rss
rss
rss

Motto: „Specia umană nu poate suporta prea multă realitate.” (T. S. Eliot)

CAPITOLUL I

Modele explicative ale apariţiei şi dispariţiei miturilor în mentalul colectiv

I.1 Importanţa miturilor pentru existenţa unei societăţi

„Mitul de negăsit”, sau avatarurile unei etimologii nesigure

„Înţelegerea mitului se va considera într-o zi printre cele mai folositoare descoperiri ale secolului XX” [1] . Este o afirmaţie de natură să suscite interesul chiar şi celor mai sceptici, având în vedere că ea aparţine unuia dintre marii savanţi ai lumii, obişnuit să îşi cântărească fiecare apreciere cu precizie, fără concesii de dragul spectaculosului. Avem de-a face aici cu o concluzie extrasă din deceniile dedicate studiului istoriei religiei şi culturii, ce trimite la caracterul general uman al creaţiei mitice.

Dar, pentru a ajunge la momentul maximei valorizări a miturilor, va trebui să parcurgem drumul sinuos al mutaţiilor semantice ale cuvântului de-a lungul secolelor. Tocmai în această înţelegere diversă a unui cuvânt poate sta şi atitudinea variată pe care o generează.

Interesul pentru mituri e legat de o transformare de viziune datorată iluminismului şi secolului scientist ce i-a urmat, şi care a semnalat existenţa unui spaţiu insondabil al iraţionalului. Nu mai era, de acum, vorba doar despre gustul pentru insolit al unor filosofi, ci de necesitatea elaborării unei noi „ştiinţe”, date fiind numeroasele pete albe ce se menţineau în cartografierea spiritului uman.

Ilustrarea constanţei preocupării pentru faptul mitologic la marile personalităţi ale antichităţii şi contemporaneităţii ar fi fost un simplu exerciţiu de trecere in revistă, dacă el nu ar fi fost complicat de un curent de gândire cu un nume desprins din filosofia medievală, aplicat recent mitologiei. Nominalismul, ilustrat de Paul Veyne şi Marcel Detienne, transformă „ştiinţa mitologică” visată cu două secole în urmă, într-un teren nesigur, unde sensul unei noţiuni poate ţine de bunul plac şi de interesul celui ce se foloseşte de ea. „Mitul nu este un element transistoric un invariant – conchide Veyne – genurile pe care le practică gândirea mitică sunt la fel de numeroase, variabile şi greu de surprins într-o formulă, ca şi celelalte genuri literare din literaturile tuturor popoarelor şi ale tuturor secolelor. Mitul nu este o esenţă.[2]”

Vom urmări în puţine rânduri periplurile demonstraţiei nominaliste, dat fiind că aceasta contrazice tentaţia simţului comun de a porni de la etimologie în explicarea unui termen. Marcel Detienne aduce argumente în sprijinul ideii că, încă din antichitate, înţelegerea dată cuvântului mit a variat, iar ceea ce este şi mai interesant, ea este saturată de conotaţii stânjenitoare, abia după ce istoricii o discreditează voluntar sau nu. Primele texte ne relevă o folosire nediferenţiată a lui mythos şi logos. Lipsit de „presa proastă” de mai târziu, mythos se bucură de un statut neutru. De pildă, Hesiod istoriseşte „logos-ul vârstelor de aur” şi nu „mythos-ul vârstelor de aur” [3], chiar dacă tema s-a consacrat ca emblematică pentru creaţia mitică. Trecutul este contaminat, încă o dată, de privirea retrospectivă a contemporaneităţii în care sensul e încărcat de virulenţa polemică, iar înţelegerea mitului ca povestire fantastică şi ridicolă, a triumfat.

Cei care folosesc printre primii în textele lor noţiunea de mit sunt şi cei care îl discreditează, pe un ton din ce în ce mai apăsat, pe măsură ce ne apropiem de era noastră. Dacă Pindar îl foloseşte sporadic, Herodot îl contracarează fără a insista, iar Tucidide întocmeşte un rechizitoriu nemilos la adresa mitului.

Herodot nu are o aplecare specială faţă de aspectele psihologice ale credinţei în mituri, ori faţă de cele ce ţin de natura misterioasă a acestuia, nici nu încearcă să îşi facă un titlu de glorie din cunoaşterea şi relatarea acestor povestiri magice. Pentru Herodot, „mythos-ul nu este un adevăr revelat unor iniţiaţi, ci este o spusă ori o opinie al cărei proces se face în plină zi.” [4]. E vorba, însă de un proces de demistificare şi nu de demitizare. Preocuparea lui Herodot este de a arăta că respectiva relatare nu e veridică, prin citarea unor detalii ce ţin de tradiţiile locului, care neagă un astfel de „zvon întunecat, vorbă amăgitoare, seducţie mincinoasă, relatare de necrezut, discurs absurd, opinie lipsită de temei”. [5]

Strădania lui Herodot nu este complet dezinteresată. „Părintele istoriografiei” este purtătorul unui program moralizator-politic ce îşi propune să fixeze în minţile oamenilor gloria înfruntărilor dintre greci şi barbari, şi ideea unităţii elene. Acceptarea unor istorii nefondate, i-ar fi pus în discuţie credibilitatea şi i-ar fi subminat portretizarea pe care indirect o face grecilor.

Cu Tucidide şi al său Război peloponesiac, interesul explicit intră furibund în scenă şi alterează iremediabil conotaţiile cuvântului mit. Tucidide edifică o teorie a acţiunii politice bazată pe conceptele de putere şi război, ce se aseamănă izbitor cu ambiţiile enciclopediştilor. „Pentru raţionalitatea istoricului-teoretician, adevărul ţine de un discurs alcătuit din raţionamente, perfect conjugate, capabil de a oferi mijloacele de a acţiona azi şi pe viitor, în spaţiul inteligibil al cetăţii.“ [6] Tipul de atitudine care îl fixează pe Tucidide la originea unei abordări a miturilor istorice recognoscibilă până în zilele noastre este privirea trecutului ca pretext pentru enunţarea unei judecăţi asupra prezentului.

Rechizitoriul lui Tucidide este surprinzător de bine structurat, conţinând trei capete de acuzare. Primul fixează mitul ca o expresie a tradiţiei orale. Memoria este vulnerabilă, fragilă şi înşelătoare, prin intervenţia pe care o operează în detaliile sau firul naraţiunii. Dacă asupra relaţiei dintre mit şi memorie vom fi nevoiţi să revenim, cu referinţe ceva mai aplicate, în momentul descrierii abordării psiho-sociologice a mitului, să remarcăm, pentru moment, doar că plasarea mitului în contextul culturii orale se va regăsi şi la Marshall McLuhan, un alt autor care atinge problema mitului în mod accidental. În Galaxia Gutenberg, McLuhan descrie mitul ca pe o manifestare caducă a unei lumi extincte. Istoria alternativă a sociologului canadian, jalonată de descoperirea scrisului şi a tiparului, se debarasează de mit care e „expresia unei conştiinţe simultane, a unui grup complex de cauze şi efecte” [7]. După cum ştim, McLuhan subliniază impactul covârşitor al mediumului asupra mesajului, şi opune cultura orală, care nu are linearitatea şi sistematizarea alfabetului, lumii dominate de vizual şi conştiinţei fragmentare, proprie culturii de masă.

Revenim la Tucidide şi la cea de-a doua acuză adusă de el mitului, care este folosirea credulităţii oamenilor. Istoricul explică transformarea ideilor preconcepute (hetoîma), a faptelor incontrolabile în mit (mythodes), pentru a ajunge demne de crezare (apístōs). Ori oamenii – consideră acest spirit critic – „chiar dacă este vorba despre ţara lor, nu acceptă, totuşi, fără a cântări cât sunt de adevărate tradiţiile despre trecut care le sunt transmise”. [8]

Cu a treia acuză adusă mitului, Tucidide completează un tablou critic în ale cărui linii de forţă se vor regăsi, cu propriile contribuţii şi nuanţări, marile spirite ale antichităţii de la Platon la Aristotel, dar şi gânditorii secolului al XX-lea, precum Cassirer, care vor supune oprobiului miturile oferite maselor de către regimurile totalitare. Această ultimă acuză introduce ideea unei surse conştiente, face din mit „o producţie ceremonială pentru un auditoriu de moment”, opera unor artizani pricepuţi, care cedează tentaţiei de a fi pe placul auditoriului. Mitografii pomeniţi de Tucidide sunt preocupaţi de măgulirea publicului cu ajutorul unor naraţiuni „împodobite ca nişte idoli” care farmecă, mizând pe slăbiciunea memoriei şi credulitatea oamenilor.

Cum nu ne-am propus să facem un istoric al ştiinţei miturilor, vom abandona aici paradigma nominalistă, considerând că punctele ei cele mai utile se leagă de înţelesurile diferite date cuvântului mit în textele antichităţii, la autori care atingeau subiectul tangenţial, şi că o descriere a diferenţelor de viziune dintre şcoli de gândire ale secolului abia încheiat, ar fi mai puţin surprinzătoare. Transformarea mitului într-o nălucă de către nominalişti şi-a atins scopul incitator pe care ni l-am propus şi a atenţionat de la bun început asupra naturii complexe şi volatile a noţiunii de care ne ocupăm. În plus, această ipoteză „scandaloasă” care merge până la a clama lipsa de obiect a disciplinei mitologice, îşi are limitele ei, prin ignorarea valorii euristice în sine a diverselor teorii, chiar în cazul în care am accepta absenţa unui obiect comun de studiu, şi prin utilitatea ei explicativă redusă.

(inapoi la Cuprins)

[1] Eliade, Mircea, Mituri, vise şi mistere, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1998, p 38
[2] apud Dubuisson, Daniel, Mitologii ale secolului XX- Dumezil, Levi-Strauss, Eliade, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 255
[3] Detienne, Marcel, Inventarea mitologiei, Editura Symposion, 1997, p. 99
[4] ibidem, p. 104
[5] ibidem, p. 108
[6] ibidem, p. 110
[7] McLuhan, Marshall, Galaxia Gutenberg. Omul şi era tiparului, Editura Politică, Bucureşti 1975, p. 424
[8] apud Detienne, op. cit, p. 115

Demitizarea se numără printre procesele definitorii ale tranziţiei româneşti, întrucât implică punerea în discuţie a premiselor acţiunii umane şi a valorilor ultime pe care se bazează o societate, trecând dincolo de schimbările formale şi instituţionale, pentru a propune schimbări mult mai anevoioase, la nivelul mentalităţilor. Într-un fel sau altul, la acest proces participă toţi interlocutorii potenţiali ai comunicării sociale, de la elitele culturale şi politice, la jurnalişti, organismele societăţii civile şi restul segmentelor opiniei publice. Subiectul atrage atenţia şi asupra rolului comunicării simbolice în cadrul dezbaterii publice, ca formă de asigurare a legitimităţii, având consecinţe în reconstrucţia mentală a realităţii.

Lucrarea îşi propune, în prima sa parte, o sintetizare a principalelor abordări ale mitologiei, care să surprindă trecerea de la mitul arhaic la cel modern, apariţia mitului politic şi să evidenţieze rolul pe care îl joacă imaginarul în spiritualitatea umană. Partea a doua este o prezentare a principalelor componente ale universului mitologic post-revoluţionar românesc şi a motivelor care duc la erodarea iluziilor şi speranţelor colective. Partea a treia descrie organizarea procesului de demitizare, a celor mai importanţi emiţători ai comunicării sociale şi a implicaţiilor pe care le are derularea acestui proces de amploare.

Critica organizată sau discreditarea spontană a fundamentelor mitologice ridică problema raportului dintre cultura populară şi elitele spirituale, precum şi a intereselor şi justificărilor plasării pe poziţii conservatoare sau demitologizante. Ne propunem să urmărim influenţa pe care o au media, răspândirea modelor culturale şi cultura politică în favorizarea demitizării, precum şi existenţa unor procese paralele, cum ar fi cel de secularizare.

Întrucât demitizarea a fost un proces remarcat cu precădere în istoriografie, vom discuta despre importanţa raportării la trecut pentru comunicarea politică şi pentru definirea unei ideologii. Studierea miturilor politice este în măsură să ofere explicaţii cu privire la motivaţiile de ordin afectiv care determină adeziunea la o mişcare politică şi să justifice trecerea de la implicarea puternică emoţională în viaţa publică, la începutul anilor nouăzeci, la o stare de apatie generalizată şi de deziluzie, exprimată de părţi importante ale opiniei publice.

Nu în ultimul rând, studiul demitizării ridică probleme de ordin etic, vizând influenţa miturilor ca sursă de putere simbolică şi, în general, a factorilor ce scapă controlului raţiunii, asupra culturii politice. Ne vom opri de aceea, în final, asupra consecinţelor posibile ale procesului de demitizare la nivelul mentalului colectiv, şi asupra alternativelor de ordin mitologic, ce stau la dispoziţia societăţilor contemporane.

(inapoi la Cuprins)

Cuprins
0.1 Introducere
Capitolul I
Modele explicative ale apriţiei şi dispariţiei miturilor în mentalul colectiv

Importanţa miturilor în existenţa unei societăţi

1.1 „Mitul de negăsit”, sau avatarurile unei etimologii nesigure
1.2 Mitul, ca istorie sacra
1.3 Schimbare de paradigma in mitologie
1.4 Mitul, ca limbaj
1.5 Către o hermeneutică a mitului
1.6 Timpul miturilor si importanta ritualurilor

Reprezentările sociale, mentalităţile şi cultura simbolică în apariţia miturilor

1.7 Reprezentările sociale şi mentalitatea

Rolul imaginilor şi simbolurilor în imaginarul colectiv

1.8 De la imagini şi simboluri, la imaginarul colectiv
1.9 Mit, legendă, utopie
1.10 O definitie problematica
1.11 Mitul politic

Capitolul II
Evoluţia peisajului mitologic românesc în a doua jumătate a secolului XX

2.1 O tara, doua mitologii
2.2 O lume de alternative
Universul mitologic al comunismului
2.3 Amprenta secolului XIX
2.4 O religie fondata pe ateism
2.5 Tipologii ale omului nou

Mitologia naţională românească

2.6 Miturile nationalismului romanesc
2.7 Statul, punctul de intalnire intre comunismul real si traditia nationala

Mitologii alternative, după 1989

2.8 Revolutia, esecul unui potential mit fondator
2.9 Imposibila intoarcere: mitul monarhic si varsta de aur interbelica
2.10 Teoria conspiratiei: “Romani, vi se pregateste ceva!”
2.11 Integrarea in Atlantida. Europa si America, doua continente mitice
2.12 Tinerete fara batranete. Miturile societatii de consum
2.13 “Iar noi vom recladi speranta”. Mitul decomunizarii

Capitolul III
Procesul de demitizare în societatea românească postdecembristă
3.1 O noua schimbare la fata a Romaniei
3.2 Emitatorii implicati in demitizare: iconoclasti, moderati si iconoduli
Studiu de caz: organizarea polemicii in “scandalul Eminescu”
3.3 Demitizare si demistificare in istoriografie
Demitizarea, ca act al comunicării simbolice
3.4 Impactul procesului de demitizare asupra discursului public autohton
3.5 Relativizarea, o noua capcana a modernitatii
3.6 Concluzii
3.7 Bibliografie

Victor Grigore, decembrie 2003
Cu multumiri, domnului profesor Constantin Hlihor, pentru ajutorul acordat in structurarea planului de idei, in lipsa caruia observatiile si obsesiile personale, de la care am pornit, nu ar fi putut lua o forma coerenta, si domnului profesor Nicolae Frigioiu, pentru cele cateva sugestii bibliografice captivante, pe care nu le-as fi putut descoperi pe cont propriu.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica