rss
rss
rss

S-a încercat o paralelă între ieșirile necontrolate ale celor doi, în răfuieli cu arbitri sau în afara terenului de tenis. Numele sau poreclele ar sugera că doar al nostru e băiatul rău, „Nasty”, în timp ce a lor e calmul și „serenitatea” însăși. Dar aș spune că personajele sunt la poli opuși și reprezentative pentru cum pot eșua două tipuri de culturi.

Ilie se certa cu arbitrii în tinerețe și nu-i venea să creadă că e penalizat pentru o glumă. La bătrânețe urcă beat la volan, așteaptă tratament preferențial de la polițist și se întoarce în același loc călare pe un scuter de adolescent, o oră mai târziu. Genul ăsta de personaj nu e posibil decât în lumea mai neorânduită a Estului sau în exuberanța latinității. E perfect din aceeași familie cu Maradona, cel căruia fanii i-au iertat până și drogurile. Care apare îmbrățișat cu foc de alți fani, ca să nu se prăbușească în tribune, dă apoi interviuri aproape adormit de la volanul mașinii. Acolo lumea știe să ia idolii așa cum sunt ei, capricioși, vicioși, dar magici în infantilismul lor inconștient, pentru fărâma lor de geniu.

Ilie și Maradona sunt imposibili în Vest, cel puțin nu în cel actual.

Nici Serena nu e cu putință ca personaj în estul bășcălios. Nu încă, dar va fi cât de curând. Să ne imaginăm o țigancă grasă, revărsată din costum, rupând racheta și amenințând arbitrul cu degetul pe arenele Progresul. Ce hohote de râs ar fi stârnit, nu ralierea emoțională a publicului, care a intrat în jocul manipulator al americancei. De unde această diferență?

Ea are rădăcini foarte adânci, care vin poate de la puritanismul creștinismului apusean. Care, rătăcind finețea blândă a Duhului, a rămas fie cu scolasticismul catolic, fie cu rigorismul etic protestant. O lume de reguli, pentru oameni fără imaginație.

Peste acest construct, a venit calamitatea supremă: corectitudinea politică. O idee dusă peste ocean de o mână de intelectuali evrei marxiști, care fugeau de persecuții de la Frankfurt în California. Ideea lor avea dublă motivație: una etnică, aceea de a asigura cât mai multe cercuri de protecție, printr-o succesiune de minorități, care să prevină o nouă persecuție din partea unei majorități. Și una ideologică: să reaprindă focul luptei de clasă, de astă dată nu între proletari și exploatatori capitaliști, ci între majoritate și cât mai multe minorități istoric oprimate, pe criterii etnice, sexuale, rasiale.  Altfel spus, să facă din nou viabilă teoria conflictuală a lui Marx, care eșuase în Europa și nu prezenta suficient interes în America.

Și a reușit de minune. Cu susținerea devotată a presei, a liderilor din învățământ, a elitei din economie și politică, schimbarea de mentalitate a reușit peste așteptări, prinzând cel mai bine pe altoiul vechiului puritanism, golit de astă dată de orice pretenții creștine.

Serena e reprezentanta tipică a acestui gen de agresor, care pozează mereu în victimă. E multi-milionarul care se plânge mereu de plățile prea mici, deși câștigă de câteva ori cât numărul 1 mondial. E femeia fără feminitate, care acuză discriminarea, chemând feministele la luptă (de clasă sau de rasă).

Când zbiară la arbitru, arătându-l cu degetul, că „mă tratezi așa doar pentru că sunt femeie” știe foarte bine ce face. Știe bine că orice bărbat alb își riscă întreaga carieră, dacă i se lipește eticheta de rasist sau de sexist. Că nu va mai scăpa din morișca nemiloasă a presei și că va fi terminat. De obicei, gândul ăsta e suficient ca să dea înapoi. Nu s-a întâmplat în cazul spaniolului. Sunt sigur că dacă japoneza nu era ea însăși o mulatră, și în fața ei ar fi fost Sharapova, Serena nu ar fi ezitat să joace și cartea rasismului, cu același aplomb, când a fost prinsă trișând.

Pentru moment, cele două tipuri de rebeli sunt posibile doar în societățile lor. În America, Năstase ar fi fost încătușat de poliție în doi timpi și trei mișcări. Maradona ar fi devenit un proscris pentru cele câteva glume misogine făcute cu nonșalanță. La noi, Serena nu ar fi intimidat atât de ușor și nu ar fi stârnit nevoia de afirmare a virtuții, din partea publicului.

Cei care văd Occidentul de departe sau doar la o primă vedere, iau contact exact cu această spoială și sunt încântați. Văd zâmbetele politicoase, promptitudinea cu care ți să de restul, agitația și a celui mai bogat șofer de a-și achita parcarea la automat. Aparent, o lume perfectă, a regulilor, cinstei, politeței și a toleranței. Ne vom alinia și noi cât de curând la acest cor al ipocriziei planetare, în care nu se tolerează abateri nici măcar în zona genialității. Va fi o lume mai puțin liberă, dar mai prosperă, dacă mai apucăm ceva din prosperitatea asta în curs de risipire.

Enervantele e-mail-uri, care ne vând Viagra, ochelari de soare și servicii financiare de îmbogățire rapidă, au o etimologie surprinzătoare. Ea include război, mâncare și umorul englezesc, pe care nu-l înțelege nimeni.

În timpul celui de-al doilea război mondial, o soluție la problema logistică a hranei soldaților a fost găsită în conservele cu carne. Acestea răspundeau mai multor cerințe pe care hrana de front le ridică: erau suficient de hrănitoare într-un volum mic, ieftine de produs, nu se alterau, puteau fi parașutate în siguranță ca provizii fără să se spargă sau să fie mâncate de jivinele pădurii, nu necesitau preparare. Prin introducerea cheiței în capac, nu era nevoie nici de ustensile pentru desfacere.

De voie, de nevoie, carnea la conservă (amestecată și cu ceva înlocuitori) a intrat pe scară mare în dieta soldatului american și a aliaților. Iar Spam era numele cel mai popular inscripționat pe conservă. Se mai găsește și astăzi în magazine. Românii au luat contact cu așa ceva în blocul sovietic prin varianta poloneză, distractiv intitulată „Turistichkaya konserva”.

După război, austeritatea s-a menținut un deceniu, două, mai ales în Europa, care își reconstruia orașele bombardate și mai plătea din datorii. Chiar și între englezi era sărăcie lucie – teoretic câștigaseră războiul, dar practic pierduseră imperiul. Situație, care avea să se prelungească până prin anii 70, când economia decola prin măsurile lui Margaret Thatcher.

Așa se face că buclucașele conserve de carne procesată ajunseseră pe masa de zi cu zi a englezului, în tot mai variate forme, crudă sau prăjită. Deja nu mai erau o nostalgie a soldaților rezerviști, ci un simbol al sărăciei, de care oamenii făceau haz de necaz. Cam cum existau și la noi sloganuri publicitare la conservele de pește, pe timpul comunismului, cu „nicio masă fără pește”. Spamul era pentru englez ce era salamul cu soia pentru român sub Ceaușescu.

Așa a ajuns această glumă într-unul din sketchurile Monthy Python – legendarul grup de umor englezesc – un fel de Divertis al lor, mai creativ. Într-un asemenea clip, clienților unui restaurant li se prezintă meniul, care are doar Spam în toate variantele posibili – friptură, cu garnitură, prăjit cu ouă. Ba mai e strecurat și în conversație la fiecare propoziție. Pentru englezi, cu gustul lor pentru absurd și totala lipsă de gust în materie de mâncare, gluma a intrat cumva în folclor.

Așa se face că la scurt timp, când ideea de marketing și-a făcut apariția, și firmele au început să inunde cutiile poștale cu pliante publicitare, oamenii și-au amintit de nesuferitul produs băgat pe gât când nu te-aștepți. Trebuie precizat că englezii mai au o ciudățenie, un fel de tradiție veche la care țin, anume că fanta pentru scrisori e tăiată chiar în ușa de la intrare. Ceea ce face ca scrisorile să aterizeze pe podea în casă, în loc să rămână undeva într-o cutie afară. De unde caracterul cu atât mai enervant al „junk mail” pentru ei.

Mult mai târziu, când a apărut internetul și e-mailul, cuvântul era deja inventat, cu toată povestea lui. Dacă inventam noi internetul, poate spamul s-ar fi numit salam cu soia sau nechezol, cine știe.

De obicei nu mă forma lucrurilor și procedurile, dar de data asta vreau să scriu despre o listă de abuzuri, despre care cred că pot fi folosite de o viitoare dictatură. Culmea, ele sunt azi aprobate de unii dintre cei mai progresiști și mai activi, dintre persoanele cu simț civic, nu dintre cei cu înclinații paternaliste. Activiștii pretind că luptă pentru o societate mai democratică și pentru purificarea clasei politice. În numele acestor idealuri, ei par de acord să sacrifice unele proceduri și uzanțe, legi scrise și mai ales nescrise. „Scopul scuză mijloacele”,  spun ei. Ce le scapă din vedere e că o viitoare forță rău intenționată ar putea ajunge la o stare de perfectă dictatură fără să facă în fond nimic inedit, doar repetând cumulat puncte deja bifate în ultimii ani.

  1. lupta împotriva Parlamentului
    E firesc să ceri demisia unui guvern, e nefiresc să încerci să călărești valul antipatiei populare față de Parlament, care e (până găsim altceva) singur formă de reprezentare a populației generale și a curentelor divergente, inclusiv a minorităților.
  2. diabolizarea unui partid
    Poți fi întotdeauna pe altă poziție decât un partid (cazul meu cu PSD), să nu îl votezi niciodată (idem), să presupui chiar că un om onest n-avea de ce să se înscrie în așa ceva. Dar nu poți milita pentru eliminarea lui (pe cale administrativă) sau prin ostracizarea celor care îl susțin.
  3. dominarea unor instituții prin structuri oculte
    Echipele mixte de procurori și ofițeri SRI pot părea o culme a eficienței în lupta împotriva corupției. Judecătorii din „câmpul tactic” ai aceluiași serviciu, un pas înainte, care garantează sentințe drastice împotriva cui merită. Dar nu există nicio limită care poate opri o structură imposibil de cenzurat democratic să nu acapareze alte instituții, tot în numele binelui public. Într-o zi poate fi armata, poliția, Fiscul, Parlamentul, mediul de afaceri. Dacă n-a fost deja.
  4. abdicarea suveranității
    E o meteahnă veche, pe care o avem din clipa în care ne-am trezit scăpați de sub controlul total al partidulu-stat și ne-am aruncat în brațele Occidentului salvator. Deseori s-a întâmplat ca Vestul să fie acceptat nu doar ca arbitru dar chiar ca jucător activ în politica internă, validând chiar și decizii impopulare. E o formă de imaturitate socială, care ne face vulnerabili unei puteri ostile, care ar investi într-un actor abil.
  5. neacceptarea jocului democratic
    În noiembrie 1996, ceva banal și istoric se petrecea în același timp. După 60 de ani, o putere ceda locul alteia prin vot, fără violență. Mult detestatul Ion Iliescu părăsea Palatul Cotroceni cu un discurs de felicitare la adresa învingătorului (avea să se și întoarcă acolo). A devenit practica obișnuită, un semn de normalitate, de atunci încoace, dar nu aș mai garanta că se va menține în actuala atmosferă.
  6. neacceptarea sentințelor
    Trei ani mai târziu, se mai înregistra un moment de cotitură al tinerei democrații. Miron Cozma era încarcerat, după ce tentativa de punere în aplicare a sentinței dusese la două mineriade și adusese țara în pragul unui război civil, susținut de o parte a presei și de foști securiști. De atunci încolo, condamnații au riscat mai curând să își tragă un glonț în gât sau să fugă peste graniță, decât să nege deschis autoritatea statului. Și acesta pare un câștig fragil în actualul context.
  7. folosirea străzii ca argument
    E firesc pentru opoziție să își crească aderența și să slăbească adversarul susținând sau chiar organizând proteste. Nu e la fel de firesc ca președintele sau alt înalt demnitar, aflat deja într-o poziție de putere, să se folosească de un grup compact de fideli, pentru a forța schimbări de guvern sau decizii parlamentare. Dictatorii devin repede maeștrii ai marilor mitinguri de susținere, mai ales în vremuri când acelea nu mai reflectă deloc sentimentul publicului larg.
  8. justificarea violenței
    E un alt precedent periculos să te poziționezi ca șef al statului împotriva instituțiilor de apărare și ordine internă. Poți câștiga voturi pe moment, dar poți ajunge și tu în situația confruntării cu contestatari. E, de asemenea, mai complicat să explici unor purtători de uniformă pe care îi delegitimezi, de ce ar trebui să își riște viața data viitoare când intervin într-o răfuială între clanuri de interlopi, dotați cu săbii sau pistoale. E ceva la care nu par să se gândească nici alți populiști, care aleargă după simpatie ușor de cucerit, prin legi cum e cea împotriva radarelor pe șosele.
  9. ignorarea Curții Constituționale
    Unul din cele mai periculoase precedente, oprit la timp, după circa o lună, dar încurajat pe această durată de diviziile de presă. E și punctul care poate fi folosit lejer la ignorarea rezultatului unor alegeri. Întâmplarea face că avem în Iohannis un președinte fără vocație, care nu excelează nici la inteligență, charismă, nici la ambiție și talent. Părea inițial candidatul ideal pentru a respecta toate procedurile ca la carte, în cel mai tern stil european cu putință. Și-a ratat și talentul ăsta. Dar locui îi poate fi luat chiar de unul mai iscusit decât Băsescu în a născoci trucuri neobișnuite, de un viitor dictator înzestrat și cu ambiție și cu lipici la public și total lipsit de scrupule.
  10. legiferarea în interes propriu
    Ultima dată când a părut evident de ce e o urgență pentru pesediști să modifice legile justiției, această tentativă a pornit valul de proteste de după ordonanța 13. Dar pachete de ordonanțe cu efecte similare s-au dat și pe vremea Monicăi Macovei, desigur, pentru cauze mult mai bune, anume să se poată înfunda unii care acum trebuie scăpați de alții.
  11. intervenția penalului în politic
    Răspunsul la acel abuz a fost un altul de sens contrar, respectiv deschiderea unor dosare penale pentru inițiatorii ordonanței. Chiar și când e murdar, demersul politic trebuie decontat la urne, nu pedepsit cu cătușe de procurori, care se plasează deasupra jocului democratic. A fost un demers, care a credibilizat inclusiv ideea că arestările se fac dirijat, pentru a elimina competitori incomozi.

Cheia degenerării protestului diasporei e la cine a adus benzile de huligani, infiltrați printre manifestanți: puterea sau cei care vor să o răstoarne? Pe scurt, răspunsul e nu știu, pentru că nimeni nu va face mărturisiri pe tema asta. Ne rămâne doar să speculăm, în baza clasicei întrebări „cui folosește”?

Sunt de părere că turbulenții au fost un element distinct și profesionist în masa mare a protestatarilor, dar cu capacitate de contaminare. Mai am și certitudinea că muncitorii români din diaspora au fost o minoritate (chiar redusă) în totalul participanților la miting. Iar participarea în alte capitale europene a fost chiar și sub procentajul simbolic. Deci dacă românii plecați în bejenie sunt oriunde între 3 și 5 milioane, o rată de răspuns la chemările insistente la un miting anunțat cu două luni în avans, de câteva mii la București și câteva sute în afara țării, dă un procent infim, situat în marja de eroare a sondajelor de opinie.

Ce deducem din acest refuz de a participa? În niciun caz că diaspora e favorabilă prin tăcere PSD. Doar că oferta scatologică nu a convins-o și că personalitățile opoziției nu au încă simțul problemelor care frământă lumea, nici în țară nici în străinătate. Se încheie așadar marea diversiune, ultimul glonț magic, care spunea cam așa: nu putem lua puterea pe cale democratică, pentru că votanții din țară sunt păcăliți, sunt captivi ai RTV și A3, sunt fie pensionari, fie bugetari. Dar există undeva o țară de rezervă, un tărâm magic unde s-au adunat toți care ne-ar vota pe noi. Așteptați doar să vină luna de concedii din acel tărâm magic și ei voi veni și vor schimba totul ca prin farmec, întorcându-se apoi la serviciile lor banale, dar lăsând în urmă o țară fără penali, pură și condusă de îngeri. Care vor face autostrăzi. Cam așa suna povestea, realitatea a fost un pic diferită.

Protestul în care omul nou, transformat și purificat de contactul cu Occidentul izbăvitor, urma să ne arate cum se face, a fost mai urât decât toate mitingurile românilor neduși în lume. Mai urât până și decât mitingul trist al „poporului PSD”, urcat în autocare și omenit cu un sandviș, mitingul ăla al „asistaților sociali” și al „moșilor fără dinți”. Cel puțin acolo au fost discursuri asumate, o pledoarie coerentă – chit că manipulatoare și rostită în fața unei audiențe apatice, cam deconectată de la problemele de tribunal ale liderilor ei. Îmi amintesc că două zile a vuit internetul despre cât de necivilizați sunt cei „teleormănizați”, că au lăsat în urma lor ambalaje și sticle goale de suc. Credeam că pe 10 august urmau să vină cel puțin un milion două de japonezi, de să le crape bucureștenilor obrazul de țărani rămași în urmă.

La întrebarea cui prodest, răspunsul e încă mai încâlcit, întrucât diviziile cele mai avansate ale propagandei ambelor tabere au luat aceeași direcție și par a avea un interes comun. La Antena 3 am remarcat două linii diversioniste înainte și în timpul protestelor. Una a fost cea clasică, legată de pensii, care sunt eternul Moș Crăciun, care promite să vină tot timpul anului la bătrânii României, din moment în moment, dar niciodată nu apare cu un sac mai plin. E metoda josnică a PSD-ului, care ține totuși lipită de ecran o masă mare de oameni. A doua a fost prezicerea și mediatizarea caracterului violent, antisocial al protestelor. O deturnare, așadar, de la mesajul protestului către forma lui. Din păcate însă, de data asta, au avut material din belșug. Și ce părea o sperietoare pentru naivi a devenit de necontestat după.

Scenele au inclus un jandarm pus la pământ cu o figură de K1, de un protestatar care îl lovește cu piciorul din săritură și o femeie jandarm călcată în picioare de mulțimea dezlănțuită, în niște scene ce amintesc de Mihăilă Cofariu în martie 1990 la Târgu Mureș.

În ce țară din lume mai vezi scene în care poliția e adusă în poziția de a fi linșată? Nu mai zic în ce țară din Europa își permit românii măcar să se răstească la polițiștii locali. Că dacă se întâmpla în America, un polițist lovit și căzut la pământ era caz de ripostă cu foc de armă fără alte comentarii. Manifestații reprimate cu tunuri de apă și gaze lacrimogene am văzut în toate capitalele, de la Paris la Atena. Poliția bate turbulenți și la New York și la Barcelona. Dar polițiști puși jos și călcați în picioare nu prea vezi pe alte meleaguri.

Și, mai ales, n-am pomenit ca în asemenea context, președintele să iasă public și să acuze forțele de ordine. E încă un risc prostesc pe care Iohannis și-l ia, pentru că o caracteristică a prostului e că nu vede lucrurile în perspectivă, pe termen lung. A fost același gest pe care l-a făcut nesocotind vreo lună o hotărâre a Curții Constituționale. A respectat-o apoi, trimițând în față o purtătoare de cuvânt, dar fără să fi realizat că alegând să ignore legea, s-ar putea să fie el însuși lovit de un abuz mai târziu. Face la fel, punându-se de partea gloatei, disociindu-se de violența de ambele părți abia a doua zi. Fără să se gândească la perspectiva foarte reală că poate va mai prinde un mandat și poate peste 1 an sau peste 5, va fi și el pus în fața unei mulțimi furioase, când va vrea să fie apărat de jandarmii pe care i-a dojenit acum.

Cu gestul iresponsabil al lui Iohannis, ajungem la celălalt răspuns al întrebării „cui folosește”. Dacă propagandei PSD, sublinierea violenței și incidentele la proteste îi servește pe termen scurt, pentru războiul asimetric dus de mișcarea potrivnică, violența pare să fi rămas ultima resursă. Pentru că opoziția la PSD (și nu mă refer neapărat la cea parlamentară) a realizat că pentru moment meciul e pierdut pe teren demografic (și democratic, în consecință). Adică „ai lor” sunt mai mulți, fir-ar să fie. Și în loc să treacă la o bătălie soft, de convingere, făcând pași spre mentalitatea celor care „votează penali” sau nu votează defel, au ales o confruntare hard, un război care nu poate fi decât asimetric.

anatomia unui eșec

Timp de un an, mișcarea #rezist a dominat autoritar strada și internetul, dar s-a epuizat în manifestații maraton, în gerul iernii. A rămas la singura temă, a corupției, care mișcă doar o minoritate. Nu a reușit să dezvolte de la acest nucleu o platformă coerentă și matură, care să răspundă la alte chestiuni de guvernare, la probleme sociale firești, la blocajul de destin în care se află națiunea cea mai depopulată a Europei. Nu a reușit, de asemenea nici să nască vedete credibile, să propulseze măcar o personalitate cu greutate și tracțiune. A rămas la vedetuțe gen Mălin Bot, Sandy Matei, băiatul ăla cu protestul în chiloți la metrou, care îmi scapă momentan, Tudor Chirilă, Angi, protestatara cu istericale, Oreste, Rareș Bogdan și alții asemenea, Cosette Chichirău în Parlament șamd. Incomparabil față de rezultatele produse de alte proteste maraton, care au fermentat Proclamația de la Timișoara, Alianța Civică după Piața Universității 90, Convenția Democratică și personalități care fie au ajuns la putere fie sunt relevante și astăzi în spațiul civic. Privit în ochi, eșecul e total.

Întrebarea crucială pe care trebuie să și-o pună susținătorii sinceri (nu ofițerimea și postacii înrolați) ai mișcării #rezist e ce s-a întâmplat timp de un an cu acest nucleu, care a pierdut pe drum niște zeci de mii de adepți în stradă. Păi s-a întâmplat că puterea politică a lucrat mai profesionist decât puterea securistică. Și a urmat o viitură de dezvăluiri din interiorul putred al sistemului judiciar: cu probe, cu înregistrări, cu acuze neprobate dar verosimile, cu trădări temporare ale unor vechi prieteni de excursii în străinătate cu tartorii sitemului. Iar la nivel procedural, maestrul Tudorel a lucrat metodic, cu răbdare de chițibușar, nedeturnat de hărțuiala și bășcălia celor din jur.

Rezultatul a fost că fanii necondiționați ai justiției au fost bătuți cu armele lor, procedurale, iar iubitorii de justiție televizată, cu dezvăluiri de stenograme pasate prin e-mail acoperiților de presă, s-au văzut acoperiți cu mizerii de același tip, tot cu înregistrări tip cooperativa Ochiul și Timpanul.

La zeloții angajați, asta nu a contat. Dar la neutrii, care de fapt sunt miza, asta a descumpănit. Adică nu neapărat dezvăluirile, cât lipsa de reacție la ele ale celor care purtau masca unor cavaleri ai dreptății. Nu poți chema la o resurecție în numele purității totale, când faci tu însuți figură de om nedrept, care ignoră achitările cusute cu ață albă și dezvăluirile unor anormalități. Fanatismul influencerilor, care au persistat în a vedea doar o parte și a spune că negrul e alb, asta a dezgustat și a făcut lumea să nu mai ia parte la protestele cu hashtag.

A urmat apoi marele miting al PSD. Nu multe în mici orașe, nu lungit pe luni de zile, dar gigantic, organizat profesionist de vechii tovarăși. Privit de aproape, a fost trist, pentru că niște baroni creați chiar de statul paralel, foloseau o mulțime a „sărăcimii triste”, pentru răfuiala lor personală cu acel stat paralel, întors împotriva lor. Dar privit de la depărtare, marele miting a fost o lovitură răsunătoare prin amploare.

Statul paralel știa că nu poate aduna momentan 350.000 de oameni la un loc. De-asta a lansat ultimul cartuș, tema diasporei izbăvitoare, electoratul, care nu apare la vot sau în sondaje, dar trebuie să crezi în el la nevoie. Și mai știa că, fiind mai puțini, cei mobilizați trebuie să facă ceva cu adevărat special, ca să obțină un ecou și o mediatizare la fel de memorabile.

Pentru asta s-a ales soluția radicalizării – înspre care au mers toate mesajele influencerilor de pe internet și chiar și ale celor mai calmi și inofensivi lideri din viața culturală. S-a vorbit explicit de o revoluție, de o ultimă șansă, de justificarea oricărei metode prin caracterul excepțional al abuzurilor acestui regim. Gabriel Liiceanu însuși a chemat la o revoluție, pe care o vedea ca o fantezie la început năstrușnică, a unei înjurături împânzită peste toată țara.

Problema, pe care nu trebuia să fii Liiceanu ca să o intuiești, e că de la violența de limbaj nu se mai poate merge în radicalizare decât la violența fizică. Mitingul a arătat, din păcate, ca în fanteziile filosofului milionar, mai puțin finalitatea. Adică înjurătura a fost singura scandare repetată obsesiv. În rest, foarte multe vuvuzele, de parcă toți diasporezii sunt șoferi de tir. Chiar până la izbucnirea violențelor, atmosfera era urâtă, deși numeric dominau oamenii pașnici. Dar nu din diaspora, ci protestatarii obișnuiți, din București.

Galeriile au mai fost folosite în trecut pentru a sparge mitinguri sau pentru a le compromite. Gabriel Oprea și Negoiță de la PSD s-au servit de galeria lui Dinamo pentru întâlniri de partid, pe post de fluturători de steaguri, primul neavând defel un activ de partid. Acesta și-a și anunțat reintrarea în politică, probabil tot în slujba statului paralel ca până acum, că doar nu leșină nimeni să îl voteze. Prin 2012, un miting anti-băsescu a degenerat similar în violențe de stradă și magazine sparte – și atunci s-a arătat cu degetul spre elemente din UNPR, care ar fi apelat la galerii pentru a crea haos.

Acum UNPR nu mai există, dar nu exclud ca PSD să fi recurs la metoda veche, folosită în 1990, când oamenii generalului Diamandescu incendiau autobuzele Poliției și sediul MI, creând atmosfera justificativă pentru intervenția în forță a minerilor. Îi cred în stare pe cei din PSD să orchestreze o asemena mișcare și nu o exclud in ipoteze.

După cum îi cred în stare și pe securiști – pentru prima dată loviți de o scădere la o rectificare bugetară din partea unui guvern. Apoi, când chemi lumea la proteste sub sloganul unei înjurături de galerie, nu te poți plânge că ești infiltrat de galerii pentru a fi compromis. Pur și simplu ăsta e nivelul la care ai adus dezbaterea.

Cel mai tare mă îngrijorează însă asemănarea cu turnura evenimentelor din piața Maidan din Kiev. Și aici am văzut tentativa de a aduce rulote și corturi, și aici am văzut mici incendii și agitatori profesioniști. De o escaladare, de care să profite cei care de atâția ani lucrează la dezbinarea nostră inclusiv în linii regionale, mă tem cel mai mult.

Pentru moment, rezultatul violențelor a fost că PSD a obținut deturnarea de la subiectul corupției, discreditarea lor în rândul votanților proprii. Iar pentru opoziție, succesul a fost că răspunsul jandarmilor a oferit protestul reaprinderii unui protest de lungă durată, care să țină eventual atmosfera tensionată până spre alegeri, și o rată mare de participare pe internet a susținătorilor săi, care deveniseră apatici și plictisiți de subiect.


O știre de ieri: Ministrul de Interne al Italiei, Matteo Salvini, cere României și Bulgariei să ia măsuri pentru a limita migrația sclavilor către Italia. Iau orice relatare a presei despre lideri anti-globaliști sub rezerva că declarațiile le sunt distorsionate. Dar să presupunem că politicianul chiar a declarat lucrurile cu care e citat. Din start, Salvini comite un abuz grav, amestecând două realități paralele – vehiculele fără asigurare, înmatriculate în Bulgaria și condiția muncitorilor pe care îi transportă. În al doilea caz, e vorba de o infracțiune (ca și prima, dar mult mai gravă) petrecută pe teritoriul italian, deci de resortul ministerului său. Nu trebuie să mai precizăm că sclavia e la fel de ilegală în Italia ca în orice țară de pe glob la ora asta.

Practic, în loc să pună legea în aplicare și să prindă făptașii, ministrul de interne italian acuză victima și cheamă țara de origine să rezolve deranjul. Face asta nu doar pentru că e un populist, ci pentru că știe că la București și la Sofia are omologi fără coloană, deci se poate comporta cu popoarele respective, ca și cum ar fi niște triburi fără stat și ambasadă. Ia să ne imaginăm pentru o clipă că niște rusoaice ar fi fost violate de italieni la Milano. Oare ar fi îndrăznit Salvini și atunci să acuze victimele și să spună: „dle Putin, luați-vă femeile și aveți grijă mai bine pe cine lăsați să plece din țară!”. Cu omologii români își permită însă și, exact cum bine își făcuse calculul, știrea trece perfect neobservată, fără cea mai vagă reacție de la MAE român.

Vreau să fiu cât se poate de clar, că asemenea cazuri nu sunt reprezentative pentru diaspora românească. Cei mai mulți români plecați în Uniunea Europeană lucrează cu forme legale și, chiar dacă fac munci necalificate sau istovitoare, sunt integrați profesional într-un regim similar cu al localnicilor. Dar existența sclaviei în agricultura din Sicilia și sudul Italiei e un fapt cert, documentat de mai multe investigații și rapoarte oficiale. Sunt cazuri extreme, în care sunt implicate persoane vulnerabile, dar nu sunt invenții de presă. Oameni cărora li s-au confiscat pașapoartele, care au fost bătuți, femeile abuzate și cei plătiți cu sume derizorii, sunt cât se poate de reali.

În contextul marii mișcări emoționale a mitingului diasporei, am aflat că există asociații și federații ale românilor de pretutindeni sau din diverse țări. Am mai aflat și că muncitorii plecați să pună faianța au devenit calificați și în reforma statului de drept. Că vin cu aplomb să ne învețe ce e de schimbat și unde trebuie umblat. Dar nu am auzit niciodată să se implice în asemenea cazuri, să colaboreze cu poliția locală măcar ca traducători, să scape niște amărâți de care profită niște bestii. Sau să protesteze împotriva răspunsului arogant și aberant pe care un politician îl dă problemei interne, aruncând vina năpastei asupra victimei.

Cum spuneam, nu sunt cazuri reprezentative statistic, dar de o gravitate extremă. Care te-ai fi așteptat să aibă un răspuns emoțional, măcar în virtual, acolo unde tot omul e mai virtuos decât în lumea reală și unde compasiunea nu costă nimic. Și urcând pe o scară a nenorocului, să spunem că de la cei reduși fără voia lor la statutul de sclavi pe plantațiile de citrice ale mafiei, până la cei cu o viață de invidiat în exil, există multe nuanțe de gri. Există, să spunem cinstit, multe umilințe îndurate de orice român, fie el și angajat cu forme legale. Cu oricare ajungi să vorbești sincer, e imposibil să nu aibă în bagajul emoțional măcar o poveste când a fost tratat altfel, când a acceptat de la un angajator ce n-ar fi acceptat la el în țară, unde putea trânti ușa și pleca în orice moment. Fiecare are o poveste la limita rasismului, despre vorbe grele care i-au fost aruncate nonșalant de câte un străin, care încep cu „voi români….”. Vorbe pe care n-ar fi riscat să le arunce la fel dacă avea în față un negru dar, na, știe toată lumea că românii țin la tăvăleală și pentru ei nu protestează nimeni.

Ce vreau să spun e că niciodată n-am văzut să protesteze cineva pentru toate umilințele astea îndurate departe de casă sau să se revolte pentru ce nu merge bine în țara unde s-au stabilit vremelnic. Acelea sunt genul de povești pe care nu le spui numaidecât acasă. Seamănă foarte mult atitudinea asta cu modestia pe care mulți emigranți o au față de șefii lor de afară. Să pretinzi că vii într-un week-end să rezolvi ce e de schimbat cu țara, care apoi ar urma să se schimbe după așteptările tale, e cam cum ai răbda de foame pe lângă vitrinele scumpe ale Occidentului, venind apoi înțolit în haine de firmă acasă, să știe rudele și vecinii că ai reușit în viață.

Motto: „Un domn mai rușinos dădea o muie cu ochii-nchiși” (Paraziții – „Ultimul buletin de la ora 5”)

Ei bine, momentul a venit. Că doar n-o să faci o campanie publică fără “intelectualii publici” și Liiceanu în frunte. Părintele ipocriziei, regele neîncoronat al fariseismului cel mai grețos, scrie azi un editorial lung în care descoase cu vocea prefăcută și pedantă, pe care o știm, semiotica înjurăturii. O face acrostih de concepte și zice că el așa „o tâlcuiește” și o poate rosti fără să roșească. Ați reținut? când toată țara e tăvălită în mocirla suburbanului de o campanie BTL (inventată într-un birou de PR de o echipă a unor creativi iresponsabili) punctul culminant e când se merge la Liiceanu sa le-o tâlcuiască, așa cum se mergea cu un verset adânc la vreun părinte al pustiei.


Și, ce să vezi? A dispărut Liiceanu ăla pe care-l știam noi. Care ofta lung la fiecare frază, pe care o termina apoi ridicându-și acut sprâncenele într-o țuguiere de amantă înșelată de toți în așteptările ei simțitoare de femeie credulă. Nu mai e Liiceanu ăla, paznic la morala nației, sângerand de vulgaritatea unui gest mai mult decât de o palmă filmata cu încetinitorul.

Nici poveste. Noul Liiceanu e atât de entuziast de găselnița plăcuțelor de înmatriculare, că e posibil să le vedem agățate cât de curând și de Siegfried, celebra limuzină mertzan a celui mai de valoare milionar din cultura română, care este.


Acum avem un Liiceanu febril. Vorbește pe nerespirate de Zorba, de revoluție, vede inscripția „pe fesele voluptoase ale unor fete, care își ridică fustele (..) purta tanga”. De la excitație, scapă omul și dezacordul dăncilian, dar ce mai contează, cica e revoluție și regulile nu se mai respectă.

Cea mai sterilă generație de intelectuali din istoria României își poate încununa opera într-un cuvânt țigănesc (după cum ne informează profesoral și informat etimologul de la Păltiniș).

E o adevărată scăpare freudiană, că generația asta stearpă, din cărțile cărora n-a rodit nimic în mințile și sufletele snobilor care au așteptat să de la ei să le tălmăcească viața, sfârșește într-un act ratat. Că sexul oral nu produce urmași, iar sexul verbal, făcut doar din gură, nici atât, lipsindu-i deopotrivă finalitatea dar și virilitatea primului.

În urmă cu puțini ani, Gabriel Liiceanu acompania onctuos hăhăitul președintelui Băsescu, care îi mărturisea la ureche: „am vrut să zic că școala românească produce tâmpiți, hă, hă”. Din postura sa de „dascăl al națiunii” și dăscălitor al moralei publice, filosoful accepta verdictul ca pe un fapt, nu ca pe un reproș pentru munca prestată.

Zilele trecute, un domn aparent prezentabil, școlarizat și decent îmbrăcat, anunța că marele miting, promovat de campania BTL cu plăcuțele și salturi cu parașuta – va fi cu sânge, fum și flăcări. Spunea respectivul apărător al Justiției, că la revoluții e legal să împuști jandarmi, dacă ți se opun. Și nu argumenta cu „așa vrea mușchii mei”. Nu, făcea apel la erudiție, repetând de trei ori că „România a semnat Magna Carta” și revoluția e drept al omului. „Iei pistolul de la jandarm și-l împuști”. Pare genul de semidoct, care soarbe editoriale de Liiceanu cu nesaț și e la fel de pătruns de fervoarea revoluționară. Pare convins că am semnat nu doar jelania baronilor medievali englezi, dar și Codul lui Hamurabi, ratificat pe vremea dacilor. Dl Liiceanu se poate felicita: școala românească nu mai scoate doar tâmpiți, scoate și huligani sadea, gata de servit cauza.

Editorialul dlui Liiceanu se intitulează „Înjurătura care ne unește” – ceva ce nicio înjurătură din istorie nu știu să fi făcut. E la fel de logic ca „palma peste ochi care ne apropie” și  „șutul care ne îmbrățișează”. Că poate răcori, că poate fi meritată, nu zic. Dar asta e contribuția pe care o poate avea un individ într-o galerie. Nu poate băga mingea în poartă, atât poate și el, să strige. Dar flegma nu se poate transforma în drapel. Ca Everest al conștiinței publice, trebuie să propui ceva celor câteva milioane de votanți, pe care i-ai descris până acum în editoriale ca „România fără dinți”.

E de presupus că vrei să îi atragi de partea ta. Ai forța condeiului, a argumentelor, spune-le de ce au votat greșit, încotro să o ia. De vor întreba: dom Liiceanu, suntem săraci și flămânzi, Dragnea ne minte că ne dă 5 lei la pensie, mata ce ne dai? Mi-e cam frică să aud răspunsul noului Liiceanu, adolescentul efervescent.

Totuși, în amintirea vechiului Liiceanu, vameșul de moravuri al țării, las la final câteva citate din opera sa nemuritoare, la o primă frunzărire. (Unele sunt atât de recente că n-au nici o lună de la metamorfoza de azi.)

Două demersuri constituționale în oglindă. Inițiativa „retrograzilor” privind familia a urmat metodic toți pașii procedurali, spărgând și un blocaj mediatic și diabolizarea de pe internet. A obținut aviz de la Curtea Constituțională că nu discriminează pe nimeni și nu încalcă drepturi, așteaptă încă la mila politrucilor, care promit periodic că vor respecta un demers democratic.

Inițiativa deștepților intitulată „fără penali” e încă în stadiul de strângere de semnături. Ironia e că, deși e susținută de cei mai înfocați juriști amatori și profesioniști, are toate șansele să pice la Curtea Constituțională, rămânând un simplu truc pre-electoral al USR. E până și la mintea mea de neinstruit în Drept. Iată de ce:

Să luăm ca analogie o faptă mult mai gravă decât mita, anume crima. Să zicem că mâine apare un partid populist, care se branduiește ca „partidul anti-violență” sau „partidul pentru viață”. Foarte frumos. Și începe să strângă semnături, cerând ca în Constituție să se prevadă că oricine omoară un om e închis pe viață. (Entuziasm, virale, mitinguri, filmulețe.) Așa ceva pică garantat la Curtea Constituțională, indiferent câtă simpatie ar aduna.

Și asta pentru că legiuitorul a dat pentru faptele, care conduc la pierderea de vieți omenești o marjă mare de interpretare pentru judecătorul de caz, atunci când dă sentința. Practic, de la zero la infinit. De la pedeapsă cu suspendare, pentru accidente, omor din culpă, prin imprudență, la 10, 20 de ani, pentru crima cu intenție, la pedeapsă pe viață, pentru genocid și fapte săvârșite repetat ori cu cruzime. Judecâtorul de caz e singurul care are dosarul în față, probele toate, poate dispune audieri, expertize, interpretări de context. De aceea, legiuitorul i-a dat acel ecart de interpretare, libertatea de a fixa verdictul într-o marjă de la zero la infinit.

O inițiativă, care ar fixa pedeapsa pentru crimă doar la limita maximă (pe viață), nu doar că încalcă un drept potențial al inculpatului, dar ia din libertatea judecătorului, care astfel devine un simplu funcționar. Va fi obligat să dea verdictul standard pe baza existenței unui certificat de deces.

În cazul corupției, de asemenea, legiuitorul a stabilit o marjă mare de evaluare la discreția judecătorului. El poate decide dacă dictează și interzicerea unor libertăți civile: dreptul de a vota, de a fi ales, de a deține funcții publice. La fel ca la crimă, de la zero (nedictând o asemenea interdicție) la un număr de ani. Deși sună atractiv să spunem „fără penali” și „interdicție pe viață”, demersul e lovit de același viciu de principiu, luând din libertatea judecătorului de caz în a da verdicte.

Anonimul, care a obținut celebritatea națională la volanul unei mașini cu număr de înmatriculare obscen, verifică zicala „a plecat bou și s-a întors vacă”. Înhămat la Audi, dar tot aia. Pentru că nu cere multă deșteptăciune să bați drumul până în Scandinavia, ca să te întorci țanțoș cu vocabularul blocat tot în măscările din patru litere, pe care le puteai deprinde liniștit și spărgând semințe la periferia Vasluiului.

Degeaba s-au frecat unii de Liiceanu și Șora pe la mitinguri, că erudiția nu se ia ca pojarul. Ca gândire, au rămas sub nivelul celorlalți mitingiști, de care au râs că sunt fără dinți și asistați social. N-or fi știut unii dintre ei de ce-i mână Dragnea în autocar spre București și nici n-au găsit cuvintele să se exprime, dar măcar s-au străduit să rămână cuviincioși, vorbind și ei cum s-au priceput. De la înjurătură, mai departe nu se mai poate merge decât sore violența fizică, iar înjurătura poate fi întoarsă oricând de oricine împotriva altora, de care s-ar putea să nu-ți convină. Aici prostul e în avantaj, că n-are de făcut niciun efort de gândire, ca să dea replica și să pară că participă la discuțiile politice curente, în limbajul general acceptat.

Degeaba s-au dus și unii români prin Occident, că nici de ei nu s-a prins civilizația Vestului, cultura toleranței și a dialogului, politețea rezervată. Bați atâta amar de drum și te întorci cu același vocabular, cu aceleași idei și același arțag. Probabil claxonezi la semafor, lași geamul în jos să tragi înjurături pietonilor și arăți semne din degete, să se vadă stofa de expat realizat, care a văzut lumea.

Cu ce s-au ales cei care au privit 10 ani și mai bine la Antena 3? Cu multă încrâncenare, ură pentru un anume fost preșefinte și câțiva din jurul lui. Cu o obsesie paranoică. Și cu disponibilitatea de a da votul oricui promite că va face lucruri nepronunțabile cu dușmanul suprem. Fără alt program politic, doar cu lungi manifeste, sloganuri care lungeau pe mai multe pagini ce zice condensat o înjurătură. Roata se va întoarce și la guvernare vor veni alții, despre care vei fi încredințat că vor da de pământ cu „ciuma roșie”. Și se vor dovedi la fel de incompetenți, de ridicoli în gafe, pentru că în loc să pregătească programe bine gândite, au pregătit înjurături și poze amuzant pe tema care face trafic.

Realitatea e că mișcarea Rezist a ajuns cu benzina la fundul rezervorului. În loc să își pună problema cum de i-a scăzut publicul din stradă de la suta de mii la câteva zeci în zilele mai proaste, cei rămași se radicalizează. Compensează prin agresivitate și gălăgie numărul tot mai precar. Urmărind doar sporadic fenomenul, am început să îi învăț pe câțiva dintre ei, ca pe „stegarul dac” de la mitingurile pesediste de dinainte. Par de meserie activiști sau de meserie protestatari. Mă tem că sunt chiar la fel de bugetari ca hoțomanii pe care îi contestă, dar asta n-o puteam afla deocamdată. Le-a pierit și argumentul „vocii străzii”, în baza căruia cereau schimbarea majorității parlamentare, după alte criterii decât cele stabilite în cabina de vot. Deja nu se mai adresează celorlalți români, pe care se presupune că ar vrea să îi convingă să li se alăture. (Pe aceia, cei mai săriți de pe ax i-ar vrea eutanasiați, dacă s-ar putea.) Se transformă pe zi ce trece în reality show, în producție de amuzament, care schimbă ceva doar în universului comun al imaginației lor.

Modificarea legislativă adoptată de Parlamentul Israelului, printr-o victorie a guvernului condus de Benyamin Netanyahu, aliat cu grupările de extremă dreapta din Knesset, a fost timid consemnată de presa internațională. Dar semnificația ei a fost ratată în cea mai mare parte, strecurată în graba traducerilor în care nuanțele par a fi irelevante. Adevărata greutate a deciziei de consfințire legală a Israelului ca „stat evreiesc” apare și este explicată, culmea, doar de presa din Israel.

Voi lua, așadar, ca referință articolul lămuritor din publicația de stânga Haaretz. Ziarul amintește că, încă de la proclamarea independenței sale, statul nou apărut a fost încadrat de două concepte: evreiesc și democratic. Concepte complementare, după unii, sau în concurență, după alții.

La auzul știrii, mulți au ridicat probabil nepăsători din umeri: dacă Israel e țara evreilor, ce mare diferență dacă acum au dat o lege în care spun că statul e evreiesc? La urma urmei, și în constituția României se spune că suntem un „stat național” – sintagmă contestată de o parte a minorității maghiare, tocmai dintr-o ambiguitate de traducere, care ar fi făcut-o să semene cu ceea ce Knessetul a legiferat la modul explicit.

Statele naționale europene nu au niciun dubiu atunci când se denumesc după numele poporului fondator și majoritar. Asta pentru că a devenit de la sine înțeles că acel „național” nu are trimitere exclusiv etnică, fiind o definire civică a unui principiu de organizare. Primează, așadar, cetățenia deasupra etniei. Franța, care de la Revoluția lor încoace a devenit modelul european a statului național și unitar (spre deosebire de monarhiile multinaționale, care existau la acea vreme, chiar a imperiilor și statelor federale ce le-au succedat) nici măcar nu recunoaște etniile. Fie că asta îi deranjează pe minoritari sau pe majoritari, în diverse contexte, cum ar fi componența vizibil exotică a fotbaliștilor săi campioni mondiali – definiți ca francezi și atât, în baza cetățeniei.

E o discuție complicată – probabil și riscantă. Care probabil va fi redeschisă în contextul migraței masive, care schimbă componența etnică a multor țări. Nu încerc acum să fac o judecată de valoare, cum și în ce fel ar trebui legiferată limita. Remarc doar o diferență pe care o face, iată, în premieră Israelul, tocmai pentru că această semnificație nu e explicitată în presa… națională.

În Israel există așadar, două denumiri explicit diferite – care nu există în limbile altor state naționale. Prima este cea de israelian = cetățean al statului Israel – și e o definiție inclusivă. Israelieni sunt și arabii și etiopienii posesori ai respectivului pașaport. A doua e cea de evreu (Jewish) = persoană de etnie evreiască – de această dată, o definiție exclusivă. Se înțelege că palestinienii nu sunt evrei. Deci cineva poate fi ambele sau doar una, între cetățenii săi. Pentru a complica și mai multe lucrurile, eixstă mai mulți evrei în afara granițelor respectivului stat, fără cetățenia respectivă. Luând la propriu definirea, putem vorbi și de primul stat deteritorializat, aparținând unei comunități externe lui. (dar aceasta e o speculație, care nu e cheia problemei)

Stânga acuză mai multe probleme ridicate de această decizie. În primul rând, e o modificare de legislație de natură definitorie, de rang constituțional (Israelul neavând o constituție propriu-zis și nici granițe explicit demcarcate – ca în bancul cu Uniunea Sovietică). Dacă termenul „evreiesc” trece peste atributul „democratic” și va fi tratat ca atare în hotărâri judecătorești și acte administrative, putem consemna dispariția sintagmei singura democrație din Orientul Mijlociu. În baza acestei distincții, se va putea bloca orice proces democratic, care ar amenința caracterul evreiesc al statului. De pildă, rezultatul unor alegeri sau o evoluție demografică nefavorabilă la un moment dat.

Tot această nouă categorie juridică va permite legal implementarea unor măsuri de tip „apartheid”. Se vor putea organiza comunități „exclusiv evreiești”. De asemenea, „legea evreiască” – un echivalent al corpusului Sharia de la musulmani – va putea fi luată ca etalon și prevalentă de un judecător în analizarea unei cauze. Concomitent cu acest pas, este eliminat și statutul legal al limbii arabe în cadrul statului Israel, consemnează Haaretz.

Un echivalent grăitor, pe pământ european, ar fi dacă în Belgia ar fi legiferat caracterul flamand sau valon al statului – definind organizarea după una din cele două filoane lingvistice. Sau dacă în Spania, s-ar legifera caracterul castilian al monarhiei – după dialectul vorbit în regiunea Capitalei – lucru care, evident, ar stârni reacții în rândul cetățenilor spanioli, care se identifică și ca basci sau catalani ori valencieni.

Este o mutare, care vine în prelungirea mutării capitalei de la Tel Aviv – un oraș administrativ, neutru – la Ierusalim, oraș cu conotații religioase și istorice, dar nu doar pentru evrei, ci și pentru creștini și musulmani.
Că e o definire controversată o demonstrează și un sondaj citat de Wikipedia. Potrivit acestuia, 2/3 dintre evreii din Israel cred că statul poate fi deopotrivă și evreiesc și democratic. În timp ce 1/3 dintre evrei și 2/3 dintre arabii cetățeni ai Israelului sunt de părere că statul nu poate fi în același timp și astfel definit etnic și democratic.

Aceasta e partea a II-a. Articolul precedent era optimist, că era despre trecut. Acesta e mai pesimist, că e despre prezent.

de ce vom rata momentul

Chiar când strânsoarea ideologică era mai apăsată, când ne cedasem tot – de la servicii secrete, la resurse, la decizie politică și sistem de educație – când se dădea marele asalt împotriva spiritualității noastre, când fusesem depopulați, împinși spre deznădejdea unei îmbătrâniri generalizate, când ni se pregătea la modul cel mai deschis înlocuirea… Ei bine, tocmai în ceasul al doisprezecelea al românilor, sună și gongul conjuncturii salvatoare: disputa deschisă între puterile noastre tutelare.

Șansa e acolo, poate încă ne mai așteaptă câțiva ani. Dar ne lipsesc câteva ingrediente vitale, pentru a putea profita de ea. În primul și în primul rând, un sistem decent de educație. Aici e cheia și fără el nu poți avea nici clasă politică. Poți avea un nebun sau chiar un geniu apărut din întâmplare, dar nici unul nici altul nu vor avea sub el pătura tehnocrată, care să îi pună în aplicare ideea.

Apoi e demoralizarea noastră, autodisprețul care ni s-a cultivat insistent de decenii. Am pomenit în episodul anterior de mentalitatea construită de Școala Ardeleană și de pașoptiști. Aceia au reușit să creeze o identitate, un sentiment al solidarității și al destinului istoric, pentru care mulți au fost dispuși să și moară în tranșeele războiului de Independență și ale celor două războaie mondiale, care au urmat. „Reușita” elitei noastre cosmopolite în aceste ultime trei decenii e tocmai apariția primei generații din Europa, care are un cult al străinătății și jenă, dacă nu chiar repulsie față de tot ce e românesc. E, repet, „reușita” elitei, după cum și clasa politică e un produs secundar al ei. Că nu mai suntem pe vremea lui Bobu și Postelnicu, conducătorii cu 4 clase primare de pe vremea comuniștilor. Toți liderii de azi au facultate, masterat și doctorat, validat de mediul academic. Am văzut intelectuali protestând la Guvern, dar n-am văzut să protesteze împotriva imposturii universitare și a fabricilor de diplome. E cazul ca intelectualii noștri vedetă să își asume acest eșec de proporții, în loc să facă pe moraliștii criticând comod și fără riscuri politicieni. Sunt la fel de vinovați de situația țării, pe cât sunt arhitecții de aspectul orașelor. Dar e mai comod să arăți cu degetul doar înspre primărie.

cum arată momentul


Agentul de vânzări

America e primul imperiu falit din istorie, care cere țărilor dominate să facă chetă de bună voie, pentru a-i menține imperiul în funcțiune. Împăratul e gol. De data asta, nu de haine, ci la minte. O secătură gonflată de propriul ego și de complexele vidului s-a cocoțat ca un balon cu heliu pe tronul unui imperiu parazitar. Printr-o ciudățenie a istoriei și a mediei, aflăm mai multe vești despre goliciunea lui Trump din presa americană, în timp ce presa europeană pare cucerită și temător-respectuoasă. Știe ea ce știe, că are acasă propriile mazete, la fel de goale de substanță, doar că puțin mai manierate.

Cu o datorie fără precedent și de neplătit, de 20 de trilioane – adică 20 de mii de miliarde! – de dolari, America a ales o soluție disperată. Aparent, un personaj de divertisment, o creație TV, capabil inclusiv să se tăvălească pe un ring de wrestling, în circoteca luptelor aranjate pentru un punct amărât de rating în plus. (scena chiar s-a petrecut, nu e o figură de stil) Și totuși, în campanie, nebunul părea o alegere mai sănătoasă. Democrații erau maeștrii demagogiei, deci a risipei bugetare iresponsabile, iar Hillary, în special, era și exponenta militarismului, promițând noi războaie în Orient. În plus, era și adepta ipocriziei în vorbire și a globalismului. Deci, pentru cine putea trece dincolo de formă și de exprimare, Trump se înfățișa realmente ca o soluție mai rațională și mai practică pentru America.

Puțin a trecut și Trump din campanie a fost înlocuit de Trump de la guvernare, cel cu cabinet de război, format dintr-o cohortă de generali, pregătiți pentru ce e mai rău. Și zdrăngănind armele războiului, pe toate fronturile: din Coreea în Siria și din Iran în Europa. E, de altfel, cam singura industrie funcțională, pe care o mai au americanii și marele as din mânecă. În rest, 75% din creșterea de la bursă e acum generată de companii destul de imateriale ca Google, Facebook și Amazon, ale căror bule se pot sparge peste noapte, chiar dacă puterea lor impresionează și fascinează. În întrecerea cu China, mai are încă avantajul inovației din înalta tehnologie, semiconductorii și procesoarele, dar deja dă semne că nu mai poate ține pasul în eșaloanele imediat următoare, cum ar fi producția de telefoane mobile, unde Asia are 8 din 10 producători de top, ceilalți 2 externalizându-și producția pe aceleași meleaguri. În topul similar al producției auto, americanii mai dețin 2 poziții, iar europenii 3, iar pentru a concura până și cu aceștia, au nevoie de protecția suprataxelor vamale.

Coborând mai jos, la bunurile de larg consum, situația e mai dezolantă, cu un Wal Mart, care e practic importator și distribuitor la scară națională a producției chineze, fiind în același timp și cel mai mare angajator al Americii. Și încă aceasta e vitrina consumerismului. Din exterior, se uită la ea cu jind 42 de milioane de americani, care primesc ajutoare sub forma bonurilor de masă. Au mai scăzut cu două milioane în micul reviriment de după Obama, dar totuși: 1 din 8 americani mănâncă la cantina statului. Și sunt pătura prolifică demografic, astfel că 1 din 5 copii depind de acest ajutor de stat pentru hrană.

În cazul unei crize (cum ar fi cea în care SUA ar fi obligate să strângă cureaua pentru a returna datoria națională sau pentru a acoperi o creștere de dobândă) sunt câteva categorii aflate încă într-o situație mai fragilă. 13% dintre adolescenții și adulții țării iau antidepresive, la care se adaugă cei peste 5% consumatori de droguri – flagel care a dus și la existența celei mai mari populații de pușcăriași din lume – peste 2 milioane.

În acest tablou de putere în declin, America și-a ales ca reprezentant un agent de vânzări și un show-man. Rostul lui e să bată capitalele aliaților, scoțând din valiză mostre de rachete și avioane de vânătoare, pe care aliații trebuie să se înghesuie să le cumpere. Dar cât mai repede, pentru că agentul se grăbește. Are imediat după o întâlnire amicală chiar cu cel de care promite să ne apere contra cost.

Pretenția ca Europa să cheltuiască în ritmul Americii pentru înarmare e o absurditate, care a entuziasmat acasă, dar a găsit fani îmbătați și pe unde s-a prezentat negustorul ambulant de arme. Cumva, multora le sună bine. Evident, și lui Iohannis și lui Dragnea – de ei nici nu mai discutăm, competiția lor în slugărnicie fiind proverbială. Doar că SUA cheltuiesc acum mai mult decât toate celelalte țări, care o urmează de departe în top 10, luate împreună. Dacă toți i-ar lua chiar în serios sfatul – atât aliați, cât și rivali puși în gardă – omenirea nici n-ar mai avea resurse să mai cheltuiască pe nimic altceva. E o nebunie din care cineva ar trebui să oprească liderii lumii. Dar cine? în condițiile în care republicanii se comportă ca niște pistolari excitați iar democrații au devenit mai militariști decât ei și mai paranoici în privința pericolului rusesc, de când au găsit în asta un cârlig cu care îl pot agăța pe Trump.

Dar ce e încă și mai caraghios e ideea că statele vasale sunt datoare să susțină financiar extinderea imperiului. De când e lumea, nu s-a pomenit hegemon, care să iasă în pierdere de pe urma dominării altora. Nu e ca și cum Imperiul Otoman și-ar fi zis: vai, dar cât o să ne coste să le asigurăm securitatea amărâților ăstora de moldo-valahi! Nimeni în Europa nu îndrăznește să îl întrebe pe Trump: așa și!? Ce-o să faci, dacă nu mai plătim tributul? O să-ți iei îmbufnat jucăriile de la Rammstein, Aviano sau Kogălniceanu? Cacealmaua ar deveni, în acest caz, evidentă. America își dorește sutele de baze răspândite pe tot globul, nu face un favor țărilor în care au fost implantate.

Bazele acestea sunt consecința câștigării unor războaie mondiale și a unui război rece. Ele mențin în funcțiune sistemul financiar-economic de la Breton Woods, cu FMI, Banca Mondială și supremația dolarului, ca monedă de referință. În baza lor, America poate tipări hârtii verzi, pe care să le dea la schimb cu bunuri tangibile, făcute cu sudoare, și resurse naturale vitale.

Continentul turmentat

America are rivali serioși în țările BRICS, dar niciunul nu are un model ce poate fi importat și de alții. O singură contra-pondere e capabilă să genereze un asemenea model cultural și economic: Uniunea Europeană. Doar că acesta e în criză de lideri și de direcție. Scena în care teoretic liderul continental Junker e sprijinit să nu cadă de cât de beat e la ditamai summitul e antologică și edificatoare. O criză de sciatică, au spus ipocrit colegii europeni ai bețivului, de parcă toți suferinzii de sciatică se bălăngăne fără direcție și sar să pupe pe cine întâlnesc în cale.
În imaginile filmate, Junker se bălăngăne, alți președinți îl proptesc din spate, iar Trump se îndepărtează dezgustat, prefăcându-se că n-a observat scena. Efectiv n-a avut nicio întrevedere și n-a purtat niciun dialog cu domnul suferind de sciatică. Pentru că așa sunt cei cu dureri de spate, nu poți avea discuții serioase cu ei.

Dacă pe unul l-a ignorat, pe ceilalți i-a umilit într-o cavalcadă de bufonerii. S-a postat ca o țoapă plină de sine în fața reginei – arătând că nu știe pur și simplu să se poarte cu o femeie sau cu o persoană în vârstă, dincolo de protocol – alt semn al decăderii unei civilizații. Premierului englez i-a spus să dea în judecată UE și că rivalul ei demisionar ar fi un excelent prim-ministru (în locul ei, se înțelege).

Lui Merkel a încercat să îi pună ordine în politica energetică și a arătat-o cu degetul că își ia gazele de la ruși. Păi de unde să le ia, dacă-i frig iarna!? De pe vapor, din America, sub formă lichefiată la preț mărit? Dacă nemții erau doar ca Iohannis, probabil că ar fi achiesat la idee.
În acest punct e totuși o sămânță de adevăr dezgropată de Trump. Nemții sunt hegemonul local și acționează la fel de autoritar în beneficiul lor, cum o fac și americanii în sfera lor mai largă. În relația cu cei mici din alianța europeană, Germania trage pe sfoară. Vrea solidaritate inclusiv în ideile ei proaste gen importul masiv de migrație extra-europeană, vrea piață comună, vrea federație europeană. Dar când vine vorba de energie – fiecare pe barba lui. Așa se face că Germania își negociază o relație preferențială cu vânzătorul rus, în loc să accepte o negociere unitară, de pe o poziție de forță, care ar coborî prețul și pentru cei mici ca România, Bulgaria sau Polonia.

Iată un adevăr pe care ni-l arată deschis tocmai Trump. Deși ăsta ar fi putut fi rolul chiar al sciaticului Junker. Care, desigur, nu îi poate spune asta în față lui Merkel, care îl acceptă atunci decorativ chiar și așa cherchelit.

Marea problemă europeană e că a devenit dintr-o alianță pragmatică, semnificativă la nivel global, un sinistru experiment ideologic. Europa e acum provincia care pune în aplicare cu cel mai mare elan idei nocive importate de pe tărâm american. De propria ei nebunie și ipocrizie unul ca Trump își permite să râdă, pe bună dreptate, încurajând probabil de la distanță și alți disidenți potențiali ca Marea Britanie, Polonia, Cehia și Ungaria. Noi nu suntem încă pe nicăieri, că noi suntem deja preș, slugă la doi stăpâni.

sub masca marelui urs

Deși Trump și-a permis să numească „dușmani” la grămadă UE, Rusia și China, retorica și limbajul non-verbal îl trădează. Doar în întrevederile cu europenii își permite tot arsenalul de clownerii. Are și cu cine: un Macron infantil, o Theresa May instabilă emoțional și cam pe făraș la ea în țară, o Angela Merkel împăiată la putere, pentru a da impresia de stabilitate la conducerea unei utopii. Urmăriți-l însă în întrevederile cu Putin și acel Trump relaxant și arogant se topește ca un școlar care se știe codașul clasei. Amândoi mi s-au părut neconfortabili, până și Putin se agățase de un mâner al scaunului, iar Trump urmărea zelos doar textele deja scrise de consilieri.

Dincolo de aceste impresii de suprafață, ce au vorbit cei doi la Helsinki, poate nu vom afla decât peste câteva decenii. Dar e posibil să ne afecteze încă mai mult timp de atunci. Se pot face multe speculații. Dacă Putin și-a câștigat recunoașterea anexării Crimeei (necontestată de Trump), dacă a dat la schimb Siria sau Iranul. Dacă Trump s-a dus acolo ca reprezentant al lui Netanyahu, pentru a obține acordul unui război extins.

Zisă a avea o economie de mâna a treia, care exportă preponderent materii prime, Rusia își joacă energic cartea influenței globale, amintind că are împreună cu America 90% din arsenalul nuclear al planetei. Și o capacitate similară în producția de hidrocarburi. În rest, cum spuneam mai sus, Rusia nu are un model viabil de oferit lumii. Nu poate convinge nici vecinii mai înapoiați să i se alăture în proiectul eurasiatic. Darămite țările din Uniunea Europeană, oricât de decrepită ar fi ea.

Dat fiind aceste două mari cărți de jucat: energia și armamentul, mă hazardez să socotesc Rusia un proxy al Chinei, pe care acum America îl curtează insistent. Dacă apropierea reușește, cele două pot muta frontul în Asia prin acordul tacit al Rusiei. Sau, varianta catastrofală pentru noi, pot muta incendiul la periferia Uniunii Europene.

uriașul mut

În spatele acestor tropăieli zgomotoase, calm ca un bătrân maestru de arte marțiale, China își construiește cu migală ascensiunea, în cea mai discretă tăcere. E unicul rival realist la momentul de față și cel spre care avansează tot mai mult avanposturile imperiului în Orientul Mijlociu și Îndepărtat. Problemele sale sunt nenumărate: o catastrofă demografică, de care o mai despart tot mai puțini ani, o îndatorare galopantă și momentul când partidul nu va mai reuși să stimuleze creșterea nici măcar pe hârtie, confruntându-se cu prima criză de la Deng Xiaoping încoace. Dar deocamdată nu insist asupra lor, nefiind dispuși să iasă la rampă în scandalurile momentului.

partida globalistă

În fine, mai există un imperiu, de astă dată difuz, dar a cărui forță poate face să tremure oricare din entitățile amintite până acum. E confreria trans-națională, gruparea cămătarilor internaționali. Putem uita de stânga-dreapta. Sfera politică s-a micșorat, dat fiind că economia a fost cedată în grija „specialiștilor”. După același mod în care politicul s-a retras mai demult din chestiunile religioase. Tehnocrații au făcut ca majoritate economiilor lumii să semene între ele, sau să urmărească măcar aceiași indicatori și aceleași rețete de dezvoltare. Pentru politic a rămas un segment tot mai îngust. Aici se petrece ultima dispută ideologică. Așadar, nu între dreapta și stânga, ci între globalism și naționalism. Singura baricadă ideologică în jurul căreia se grupează forțele la alegeri în tot mai multe țări.

Personal, îl consider pe Trump un globalist în haină de naționalist. Leit cazul lui Putin, motiv pentru care au toate șansele să se înțeleagă bine. (Din păcate, poate pentru noi.) Liderii Europei sunt doar globaliști și au foarte puțin timp pentru a face rocada cu niște lideri în asentimentul popoarelor lor. Nu mai e nevoie să precizez că liderii de la București nu joacă în echipa noastră. Niciunul.

Pagina 1 of 17512345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica