rss
rss
rss

Sinuciderea lui Robin Williams mi-a prilejuit o discuție cu cineva, ocazie cu care am spus că o fi fost răposatul amuzant, dar în materie de stand-up comedy sunt alții peste nivelul lui, chiar dacă nu atât de cunoscuți. Despre morți, numai de bine și în calitatea mea de sinucigaș amator am compasiune pentru suferința dusă în spate de oricine sfârșește în acest mod. Cu un amendament pentru milionarii sinucigași, pe care îi consider îngrozitor de egoiști. Poate nu mai vezi sensul vieții pentru tine, poate nu te mai regăsești în cariera aleasă, în viața de cuplu, în orice. Dar când ești milionar îți rămâne încă posibilitatea de a te dedica altora într-un mod plăcut. Poți să-ți creezi propria insulă de frumos într-o țară oarecare, la marginea unei păduri și a unui râu, să ajuți o mână de copii, să crești cai, câini, flori, orice îți aduce bucurie și să te simți împlinit doar văzând acele ființe, care au nevoie de tine și cărora le transformi existența. E doar o idee.

În materie de comedie, există o mică diferență între mașinăria de la Hollywood, care înseamnă zeci de scenariști sclipitori, care creează situații comice și oportunitatea unui actor de a se pune o valoare și stand-up. Aici e ca la acrobațiile fără plasă. Eși singur ca în cușca cu lei în fața unui public necruțător. Artistul de stand-up poate să aibă mai puțin talent actoricesc, sunt și cazuri în care respectivii ar fi incapabili să interpreteze orice rol dramatic. Dar trebuie să aibă substanță în mesajul transmis, darul de a stârni curiozitatea, de a păcăli publicul, ducându-l pe o pistă falsă, încât poanta să îl ia prin surprindere. În stand-up e nevoie de subtilitate adevărată, uneori glumele sunt făcute să rămână în mintea ascultătorului mult timp după ce le-a auzit în sală. E mult mai mult decât o grimasă de-a lui Jim Carry, deși și pentru asta pot avea tot respectul.

George Carlin
Regretatul George Carlin era în felul lui un predicator. Își transmitea propria ideologie în momentele de pe scenă. Nu îi împărtășesc ateismul, nici cinismul, dar pot să admit că le împacheta într-o admirabilă inteligență. E imposibil să găsești un politician, care să fi pus un diagnostic atât de precis societății actuale, care să fi caricaturizat atât de bine ipocrizia și conformismul. Probabil de-asta nici nu prea avem pe cine vota, ca să schimbăm ceva. Dar, cum spunea Mark Twain, dacă votul ar putea schimba ceva, probabil ar fi ilegal.

Chris Rock
Un stil ceva mai comercial și alert, ceva mai spre Eddie Murphy și Will Smith, dar plin de poante. Memorabilă distincția dintre „bogați” și „cei care au avere”. „Shaquille O’Neal e bogat. Patronul alb, care îi semnează cecul de salariu are cu adevărat o avere. Dacă Bill Gates s-ar trezi într-o dumineață cu cât are Oprah s-ar arunca pe geam.”

Dave Chappelle

Eddie Griffin

Frank Caliendo

Pen Gillette

Jerry Seinfeld
Am crescut cu serialul lui, inegalabil în materie de serial de comedie. Încă mai am replici din el în cap pentru te miri ce situație din viața de zi cu zi. Încă mă uimește cum poate fi comic cu stilul lui arogant și fără talent actoricesc, dar uite că îi iese de fiecare dată.

Groucho Marx
Și pentru că am intrat în zona monștrilor sacri, care au făcut istorie în comedie, nu pot să nu-i amintesc pe frații Marx.

Monthy Python
Poate nu se încadrează neapărat la stand-up. Dar în materie de umor englezesc, Monthy Python sunt regii neîncoronați ai absurdului și subtilității comice.

Woody Allen
Woody Allen an făcut și el numere de stand-up, dar sunt mai greu de găsit într-o formă unitară pe YouTube. Rămâne însă un geniu al comicului de limbaj, din aceeași galaxie cu „tăcuții” Charlie Chaplin sau Buster Keton.

Să te bucuri că se face dreptate în cazul unor infractori foarte periculoși, e o datorie patriotică. Pași lenți pe care Justiția i-a făcut în ultimii 5 ani sunt cea mai semnificativă transformare din societatea noastră de la intrarea în Uniunea Europeană. Sunt pași care merg în linia directă a Revoluției, abandonată în deceniul și jumătate de stagnare ce a urmat primelor mineriade.
E, după știința mea, pentru prima dată când un general de Securitate o pățește în mod serios. Pentru că n-am niciun dubiu că Dan Voiculescu nu putea fi un simplu turnător, în anii când avea în subordine colonei ai temutei instituții.

E tot o premieră că Justiția dictează măsuri din aria „confiscării extinse”, pentru acoperirea imensului prejudiciu. Un concept pentru care s-a luptat inclusiv în Parlamentul European Monica Macovei, cea care, pe vremea când era de aceeași baricadă cu Traian Băsescu, a pus pe picioare instituții precum DNA și ANI, care s-a luptat pentru trecerea de sub control politic a magistraților și care a adus în sistem tineri ambițioși ca Daniel Morar și Laura Codruța Kovesi. Judecătoarea Camelia Bogdan, cea care a dat verdictul în dosarul ICA e aproximativ de vârsta mea. Are 33 de ani, avea deci vreo 9 ani la Revoluție și poate nici nu își dă încă seama că tocmai a dat un bobârnac înainte întregii societăți.

A fost un proces drept, târât timp de șase ani de avocații apărării, în zeci de termene de judecată, cu nenumărate expertize, administrări de probe, audieri de martori, excepții de neconstituționalitate, recuzări ale completelor de judecată. Câțiva dintre cei mai scumpi avocați de pe piață au folosit cele mai inventive tertipuri pentru a împinge spre prescriere cauza. (Ca să avem o idee, avocatul Mateuț le cerea celor din clanul Bercea un onorariu de 200.000 de euro pentru apărare. Cât a încasat de la Dan Voiculescu în anii ăștia, e greu de estimat.) Nimeni nu poate spune că nu a beneficiat de un proces corect, după toate procedurile imaginabile. Dan Voiculesc însuși s-a folosit de două ori de alegerea în Parlament și de demisie pentru a avea imunitate și apoi, pentru a muta procesul la prima instanță, când statutul imunității a fost schimbat prin lege.

Iar acestea sunt doar chichițele judecătorești. Adevărul despre această poveste e mult mai simplu. Cu o sută de mii de euro s-a plătit un teren de peste 30.000 de mp pe malul lacului Herăstrău, pe care se aflau 17 clădiri, însumând circa 10.000 de mp de construcții. O mică avere estimată la 60 de milioane de euro, pe care nutriționistul Mencinicopschi ar fi trebuit să o apere, în calitatea sa de manager al avutului de stat. Nu politica sau lupta cu Traian Băsescu l-au înfundat pe Dan Voiculescu, ci propria lăcomia. Omul care a avut pe mână fonduri de circa două miliarde de dolari în momentul căderii comunismului, s-a lăcomit la un tun imobiliar dat la peste un deceniu de la acel moment. La vârsta lui, și cu asemenea avere, putea să se retragă pentru a se dedica unor fapte filantropice, putea face agricultură sau orice altceva. Sau presă, dar nu a făcut niciodată așa ceva.

Toate instituțiile sale media au fost fie instrumente de propagandă, pentru a-l feri de lege, fie pentru a câștiga influență politică. Sau mașinării murdare de făcut bani. Ori prin șantajarea unor oameni de afaceri, ori prin presiuni pentru contracte de la stat ori pur și simplu vânzând mizerii unui public îndobitocit. Ce a câștigat telespectatorul hrănit cu Țociu și Palade, cu Capatos, Daniela Crudu, Loredana Chivu, Simona Gherghe? Aboslut nimic. Cum nimic nu au câștigat nici cei ce s-au uitat ani în șir la manipulările grosolane ale lui Gâdea. Au devenit mai civilizați, mai infomați? Nu, au rămas doar cu un sentiment difuz de ură împotriva unui adversar omniprezent, denumit generic „băsism” de către secta antenelor. O sectă pentru care sunt nevinovați toți cei ce au avut probleme cu legea: Sorin Ovidiu Vântu, Corneliu Iacobov, Adrian Năstase, Radu Mazăre, Nicușor Constantinescu, Relu Fenechiu, Decebal Traian Remeș, Dan Radu Rușanu, Mihail Vlasov, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, George Copos, Dinu Patriciu, Gigi Becali ș.a. Toți sunt victime ale unui sistem politic represiv, în viziunea lui Gâdea și Badea. Adică toți cașaloții pe care toată România se bucură să îi vadă anchetați și cu cătușe la mâini.

Să ataci Justiția nu mai ține de libertatea presei, cum încearcă diversionist apărătorii infractorilor să sugereze. Dan Voiculescu și toți cei amintiți mai sus nu sunt condamnați pentru delicte de opinie, pentru opinii exprimate. În toate aceste cazuri vorbim de potlogării simple, cărora le-a căzut victimă bugetul public, la care contribuim toți. Deci fapte de drept comun. Dar putem să ne imaginăm și altfel de fapte, ce puteau fi comise de un patron de presă. Dacă Dan Voiculescu ar fi fost implicat într-un caz de tip Cioacă. Sau dacă avea de achitat o amendă rutieră. Imaginați-vă că seară de seară angajații săi ar fi făcut dezvăluiri despre polițiștii, care le hărțuiesc patronul. Și l-ar fi făcut gras, chelios, prost, milițian, pe polițistul, care a îndrăznit să dea amenda respectivă. Iar apoi ar fi chemat lumea la mitinguri de protest și la acțiuni împotriva Poliției. S-ar mai fi putut numi așa ceva presă liberă sau jurnalism!?

Exemplul e poate nefericit ales. În studiourile Antenei 3 s-a aflat zilele acestea în mod repetat șeful sindicatului polițiștilor, care a apărat insistent un infractor dovedit și condamnat, împotriva puterii judecătorești. Așa ceva mi se pare mai grav până și decât prezența unor politicieni iresponsabili ca Ecaterina Andronescu, Codrin Ștefănescu sau Ioan Ghișe între apărătorii infractorilor de drept comun.

Recent am avut neplăcuta surpriză să fiu nevoit să apelez la poliție pentru a reclama niște escroci. E un caz minor, aproape ridicol, dar încă nerezolvat. Poate o să vă povestesc cândva. Dar în ziua în care am fost pentru prima dată în viață într-o secție de poliție pentru altceva decât acte banale gen buletin, pașaport, permis auto, m-am gândit la ce îmi spusese escrocul: te duci degeaba la poliție că n-are ce să-ți facă. Pentru moment, timpul îi dă dreptate lui, dat fiind că respectivul continuă să ducă cu vorba și polițiștii și să își ia inclusiv angajamente scrise pe care nu le respectă. Dar în ziua în care am depus plângerea (verdictul lui Felix nu se dăduse) mi-am zis: dacă au putut să fie dovediți escroci de calibru național ca Vântu și Năstase, sigur am și eu o șansă să mi se facă dreptate cu nemernicul ăsta de două parale! Aici nu mai e vorba de politică sau de simpatiile noastre pentru o televiziune sau alta (niciuna nu e demnă de respect!). Cazul Dan Voiculescu și orice caz de corupție înaltă rezolvat ne privesc pe toți și înseamnă o speranță în plus. Dacă cei care ne-au distrus prezentul pierd câte ceva, noi, ceilalți, care am suportat și achitat ticăloșia lor, câștigăm măcar o speranță pentru viitor.

Cei aproximativ 2000 de pensionari comunistoizi, care s-au dus la „recensământul proștilor” organizat sub forma unei plimbări cu (Adrian) Ursu în fața Cotrocenilor sunt partea de Românie care ne-a amanetat viitorul. Același tip uman, care aplauda minerii pentru violență și sălbăticie. Revanșarzi, înăcriți de ură și de propria neputință, egoiști, frustrați pe orice tânăr ce s-ar putea ridica. Am mai scris și cu altă ocazie despre acest tip uman, cred că l-am descris suficient de bine atunci, ca să nu mai revin. Nu știu cum au reușit să se perpetueze și să rămână tot bătrâni și proști la un sfert de veac de la Revoluție, dar cea mai bună veste e că sunt din ce în ce mai puțini și mai lipsiți de vlagă. Spre deosebire de protestele de acum două ierni, de data asta secta lui Gâdea nu a mai reușit să scoată din casă hipsterimea. E încă un semn excelent că ne mișcăm în direcția bună.

Între Estul, care propune drept model despotismul, și Vestul, care doar în vorbe își respectă valorile civilizatoare, stă Orientul Mijlociu, cu nesfârșitele lui bătălii. Ochii închiși la crimele petrecute acolo de „avanposturile” civilizației euro-americane, sunt chiar nucleul ipocriziei occidentale. Acea ipocrizie, care naște în metropolele Vestului generații pline de ostilitate, care consideră întreg sistemul o farsă.
Acoliții Rusiei în regiune sunt dictaturi nefrecventabile, protejații Americii sunt criminali frecventabili, de la șeicii petrolului, la Israel.

Când știrile despre ocupația israeliană din Palestina nu lipsesc în totalitate din presă, ele sunt de un dublu standard revoltător. De pildă, actuala invazie împotriva palestinienilor din Gaza e prezentată ca un război între Israel și Hamas. De ce nu între palestinieni și IDF? Pentru că acesta e „numele de brand” al armatei israeliene, „tzahal”, englezit ca „Israeli Defence Forces”. Forțe de apărare, care se apără tot mai departe de granițele vagi ale Israelului și tot mai adânc în teritoriile palestiniene. (Deși, oficial, Israelul nu și-a definit niciodată granițele, ca învecinându-se ca în bancul despre Rusia, „cu cine vrea”.)

Dacă Hamas, care e singura organizare militară a palestinienilor, care nu au o armată propriu-zisă, e etichetat ca organizație politico-teroristă, atunci și IDF ar trebui să primească acest epitet. IDF susține armat politica de colonizare a teritoriilor palestiniene, asistă buldozerele care demolează locuințe, defrișează livezi, taie accesul la apă potabilă și gaze, construiesc ziduri de ghettouri în jurul regiunii. Săptămâna aceasta a bombardat o școală ONU și și-a exprimat mirarea că au existat victime, din moment ce intenția de demolare a școlii fusese anunțată. Apoi a ucis cu arme cu lunetă supraviețuitorii unor bombardamente. Bombardamente ale căror victime sunt, potrivit CNN, în proporție de 80% civili, fiind uciși mai mulți copii decât membri Hamas.

Războaie au existat de când lumea, evreii au fost în ele și victime și agresori, de-a lungul istoriei. Ce e nou și relevant pentru evoluția civilizației noastre e felul în care a reușit să fie branduită o armată, IDF, pe internet. Recent, pe Facebook au apărut îndemnuri pentru „fanii” armatei israeliene din toată lumea, de a se fotografia în ținute cât mai sexy și să posteze imaginile în semn de solidaritate cu soldații.
Iată primul război care e vândul ca fiind cool și sexy. Ar putea fi chiar primul război, care să se auto-finanțeze din publicitate. Să poți da reclame la șampon, parfum și snacks-uri în pauzele dintre bombardamente.

E ceva ce nu era cu putință acum câteva generații, când lumea vestică era încă impregnată de morala creștină, care îi păstra lucid discernământul. Acum e posibil orice, au apărut noile generații, hiper-sexualizate, crescute cu pornografie, într-o bulă mediatică artificială, din care le e greu să distingă realitate de ficțiune. Un război în care (dată fiind demografia arabă) mor mai mulți copii decât soldați poate lua like-uri, dacă e asezonat cu imagini senzuale. O pereche de sâni sunt mai ușor de „plăcut” decât trupuri mutilate, mintea omului pare un mecanism simplu și ușor de manevrat.

În vremea asta, în marile metropole ale Europei, Paris, Londra, Geneva, au loc mitinguri de condamnare a invaziei israeliene în Gaza. Sunt mitinguri, care se termină cu incidente și ciocniri cu Poliția pentru că, surpriză, nu sunt autorizate. Propaganda spune că Iraelul e singura democrație din regiune. Probabil, dar nu și pentru arabii din teritoriile ocupate, care nu au nici drept de vot, nici dreptul de a se urca în aceleași autobuze cu majoritarii, nici dreptul de a se căsători și a crește copii cu femei/bărbați din etnia dominantă. Dar să zicem că e democrație în Israel, din moment ce au putut avea loc admirabile manifestații pentru pace la Tel Aviv. Întrebarea e dacă Vestul, unde nu pot fi autorizate manifestații de protest față de politica unui stat de pe alt continent, mai e democrație mai mult decât cu numele.

Nu-i vorbă, că populația majoritară nu s-ar fi înghesuit să participe. La mitinguri participă din ce se vede mai mult imigranți, femei cu văl, arabi stabiliți la Paris și Londra. La fel cum organizațiile anti-discriminare din America ale evreilor au tot mai puțini susținători de alte origini. Oamenii s-au plictisit de disputele astea, de ce și-ar bate capul? Așa arată lumea „multiculturală”, fragmentată pe grupulețe identitare și minorități. Fiecare își cere drepturile proprii, dar nimănui nu-i pasă de probleme „care nu-s ale lui”. Oamenii vor să vadă doar sâni și fese, cărora să le dea like.

Palestinienii uciși doar în ultima săptămână n-ar încăpea în avionul malaezian doborât în Ucraina. Dar ei nu încap nici în buletinele de știri, cel mult la știrile pe scurt, și atunci cu multe nuanțări și precizări. „Omenirea civilizată” a decis demult că fac parte dintr-un fel de specie de sub-oameni, care trebuie stârpiți ca buruienile, dar se încăpățânează să nu dispară din calea proiectului mult mai civilizatului Israel.

Un Israel, care a apărut cam ca republica Donetsk a separatiștilor ruși, care doboară avioane de pasageri cu rachete sofisticate. Înainte să existe un stat și o armată (evident, civilizată), ideea sionistă era pusă în operă de brigăzi paramilitare, care practicau același gen de terorism ca separatiștii ruși, ca unele grupări palestiniene. Acum Israelul dispune de cele mai sofisticate arme, de la bombe nucleare la drone, bombe cu fosfor, care ard pielea până în carne și tot felul de alte arme chimice, submarine nucleare, scuturi anti-rachetă și cam orice îți poți imagina în materie de tehnică militară. Și folosește mare parte din tehnica asta împotriva unor civili neînarmați sau împotriva unor grupări, cum e Hamas, care dispun cel mult de arme automate și lansatoare de rachete. O populație, închisă între ziduri mai înalte decât zidul Berlinului, fără aviație, fără apărare antiaeriană, fără tancuri. O asemenea confruntare nu poate fi numită război, ci măcel. Dar pentru lumea civilizată, ceea ce face în mod sistematic și calculat guvernul lui Benyamin Netaniahu nu se califică la terorism, ci la „operațiuni militare”.

Culmea umanismului e practica armatei israeliene de a telefona locatarilor clădirilor ce urmează a fi distruse. Sau tragerea unei rachete cu încărcătură redusă, urmată de racheta, care rade de pe fața pământului casa sau blocul respectiv. Să primești un asemenea telefon cinic îmi sună mai mult a teroare, decât a act umanitar. Nici n-aș ști ce să fac după un asemenea telefon. După cum nu cred că încălzește pe cineva că e ucis de soldați în uniforme cu toate însemnele, sau de inși cu cagulă pe față.

Da, dar Israelul, oricâți palestinieni ar ucide, oricâte case ar demola, pentru a face loc coloniștilor și a mai câștiga o bucată de pământ din acel deșert, e „singura democrație din Orientul Mijlociu”. Merită să fie susținut, orice ar face conducătorii săi. Tocmai aici e problema: Despre Netanyahu nu am niciun dubiu că se încadrează perfect în descrierea unui terorist. Dar popoarele, care votează asemenea asasini ca să le reprezinte, pot rămâne inocente? Și nu vorbim doar de cazurile grotești, ca israelienii, care se adună să ovaționeze atacurile cu rachete. (Reportera CNN, care i-a catalogat ca mizerabili, a fost concediată.) Vorbim chiar de societate în ansamblul ei.

Lucrurile nu stau foarte diferit nici în țări mai puțin democratice, cum e Rusia. Societatea rusă e căzută în fascinația machismului micului Putin, care plutește la cote de popularitate de peste 80%. Nici măcar flagrantul actului de terorism comis de separatiști cu armele și logistica Moscovei nu vor clinti această mică statuie. Pentru că nu au clintit-o nici masacrele din Cecenia, nici lichidarea ziariștilor incomozi.
Iar Occidentul nu duce nici el lipsă de persoane pașnice fascinate de forța emanată de politicieni de un egoism monstruos, pentru care crima nu e decât un instrument în exercitarea puterii.
Până și vizionarul Ron Paul dezamăgește perindându-se pe la postul de propagandă al Kremlinului, Russia Today, pentru a le aproba tezele militariste.

De fapt, problema rusă pleacă din modul total amoral în care a clasat istoria sovietică. Dacă germanii s-au căit sincer, uneori cu asupră de măsură după atâta timp, pentru crime de care nu pot fi făcuți răspunzători nepoții și strănepoții, rușii se mândresc încă cu trecutul sângeros al erei staliniste. Deci Occidentul nu are să aibă câte surprize dorește în ce privesc criteriile morale ale „omului nou” rus, malformat din homo sovieticus.

Răsăritul nu dă doi bani pe moralitate, în timp ce Apusul e bolnav de ipocrizie, mimând iubirea de dreptate doar în retorică. Cât de departe s-a îndepărtat establishment-ul occidental, în speță cel american, de ce era cândva – expresia politică a unei societăți creștine, se poate vedea prin manifestările sale la periferia imperiului global. Atrocitățile comise de grupări pretins islamice în Siria și Irak întrec orice imaginație. Ei bine, sunt exact zonele în care Uncle Sam a turnat cele mai multe fonduri, pentru a înarma tot felul de organizații, care sunt ba dușmani de moarte, ba aliați împotriva câte unui dictator.
Evident, nici în asemenea cazuri, societățile „de acasă” nu s-au indignat câtuși de puțin.

Care e consecința acestui abandon moral din partea atâtor societăți, care au construit mare parte din civilizația omenirii? O vedem la tot pasul. Criza economică e doar una din expresiile acestei degradări, care va avea la un moment dat un preț. Mașinăria se va opri de tot când vor apărea suficienți inocenți, care să arate că totul e o farsă și că adevărații barbari sunt în tabăra lumii civilizate.

Cei care au tresăltat de bucurie că avem în guvern o absolventă de Harvard, ar putea fi dezamăgiți să afle că ministrul Finanțelor, Ioana Petrescu, e absolventa mult mai obscurei Wellesley College. O școală respectabilă, veche de peste un secol, dar un fel de pension, o școală de fete, vorba lui Ghiță Pristanda. După se prezintă chiar respectiva instituție, Wellesley College e o facultate privată și acreditată (răsuflăm ușurați) pentru „științe umaniste pentru femei”. (liberal arts for women)

Pentru școala de fete de peste ocean, ascensiunea tinerei Ioana Petrescu a fost chiar un motiv de laudă, care a prins și secțiunea știri a paginii facultății. „Absolventa Wellesley College a depus jurământul ca ministru, fiind prima femeie ajunsă în fruntea finanțelor României de la căderea comunismului.” Sună mai mult a triumf al feministelor decât al capacităților științifice deprinse în pensionul american.

Dar să nu fim atât de rele, Ioana Petrescu nu e o impostoare ca Victor Ponta. Adică ea are un doctorat luat pe bune, pe toceală, nu copy paste, și chiar la Harvard, unde și-a făcut studiile post-universitare: un masterat și un program de doctorat. Cu toate astea, ministra cu caș la gură n-a reușit decât să facă un cuplu comic cu șeful său de guvern la înfruntarea cu Traian Băsescu. Păi piratul mănâncă asemenea pui de găină între două mese!

Și, culmea, de data asta aveau de susținut o măsură liberală, mai mult benefică economiei private, decât populist-electorală (chiar dacă asta le era motivația). E o măsură vitală, care să scadă impozitarea muncii. Tocmai o măsură ca asta, care stimulează dezvoltarea economică, nu are nevoie de sloganuri, ci de curajul de a indica sursele de finanțare, gen unele creșteri în impozitarea proprietății. Orice, dar să arăți că ai o strategie pentru a doua zi după alegerile din toamnă, nu să spui că vom vedea după ce vom face bugetul pe anul viitor.

În tandemul cu Victor Ponta, Ioana Petrescu trebuia să fie specialistul, omul cifrelor, nu să îi îngâne cu voce pierdută superficialitatea inconștientă a premierului, care e convins că „țara asta se va descurca”. Și n-a fost vorba doar de emoții și de intimidarea de către vicleanul Băsescu (pe-asta o credeam și o scuzam). Căci duduia a refuzat să producă lista cu sursele de compensare a reducerii CAS și a doua zi. Pur și simplu, argumentația logică nu se învață la școala de fete de lângă Boston. Acolo contează mai mult sexul (vreau să spun genul) și cât de mult îți dorești ca ceva să se întâmple. Iar domnișoara Petrescu își dorește „din tot sufletul” să reducă CAS, cum i-a spus-o și președintelui. De piatră să fii să crezi că nu se va întâmpla în condițiile astea!

În ultimii 5 ani nu am citit o întrebare retorică mai halucinantă decât cea produsă de un anume Ovidiu Raețchi, membru PC.
Respectivul june se lansează cu vitejie într-o autocritică a partidului din care face parte și se întreabă retoric:

„De ce mesajul central al PC în ultimele luni a fost, în esenţă: Domnul Victor Ponta este un om foarte bun, care trebuie să fie preşedintele României, iar domnul Crin Antonescu este un om foarte rău, care s-a înţeles cu Traian Băsescu şi a distrus USL? Doar atâta poate partidul lui Titu Maiorescu şi Lascăr Catargiu să lustruiască ieftin bombeul stângii?

E real ce-am citit mai sus!? :)) Acest nefericit, ajuns printr-o bășcălie a destinului deputat la o vârstă fragedă, își mustră propriul partid că nu e la înălțimea moștenirii sale istorice. Oare omul glumește sau chiar a trăit impostura farsei politice numită Partidul Conservator?! Băiatul ăsta chiar a crezut că s-a înscris în partidul lui Titu Maiorescu și Lascăr Catargiu prin anii 2000?

Vorbim de partidul a cărui ideologie i-o făcea PP Carp, partidul la oficiosul căruia scria Mihai Eminescu, nu Mircea Badea. Poate omul e convins în sinea lui că Eminescu mai scrie și azi în Jurnalul Național sau în Ghimpele, unde îi ia apărarea lui Dan Voiculescu și scrie pamflete împotriva judecătorilor și procurorilor.

Pentru cei care ați deschis mai târziu televizoarele, Ovidiu Raețchi e fiul lui Geo Raețchi, personalitate statuară a presei române, intrată în eternitate prin celebrele vorbe rostite de Mitoșeru la Euro Bingo: „Zi-le, domnu’ Geo!”. Sărmana odraslă, când s-a apucat să facă politică, era contemporan, cel mult cu Țociu și Palade, nu cu Marghiloman și marile spirite conservatoare ale secolului XIX.

Să câștigi alegerile prezidențiale din primul tur e practic imposibil, cu actuala legislație. Ai nevoie de același tip de majoritate ca la ultimul referendum invalidat. Dar și ca să le câștigi în turul al doilea tot ai nevoie de multe milioane de voturi (vreo cinci), mult peste bazinul electoral al oricărei grupări, chiar alianțe. E nevoie de ceva care să depășească ideologia, ceva ce doar mitologia politică poate face: să unească într-un suflu comun de emoție oameni diferiți ca pregătire, statut social, aspirații ș.a..

Cea mai primitivă formă de raliere a unei populații e xenofobia. Vine din străfundurile trecutului de peșteră ale speciei și răbufnește cel mai violent în preajma războaielor. Mai temperată într-o lume pentru care străinul nu mai e chiar sinonim pentru exotic și necunoscut, ostilitatea pentru cel din afara tribului, poate lua forme mai domoale, chiar benigne, ca mândria patriotică. Dar e mereu o fiară la pândă, adormită doar de toropeala confortului unei societăți abundente. Când și când apar aventurierii dispuși să o întărâte, sperând s-o poată călări spre triumful personal.

Asistăm oare la ceva de acest gen în scandalul fratelui președintelui Băsescu? Nu mă refer la actul de corupție pentru care a fost arestat preventiv Mircea Băsescu. Ci la conotația rasială pe care i-o dă acestui scandal o parte din zona media. E oare acesta un plan gândit la rece în laboratoarele puterii, cartea pe care se va miza pentru o victorie răsunătoare la următoarea campanie electorală?

Bogdan Teodorescu e eminența cenușie din spatele lui Victor Ponta și un sfătuitor al lui Dan Voiculescu. Se știe mai puțin despre analistul cu o minte ageră și debit verbal susținut, că a cochetat și cu literatura. În romanul său „Spada”, un criminal în serie comite mai multe asasinate, aparent la întâmplare prin București. Toate crimele nu au decât un punct comun: victimele sunt țigani, ceea ce face din misteriosul asasin în serie un personaj de legendă, care devine din ce în ce mai popular la nivel informal. Subiectul nu e neplauzibil, date fiind prejudecățile românilor, dar îți dă fiori numai gândul că o asemenea observație de psihologie socială poate fi folosită în marketingul politic, acolo unde Bogdan Teodorescu excelează.

Dacă vom rememora campaniile electorale post-decembriste, vom vedea care au fost conceptele mitologice în jurul cărora s-au organizat unificări simbolice. În 1990, amintirea regimului comunist era extrem de proaspătă. Dar nu a câștigat ralierea în comuniști și anticomuniști, pentru că FSN-ul a avut abilitatea de a șterge diferența esențială dintre nomenclatură și majoritatea populației, înregimentată doar cu numele în organizații ale PCR, generalizând vina.
A câștigat ralierea împotriva „moșierilor” care, fără să fi mâncat „salam cu soia”, veneau să ia pământurile și să pună botniță culegătorilor de struguri, ca-n romanul lui Zaharia Stancu. Rațiu și Câmpeanu au fost zdrobiți și antipatizați.

Când lumea începuse să se dezmeticească, închegându-se o brumă de societate civilă conștientă, Securitatea a izbit cu putere, cu tot arsenalul din dotare: „pericolul iredentismului maghiar” și lupte de stradă la Târgu Mureș, respectiv lovitura de măciucă minerească a proletariatului, ridicat împotriva intelectualilor. Toate formele de unificare și antagonizare imaginabile au fost aruncate pe piață în acel an fierbinte.

În 1992, lumea nu se dezmeticise din vârtejul schimbărilor. Țineau încă diversiunile despre pericolul revenirii regelui la putere, din nou, pericolul maghiar și pericolul capitaliștilor, care vor să închidă fabrici. Alegeri câștigate la pas de Ion Iliescu.

În 1996, Opoziția și-a luat revanșa, impunându-și propria variantă de antagonizare simbolică. A fost nevoie de patru ani de stagnare sub guvernarea Văcăroiu și un PDSR retrograd, ca tema anticorupției să devină cea mai importantă în dezbatere. Cei 15.000 de specialiști ai justițiarului Emil Constantinescu, în rol de Cuza, erau antidotul hoților pedeseriști, care sugrumaseră întreaga administrație. URSS se prăbușise, Rusia lui Elțin își lingea rănile, dar lumea vroia în NATO, așa că și rusofilia lui Iliescu a funcționat ca sperietoare de rang secund. Pentru prima dată la putere, opozanții puteau miza pe cartea purității în comparație cu total compromisul PDSR.

Efortul unor reforme necesare dar haotice i-au adus pe români în 2.000 în fața dilemei dacă occidentalizarea merită sau nu suferința tranziției. Umiliți la porțile unui Occident, care-i critica mereu cu asprime, fără să-i înțeleagă, epuizați de atâtea generații de sacrificiu, oamenii s-au îndreptat spre primul care îndrăznea să le spună că tot acest calvar nu e necesar. Vadim Tudor nu le oferea o altă cale, doar o răcoritoare compensare retorică. Cu amenințările și glumele la el, Tribunul promitea să îi ducă într-o lume mai dreaptă și fără griji, a nostalgiei și a viitorului-ficțiune. Nicio unificare mobilizatoare nu lipsea: românii puri, contra guvernanți corupți, unguri perfizi, țigani hoți, evrei lacomi, americani ipocriți. Era totuși prea mult și prea riscant. În turul doi, ajutați de o presă, care cânta pe o singură voce, electorii s-au întors spășiți la Ion Iliescu. Nostalgici comuniști și foști deținuți politici îl votau cot la cot, fără entuziasm, dar uniți în cuget împotriva imaginii înspăimântătoare a „extremismului”. Exemplu magistral de unificare simbolică.

2004 și 2009, alegerile câștigate de Traian Băsescu au fost reluări ale unor teme mai vechi. Foștii votanți furioși ai lui Vadim s-au reunit cu foștii votanți anti-comuniști ai Convenției, sub sloganul „la țepe în Piața Victoriei”, împotriva pericolului corupției generalizate, personificată de Adrian Năstase. Ca un ecou al anilor 90, mai răzbătea din când în când și rusofobia românească – exemplu: vizita lui Geoană la Moscova. Când Adrian Năstase începuse să devină într-adevăr mic, așa cum i se prevăzuse, „mogulii” i-au luat locul ca personificări ale corupției, nedreptății și aroganței. Omnipotenți și castratori cu marionetele lor politice, de tip Geoană, mogulii aveau suficient capital simbolic negativ să ridice împotriva lor o mare parte din populație în ziua votului. Toate umilințele și nederptățile tranziției le erau decontate și „oamenii de bine” se puteau ridica să își apere cetatea de acești paraziți devastatori.
Apăreau și primele roade ale intrării în Europa: o nouă clasă de mijloc călătorea pe continent și privea cu oroare la revenirea izolării de pe vremea lui Iliescu. Milioanele de români plecați la muncă în Vest votau masiv împotriva efigiei unui Iliescu retrograd și anti-european.

Ce-a mai rămas de speculat din universul de simboluri din mentalul românesc? La alegerile euro-parlamentare din 2014, USD s-a întors la naționalismul vag și găunos pe care îl profesa și FSN-ul anului 90. Atunci era „nu ne vindem țara”, acum e mai subtilul „mândri că suntem români”. Un slogan care fructifică o minciună repetată îndelung în ultimii ani. După standardele Antenei 3, Adrian Severin e mai patriot decât Monica Macovei, e mai mândru că e român. Severin acceptă mită, ca să voteze legi, dar își vorbește, chipurile, țara de bine. Pe când Macovei, care îi denunță pe cei ca Severin, face rău României. E o construcție logică pe care o exersa și Securitatea, pe vremea când îi acuza de nepatriotism pe cei care vorbeau la, sau ascultau Europa liberă.

E oare cu putință ca strategia campaniei „mândri că suntem români” să fi fost cu premeditare gândită ca preambul la o campanie „mândri că nu suntem țigani”, pregătită a se derula în toamnă? Manelele electorale folosite de-a lungul timpului de PD-L și Traian Băsescu au fost scoase din arhive și repuse în circulație de gurile de tun ale presei pesediste. Sună cu totul altfel acum acea manea „sunt ei cu ei, noi cu voi”. Sună devastator. E chiar esența de manual a unei strategii de antagonizare în scop incitator-electoral.
E o strategie în care nu prea există nevinovați, dar riscurile ei frizează inconștiența. Mircea Băsescu nu e nevinovat nici că s-a asociat cu interlopi, nici că le-a luat banii. Țiganii, în general, nu sunt nevinovați de propria lor rămânere în urmă la capitolul civilizație. Dar nu înseamnă că planurile pot fi confundate și că nu e îngrijorător că există în presă și politică personaje dispuse să facă un capital din ura și repulsia pe care mulți români le resimt față de tarele de civilizație ale acestei etnii-problematice.
Dincolo de ce se scrie în articole, în subsolul lor, în comentarii, răbufnește o violență de limbaj inacceptabilă, defulează o ură și un primitivism, care nu ne fac cinste ca societate. Un gen de comentarii, care nu se mai întâlnesc în nicio altă țară occidentală, atât de masiv la cititorii de presă „mainstream”. E mult mai ușor să aduni oamenii împotriva a ceva, decât pentru ceva. Nu e exclus ca această cale facilă să fi fost deja luată în calcul în laboratoarele puterii.

Din scandalul „mondial” mai rezultă și o discrepanță de evoluție între două instituții: DNA-ul începe să funcționeze fără favoritisme, se sesizează prompt și acționează.
Dacă aș fi Ponta, m-aș îngrijora că o instituție aflată în subordinea Guvernului cum e ANAF nu are nicio reacție. Procurorii au intervenit imediat ce a fost difuzată o înregistrare din care reieșea traficul de influență. Inspectorii Fiscului, în schimb, sforăie când infractorii se autodenunță pentru șpăgi de două milioane de euro.
Nu doar reporterii Antenei 3, care îi intervievează de câteva zile pe Isaura & Co, n-au avut curiozitatea să le pună o întrebare simplă: dar de unde aveați voi asemenea sume, bani lichizi, la dispoziție?! Dar nicio autoritate a Ministerului de Finanțe n-a tresărit.

La fel de revelator e că, la urma urmei, Bercea Mondialu’ se află după gratii, nu ca Al Capone, pentru abateri fiscale, ci pentru o gâlceavă destul de stupidă între neamuri. Decât să fie ironic la adresa procurorilor, care dau semne că își fac treaba, Victor Ponta ar trebui să fie alarmat că stă nefolosită o asemenea resursă de venituri la buget cum e lumea interlopă.

Mi-ar plăcea să-mi pot imagina cum îl vor trata pe Traian Băsescu liderii mondiali în cele câteva luni rămase din mandat, după arestarea fratelui său, Mircea Băsescu. Îl va mai bate prietenește pe umăr Angela Merkel, ca pe un vechi camarad încercat? Îl va mai săruta părintește Joe Biden, cu și mai mult respect pentru sacrificiul pe care îl face, dând public semnalul că fratele său trebuie să plătească pentru ce a greșit în fața legii? Sau președintele va deveni nefrecventabil, cum ar fi trebuit să fie și interlopii olteni pentru orice om cu scaun la cap?

Mi-e efectiv imposibil să estimez această evoluție de percepție. Sper că va conta mai mult că devenim o țară în care nimeni nu e mai presus de lege, decât că suntem una în care pretinsele elite se amestecă cu drojdia. Dar cred că e un mare pas înainte că fratele președintelui în funcție își petrece noaptea viitoare în arest. Presa, prostituata propagandei politice, a fost pentru câteva clipe o putere în stat și autoritățile s-au plecat în fața puterii ei de neoprit asupra opiniei publice. Primul președinte care și-a recâștigat de trei ori mandatul (inclusiv două suspendări), luptând împotriva presei, e îngenunchiat de imaginile greu de contrazis cu fratele corupt.

Un frate, suficient de prost încât „să cadă pe tehnică” în capcana întinsă de niște analfabeți, care aruncă cu milioanele de euro, strânși de nu se știe unde. Un frate, care vorbește la fel de nonșalant despre sute de mii de euro, care sunt pentru foarte mulți dintre telespectatori o avere imposibil de adunat într-o viață. O singură șpagă de 250.000 de euro poate însemna pentru un om de rând visul unei locuințe, pentru care face rate 30 de ani, suportând mizeriile șefilor și tot felul de privațiuni. Oricare dintre aceștia are dreptul să se bucure la aflarea acestei prime sentințe.

Dar de acest prim verdict se pot bucura la fel de bine și „băsiștii”, nu doar publicul captiv al lui Gâdea. De fapt, tot eșafodajul de minciuni al predicatorului fariseu se năruie încă o dată acum. Justiția politică, aflată la cheremul dictatorului Băsescu îl pune în cătușe pe fratele dictatorului. Și nu oricum, ci filmat, de securiștii mai tuciurii ai regimului său opresiv. O asemenea explicație devine rizibilă, cum devine și apărarea Varanului, țipetele pline de tupeu ale lui Mazăre și ale celor ce vor urma.

Pentru prima dată, omul cel mai de jos, prostit atâția ani de antene, va face ochii mari la ce se întâmplă în jur. Și nu va mai strâmba șmecherește din nas când alți politicieni ai puterii vor fi urcați în dube. Îi va râde în nas oricărui Năstase, Voiculescu, Dragnea, Mitrea sau Vosganian, care va mai îndrăzni să ne sfideze inteligența pretinzând că sunt victimele unor mașinațiuni politice.
E cel mai frumos început de campanie electorală la care puteam spera. Să curgă arestările, apărătorii hoților de lux au rămas fără argumente!

Cât de devastatoare sunt filmulețele cu fratele președintelui Băsescu și interlopii clanului Bercea Mondialu? Letale, indiferent cât de manevrate ar fi de casa de filme Antena 3.

După ce scandalul „mătușa Tamara” s-a propagat la nivelul omului de rând, Adrian Năstase a ieșit din actualitatea politică. Încă nu fusese condamnat, nici în primul, nici în al doilea dosar, nu jucase comedia sinuciderii, dar era caz clasat de opinia publică. Pentru că omul de pe stradă are nevoie de povești, pe care să le poată lega de ceva din experiența proprie, din viața de zi cu zi. „Trafic de influență” sună mult prea vag, prea juridic, dar inventarea unei mătuși pensionare, care îți lasă milionul de euro moștenire, e ceva de care se poate râde în orice cârciumă.

Scandalul lui Mircea Băsescu e atât de jos, că nici nu mai trebuie caricaturizat. E sub nivelul mediu de discuție de la Capatos sau Măruță. Familia unui infractor de duzină încearcă să îl scape, apelând la o rudă a președintelui, dă bani pentru asta, iar Mircea Băsescu admite că la el a ajuns doar o parte din sumă și că a făcut cât a putut.

Sunt scene jenant-hilare, în care doi golani se întrec în a se prosti unul pe altul: Băsescu vrea să îl prostească pe băiatul lui Bercea că își merită șpaga, chiar dacă poate nici nu a intervenit în Justiție, de vreme ce făptașul a primit șapte ani cu executare. În vreme ce fiul lui Bercea îl face în foi de viță, turuind în clar despre ce bani i-a dat și pentru ce, în timp ce îl filmează cu telefonul.

E posibil ca secvențele să fie editate de anteniști, care au colat discuții petrecute în circa 2 ani, ca să rezulte un dialog plauzibil. Dar ceva tot rămâne: Mircea Băsescu a primit o mică avere și nu în cadrul unui flagrant, ci cu doi ani în urmă, mult înainte să îl denunțe pe Berce Jr pentru șantaj.

Cam tot mandatul președintelui Băsescu se va judeca în funcție de soarta acestui caz: dacă fratele președintelui nu scapă de închisoare pentru trafic de influență, președintele intră în istorie, Justiția e independentă și chiar funcționează, așa cum, cel puțin până acum, a funcționat în cazul lui Bercea Mondialu. Dacă scapă, propaganda antenelor despre părtinirea Parchetului primește argumente nesperate.

Pagina 1 of 17012345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica