriei și pornesc într-acolo. Pierd înfruntarea cu jandarmii de la sediul Kiseleff, dar prind coloana undeva pe Lascăr Catargiu și nu-mi vine să-mi cred ochilor. E o coloană imensă, căreia n-am putut să-i văd niciunul din capete, și dinspre Victoriei și spre Romană. E o atmosferă ceva între revoluție și revelion.

Se strigă „PSD – ciuma roșie” și „DNA vine să vă ia”, „Ponta, nu uita, tu te duci la Rahova”.
Lumea află în coloană prin telefoanele mobile că Ponta și-a recunoscut înfrângerea și l-a sunat să îl felicite pe Iohannis.

Iohannis e ignorat de manifestanți, scandările sunt în general anti-Ponta. Dar tot i se adresează un „Klaus, Klaus, Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse!”

Se cântă iar „Daciana, dragostea mea, dragostea mea!” (cred că e melodia de la Yellow Submarine)

În fine, coloana ajunge în Piața Universității unde sunt carele de transmisiune. Se strigă: „Antena 3, niște derbedei!”. Sunt huiduiți și cei de la Ghiță TV, dar România TV se pare că încă nu-i un brand care să inspire scandări. Un brand al neobrăzării se construiește în timp, nu poți atinge așa culmi de la statutul de televiziune tabloidă de partid.

E și Tudor Chirilă, care sărbătorește, și Cătălin Radu Tănase, care transmite furibund, ca la nenorocirile, pe care le relatează de obicei. Din clădirea Teatrului Național nu ies nici Florina Cercel nici Caramitru. Doar paiațele lui Caragiale privesc impasibile la sărbătoarea românească.

Un tânăr urcă pe un stâlp și dă jos un afiș cu Ponta, în uralele mulțimii, ca în scenele revoluționare.

Mulțimea începe să vuiască și să se împingă într-o direcție. Cameramanii își fac loc într-acolo. În piață a venit învingătorul Klaus Iohannis, la prima lui baie de mulțime între bucureșteni. Se strigă Dankeschon. Vorbește, probabil, pentru microfoanele televiziunilor, pentru că nimeni nu aude nimic. Nici nu ne așteptam la cine știe ce oratorie. Noroc că arată bine de poză, are alură de președinte, o să părem și noi o țară serioasă cu așa reprezentant.

Lumea scandează: „Ponta, ai reușit, România s-a unit!” de față cu noul președinte, care râde cu dantura sclipind în noapte. Se cere o portavoce, care nu mai apare. Bodyguarzii împing sănătos oamenii în lături, dar, surprinzător, lumea nu se supără și nu înjură. Noul președinte are culoar să poată străbate piața și s-o părăsească astfel. Ia și primul contact cu scepticismul și stilul „miticilo” de bucurești, când grupul din jurul lui începe să strige repetat: „Iohannis, te-am votat, nu ne face de rahat!”

Așa începe aventura noastră cu primul președinte neamț. Rămâne de văzut dacă ne va civiliza el pe noi sau îl vom face noi de Scheiße.

*

Citesc și primele reacții: Klaus Iohannis își anunță victoria spunând că „ne-am luat țara înapoi”. Într-adevăr, 1940 a fost un an de referință.
Alin Theodorescu povestește la radio cu Iliescu l-a sfătuit pe Ponta să nu candideze și să-l lase pe Crin, „care ne-a adus la putere”. După război, mulți înțelepți se arată.

În sfârșit Klaus Iohannis a găsit glonțul magic împotriva lui Ponta în tema anti-corupției. La a doua dezbatere, pe B1, a fost peste premier, pe care l-a pus în multe momente în evidentă inferioritate, reușind să aducă scorul la 1-1 la general. Pentru prima dată m-a făcut să mă sperii de Victor Ponta, pe care începusem să îl privesc resemnat cu dezgust și fatalitate.

Credeam că tema asta a legii amnistiei și grațierii e una exagerată, că Ponta e suficient de egoist să nu-i pese de nimeni din găștile PSD, că s-ar lepăda oricând fără să clipească și de mentorul Năstase, ba chiar și de socrul Sârbu, dacă i-ar aduce măcar un vot. Crezusem cumva în sinceritatea înjurăturilor pe care i le adresase Vanghelie și îl vedeam capabil să se bucure în secret că mai scapă de câte un baron local prin intermediul DNA. Dar se vede treaba că mă înșelam.

Întrebarea dacă va promova o lege a grațierii și amnistiei mi se părea cumva inutilă. Părea mult prea la îndemâna unui mitoman notoriu să promită că nu o va face și că, din contră, va lupta și bla bla. Ei bine, eschivele lui Ponta în fața acestei întrebări m-au făcut să mă opresc în loc cu uimire și spaimă. Ce-l costa să spună măcar cu titlul de promisiune electorală că n-o va face? Nimic n-ar fi trebuit să îl împiedice să nege răspicat ideea, ca pe o fabulație a adversarilor, știind că în balanță sunt poate mii sau sute de mii de voturi, care vor fugi de acest ocrotitor al hoților.

Cu toate astea, Ponta a preferat acest risc decât să-și îndepărteze marii susținători, păpușarii partidului. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat momentul și l-ar fi dus până în pânzele albe, jucând ca la operetă o dramă ca întrebarea „ce blestem pe țara asta, Adriane, să aleagă între doi comuniști!?”. Ar fi putut să îl întrebe compătimitor: cu ce te au la mână, măi băiatule, că e păcat de tine, că ești încă tânăr!? De ce nu vrei să te eliberezi, ca să fii în slujba oamenilor cinstiți, nu a hoților!?

Evident, lui Iohannis i-a lipsit și îndrăzneala și talentul, dar și libertatea de a se aventura spre o asemenea partitură. Pentru că bietul păpușoi bine făcut n-a putut nici măcar să se lepede de un anonim de la PNL, pe care i-l dădea preopinentul de exemplu de corupt. Așa că biata țară a căzut iar sub blestemul de a alege între doi apărători ai corupților, legați prin fire nevăzute și nemărturisite. Unul cu 3, altul cu 38, dar tot priponiți de cei ce plătesc bannere, clipuri și echipe de bruiat mințile oamenilor.

De-acum e evident că Ponta va lăsa Parlamentul să își facă mendrele masacrând legi, care-i stânjenesc la furat. Se va dedubla din nou, se va opune ca președinte sau premier, dar va vota ca deputat. Sau se va uita fluierând în altă parte cât o fac alții. De dincolo de gratii, urzelile lui Hrebenciuc și Șova vor da roade: „obligatoriu amnistie și grațiere! Obligatoriu. Alftel suntem beliți. Țoți!”
De data asta chiar mi-a fost frică imaginându-mi ce va urma, dacă e atât de hidoasă imaginea încă din luna de miere a campaniei. Fix acesta era singurul motor, ce l-ar fi putut propulsa pe Iohannis spre Cotroceni: frica oamenilor decenți de ceva îngrozitor, reprezentat de Ponta. Lovise coarda potrivită. Dar mai avea nevoie ca el însuși să fie liber, ca să poată să fluture măcar un colțișor de speranță, să se prezinte ca un eliberator.

Reiau în mare impresiile live puse pe Facebook în timpul mult cerutei dezbateri Ponta – Iohannis de la Realitatea TV. A fost o înfrângere netă pentru Iohannis, care ratează astfel și ultima șansă de a mai salva țara de Ponta. Deși, ne-a spus-o chiar el, din întunecimea minții unui challenger, nu acesta e obiectivul. Adică, el unul, ar fi fericit să fie președinte și Ponta să rămână prim-ministru. Păi atunci de ce se mai strofoacă fanii de ziua a șaptea pe net să te facă, bre, președinte? Dacă Ponta e așa bun de prim-ministru, ce-l mai sâcâi cu schimbarea ta!? Doar așa, ca să existe cineva și la Cotroceni, cât e „cine trebuie” la Palatul Victoria?

Cu asemenea aprecieri ieși total din rolul de opozant al unei guvernări, chit că sistemul constituțional te forțează să te pleci în fața majorității din Parlament. Traian Băsescu n-ar fi spus așa ceva niciodată într-o campanie. Ar fi promis tare și răspicat că nu-l mai pune pe Victor Viorel câte zile o avea, că gata, s-a terminat. E drept, că după aia l-a mai numit o dată. Dar după ce s-a asigurat că a câștigat președinția, nu în campania electorală. Dar e inutilă comparația, Băsescu ar fi dat de podea cu oricare dintre cei doi finaliști de anul ăsta.

Mi-e puțin neclar dacă România nu e pregătită pentru un președinte prea occidental ca Iohannis, dacă chiar merităm șmecheria de tip Ponta. Sau doar mintea lui Iohannis nu e încă pregătită pentru o asemenea șansă. Teoretic, Iohannis a fost mai prezidențial decât Ponta în dezbaterea asta. A fost mai în rolul descris de Constituția actuală: a fost politicos, solemn, serios, atent la reguli, capabil de obiectivitate, inclusiv de a-și cere scuze, a fost decent și onorabil. Numai bun pentru ce îi cere Constituția să fie, un mediator peste partide, cu rol ceremonial și de reprezentare.
Din păcate pentru el, aproape nimeni din țara asta nu așteaptă asta de la un președinte. Toate campaniile se poartă pentru un ipotetic președinte cu puteri totale, șef al Guvernului, legiuitor, patron al Justiției, îndrumător geo-strategic, lider spiritual, administrator de bloc, șef și director de întreprindere. Toate în unu.

Ori la rolul ăsta, Ponta l-a depășit șuierând. O fi avut întrebările dinainte, că prea avea copiuțele pregătite cu cifre și date. Dar a preluat „dictatorial” inițiativa, vărsând în platou cifre, statistici și procente, toate precedate de câte un „știți cât e cutare?” sau urmate de „așa e că nu știați cât era?”. Părea că se pricepe. Ce dacă a dus economia în recesiune după doi ani de guvernare? știa cât e pensia medie, ba chiar și cât are pensie soacra lui Iohannis mai bine ca ginerele. Trucuri de hoțoman, care nu știe nimic a doua zi fără foi în față, dar rupe gura târgului cu deșteptăciunea lui, mai ceva ca Cristian Gava când era copil, ca Vadim când spune date de naștere. Părea că a citit toată noaptea almanahe cu statistici de la Vanghelie, în timp ce neamțul părea că a intrat și el la un film în pauza de publicitate și nu prinde din zbor acțiunea.

La momentul de final, unde Iohannis pregătise ceva de o finețe și o subtilitate înduioșătoare, întrebându-l dacă îl va vota ca pe Rațiu și Crin duminică, Ponta i-a răspuns cu o ditai lopata țărănească peste față. Nu te votez, că ești doar o poleială de Rațiu și în interior ești Traian Băsescu.

Ce ironie să câștigi alegerile cu asemenea șah mat, când ești singurul urmaș politic al lui Băsescu rămas în competiție. Pentru că tot arsenalul cu care Ponta a câștigat acest meci e plagiat după Traian Băsescu: faza cu poleiala e luată după acel „nu îl votez pe Geoană pentru că e un om slab”, dar până în rărunchi de Băsescu. Cifrele – capcană despre pensii și secții de vot sunt imitație după knock-out-ul cu MTO-ul. Ba a existat chiar și un moment de tip „pisicul”, când Ponta i-a spus mârlănește lui Iohannis „la mine în birou sunteți foarte umil”. Dacă era cinstit măcar o dată în viață, micul mare impostor ar fi putut zâmbi înspre cameră și să spună: „această mârlănie o am de la Traian Băsescu, el m-a făcut prim-ministru, el o să mă facă și președinte, să vedeți!”.
E drept că aici și Iohannis ar fi putut avea și el o replică excelentă, dată de cei de la Kamikaze, dacă ar fi spus: dl Ponta vă promite că vă scapă de Traian Băsescu, eu vă promit că vă scap și de Ponta și de Băsescu. Dar, cum am stabilit în primul paragraf, sasul nici nu și-a propus așa o schimbare radicală.

Apropo de mârlănie, Realitatea TV era să întreacă orice normă și orice limită dând după o dezbatere cu cronometru pe ecran o emisiune cu unul dintre concurenți. A fost nevoie ca Victor Ponta să aibă el decența de a se retrage de la această slugărnicie mizerabilă, ca o premieră mondială să nu se producă. Rămâne, oricum, momentul de aur în care Lavinia Șandru îl întreba îndurerată pe Klaus Iohannis cum e posibil să vrea să fie președintele României câtă vreme încă n-a fost niciodată la Cernăuți și Chișinău. După care a urmat „întrebarea” pentru dl Ponta: „vă rog să le adresați un mesaj românilor din Chișinău și Cernăuți!” Într-adevăr, jurnalism de mare angajament. Și iată cum cercul se închide, după ce aceeași obscenă pretins-ziaristă o lingușea cu doar o lună în urmă pe Elena Udrea cu un interviu la fel de aiuritor. Să ne pregătim pentru o altfel de coabitare, zic. Cum sună Gabriel Oprea șef la SRI? Fumos, nu?
În general, la capitolul moderatori, până și acoperitul Turcescu părea cu multe clase peste descoperitul Rareș Bogdan cel plin de sine.

Și o scăpare freudiană a lui Ponta, care îl acuză, culmea, el de lipsă de politețe pe Iohannis și îi spune că are un limbaj care „nu vă face cinste și îi dezamăgește pe alegătorii dumneavoastră.” Știe șarlatanul foarte bine că nu la el sunt oamenii cu pretenții, dar e foarte mulțumit că la el nu-s ăia deștepți, sunt ăia mulți.

Cei 14 candidați la alegerile prezidențiale din 2014 au beneficiat de sute de ore de emisie. S-a vorbit despre ei și au pălăvrăgit ei înșiși din abundență, orinde s-a găsit câte un microfon deschis. La capătul acestor prelungite exerciții de libertate n-a rămas nici măcar o idee originală, nici măcar o jumătate de propoziție memorabilă.
În lipsă de idei, am aflat că e vorba de persoane.

Ponta: Vă promit că eu n-o să fiu niciodată ca ăla!
Iohannis: Eu sunt singurul care îl poate bate pe ăla!
Udrea: Eu sunt mai bună ca ăla!
Macovei: Sunt mai bună decât ăia!
Ponta: Nu-l credeți pe ăla, e manevrat de ăla!
Tăriceanu: Ăla a fost sub orice critică, mai bine ne aliem cu ăsta!

Și am ajuns în fața marii finale, când nimeni n-a mai vrut să vorbească cu nimeni. Adică, ar fi vrut, dar să vorbească fiecare în legea lui, la televiziunea lui, să nu îi spargă celălalt bășica de vorbe prin ceva neprevăzut. Ba chiar au început să se provoace între ei, să-și promită dezbateri de care nu mai știau cum să fugă mai tare țipând peste umăr la celălalt: „ia-l de pe mine că-l omor, praf îl fac dacă mai vine după mine!”. La ora la care scriu, cu o săptămână înainte de turul doi, nu știu dacă a mai avut loc respectiva dezbatere, evident, nici care e rezultatul votului.

esențial și neesențial; populismul luminat
Știu că se spune că e un vot crucial și un moment de cotitură. Într-un fel, e: sociologii spun că o generație are 20 de ani, patru alegeri din astea proaste și s-a dus o generație. În alt fel, poate nu mai contează atât de mult. Oricine va câștiga, o va face la o diferență de câteva zeci de mii, cel mult, sute de mii de voturi, comparativ cu alte câteva milioane de nevotanți. La un rezultat 50/50, nu se poate vorbi de un val, de o direcție spre care se mișcă țara. Pur și simplu așa ne va fi fost soarta.

Dacă vorbe memorabile nu ne-au rămas, eu unul am rămas din această campanie aproape încheiată cu imagini. Imaginile candidaților în vizită la popor mi se par cu adevărat esențiale. Acele imagini cu Victor Ponta într-o mulțime de babe cu batic, cu Elena Udrea între bărbați nerași cu cizme de cauciuc, prin noroaie. Cumva sunt esența „pontismului” (sper să nu ne pricopsim și cu un asemenea cuvânt, după „băsism”) – o formă cinică de populism și parvenitism. Pentru că nu-i vorba de aristocrați coborâți în rândul plebeilor. Scărmănați la origini, catindații noștri sunt tot fii și fiice din popor, au la prima sau a doua generație neamuri cam la fel, doar că „s-au scos”, nu mai par de aceeași obârșie. Poartă costume sau genți ca lumea bună din politichia evropenească, alături de care se așează la mesele summiturilor. Deosebirea e că atunci când Merkel sau Cameron își vizitează electoratul, nu ai același șoc vizual, același sentiment de jenă.

O jenă pe care politicienii noștri nu o au. Ar trebui să le fie rușine cu alegătorii lor, cum le e multor copii pricopsiți cu părinții și bunicii, de care s-au rupt. Să simtă o tristețe până la deznădejde văzând decăderea și neputința neamului lor. În schimb, instinctul lor de parvenire le spune că astfel de stări de moleșeală le-ar fi fatale, că șansă ca asta de vremuri tulburi nu mai prind ei în veci. E acum ori niciodată, ca în imn! Orice bun socialist știe că săracii sunt mană cerească, știe că funcționărașul cu leafă minimă tot la tine trage, că pensionarul ponosit se uită la televiziunile de știri ca la candelă, așteptând vești despre indexări. Ponta, cel mai ticălos produs al acestei generații tupeiste și grăbite, e chiar mândru de românitatea lui, sinonimă cu „sărăcia, nevoile și neamul”. Ar fi groaznic pentru el să se trezească într-o societate în care elevii silitori chiar să ajungă cineva, în care nu se mai stă cu mâna întinsă.

Victor Ponta barcuta Elena Udrea si taranii Elena Udrea, tarani Victor Ponta babe
Sursa foto: Hotnews, Realitatea, Domino Gorj, Facebook

Spre norocul lui Ponta, nici Iohannis nu dă semne că ar putea intra în vreo vibrație emoțională cu poporul. Și nu din motive irelevante de etnie. Mi-e greu să îmi imaginez empatizând cu semenii pe unul care explică nătâng că a investit în case, nu în copii. E drept că nu câștigi alegerile criticând alegătorul, dar visez un politician scos din minți de prăbușirea românilor, de rătăcirea lor atât de civilizația tradițională, cât și de cea modernă. Se cheamă că îmi doresc un populist autentic? Tot ce-i posibil. Unul, care să-și jure să vindece talpa țării de spaima înfometării, care-l dezumanizează pe cel ce-o îndură. Unul înfuriat că trebuie să ia parte la băi de mulțime cu inși netrecuți în prealabil pe la baie. Chiar așa, unul care să pună creșterea consumului de săpun și pastă de dinți înaintea creșterii PIB. Iar apoi să își propună să ne deschidă pofta de a deveni o civilizație admirată, genul ăla de civilizație, care construiește case pe care turiștii vin să le fotografieze, nu hărăbăi de beton și șandramale peticite. Trebuie să ai cumva un simț admirativ și iubitor al potențialului ratat de acest popor, ca să te doară neputința lui de-a se ridica în cel mai favorabil context internațional ce i-a fost dat, poate de secole. Să simți ce-ar fi putut fi, să știi cum îl poți cârmui înspre acolo, cuprins de furie sălbatică împotriva a orice l-ar ține în loc. Iaca aiasta se cheamă viziune, un cuvânt pe care îl tot rostogolesc toți în necunoștință de cauză.

Și mulți slabi de minte se reped să arunce cu pietre-n turmă că votează greșit.

în inima și-n pielea pesedistului

Știu, cine nu votează împotriva lui Ponta nu își servește patria și o lasă pe mâna hoților. Cum s-au anunțat rezultate votului au și apărut ocările cu năduf împotriva neamului ăsta fără noroc și îndărătnic, care nu îi merită pe cei ce se simt mai răsăriți. Și îndemnurile la emigrare, urmate de alte sudalme. Au apărut și statisticile despre votanții lui Ponta: mai de la țară, mai fără carte, mai bătrâni, mai înapoiați. Nicăieri n-am văzut efortul de a înțelege ce-i în mințile lor, acolo unde, se pare că Gâdea, Crețuleasca și Ciutacu intră mai ca acasă decât Mihăieș și Andrei Cornea.

Am străbătut săptămâna asta țara până departe în Bucovina. Trecând peste Moldova de sud, care parcă a rămas pârjolită de la porunca lui Ștefan, am fost expus vizual la o supra-doză de Ponta. În toate combinațiile posibile. De la strângerile de mână cu Piedone „ca la mama acasă”, la umăr la umăr cu anonimi primari de comună, lângă bannere puse în sate cu „doar Ponta protejează pensiile”. Apogeul a fost pe undeva prin Neamț, unde era încadrat de Culiță Tărâță și Gabriel Oprea, pe un cearceaf, care cred că vorbea despre mândria de a fi hoț.

În România fără dinți în gură și înăcrită de transpirație, care-l votează pe Ponta, problemele de ordin penal trec la detalii. Strategii „dreptei”, care au crezut că pot doborî un șmecheraș, denunțându-l pentru plagiat unei populații îndoite de foame, își merită titlul de ridicoli. La colțul mesei de birt, unde se bea Unirea și Albacher ar fi mers cel mult niște dezvăluiri despre „căși”. Poate dacă le-ar fi tradus cineva că hectarele de pădure pentru care cerea șpagă Hrebenciuc, ca să fie trecute de la stat la un particular fără drepturi, echivalează cu suprafața a 5 orașe bunicele. Să ne imaginăm Craiova, Brăila, Ploiești și Pitești fără nicio stradă sau clădire, doar codru, cât vezi cu ochii din elicopter. Închidem ochii o secundă și aceeași suprafață uriașă e defrișată, rămân doar butucii și vilele urmașilor guzganului (castorului) rozaliu. Cam așa arată imaginea unui jaf de proporții pesediste pentru cine are reprezentarea suprafețelor în hectare și a milioanelor de euro.

Dacă te naști într-un oraș de provincie, dezindustrializat, nu-ți arde de asemenea calcule și viziuni. Nu doar unui pensionar, dar nici măcar unui tânăr din Bacău nu îi poți cere socoteală „că nu-i de dreapta”. Căci analfabeții dreptei așa au pictat la noi această orientare, ca pe o ideologie darwinistă, fără mamă și fără tată. Dacă s-ar fi educat ei înșiși înainte de a deveni propagandiști, ar fi putut găsi exemple concrete despre cum dreapta a ridicat din sărăcie câteva sute de milioane de oameni sau ar fi aflat cum poate apăra conservatorismul decența creștină, miezul cel mai pur al celui simplu. N-ai cu cine, domle, nu pentru că poporul e de țărani, ci pentru că liderii nu-s școliți cum se cuvine!

Nici fudulia ardelenească nu-și are rostul aici. Nicăieri în Transilvania, Ponta nu știu să fi fost cu mult în spatele contracandidaților. Lăsând votul deoparte, situația nu-i mai veselă în orășelele sărăcite de dincolo de Carpați. La Reghin, Mediaș, Hunedoara sau Agnita vezi câte 2-3 magazine second-hand prin centru, farmacii, ceva sucursale de bănci și cam asta e toată dezvoltarea capitalistă. Ca și la Vaslui sau Călărași, e nebunie curată să concepi planuri de mici afaceri în zonă. Nici măcar pentru micul comerț de scara blocului nu e putere de cumpărare suficientă, că de producție nici nu poate fi vorba. În multe pensiuni s-a investit un volum uriaș de muncă pentru dotare, dar zona stagnează și turismul nu are cum să fie un colac de salvare.

Există multe orașe, care au cunoscut dezvoltarea doar în cele maxim două decenii de industrializare comunistă; când resursele întregii țări s-au îndreptat spre câteva combinate, cum a fost la Galați, Reșița sau Călărași. Pentru locuitorii lor reușita pe cont propriu nu-i prima idee care-ți vine în cap. Cel mult poți spera la o iluzorie redistribuție făcută de un stat paternalist și centralist. Sau în prelungirea agoniei prin ajutoare sociale. Ca să vezi mai departe, că tocmai sistematizarea jafului și izolarea îți ți în loc dezvoltarea, trebuie să ai o viziune de genul celei cu pădurile cât patru orașe, în care doar șpaga luată o dată e cât niște cartiere. Dar am convenit că nu-i treaba votantului să aibă viziune, ci a liderului. Ori în actuala garnitură de 14 concurenți nu am întrezărit vreunul pe care să îl bănuiesc de așa valențe.

patriotismul emigrantului

În orașele fără speranță și în satele depopulate există însă licărul de speranță al emigrației. Dacă există un „Romanian dream” al acestei generații, atunci el se petrece în afara țării. Câmpurile din Spania, șantierele din Italia, azilurile de bătrâni din Anglia au devenit America românilor. E mai multă iubire de țară în cei ce plâng de dorul celor lăsați acasă, decât în patrioții ce nu s-au dat duși, convinși că sunt buricul universului. Sau în cei care cred, ca Funar, că Deutschland înseamnă în germană „țara dacilor”.
Și fix aici e posibil să-și rupă gâtul sistemul lui Ponta, bazat pe o cunoaștere mai bună a reflexelor condiționate ale unui public captiv. Ponta a reușit să fie prima dată „președintele care unește”, când am văzut români din țară solidari cu românii de afară. Acolo am simțit, după multă vreme, fibra curată a unui naționalism cinstit și benign, când la București se striga „vor să conteze, lăsați-i să voteze!”.
Mecanismul instinctelor primitive spunea că rămașii acasă să îi privească cu invidie pe cei ce se salvaseră prin fugă, pe trădătorii, care „nu mai mănâncă salam cu soia”, cum ar fi spus românul mândru în 90. Să-i ia cu dispreț pe „căpșunari” sau să ceară pierderea dreptului de vot ca la referendumul din 2012. Dar uite că ceva diferit s-a întâmplat, o coardă s-a rupt și s-a văzut o solidaritate națională pură, un mod frumos de a rezona cu unii de-ai tăi, pe care nu-i cunoști, dar îi vezi umiliți în patriotismul lor revoltat, stând la cozi șase ore pentru un vot poate fără valoare.
Dacă românii din țară vor demonstra că sunt capabili să ridice un val de solidaritate cu milioanele de semeni alungați de acasă de lipsa de șansă, există încă o șansă ca acest sentiment național să rămână viu și în cei plecați, care ar putea, cândva, întorcându-se, să ridice și să civilizeze țara. E poate o utopie, poate un scenariu posibil.

PS: cum am votat
Acestea fiind spuse, fără prea mari așteptări, să vă spun și cum am votat și cu ce impresie am rămas despre participanții la această cursă.
În primul tur, am votat-o pe Monica Macovei, știind că n-are nicio șansă. Ba chiar ne-ar fi băgat într-un mare bucluc dacă făcea minunea să intre în turul doi, căci n-avea sub nicio formă capacitatea de a coagula jumătatea necesară de electorat. Recunosc, am votat mai mult legenda decât persoana. În privința persoanei nu sunt elucidat, îmi face impresia unui om cu o evidentă traumă psihică, victima unei mari suferințe personale, dar prea multe n-aș ști să spun despre cum e ca om. Am considerat însă fenomenul DNA din ultimii doi ani o nesperată rază de soare, o evoluție pozitivă ce merită aplaudată și continuată. Nu e doar meritul doamnei Macovei, dar a fost cea care a acceptat să încarneze acest fenomen justițiar.
În rest, cred că nu se potrivește unui profil prezidențial și nu are o rază de competență sau măcar de interes mai mare decât cea a justiției, deci nu ar trebui să mai țintească mai sus decât postul de ministru al Justiției. Am dat un vot simbolic, dar mi se pare o idee proastă să își facă propriul partid. Ar fi un partid personal și obsesional, inutil în contextul în care de bine de rău există viitorul mastodont PNL, ca pondere la PSD. Ar fi mult mai benefic dacă, de pe platforma celor 5% ar avea abilitatea să își negocieze un statut de platformă internă cu oarecare independență în acest nou conglomerat.

În turul doi îl voi vota pe Klaus Iohannis, idiferent de ipotetica dezbatere finală, așa cum aveam de gând înainte de turul I. Găsesc că are un mare potențial comic, în felul solemn de a apăsa cuvintele înainte de a spune tărăgănat o platitudine, de parcă se pregătește să rostească o declarație pentru cărțile de istorie. Îl voi vota pe săsălău din viclenie românească, de mitic bucureștean. Mă încântă ideea de a-i păcăli și deruta încă o dată pe occidentali, care ar putea crede că suntem altfel decât suntem. Sau măcar de a-i contraria pe cei ce ne știu deja ca un cal breaz. N-am așteptări de la el, dar pare numai bun pentru rolul plat rezervat președintelui de această constituție ineptă, în care cel mai votat politician n-are decât puterea de a-l numi pe cel mai puternic om în stat.

Pornind de la așteptări negative, pot spune că Victor Ponta mi-a produs surprize aproape de admirație. Am avut instinctual un fior de teamă încă din clipa în care a fost ales în fruntea PSD-ului, simțindu-l mult mai capabil în rele decât Geoană. De altfel, de la căderea lui Iliescu, PSD-ul tot încearcă să găsească un om de fațadă cât mai ingenuu, cu care să păcălească prostimea. Nu le-a ieșit de nicio culoare cu Năstase, prea arogant și prea lacom, nici cu Geoană, prea prostănac și stângace, dar e cât pe-aci să le iasă cu Ponta. Ceva din figura lui de licean debil (sau de babă coreeană, cum îi spunea noul aliat, Vadim) îl ajută să îi facă minciunile credibile. Pentru că acest impostor de profesie are un real talent pentru minciuna sfruntată, dar greu de demontat, pentru că răstălmăcește și premisele, nu doar concluziile. E un mister pentru mine cum a reușit să păcălească atât de multă lume atât de mult timp. Cum guvernează de doi ani spre recesiune fără mari mișcări de protest și cu o aparentă popularitate. Aici trebuie să îi recunoști o înzestrare nativă „talentatului domn Ripley”. Dacă va fi ales președinte, va fi interesant de văzut cum se va lepăda de partid, rămânând doar anturat de o gașcă intimă și dubioasă cu legături în afaceri, media, SRI și SIE. Nu ne va fi ușor, nici nu vom fi foarte mândri, dar cred că va deveni foarte docil cu partenerii occidentali, lucru care cumva ne va salva. Măcar speranța asta s-o avem.

Elena Udrea mi se pare cea mai mare dezamăgire a acestei campanii. Într-un fel și Monica Macovei își depășea condiția candidând la o asemenea funcție, dar ea a reușit să o facă decent și lipindu-se de o idee abstractă, de justiție. Pe când Elena Udrea s-a penibilizat coborând vizual și prin slogan spre aluziile hormonale. A jucat cartea feminității în pragul ofilirii, total inadecvat pentru rolul în care se visa. Sau a fost doar un pion pe o tablă mai mare. A reușit să îl înfunde pe un președinte cu ceva realizări istorice, într-o zonă a slăbiciunilor de alcov, deși, mă tem pentru el că s-ar putea dovedi mai târziu că legăturile erau mai curând bănești decât trupești. Depinde cât de departe merg anchetele lui Cocoș. În fine, deși mi-au displăcut atacurile josnice la adresa ei, a reușit abia după primul tur să își transforme partidulețul personal într-o târfă deschisă la negocieri, care nu mai interesau nici unul dintre pretendenții rămași în cursă. Doar un mic grup de „loiali până la capăt” și lefegiii din trustul B1-EVZ au rămas să se penibilizeze alături de o divă între două vârste, care face cu ochiul și lui Ponta și lui Iohannis, în timp ce-i atacă cu vocea spartă, fără să fie luată în seamă.

Călin Popescu Tăriceanu luptă cu sârg pentru a prinde din urmă eticheta pusă de Becali, de „very important papagal”. Poate doar Theodor Meleșcanu, cel susținut de Dogaru și de fanii lui Putin pentru 1% să se fi acoperit mai mult de ridicol. Eternul ginerică al socialiștilor, Tăriceanu pare foarte mândru de promisiunea că va fi numit prim-ministru. Dacă va fi, deși nu cred, atunci înseamnă că situația lăsată în urmă de Ponta e atât de înfiorătoare încât e căutat un fraier liberal, care să fie arătat drept făptaș. Dar mă îndoiesc că va fi mai mult decât un zăhărel arătat lui Tăriceanu, ajuns în liota de aplaudaci ai lui Nimeni-Ponta, alături de Vadim, Dan Diaconescu, Gigi Becali și gloriile cu spinări încovoiate, casa regală, Emil Constantinescu și Victor Ciorbea.

Sinuciderea lui Robin Williams mi-a prilejuit o discuție cu cineva, ocazie cu care am spus că o fi fost răposatul amuzant, dar în materie de stand-up comedy sunt alții peste nivelul lui, chiar dacă nu atât de cunoscuți. Despre morți, numai de bine și în calitatea mea de sinucigaș amator am compasiune pentru suferința dusă în spate de oricine sfârșește în acest mod. Cu un amendament pentru milionarii sinucigași, pe care îi consider îngrozitor de egoiști. Poate nu mai vezi sensul vieții pentru tine, poate nu te mai regăsești în cariera aleasă, în viața de cuplu, în orice. Dar când ești milionar îți rămâne încă posibilitatea de a te dedica altora într-un mod plăcut. Poți să-ți creezi propria insulă de frumos într-o țară oarecare, la marginea unei păduri și a unui râu, să ajuți o mână de copii, să crești cai, câini, flori, orice îți aduce bucurie și să te simți împlinit doar văzând acele ființe, care au nevoie de tine și cărora le transformi existența. E doar o idee.

În materie de comedie, există o mică diferență între mașinăria de la Hollywood, care înseamnă zeci de scenariști sclipitori, care creează situații comice și oportunitatea unui actor de a se pune o valoare și stand-up. Aici e ca la acrobațiile fără plasă. Eși singur ca în cușca cu lei în fața unui public necruțător. Artistul de stand-up poate să aibă mai puțin talent actoricesc, sunt și cazuri în care respectivii ar fi incapabili să interpreteze orice rol dramatic. Dar trebuie să aibă substanță în mesajul transmis, darul de a stârni curiozitatea, de a păcăli publicul, ducându-l pe o pistă falsă, încât poanta să îl ia prin surprindere. În stand-up e nevoie de subtilitate adevărată, uneori glumele sunt făcute să rămână în mintea ascultătorului mult timp după ce le-a auzit în sală. E mult mai mult decât o grimasă de-a lui Jim Carry, deși și pentru asta pot avea tot respectul.

George Carlin
Regretatul George Carlin era în felul lui un predicator. Își transmitea propria ideologie în momentele de pe scenă. Nu îi împărtășesc ateismul, nici cinismul, dar pot să admit că le împacheta într-o admirabilă inteligență. E imposibil să găsești un politician, care să fi pus un diagnostic atât de precis societății actuale, care să fi caricaturizat atât de bine ipocrizia și conformismul. Probabil de-asta nici nu prea avem pe cine vota, ca să schimbăm ceva. Dar, cum spunea Mark Twain, dacă votul ar putea schimba ceva, probabil ar fi ilegal.

Chris Rock
Un stil ceva mai comercial și alert, ceva mai spre Eddie Murphy și Will Smith, dar plin de poante. Memorabilă distincția dintre „bogați” și „cei care au avere”. „Shaquille O’Neal e bogat. Patronul alb, care îi semnează cecul de salariu are cu adevărat o avere. Dacă Bill Gates s-ar trezi într-o dumineață cu cât are Oprah s-ar arunca pe geam.”

Dave Chappelle

Eddie Griffin

Frank Caliendo

Pen Gillette

Jerry Seinfeld
Am crescut cu serialul lui, inegalabil în materie de serial de comedie. Încă mai am replici din el în cap pentru te miri ce situație din viața de zi cu zi. Încă mă uimește cum poate fi comic cu stilul lui arogant și fără talent actoricesc, dar uite că îi iese de fiecare dată.

Groucho Marx
Și pentru că am intrat în zona monștrilor sacri, care au făcut istorie în comedie, nu pot să nu-i amintesc pe frații Marx.

Monthy Python
Poate nu se încadrează neapărat la stand-up. Dar în materie de umor englezesc, Monthy Python sunt regii neîncoronați ai absurdului și subtilității comice.

Woody Allen
Woody Allen an făcut și el numere de stand-up, dar sunt mai greu de găsit într-o formă unitară pe YouTube. Rămâne însă un geniu al comicului de limbaj, din aceeași galaxie cu „tăcuții” Charlie Chaplin sau Buster Keton.

Să te bucuri că se face dreptate în cazul unor infractori foarte periculoși, e o datorie patriotică. Pași lenți pe care Justiția i-a făcut în ultimii 5 ani sunt cea mai semnificativă transformare din societatea noastră de la intrarea în Uniunea Europeană. Sunt pași care merg în linia directă a Revoluției, abandonată în deceniul și jumătate de stagnare ce a urmat primelor mineriade.
E, după știința mea, pentru prima dată când un general de Securitate o pățește în mod serios. Pentru că n-am niciun dubiu că Dan Voiculescu nu putea fi un simplu turnător, în anii când avea în subordine colonei ai temutei instituții.

E tot o premieră că Justiția dictează măsuri din aria „confiscării extinse”, pentru acoperirea imensului prejudiciu. Un concept pentru care s-a luptat inclusiv în Parlamentul European Monica Macovei, cea care, pe vremea când era de aceeași baricadă cu Traian Băsescu, a pus pe picioare instituții precum DNA și ANI, care s-a luptat pentru trecerea de sub control politic a magistraților și care a adus în sistem tineri ambițioși ca Daniel Morar și Laura Codruța Kovesi. Judecătoarea Camelia Bogdan, cea care a dat verdictul în dosarul ICA e aproximativ de vârsta mea. Are 33 de ani, avea deci vreo 9 ani la Revoluție și poate nici nu își dă încă seama că tocmai a dat un bobârnac înainte întregii societăți.

A fost un proces drept, târât timp de șase ani de avocații apărării, în zeci de termene de judecată, cu nenumărate expertize, administrări de probe, audieri de martori, excepții de neconstituționalitate, recuzări ale completelor de judecată. Câțiva dintre cei mai scumpi avocați de pe piață au folosit cele mai inventive tertipuri pentru a împinge spre prescriere cauza. (Ca să avem o idee, avocatul Mateuț le cerea celor din clanul Bercea un onorariu de 200.000 de euro pentru apărare. Cât a încasat de la Dan Voiculescu în anii ăștia, e greu de estimat.) Nimeni nu poate spune că nu a beneficiat de un proces corect, după toate procedurile imaginabile. Dan Voiculesc însuși s-a folosit de două ori de alegerea în Parlament și de demisie pentru a avea imunitate și apoi, pentru a muta procesul la prima instanță, când statutul imunității a fost schimbat prin lege.

Iar acestea sunt doar chichițele judecătorești. Adevărul despre această poveste e mult mai simplu. Cu o sută de mii de euro s-a plătit un teren de peste 30.000 de mp pe malul lacului Herăstrău, pe care se aflau 17 clădiri, însumând circa 10.000 de mp de construcții. O mică avere estimată la 60 de milioane de euro, pe care nutriționistul Mencinicopschi ar fi trebuit să o apere, în calitatea sa de manager al avutului de stat. Nu politica sau lupta cu Traian Băsescu l-au înfundat pe Dan Voiculescu, ci propria lăcomia. Omul care a avut pe mână fonduri de circa două miliarde de dolari în momentul căderii comunismului, s-a lăcomit la un tun imobiliar dat la peste un deceniu de la acel moment. La vârsta lui, și cu asemenea avere, putea să se retragă pentru a se dedica unor fapte filantropice, putea face agricultură sau orice altceva. Sau presă, dar nu a făcut niciodată așa ceva.

Toate instituțiile sale media au fost fie instrumente de propagandă, pentru a-l feri de lege, fie pentru a câștiga influență politică. Sau mașinării murdare de făcut bani. Ori prin șantajarea unor oameni de afaceri, ori prin presiuni pentru contracte de la stat ori pur și simplu vânzând mizerii unui public îndobitocit. Ce a câștigat telespectatorul hrănit cu Țociu și Palade, cu Capatos, Daniela Crudu, Loredana Chivu, Simona Gherghe? Aboslut nimic. Cum nimic nu au câștigat nici cei ce s-au uitat ani în șir la manipulările grosolane ale lui Gâdea. Au devenit mai civilizați, mai infomați? Nu, au rămas doar cu un sentiment difuz de ură împotriva unui adversar omniprezent, denumit generic „băsism” de către secta antenelor. O sectă pentru care sunt nevinovați toți cei ce au avut probleme cu legea: Sorin Ovidiu Vântu, Corneliu Iacobov, Adrian Năstase, Radu Mazăre, Nicușor Constantinescu, Relu Fenechiu, Decebal Traian Remeș, Dan Radu Rușanu, Mihail Vlasov, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, George Copos, Dinu Patriciu, Gigi Becali ș.a. Toți sunt victime ale unui sistem politic represiv, în viziunea lui Gâdea și Badea. Adică toți cașaloții pe care toată România se bucură să îi vadă anchetați și cu cătușe la mâini.

Să ataci Justiția nu mai ține de libertatea presei, cum încearcă diversionist apărătorii infractorilor să sugereze. Dan Voiculescu și toți cei amintiți mai sus nu sunt condamnați pentru delicte de opinie, pentru opinii exprimate. În toate aceste cazuri vorbim de potlogării simple, cărora le-a căzut victimă bugetul public, la care contribuim toți. Deci fapte de drept comun. Dar putem să ne imaginăm și altfel de fapte, ce puteau fi comise de un patron de presă. Dacă Dan Voiculescu ar fi fost implicat într-un caz de tip Cioacă. Sau dacă avea de achitat o amendă rutieră. Imaginați-vă că seară de seară angajații săi ar fi făcut dezvăluiri despre polițiștii, care le hărțuiesc patronul. Și l-ar fi făcut gras, chelios, prost, milițian, pe polițistul, care a îndrăznit să dea amenda respectivă. Iar apoi ar fi chemat lumea la mitinguri de protest și la acțiuni împotriva Poliției. S-ar mai fi putut numi așa ceva presă liberă sau jurnalism!?

Exemplul e poate nefericit ales. În studiourile Antenei 3 s-a aflat zilele acestea în mod repetat șeful sindicatului polițiștilor, care a apărat insistent un infractor dovedit și condamnat, împotriva puterii judecătorești. Așa ceva mi se pare mai grav până și decât prezența unor politicieni iresponsabili ca Ecaterina Andronescu, Codrin Ștefănescu sau Ioan Ghișe între apărătorii infractorilor de drept comun.

Recent am avut neplăcuta surpriză să fiu nevoit să apelez la poliție pentru a reclama niște escroci. E un caz minor, aproape ridicol, dar încă nerezolvat. Poate o să vă povestesc cândva. Dar în ziua în care am fost pentru prima dată în viață într-o secție de poliție pentru altceva decât acte banale gen buletin, pașaport, permis auto, m-am gândit la ce îmi spusese escrocul: te duci degeaba la poliție că n-are ce să-ți facă. Pentru moment, timpul îi dă dreptate lui, dat fiind că respectivul continuă să ducă cu vorba și polițiștii și să își ia inclusiv angajamente scrise pe care nu le respectă. Dar în ziua în care am depus plângerea (verdictul lui Felix nu se dăduse) mi-am zis: dacă au putut să fie dovediți escroci de calibru național ca Vântu și Năstase, sigur am și eu o șansă să mi se facă dreptate cu nemernicul ăsta de două parale! Aici nu mai e vorba de politică sau de simpatiile noastre pentru o televiziune sau alta (niciuna nu e demnă de respect!). Cazul Dan Voiculescu și orice caz de corupție înaltă rezolvat ne privesc pe toți și înseamnă o speranță în plus. Dacă cei care ne-au distrus prezentul pierd câte ceva, noi, ceilalți, care am suportat și achitat ticăloșia lor, câștigăm măcar o speranță pentru viitor.

Cei aproximativ 2000 de pensionari comunistoizi, care s-au dus la „recensământul proștilor” organizat sub forma unei plimbări cu (Adrian) Ursu în fața Cotrocenilor sunt partea de Românie care ne-a amanetat viitorul. Același tip uman, care aplauda minerii pentru violență și sălbăticie. Revanșarzi, înăcriți de ură și de propria neputință, egoiști, frustrați pe orice tânăr ce s-ar putea ridica. Am mai scris și cu altă ocazie despre acest tip uman, cred că l-am descris suficient de bine atunci, ca să nu mai revin. Nu știu cum au reușit să se perpetueze și să rămână tot bătrâni și proști la un sfert de veac de la Revoluție, dar cea mai bună veste e că sunt din ce în ce mai puțini și mai lipsiți de vlagă. Spre deosebire de protestele de acum două ierni, de data asta secta lui Gâdea nu a mai reușit să scoată din casă hipsterimea. E încă un semn excelent că ne mișcăm în direcția bună.

Între Estul, care propune drept model despotismul, și Vestul, care doar în vorbe își respectă valorile civilizatoare, stă Orientul Mijlociu, cu nesfârșitele lui bătălii. Ochii închiși la crimele petrecute acolo de „avanposturile” civilizației euro-americane, sunt chiar nucleul ipocriziei occidentale. Acea ipocrizie, care naște în metropolele Vestului generații pline de ostilitate, care consideră întreg sistemul o farsă.
Acoliții Rusiei în regiune sunt dictaturi nefrecventabile, protejații Americii sunt criminali frecventabili, de la șeicii petrolului, la Israel.

Când știrile despre ocupația israeliană din Palestina nu lipsesc în totalitate din presă, ele sunt de un dublu standard revoltător. De pildă, actuala invazie împotriva palestinienilor din Gaza e prezentată ca un război între Israel și Hamas. De ce nu între palestinieni și IDF? Pentru că acesta e „numele de brand” al armatei israeliene, „tzahal”, englezit ca „Israeli Defence Forces”. Forțe de apărare, care se apără tot mai departe de granițele vagi ale Israelului și tot mai adânc în teritoriile palestiniene. (Deși, oficial, Israelul nu și-a definit niciodată granițele, ca învecinându-se ca în bancul despre Rusia, „cu cine vrea”.)

Dacă Hamas, care e singura organizare militară a palestinienilor, care nu au o armată propriu-zisă, e etichetat ca organizație politico-teroristă, atunci și IDF ar trebui să primească acest epitet. IDF susține armat politica de colonizare a teritoriilor palestiniene, asistă buldozerele care demolează locuințe, defrișează livezi, taie accesul la apă potabilă și gaze, construiesc ziduri de ghettouri în jurul regiunii. Săptămâna aceasta a bombardat o școală ONU și și-a exprimat mirarea că au existat victime, din moment ce intenția de demolare a școlii fusese anunțată. Apoi a ucis cu arme cu lunetă supraviețuitorii unor bombardamente. Bombardamente ale căror victime sunt, potrivit CNN, în proporție de 80% civili, fiind uciși mai mulți copii decât membri Hamas.

Războaie au existat de când lumea, evreii au fost în ele și victime și agresori, de-a lungul istoriei. Ce e nou și relevant pentru evoluția civilizației noastre e felul în care a reușit să fie branduită o armată, IDF, pe internet. Recent, pe Facebook au apărut îndemnuri pentru „fanii” armatei israeliene din toată lumea, de a se fotografia în ținute cât mai sexy și să posteze imaginile în semn de solidaritate cu soldații.
Iată primul război care e vândul ca fiind cool și sexy. Ar putea fi chiar primul război, care să se auto-finanțeze din publicitate. Să poți da reclame la șampon, parfum și snacks-uri în pauzele dintre bombardamente.

E ceva ce nu era cu putință acum câteva generații, când lumea vestică era încă impregnată de morala creștină, care îi păstra lucid discernământul. Acum e posibil orice, au apărut noile generații, hiper-sexualizate, crescute cu pornografie, într-o bulă mediatică artificială, din care le e greu să distingă realitate de ficțiune. Un război în care (dată fiind demografia arabă) mor mai mulți copii decât soldați poate lua like-uri, dacă e asezonat cu imagini senzuale. O pereche de sâni sunt mai ușor de „plăcut” decât trupuri mutilate, mintea omului pare un mecanism simplu și ușor de manevrat.

În vremea asta, în marile metropole ale Europei, Paris, Londra, Geneva, au loc mitinguri de condamnare a invaziei israeliene în Gaza. Sunt mitinguri, care se termină cu incidente și ciocniri cu Poliția pentru că, surpriză, nu sunt autorizate. Propaganda spune că Iraelul e singura democrație din regiune. Probabil, dar nu și pentru arabii din teritoriile ocupate, care nu au nici drept de vot, nici dreptul de a se urca în aceleași autobuze cu majoritarii, nici dreptul de a se căsători și a crește copii cu femei/bărbați din etnia dominantă. Dar să zicem că e democrație în Israel, din moment ce au putut avea loc admirabile manifestații pentru pace la Tel Aviv. Întrebarea e dacă Vestul, unde nu pot fi autorizate manifestații de protest față de politica unui stat de pe alt continent, mai e democrație mai mult decât cu numele.

Nu-i vorbă, că populația majoritară nu s-ar fi înghesuit să participe. La mitinguri participă din ce se vede mai mult imigranți, femei cu văl, arabi stabiliți la Paris și Londra. La fel cum organizațiile anti-discriminare din America ale evreilor au tot mai puțini susținători de alte origini. Oamenii s-au plictisit de disputele astea, de ce și-ar bate capul? Așa arată lumea „multiculturală”, fragmentată pe grupulețe identitare și minorități. Fiecare își cere drepturile proprii, dar nimănui nu-i pasă de probleme „care nu-s ale lui”. Oamenii vor să vadă doar sâni și fese, cărora să le dea like.

Palestinienii uciși doar în ultima săptămână n-ar încăpea în avionul malaezian doborât în Ucraina. Dar ei nu încap nici în buletinele de știri, cel mult la știrile pe scurt, și atunci cu multe nuanțări și precizări. „Omenirea civilizată” a decis demult că fac parte dintr-un fel de specie de sub-oameni, care trebuie stârpiți ca buruienile, dar se încăpățânează să nu dispară din calea proiectului mult mai civilizatului Israel.

Un Israel, care a apărut cam ca republica Donetsk a separatiștilor ruși, care doboară avioane de pasageri cu rachete sofisticate. Înainte să existe un stat și o armată (evident, civilizată), ideea sionistă era pusă în operă de brigăzi paramilitare, care practicau același gen de terorism ca separatiștii ruși, ca unele grupări palestiniene. Acum Israelul dispune de cele mai sofisticate arme, de la bombe nucleare la drone, bombe cu fosfor, care ard pielea până în carne și tot felul de alte arme chimice, submarine nucleare, scuturi anti-rachetă și cam orice îți poți imagina în materie de tehnică militară. Și folosește mare parte din tehnica asta împotriva unor civili neînarmați sau împotriva unor grupări, cum e Hamas, care dispun cel mult de arme automate și lansatoare de rachete. O populație, închisă între ziduri mai înalte decât zidul Berlinului, fără aviație, fără apărare antiaeriană, fără tancuri. O asemenea confruntare nu poate fi numită război, ci măcel. Dar pentru lumea civilizată, ceea ce face în mod sistematic și calculat guvernul lui Benyamin Netaniahu nu se califică la terorism, ci la „operațiuni militare”.

Culmea umanismului e practica armatei israeliene de a telefona locatarilor clădirilor ce urmează a fi distruse. Sau tragerea unei rachete cu încărcătură redusă, urmată de racheta, care rade de pe fața pământului casa sau blocul respectiv. Să primești un asemenea telefon cinic îmi sună mai mult a teroare, decât a act umanitar. Nici n-aș ști ce să fac după un asemenea telefon. După cum nu cred că încălzește pe cineva că e ucis de soldați în uniforme cu toate însemnele, sau de inși cu cagulă pe față.

Da, dar Israelul, oricâți palestinieni ar ucide, oricâte case ar demola, pentru a face loc coloniștilor și a mai câștiga o bucată de pământ din acel deșert, e „singura democrație din Orientul Mijlociu”. Merită să fie susținut, orice ar face conducătorii săi. Tocmai aici e problema: Despre Netanyahu nu am niciun dubiu că se încadrează perfect în descrierea unui terorist. Dar popoarele, care votează asemenea asasini ca să le reprezinte, pot rămâne inocente? Și nu vorbim doar de cazurile grotești, ca israelienii, care se adună să ovaționeze atacurile cu rachete. (Reportera CNN, care i-a catalogat ca mizerabili, a fost concediată.) Vorbim chiar de societate în ansamblul ei.

Lucrurile nu stau foarte diferit nici în țări mai puțin democratice, cum e Rusia. Societatea rusă e căzută în fascinația machismului micului Putin, care plutește la cote de popularitate de peste 80%. Nici măcar flagrantul actului de terorism comis de separatiști cu armele și logistica Moscovei nu vor clinti această mică statuie. Pentru că nu au clintit-o nici masacrele din Cecenia, nici lichidarea ziariștilor incomozi.
Iar Occidentul nu duce nici el lipsă de persoane pașnice fascinate de forța emanată de politicieni de un egoism monstruos, pentru care crima nu e decât un instrument în exercitarea puterii.
Până și vizionarul Ron Paul dezamăgește perindându-se pe la postul de propagandă al Kremlinului, Russia Today, pentru a le aproba tezele militariste.

De fapt, problema rusă pleacă din modul total amoral în care a clasat istoria sovietică. Dacă germanii s-au căit sincer, uneori cu asupră de măsură după atâta timp, pentru crime de care nu pot fi făcuți răspunzători nepoții și strănepoții, rușii se mândresc încă cu trecutul sângeros al erei staliniste. Deci Occidentul nu are să aibă câte surprize dorește în ce privesc criteriile morale ale „omului nou” rus, malformat din homo sovieticus.

Răsăritul nu dă doi bani pe moralitate, în timp ce Apusul e bolnav de ipocrizie, mimând iubirea de dreptate doar în retorică. Cât de departe s-a îndepărtat establishment-ul occidental, în speță cel american, de ce era cândva – expresia politică a unei societăți creștine, se poate vedea prin manifestările sale la periferia imperiului global. Atrocitățile comise de grupări pretins islamice în Siria și Irak întrec orice imaginație. Ei bine, sunt exact zonele în care Uncle Sam a turnat cele mai multe fonduri, pentru a înarma tot felul de organizații, care sunt ba dușmani de moarte, ba aliați împotriva câte unui dictator.
Evident, nici în asemenea cazuri, societățile „de acasă” nu s-au indignat câtuși de puțin.

Care e consecința acestui abandon moral din partea atâtor societăți, care au construit mare parte din civilizația omenirii? O vedem la tot pasul. Criza economică e doar una din expresiile acestei degradări, care va avea la un moment dat un preț. Mașinăria se va opri de tot când vor apărea suficienți inocenți, care să arate că totul e o farsă și că adevărații barbari sunt în tabăra lumii civilizate.

Pagina 1 of 17112345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica