rss
rss
rss

UPDATE: M-am mutat și de pe Netvibes, care are un bun site de mobil, dar încă nu dezvoltă o aplicație separată pentru Android. Am ales Feedly, cu ajutorul căruia poți organiza listele de feed-uri și le poți importa / exporta în format OPML/XML.

O modalitate foarte bună de a fi în contact cu blogurile interesante, peste care dai întâmplător, sau cu site-urile de știri ori de nișă, pentru subiecte de interes, este să te abonezi la fluxul RSS (celebrul icon portocaliu).

Cea mai populară unealtă pentru citit feed-uri, adică fluxuri de știri și articole postate pe site-urile la care ești abonat, așa cum primești pe mail newsletter-uri, era Google Reader. Zilele astea, cei de la Google au anunțat fără motiv că suprimă acest serviciu, deci până în iunie, milioanele de utilizatori Google Reader trebuie să își caute altă platformă.

Care ar fi alternativele? Cititul unor titluri nu e cine știe ce tehnologie, deci variantele sunt numeroase, dar două categorii se disting. Fie un cititor integrat în browser, fie un cititor aflat pe un site. Mai toate browserele au așa ceva, deci indiferent că folosești Mozilla Firefox, Google Chrome sau Opera, ai și cititor RSS. (Internet Explorer e tot mai bun de la IE 9 și IE 10 încoace, dar coșmarurile anterioare nu pot fi uitate ușor.)

Avantajul folosirii RSS-ului din browser e evident. Nu trebuie să-ți mai amintești să te loghezi pe un site, te abonezi dând doar un click, acolo unde vezi iconul portocaliu RSS, și primești notificări în timp real, oarecum ca notificările de e-mail din Yahoo Messenger. (Mi-aș fi dorit ca messengerul să fi integrat ca lumea această tehnologie, ca și conectarea cu rețelele sociale, gen Facebook, dar rezultatele au fost nesatisfăcătoare.)

Personal, nu mă împac cu un RSS integrat în browser. Ca să păstrezi toate listele create, ar trebui tot să ai un cont pe site și să faci sincronizări, ca să nu pierzi abonamentele între dezinstalări și reinstalări. Fluxul consider că ar îngreuna navigarea și te distrage de la alte activități, când nu ai chef de citit.

Așa că m-am decis pentru varianta online. Am dat târcoale mai multor site-uri și, fără să am pretenția că am făcut alegerea cea mai bună am decis: mă mut pe Netvibes.com. E site-ul firmei care are și Bloglines, n-am prea înțeles de ce l-au dublat și colo și colo, deci indiferent pe care din cele două îl alegeți, e același lucru. Serviciul e gratuit, chiar dacă oferă și părți contra cost, de care nu ar trebui să aveți nevoie în mod normal.

Și acum, partea frumoasă. Fiind un maniac, obsedat să pun toate lucrurile în ordine, în foldere împărțite meticulos, m-am trezit că adunasem vreo zece foldere în Google Reader, pe care tot le mai aranjam și regrupam. Inițial, m-am apucat să fac operațiunea de re-abonare la feed-uri manual, copiind adresa fiecărui site. Trecuse o jumătate de zi și nu eram mai departe de cel mai mic dintre foldere, că mă și oprisem să și citesc, ce vroiam să nu pierd. În ritumul ăsta, ar fi durat multe zile.

Până când am constatat că toată operațiunea se poate face într-un minut! Tot ce aveți de făcut este să mergeți la această pagină, (logat fiind în contul de Google) de unde puteți exporta abonamentele RSS. Acolo, apăsați pe CREATE ARCHIVE.

export google

Se va crea o mică arhivă .zip, conținând abonamentele și folderele lor. (Se pot exporta și alte date, dar nu ne preocupă acum.)

arhiva_rss

Din toată arhiva respectivă, noi nu vom folosi decât fișierul SUBSCRIPTIONS.XML, pe care îl dezarhivăm undeva.

netvibes

Vom presupune că ne-am creat deja un cont pe Netvibes sau Bloglines (durează câteva zeci de secunde). Foarte importantă e comutarea din modul Widget, în modul RSS, care se face din banda de sus a paginii. (Modul widget e mai sofisticat, dar ceva mai aiuritor.) Apoi dăm click pe butonul verde: ADD CONTENT. De acolo se vor adăuga pagini noi, și tot de acolo vom face și importul.

import feed

În acea porțiune de ecran aveți linkul IMPORT, unde veți putea adăuga fișierul SUBSCRIPTIONS.XML, obținut anterior. Și tot acolo veți putea adăuga orice feed RSS, de pildă, feed-ul pentru blogul meu.

Întâmplare strict autentică, dintr-un cartier bucureștean, preponderent de pensionari:

„Doamnă, nu vreau să vă supărați pe mine, dar m-au bătut la cap vecinele astea. Dumneavoastră aveți tot timpul rufe la uscat, cum faceți să consumați așa puțină apă?”

„Domnule, poftiți, intrați să vă convingeți și în baie și în bucătărie. Cifrele sunt exact așa cum vi le-am dat.
Și, dacă vă întreabă cineva, am mașină cu bule, care consumă foarte puțină apă!”

Pentru că tot se apropie teroarea perioadei Valentine’s Day, 1, 8 Martie, vin și eu cu o idee constructivă, culeasă dintr-o vitrină. Cu un asemenea cadou puteți face și dovada rafinamentului, iar duduia pare să se simtă destul de bine. Deși e posibil ca satisfacția să vină de la telefon, nu de la leduri.
romantic

Google s-a apucat să numere toate cărțile existene în lume în această clipă. 129.864.880 e rezultatul numărătorii lor aproximative, incluzând doar cărți propriu-zise, fără exemplare duplicat. Dacă adăugăm și alte tipărituri înregistrate cu ISBN, gen hărți, schițe și microfilme, pe care Google ar vrea să le scaneze pe viitor, sunt cam 210 milioane la numărătoare.

Având în vedere rata mare în care se publică (doar în Statele Unite se tinde spre circa 15.000.000 de noi cărți publicat într-un singur an, 2012! Cam o zecime din ce există deja. Asta după ce în 2003 se publicaseră doar 300.000 de cărți în SUA) Cifrele sunt mult mai moderate după estimările UNESCO pentru 2011, 328.000 pentru SUA și 2.200.000 pentru întreaga lume. Deci cel puțin două milioane de cărți noi pe an tot se publică pe glob.

Cu o rată a alfabetismului în creștere și ușurarea accesului la computere, măcar în format electronic, e de așteptat ca ritumul să crească exploziv. Ca să nu mai vorbim de apariția unor noi tehnologii revoluționare, precum copy-paste! Numai copaci pentru hârtie să mai existe, că scriitori se vor găsi.

Peisajul e absolut descurajant pentru oricine s-ar apuca acum de scris. Ideea mi-a trecut prin cap, recunosc. Mă gândeam să public o carte la bătrânețe. O carte serioasă, pentru care să mă documentez 20-40 de ani. Altfel n-ai cum să scrii ceva semnificativ, nu? Probabil până atunci cărțile deja disponibile (poate chiar tuturor, în format digital), vor fi trecut deja de 1 miliard de titluri, pe puțin.

Dar să abordăm altfel problema. Cine mai citește toate lucrurile astea? Din cele 7 miliarde de pământeni, dacă îi excludem pe cei aproape 800 de milioane neștiutori de carte, copiii sub 15 și bătrânii peste 65, rămânem cu un bazin de cititori de 3,7 miliarde. Ca să nu rămână neutilizată toată știința din cele 129 de milioane de cărți disponibile deja, ar trebui să i se dea fiecăruia, cam 30 de cărți, pe care să le parcurgă (eventual, să le și conspecteze) pe parcursul vieții.

Pe Wikipedia există doar parcul și stația de metrou Bazilescu, nu și persoana de la care se trage numele. Se pare că a existat o familie de moșieri, proprietari de vii, care au fondat cartierul Bucureștii Noi și producătorul de vinuri Zarea. Au ctitorit biserici, au avut un decan al Facultății de Drept și un deținut politic în linia familiei, dar pe toți îi chema Basilescu! (nici în varianta asta nu există o pagină)
Oare primăria a schimbat numele unui parc din Bălcescu în Bazilescu, fără să aibă idee cine a fost și cum se scria?

parcul Bazilescu gazon parc bucurestii_noiparc Bazilescubanca arbori alee Bazilescu

N-ar fi frumos să existe așa ceva? De fapt, ar fi mult mai frumos și mai util decât sediul din sticlă de pe malul Dâmboviței, pe care scrie momentan Samsung. Dacă tot se preocupă de susținerea culturii, prin înghițitorul de resurse și sinecuri Institut Cultural Român, statul și-ar putea propune digitalizarea tuturor scrierilor produse vreodată în spațiul românesc. Sună ambițios, nu? Dar beneficiile sunt incalculabile. Chiar nu putem ști ce ar putea face, având acces la informație de cea mai bună calitate, mințile curioase ale noilor generații.

Și nu vorbim aici doar de literatură, ci de cele mai diverse domenii de nișă, monografii și studii pentru care cineva poate investi multă pasiune. Chiar și pentru un cititor din București, mersul la sala de lectură e un efort mare consumator de timp, iar pentru un cercetător din Vișeul de Sus sau Dorohoi, e o aventură total inaccesibilă. Dacă paginile scanate ar fi dublate și de o versiune de text cules, textele rezultate ar putea fi folosite în motoare de căutare, care să îl conducă pe omul spre surse necunoscute.

Cât ar putea să coste un asemenea efort de scanare, eventual culegere și cu niște softuri de recunoaștere a caracterelor? Probabil mai puțin decât glorioasele cheltuieli de traducere a unor contemporani ale ICR sau de promovare a caloriferului ardelenesc. Cu 100, 200, 300 de studenți și pensionari se poate scana și culege orice text tipărit în România, de la Scrisoarea lui Neacșu încoace. De foarte mare interes ar fi și punerea online a publicațiilor, reviste și ziare de epocă. Volumul de informație ar fi atât de mare, încât operațiunea nu ar fi exclus să se poată susține singură din publicitate pe site.

Ce ar putea face statul, pe lângă investiția inițială, ar fi o necesară ajustare a legii drepturilor de autor, care să treacă în rândul patrimoniului public, accesibil gratuit, orice creație literară mai veche de 50 sau 20 de ani. Chiar și pentru retipărire de către edituri private, textele ar deveni accesibile și tentante. Dar să spunem că excepția ar putea să se aplice doar spațiului virtual, eventual doar pentru acel site al statului, pe care să se regăsească de la cărți și ziare, până la documente din Arhivele Naționale.

Dar, așa cum spuneam și despre TVR, autoritățile continuă să păstreze accentul pe instituții și metode de transmitere, decât pe conținut. Se supără că difuzorii privați de informație nu transmit mai multe produse culturale, în loc să încurajeze producția de conținut cultural și disponibilitatea lui pentru public.

În loc să se plângă că fug copiii de carte și stau pe net toată ziua, autoritățile ar putea să mute pe internet conținutul, la care, poate din întâmplare, să ajungă într-o bună zi și tânărul internaut. Am văzut cândva un olimpic la informatică mărturisind că el n-a citit niciodată o carte de literatură. Devora, în schimb, cursuri ale unor universități străine, cu mult înainte de a avea vârsta facultății. Cine știe ce ar fi putut face un om atât de pasionat, dacă ar fi avut acces la orice oră din zi și din noapte la materiale legate de domeniul care îl pasiona.

Nu vreau să râd de geamgiul, care a scris ba gamurii, ba geamurii, dar flăcăul, care militează (lăudabil) pentru Unire, nu mai bine folosea sprayul ca să-l corecteze pe geamgiu?

Să zicem că, dintr-un motiv sau altul, nu doriți să instalați Photoshopul pe calculator. Cu licență costă mult, fără licență există riscuri, oricum e nevoie de un calculator, care să-l suporte, de kitul (CD-ul) de instalare și câțiva ani de exersat pentru a învăța să-l folosești, până la un anumit nivel, pentru că acest program e un univers infinit.

Așadar, nu vrem să ne complicăm, deocamdată, dar vrem să ne jucăm de-a grafica pe calculator, să vedem dacă ne place. Sau vrem doar să edităm sumar o fotografie pentru Facebook. Din fericire, există site-uri, care oferă aplicații online, ușor de învățat, care pot fi folosite direct de pe site, gratuit, fără să instalezi ceva în calculator.

Un asemenea site e Pixlr.com. Site-ul e optimizat și pentru folosirea de pe un telefon mobil inteligent și vine și cu versiuni diferite, în funcție de nivelul, începător sau avansat, la care vă aflați.

Nu vă trebuie decât răbdare și ceva mai mult talent la desenat decât mine, care n-am deloc. În rest, meniurile sunt incredibil de bogate, în efecte și posibilități de manipulare a imaginilor. Mi-a plăcut în mod deosebit creionul, care imită foarte realist un desen făcut cu un creion pe hârtie. Rezultatele pot fi amuzante, chiar și cu un simplu mouse, fără tabletă de desen, și pot fi distractive pentru copii.

Dimensiunile sunt reglabile, iar unei imagini din calculator i se fac toate ajustările imaginabile: contrast, strălucire, expunere, reglaje ale nivelurilor de luminozitate, inclusiv curbe de culoare. Apoi, o sumedenie de efecte, de la clasicul sepia, la blur, resucerea zgomotului de imagine și câte și mai câte. Se pot face și trucaje (colaje), decupând elemente din două imagini.

Și paleta de text e foarte bogată și funcționează instantaneu, cu o gamă largă de fonturi la dispoziție.

Distracție plăcută!

Probabil că sistemul de operare nu e primul lucru la care se gândește cineva când evaluează un telefon mobil. Ca să realizăm cât de important e acesta, ne putem imagina un laptop Mac Book strălucitor, dotat cu MS DOS. Desigur, comparația e exagerată în ambele direcții, dar cred că e cea mai succintă descriere pentru telefonul LG T565b.

Numele în sine e imposibil, înțeleg că pe alte piețe a fost promovat sub numele LG Viper, ceea ce sună mult mai bine și mai în acord cu aspectul. Negrul lucios și rotunjit peste tot e asortat cu o nuanță plăcută de roșu spre vișiniu, pentru bordura de pe față și pentru un cerculeț subțire din jurul obiectivului camerei, într-o combinație chiar reușită. Te duce cu gândul la un Ferrari sau la un gadget asociat unei mașini sport. Desigur, dacă ai mai multă imaginație, dar ideea e că e genul de telefon, care face impresie bună, când îl scoți în public să răspunzi sau să vorbești.

Forma bombată și neagră de pe verso e în linia telefoanelor inteligente contemporane cu iPhone-urile. E un plastic sclipitor care, așa cum vă imaginați, e un colector de amprente. Deci dacă vă atașați sentimental, lustruirea lui va deveni un obicei cotidian. Nici fața cu ecranul nu e rău desenată. Nu există diferențe de nivel, nici între ecranul propriu-zis și bordura neagră dimprejur, nici măcar între zona roșie, unde sunt butoanele, deci senzația de ecran generos, specific unui telefon inteligent și scump e atinsă prin această mică șiretenie a coreenilor. Dar cea mai mare reușită în materie de design e subțirimea aparatului, de doar 9,8 mm, ceea ce punctează încă o dată la impresia artistică.

Pe fața cu ecranul sunt trei butoane „hard”, pentru răspuns și închis telefonul, între care e intercalat un buton cu funcția „înapoi”. Acesta funcționează doar în anumite situații ca buton de Meniu, de pildă când vrei să scoți telefonul „din adormire”. În rest, rolul lui e să revină la fereastra anterioară sau să închidă o fereastră (lucruri pentru care e foarte util), nu și să lanseze meniuri, cum se întâmplă la alte aparate cu trei butoane pe față. Pe muchia de sus e un buton de oprire/pornire a aparatului, care funcționează și ca „lacăt”. Dacă nicio aplicație nu e deschisă, o apăsare scurtă pe acest „lacăt”, va stinge ecranul, dar dacă o aplicație rulează, ecranul rămâne aprins și e doar încuiat pentru apăsare cu degetul, pentru cazul în care vrei să bagi telefonul în buzunar, fără să fie și stins.

Lângă acest buton e mufa jack pentru căști, o altă alegere bună de design. În primul rând, pentru că e de 3,5 mm, deci poți folosi alte căști decât cele din pachet, în al doilea rând pentru că e așezată în partea superioară și nu lateral sau jos, deci firul poate ieși natural din buzunar. Căștile din pachet au un fir scurt și dintr-un plastic ordinar, probabil cea mai ieftină versiune de accesorii chinezești. Pe lateral, singurele butoane disponibile sunt cele de volum, care în mod lăudabil, funcționează independent de aprinderea sau stingerea ecranului.

Lipsește în mod evident un buton dedicat pentru camera foto, dar la ce cameră are aparatul, probabil că nici nu mai avea rost. Despre asta mai târziu. Totuși, dacă vreți să vă faceți singur o poză pentru Facebook, într-un loc oarecare, va fi cam dificil să ghiciți unde să apăsați pe ecran pentru declanșare. În fine, pe latura inferioară nu mai găsim decât mufa pentru încărcare. E o mufă subțire, cu un format probabil proprietar. Presupun că funcționează și pentru cablul de date, dar așa ceva nu se găsește în pachet. E puțin mai subțire decât un mini-USB, e posibil să se potrivească și de la alte modele. Cam atât despre design, capitol unde, în concluzie, telefonul punctează foarte bine.

Când îl evaluăm ar trebui să ținem desigur cont și de categoria de preț în care evoluează. Telefonul costă cam o sută de euro necodat, dar vine aproape gratis la un abonament minimal de la Vodafone, deci avem scuze să fim indulgenți. În condițiile date, nu poți spune că aparatul nu își merită banii.

telefon lg t 565 b

Părțile unde încep minusurile aparatului sunt sistemul de operare și ecranul. Să ne înțelegem, nu înseamnă că va strica buna impresie, imediat ce se va aprinde. Dimpotrivă, chiar și un ecran meschin de 2,8 inch (7,1 cm diagonală) e suficient pentru a arăta modern și strălucitor, atunci când mânuiești agenda sau meniul. Ba aș spune că în aceste etape uzuale pentru folosirea în public, impresia continuă să fie una pozitivă. Ceasul, care apare la trezirea din stand-by, e uriaș, grafica e una plăcută, iar pictogramele aplicațiilor defilează foarte frumos, la răsfoirea cu degetul. Pentru genul de utilizator, care nu e tot timpul neliniștit să instaleze aplicații noi și să facă din telefon un computer în mișcare, acest sistem de operare e chiar mai prietenos și mai intuitiv decât multe altele, mai complexe ca funcții. În bara de jos stau mereu grupate icon-urile frumos desenate pentru apelare, agendă, SMS-uri și meniu, iar pe trei file de ecran de start se pot adăuga scurtături de aplicații. Desigur, există și varianta de a păstra ecranul liber, eventual cu o poză frumoasă.

Deși puteți folosi aici și o fotografie făcută instantaneu cu camera din dotare, ar fi o idee bună să editați pozele pe un calculator, pentru rezoluția meschină a telefonului. Vorbim de doar 320×240 de pixeli, un coșmar pentru un telefon, pe care producătorii s-au ambiționat să îl doteze chiar și cu funcția de ecran capacitiv, deci atingere în mai multe puncte.
Senzorul giroscopic lipsește cu desăvârșire, deci ecranul nu se va schimba când îl întoarceți. Din fericire, din browser sau când vedeți clipuri de YouTube se găsesc comenzi soft, astfel încât să rotiți imaginea, pentru a folosi în mod optim înălțimea telefonului, ca lățime a imaginii. Capacitatea de a face zoom, „ciupind” imaginea din două colțuri e simpatică, dar nu cred că va fi foarte folosită în realitate, pe un ecran atât de mic. Altfel, claritatea nu are de suferit: ecranul e doar meschin, dar rezoluția e una bună, nu sunt aberații cromatice sau distorsionări, pentru fotografiile provenite din alte surse decât camera proprie.

Am uitat să menționez ca vicii de design, poziționarea cartelei SIM și a cardului micro SD sub baterie, ceea ce necesită scoaterea carcasei și oprirea apartului. Partea bună e că dispar alte ușițe inutile, care să se umple de praf. Și, evident, că prin existența cardului extern, cei 50 MB de memorie internă pot fi suplimentați cu câțiva giga buni de poze sau muzică.

Încă dinainte de a ajunge la funcțiile de smartphone, două vicii majore de proiectare a interfeței vă vor amuza (dacă aveți foarte mult umor), sau vă vor scoate din minți, dacă sunteți un om cu o răbdare medie. În primul rând, o apăsare cât de ușoară a unui buton, aprinde pe ecran un mesaj, care îți arată că trebuie să miști degetul pe ecran, trăgând un buton virtual, ca să-l deschizi. Până aici, nimic deosebit, toate telefoanele care aplică această metodă ingenioasă de a discerne între o atingere involuntară (în buzunar sau geantă) și intenția de a deschide aparatul, obligă proprietarul să facă o mișcare cu degetul pe ecran, care e nenaturală, improbabil să se producă accidental. De exemplu, o mișcare continuă de la stânga la dreapta, într-o anumită zonă de ecran. Ei bine, cei de la LG n-au putut să aibă o asemenea intuiție a vieții reale, și cer „stăpânului telefonului”, să miște degetul pe ecran de jos în sus, circa 2cm. Exact mișcarea pe care telefonul o face într-un buzunar în timpul mersului, să zicem. La cea mai mică frecare a aparatului de un picior în mișcare, ecranul se deschide și are la discreție orice aplicație cu scurtătură pe ecranul inițial. Dintr-un motiv sau altul, preferă butoanele de apelare și butoanele cu agenda telefonică. De aici încolo, cum ți-o fi norocul. Poate să sune la prima oră a dimineții sau târziu în noapte cam tot ce poate găsi într-o agendă, de la femei măritate, iubite, șefi, clienți, după cum poate să formeze numere aleatorii din tastatura virtuală, eventual pentru convorbiri lungi și scumpe. Combinațiile sunt ca la 6 din 49, la fel și posibilitățile de a vă crea momente penibile, de a vorbi cu cine nu doreai în cele mai stânjenitoare momente.

Pentru neajunsul de mai sus, am reușit să găsesc o relativă rezolvare. Ca măsură de siguranță, înainte să stingi ecranul și să-l bagi nepăsător în buzunar, mai bine deschizi o aplicație oarecare, să zicem cronometrul, fără să-l pornești. Probabilistic, șansele ca telefonul să se deblocheze, să iasă din interfața cronometrului și să dea iarăși iama prin agendă scad spre zero, deci te poți mișca mai liniștit. Pentru a doua problemă, se cere ceva antrenament fizic.

Ce face orice om când primește un apel sau imediat după ce a format, cu un telefon? Îl duce la ureche, normal, că d-aia e telefon. E, dacă ai vrut să te lauzi că ai smarphone și n-ai avut bani de ceva ca lumea, ai face bine să fii și puțin atent. Dacă mai ești și pe stradă și îl lipești de ureche, să auzi mai bine, surprizele nu întârzie să apară. Nu știu cum e configurată interfața din timpul convorbirii și presupun că am o ureche anatomic normală. Dar urechea poate să dea diverse comenzi telefonului în timpul convorbirilor. Cele mai blânde ar fi să comute pe speaker, să întrerupă, prin trecerea pe hold și altele asemănătoare. Ceva mai complicat e când auzi păcănituri, semn că diverse butoane pe ecran sunt apăsate și telefonul începe, de pildă, să trimită SMS-uri numerelor recent apelate. Nu unul sau două, zeci de SMS-uri! Evident, prilejuri noi de a fi sunat înapoi de persoane îngrijorate și nedumerite. Costurile să zicem că sunt bonus, dar penibilul explicațiilor vă va învăța rapid să folosiți telefonul cu mai mare grijă, fără să își facă de lucru în timp ce aveți ceva de vorbit.

Să ajungem acum la zurgălăii, care fac dintr-un telefon actual ceva mai mult decât un aparat de vorbit la distanță. În mod foarte lăudabil, aparatul vine cu receptor WiFi, deci puteți avea internet și fără un plan de date de la furnizor, legându-vă la un hotspot. Surprinzător, această conexiune suportă chiar și clipuri de YouTube, dintr-o aplicație proprie, cu o relativă fluență. Sigur, imaginea e degradată mult și oricum foarte mică, dar cel puțin se poate auzi despre ce e vorba. Cu browserele, problema se complică.

Există deja instalat un Opera Mini și se poate descărca o versiune mai recentă, dar nu Opera Mobile, care rulează pe Android sau pe telefoane de la Nokia, ci Mini, adică un browser gândit mai mult pentru pagini WAP. Dacă site-urile sunt optimizate pentru mobil, se pot vedea destul de frumos, dacă nu, șansele să se blocheze sau să nu se încarce deloc, sunt considerabile. Uimitor, ceva mai bun se dovedește browserul de producție proprie, LGE Browser, un soft mai primitiv, la care e aproape imposibil să folosești mai multe taburi, dar cel puțin se deschide și se închide repede. Lucru folositor, având în vedere de câte ori se va bloca sau va refuza să deschidă pagini. Probabil de vină e memoria insuficientă, care se umple cu te miri ce.

Tastatura nativă a telefonului din Opera Mini e minusculă. Dacă aveți degete mai mari decât ale unui copil de 5 ani, e puțin probabil că o veți putea folosi cu succes. Dacă sunteți răbdători și îndemânatici, veți învăța să vă obișnuiți cu tastatura Navigatorului, folosită și la scrierea de SMS-uri, după ce alegeți comutarea în varianta Peisaj a ecranului. Per total, se poate naviga cât de cât, pentru a citi câteva titluri, pe site-uri cu versiuni pentru telefon sau pentru a posta un status și un comentariu pe Facebook, altfel, internetul va fi o grădină foarte îngustă și sursă mare de frustrări și enervare. Blocarea totală a aparatului în asemenea operațiuni e ceva cotidian, dacă nu vă stăpâniți ambițiile de navigator.

O funcție interesantă, dar înfiorător de greu de configurat e cea de mailuri push, inventată de RIM (Blackberry), adică avertizarea în timp real la primirea unui e-mail. Teoretic, poate fi configurată inclusiv pentru mailurile de serviciu și pentru mailurile gen Yahoo. Dar, cum spuneam configurarea necesită documentare temeinică în prealabil și eventual un plan de date.

Un alt neajuns major al telefonului e dat de lipsa butonului de meniu, care face imposibil din start multitaskingul. Să zicem că ești în browser și vrei să deschizi agenda, să copiezi un număr sau să suni, să citești o notiță. Sau ca să repornești o conexiune wireless căzută. Nimic din toate astea nu se poate face, fără a ieși din aplicația în care te afli deja, eventual unde te-ai chinuit deja să scrii un text lung. Iar în browserul propriu, copy paste-ul nu există.

Camera foto/video a telefonului are 3 megapixeli, ceea ce nu e în ton cu ultimele cuceriri ale tehnicii, dar suna chiar promițător. Prima mea cameră foto digitală a avut 4 MP, deci 3 par mai mult decât destui. Par, pentru că rezultatele produse de acest dispozitiv sunt rizibile. Culori ireale, neclaritate totală, cel puțin așa se văd în aparat. Aș fi vrut să și descarc câteva ca mostră, dar fără un cablu de date îmi e imposibil să vin cu dovezi. Credeți-mă pe cuvând, fotografiile cu acest telefon sunt lamentabile.

Vă veți putea bucura de un player MP3 și de radio, pentru stocarea muzicii putând folosi cardul micro SD (cumpărat separat). De la radio puteți și înregistra fragmente, cum se poate înregistra ambiental și cu reportofonul telefonului.

Specificații
Multimedia

Internet pe Mobil Da
Java Da
Jocuri Da
MMS Da
Music player Da
Radio FM Da

Caracteristici Business

Email Da

Cameră digitală

Cameră video Da
Cameră foto Da
Rezoluţie cameră foto 3 megapixeli

Conectivitate

Bluetooth Da
GPRS Da
Tip card de memorie Micro-SD
WiFi Da

Specificaţii

Acumulator Li-Ion, 900 mAh
Dimensiuni 109 x 58.5 x 9.8 mm
Greutate 95 g
Memorie internă 50 MB
SAR W/kg 0.814

După ce populistul Prigoană amenința că își bagă piciorul de lemn în meseria de controlor RATB, pe care o va desființa, prin oferirea de transport public gratuit pentru tot boborul, compania primăriei vine cu ideea contrară. Prigoană își puses în cap să îi transforme pe controlorii de pe autobuze în parcagii (partea asta chiar nu era rea), adică să ia taxe legale în locul aurolacilor. RATB are în plan să o facă meseria cea mai populară din București.

Astfel, după ce a experimentat sistemul cu un controlor permanent, pe liniile expres, RATB anunță că va pune câte un angajat, sau chiar doi, pe fiecare tramvai, autobuz și troleibuz.

De pe site-ul companiei nu am putut afla numărul șoferilor angajați, dar e limpede că numărul controlorilor ar trebui să dubleze (cel puțin) acest număr. Pe site e doar un număr al vehiculelor disponibile: 2.142 în total. De pe alt site aflu că RATB are în total aproape 11.500 de angajați, dintre care șoferi, peste 4.500. Așadar, cam doi pe un vehicul, ceea ce e logic, dacă se lucrează în schimburi.
Cu un asemenea număr de controlori, s-ar putea depăși chiar și organigramele umflate ale TVR. Culmea e că metoda ar putea fi aducătoare de venituri, dar doar pentru cursele de seara, la ore când nu mai plătește aproape nimeni.

Pagina 1 of 512345

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica