rss
rss
rss

De multă vreme ignor cu echidistanță și filmele pentru mase și pe cele pentru elite (unde elite înseamnă juriile CNC și ale festivalurilor). Am mai multă răbdare să ascult pe cineva vorbind două ore despre ceva, filmat cu o singură cameră, decât să urmăresc tot atâta timp o intrigă banală, urmăriri cu mașini sau, și mai rău, aberațiile regizorale ale noului val. Cu excepția lui Nae Caranfil, care n-a prea dat greș cu ultimele lui pelicule, cred că noul val e prea mult băgat în seamă. Mă refer la comentariile, de care beneficiază, pentru că publicul îl tratează cu un binemeritat dezinteres.

De la această inteligență a omului obișnuit, de a-și conserva nervii și timpul, nebăgând în seamă producțiile ultra-promovate, a apărut și noua lor nișă de piață: festivalurile. Pur și simplu, cu infrastructura existentă – săli puține și mici – piraterie covârșitoare, preț mic al unui bilet acceptabil, televiziuni zgârcite, nu există șanse prea mari ca un film să își recupereze banii aruncați pe el de contribuabili, prin stipendiile de la buget. Atunci, inventivii regizori români (inventivi doar în soluții de supraviețuire, nu și în film) au găsit această cale de supraviețuire. S-au transformat în prestatori de servicii culturale, pentru un public specializat. Așa cum Nicolaescu făcea filme pentru propaganda Partidului.

Pretenția că producțiile lor ar fi filme de artă, neînțelese de omul de rând, e o minciună sfruntată. Filmele pentru festival nu sunt filme de artă, sunt calculate metodic să placă juriului, țintite să servească o agendă ideologică. Sigur, îți trebuie și noroc și pricepere, să țintești un trofeu oarecare, dar știi din start cam ce ai de făcut. Întâi, filmul trebuie să nu semene deloc cu un film normal, suportabil, la care să se poată uita toată familia, ar fi prea banal. Când alegi subiectul, știi că dacă e despre povestea unui supraviețuitor al Holocaustului, are mai multe șanse, decât dacă e despre un luptător anticomunist. Dacă e pe o temă religioasă, e bine să nu fie vreo meditație existențială, mergi la sigur dacă îl faci cu două călugărițe lesbiene. Produce Hollywoodul pe bandă povești de dragoste cu happy end? Foarte bine, torni și tu cea mai sordidă poveste, cu oameni de la boschetar în jos, în care să se înjure de la un capăt la altul, când nu se soarbe o ciorbă în bucătăria unei garsoniere, o jumătate de film.

De exemplu, Occident, al lui Cristian Mungiu, e un film chiar simpatic și cu haz. Evident, regizorul nu s-a îmbogățit din asta, ecoul debutului s-a stins fără prea mult folos pentru el. Așa că a trecut cu avânt la făcut mizerii pentru festivaluri, gen 4,3,2 și După dealuri, dezolante, dar elogiate de critică și răsplătite în consecință. Artiștii noului val s-au împuiat cu voioșie, în disprețul unui popor prea mic și prea nerecunoscător, ca să-i aprecieze. Tocmai prezența acelorași clișee, a acelorași trucuri a făcut să fie inventată și expresia de noul val pentru acești cineaști descurcăreți, care s-au bătut cu bătrânii dinozauri comuniști pentru finanțare de la stat. Dar doar calitatea de a fi de neprivit și de nesuportat de un om normal și de bun simț, nu e suficientă să le câștige acestor creații numele de filme de artă. Statutul lor e de pelicule comerciale, cu vânzări modeste și atâta tot.

Iar criticii pot să nu se mai mire că părerile au ajuns să le fie contestate sau ignorate de necunoscători. Ca și jurnaliștii, și criticii de artă (în acest caz, de film) și-au pierdut rațiunea de a exista din clipa în care au devenit ei înșiși niște activiști culturali, luând parte la respectivele farse. Și părerea lor, ca a editorialiștilor vânduți, s-a devalorizat galopant, ca moneda din Zimbabwe, ajungând să nu mai facă nici două parale, fără onestitate, din momentul în care și nespecialiștii au putut să își facă auzită părerea.

Dat fiind că economiştii au explicaţii diametral opuse pentru criza din anii ’20-’30, putem presupune, în primul rând, că o vom retrăi şi, în al doilea rând, că nici asupra celei actuale nu se vor pune de acord. Există totuşi documentare destul de educative pentru publicul nespecialist, ocolite cu obstinaţie de televiziunile noastre, care preferă gălăgia, argumentului.
Michael Moore şi versiunea socialistă
Michael Moore e o combinaţie de Tatulici şi Păunescu, plus ceva umor, care te face să îi treci cu vederea cele mai aberante pledoarii. Tendenţiozitatea şi manipularea vizibilă sunt la ele acasă în toate documentarele sale, iar “Capitalismul, o poveste de dragoste” nu face excepţie de la reţetarul care i-a adus durduliului socialist o avere de 50 milioane de dolari capitalişti. La două decenii de la prăbuşirea zgomotoasă a regimurilor comuniste din Europa, încă se găsesc suficienţi intelectuali americani care să privească admirativ la asemenea proiecte de construcţie socială de sus în jos, iar Moore e unul dintre ei.
Talentul de comunicator şi inteligenţa îl fac totuşi să se oprească înainte de a creiona mai detaliat contururile utopiei pe care o propune în locul capitalismului. E o imprudenţă pe care realizatorii documentarului conspiraţionist Zeitgeist au făcut-o, invitând un bătrân marxist să descrie o lume în care ar urma să dispară cam toate meseriile neplăcute şi oamenii vor munci doar ca un hobby, din când în când. Moore se opreşte doar la un populism al lamentării despre soarta muncitorului american. Cam ipocrit, când te gândeşti la apartamentul de un milion de dolari în care trăieşte regizorul, vecin cu rechinii de pe Wall Street, pe care îi înfierează.
Şi totuşi Michael Moore are talentul incontestabil de a găsi poveşti interesante, cazuri sociale dramatice, care, chiar dacă nu sunt reprezentative pentru sistem, îi slujesc foarte bine teoria. În “Capitalismul, o poveste de dragoste” pot fi văzute cazurile unor copii condamnaţi să execute pedepse într-o şcoală de corecţie privată, de către un judecător corupt, care primea peste 2 milioane de dolari de la patronul şcolii să îi furnizeze “clienţi”. Sau uimitoarele poveşti ale poliţelor de asigurare în caz de deces pe care mari companii le încheie angajaţilor, urmând să încaseze prime uriaşe la moartea acestora. Spre stupefacţia familiilor, salariaţii ajungeau să valoreze mult mai mult morţi decât vii pentru compania care le plătea asigurarea punând practic pariu pe o viaţă cât mai scurtă a propriului angajat.
Acestea sunt exemple pitoreşti şi nereprezentative, argumente emoţionale. Dar există în documentarul lui Moore şi ilustrări ale unor probleme sistemice. În primul rând creşterea descuranjantă a disparităţilor. Cam 35% din averea privată a Statelor Unite e deţinută de doar 1% din familiile americane, în vreme ce 80% dintre gospodării îşi împart 15 procente din averea totală. Ultimele decenii au adus o creştere a acestei disproporţii în detrimentul clasei de mijloc şi al păturii sărace. Sau, după alte statistici, 10% deţin 80% din bunurile financiare.
Distribuţia dezechilibrată a veniturilor şi activelor nu ar fi o problemă, atâta timp cât mobilitatea socială pe verticală ar funcţiona (iar în cazul lui Moore a funcţionat!) şi atâta timp cât veniturile celor mai săraci le permit o existenţă fără privaţiuni dramatice.
Filmul prezintă şi cazurile dramatice ale muncitorilor înalt calificaţi, prinşi în cursa de şoareci a economiei pe datorie: au câştiguri care ne-ar umple de invidie – 100-200.000 de dolari pe an – dar ajung să datoreze şi jumătate de milion de dolari pentru a-şi achita studiile foarte scumpe şi alte credite pentru casă sau maşină.

Cele mai întemeiate critici pe care stânga, reprezentată aici de Moore, le aduce actualului stadiu al capitalismului ţin mai mult de o trădare a sistemului, de trecerea de la producţie la consum, ca motoare economice, de falsificarea regulilor pieţei prin intervenţii politice şi de corupţie. Când arată cazuri de corupţie, Michael Moore uită totuşi să precizeze că escrocii prezentaţi se află între timp după gratii, graţie unui sistem judiciar funcţional, şi se face a nu pricepe că socialismul e corupţia însăşi, permiţând unui grup restrâns să dispună de bogăţia tuturor fără să ia parte la o competiţie deschisă.

Chiar dacă îl acuză eronat pe Reagen pentru debutul dezindustrializării Americii şi pentru exportul de locuri de muncă spre Asia, documentarul lui Moore prezintă destul de bine caracterul imoral al intervenţiei politice pentru salvarea marilor bănci şi fonduri speculative de pe Wall-Street. Iată un bilanţ care îţi dă fiori:

“Firmele de investitii, bancile comerciale, companiile din domeniul imobiliar si cele de asigurari de pe Wall Street au cheltuit peste 5 miliarde de dolari in 10 ani pentru a-si cumpara influenta politica, sustine un raport dat publicitatii de grupul Wall Street Watch si citat de CBS. Grupul afirma ca marile companii au donat politicienilor 1,7 miliarde de dolari si au cheltuit alte 3,4 miliarde de dolari pentru activitati de lobby intre 1998 si 2008.”

Aşadar, o investiţie de 5 miliarde, care aduce un pachet TARP de salvare a firmelor cu dificultăţi de 700 miliarde. “Curată” afacere. După mărturisirile unui alt congressman, băncile cheltuiesc de trei ori mai mult decât orice alte firme pentru lobby-ul politic. Inclusiv favoritul lui Moore, Barack Obama a avut speculatori notorii ca George Soros si Goldman Sachs în fruntea sponsorilor campaniei electorale, alături de CitiGroup şi JP Morgan Chase.
Ca răspuns, Michael Moore predică un fel de haiducie şi vede cu satisfacţie refuzul datornicilor de a părăsi locuinţa ipotecată. Aşa că nu o sa am remuşcări că n-am contribuit la prosperitatea grăsunului, găsind filmul pe PirateBay. Pe al doilea film despre care voi vorbi mai jos l-am găsit postat integral pe YouTube, dar între timp a fost şters, poate aveţi mai mult noroc tot la piraţi, căci nu ştiu dacă se găseşte şi la noi ori dacă o să-l preia vreo televiziune.

Generaţia zero – adevăratul flagel al capitalismului
Dintre toate explicaţiile care au fost avansate după izbucnirea crizei mondiale, “Generation zero” cred că s-a apropiat cel mai mult de elementul esenţial. Disfuncţia sistemică e atribuită unei schimbări de mentalitate dezvoltată pe parcursul câtorva generaţii. Filmul are un ton apocaliptic şi uşor fatalist, dar tocmai asta îi aduce farmec.
În viziunea realizatorilor, pe parcursul unui secol se succed patru etape: criza, avântul, trezirea şi destrămarea. Oricât de bizar ar suna, dar trăim încă efectele de după al doilea război mondial, când a apărut o generaţie de oameni responsabili, care valorizau viaţa şi familia, care priveau cu speranţă la viitor pentru a nu mai repeta catastrofa pe care o traversaseră. Aceasta e generaţia de părinţi cu cei mai răsfăţaţi copii din istorie. În America, aceşti copii născuţi după război, care au beneficiat de toate deliciile capitalismului, industrializării şi de libertăţi fără precedent, sunt cunoscuţi ca “baby-boomers”.
În faza de efuziune, care a început din anii ’60 şi s-a prelungit în decenii de prosperitate pentru lumea vestică, această generaţie a încercat să pună în discuţie regulile societăţii tradiţionale. Cred că realizatorii au exagerat când au pus semnul egalităţii între mentalitatea socialistă şi revoltele din perioada hippie. Dacă se vor deschide cândva arhivele KGB sunt sigur că vom afla multe dezvăluiri despre cum au finanţat comuniştii mişcări dintre cele mai subversive sub pretexte binevoitoare, de la cele ecologiste, la cele pacifiste sau la cele mai elitiste din universităţi de prestigiu. Senatorul McCarthy nu era deloc paranoic, aşa cum au încercat mulţi să îl eticheteze. Totuşi, o bună parte din modernitatea şi prestigiul Americii vin din acele mişcări care erau la vremea lor socotite nepatriotice, de la mişcarea libertăţilor civile la flower-power.
Din punct de vedere economic însă, o adevărată bombă cu ceas a fost amorsată odată cu intrarea în scenă a generaţiei protestelor anti-Vietnam. Era o generaţie iresponsabilă, fără valori certe, avidă de lux şi dornică să rişte, desconsiderând munca şi egoistă.

E bizar şi tragic că România ajunge să trăiască aproape concomitent cu America o experienţă dramatică, fără să fi avut parte şi de beneficiile consumerismului, decât pentru o fracţiune de secundă, la scara istoriei. În urmă cu 6-7 ani scriam că marele ghinion al României e că încearcă ieşirea din universul mitologic al naţional-comunismului într-o epocă în care Occidentul însuşi e supus asaltului mentalităţii consumeriste. Altfel spus, normalitatea Vestului, la care încercam să ne întoarcem mai exista doar în cărţi şi, câtă vreme societăţile occidentale erau suficient de aşezate şi de funcţionale pentru a rezista la o avalanşă de schimbări, pentru noi această coincidenţă nefericită făcea tranziţia să pară o traumă după altă traumă. Şi încă pe vremea aceea nu îmi imaginam că poate exista o criză mondială!

Revenind la americani şi la expunerea din filmul “Generation zero”, în opinia realizatorilor mentalitatea socialisto-consumeristă e cea care stă la baza crizei, prin comportamentul iresponsabil al celor ce au creat o economie virtuală, bazată pe speculaţii, un cazinou legiferat prin coruperea politicienilor. Intervenţia acestora din urmă i-a salvat pe cei mai lacomi şi mai nocivi de la faliment, dând frâu liber hazardului moral. Acest fenomen reprezintă asumarea de riscuri exagerat de mari de către un decident care ştie că nu va suporta şi consecinţele faptelor sale. Politica este ea însăşi o afacere guvernată de hazardul moral, întrucât rareori politicienii trag ponoasele alegerilor pe care le fac.

E o versiune mai de dreapta, apropiată de mişcarea Tea Party din Statele Unite, iar ironiile la adresa presei “liberale” (ceea ce pentru americani înseamnă astăzi cam libertin-socialistă) nu lipsesc. De pildă citatul din Time, la câteva zile după Woodstock:

“Acesta va fi considerat unul dintre cele mai importante evenimente politice şi sociologice ale timpului nostru. E proclamarea unui nou set de valori. Principiul plăcerii a fost ridicat mai presus de etica purtiană a muncii. A-ţi urma propria cale e o datorie mai mare decât a fi un cetăţean util. Libertatea personală e mai importantă decât capcana avuţiei şi conformismului. Acum că tinerii iau abundenţa de-a gata, îşi pot permite să respingă materialismul.”

În viziunea uşor exagerată a documentarului, această “generaţie a abundenţei” a dezvoltat un resentiment faţă de valorile tradiţionale ale unei societăţi pe care o considera malefică. Doi profesori de la Columbia au pus pe hârtie chiar şi un plan de falimentare din interior a sistemului capitalist, prin birocratizare excesivă. După ce societatea atinge un asemenea stadiu de degringoladă, ea devine “coaptă” pentru revoluţii.
În viziunea Tea Party, stânga şi dreapta americană s-au unit într-un singur partid, “Partidul Davos”, care acţionează în interesul marilor grupuri financiare, cărora le asigură protecţia când îşi asumă riscuri exagerate. Ce s-ar fi întâmplat de fapt cu economia mondială dacă băncile “prea mari pentru a se prăbuşi” ar fi fost lăsate să dea faliment, e un scenariu pe care aş fi interesat să îl văd explicat. Dar imaginea trezorierului Rezervei Federale mergând la Congres pentru a cere bani de la contribuabil e genial descrisă în film: era ca un jaf fără precedent în istorie, în care cineva intră cu un pistol într-o bancă şi ameninţă: “daţi-ne banii, că altfel ne sinucidem!”.
Perdanţii acestui fals capitalism sunt clasa de mijloc şi muncitorii, cele mai active părţi ale unei societăţi. Inflaţia le erodează veniturile, pe măsură ce tiparniţa băncii de stat se învârte, iar masa monetară americană s-a triplat din octombrie 2008. Politicienii câştigă şi ei de pe urma birocratizării, au loc de manevră din ce în ce mai mult, într-un “capitalism pentru cei mici şi socialism pentru cei mari”.
Cel mai bine a rezumat teza acestui documentar Dragoş Paul Aligică: eşecul nu e al capitalismului dereglementat, ci al intervenţionismului statului în economie.

Andrei Ujica a facut pentru Ceauşescu ce-a făcut Chaplin pentru Hitler în Dictatorul. L-a scos din politică şi l-a adus în lumea artei. Milioanele de victime şi-au luat revanşa şi s-au vindecat de frică, privindu-l pe adorabilul Charlot cum arată în văzul lumii ridicolul şi absurdul.
Totuşi, o diferenţă majoră: înainte de 1989 filmul Dictatorul nu a putut fi văzut în România. Asemănarea deranja. În schimb mai tot conţinutul Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu a fost făcut cu intenţia de a fi arătat maselor în scop propagandistic, e creat de regim spre a fi arătat, chiar dacă fragmente lungi au căzut iute la montaj sub foarfecele grijuliilor cenzori.

Ne aflăm exact în situaţia blestematelor dosare de la CNSAS. Chiar dacă ni s-ar deschide accesul şi la cele semnificative, tot nu am putea găsi înăuntru decât istoria scrisă de câte un securist grijuliu să îşi impresioneze şeful. Chiar presupunând că am nimeri pe cel mai conştiincios, documentat şi scrupulos dintre delatori şi torţionari, istoria rezultată nu ar fi întru totul a noastră, ci a lor.
Spre deosebire de un dosar de la CNSAS, filmul lui Andrei Ujică nu e nici sordid nici înecat de malefic. Dimpotrivă, are momente de un haz nebun, selecţia e genială. Pune, în fine, problema responsabilităţii celor ce au acceptat să joace într-o farsă sinistră, minţind fără încetare şi minţindu-se pe sine. E ca o colecţie de bancuri politice, acele bancuri care ne bucurau atât de mult, căci la epopeea lui Bulă trudea întreg folclorul nostru naţional, care renunţase să mai producă balade de haiducie. E grozav dacă putem reînvia spiritul bancurilor, pentru descrierea epocii, dar ce istorie se poate face numai din bancuri?
Deşi filma în 1940, înainte de deschiderea porţilor de la Auschwitz, chiar înainte ca America (ţara sa de adopţie) să intre în război, Chaplin nu a scos din comedia lui drama victimelor. În filmul lui Andrei Ujică, filmat de operatorii propagandei de la Sahia sau TVR, victimele sunt un detaliu nesemnificativ. Fără comparaţia cu generaţia politică interbelică, “geniul Carpaţilor” pare un produs natural al locului, “dintre noi şi pentru noi”. Ştergându-i pe cei de la Sighet, Canal sau din decembrie ’89, comunismul e ceva de care poţi râde copios. Poate e mai bine să ne despărţim de trecut râzând, cum spunea Marx sau poate râsul e cea mai bună armă împotriva ticăloşilor, cum zicea Caragiale.

Totuşi am sentimentul că “Nea Nicu” ne trage încă o dată pe sfoară, ieşind din istorie printr-o ghiduşie, pe o uşă lăturalnică. Andrei Ujică vine dintr-o ţară occidentală, acolo verdictul asupra totalitarismului e irevocabil. Acolo orice fragment dintr-un film de propagandă e însoţit de avertismente şi precizări cu privire la aspectele pe care fragmentul nu le arată voit. La noi nimic nu e tranşat. Sunt puţine şanse ca o comedie despre nazism să aibă în sală mulţi skin-heads în Occident, la noi e cât se poate de probabil să fie luată drept istorie oficială de exponenţii noii generaţii a “marxismului cool”, cu şepci Mao şi tricouri Che.
Am avut această strângere de inimă cu privire la acest documentar realizat “cu materialul clientului” încă de când am văzut cu cât entuziasm e primit de presa noastră cea ticăloşită. Nu că asta ar fi vina lui Ujică, dar prea nu i-a deranjat deloc. Şi iată ca am descoperit acelaşi punct de vedere şi reacţie de uşoară crispare la Andrei Pleşu (asta e, marile minţi, n-au cum să nu se întâlnească). În Adevărul, Andrei Pleşu vorbeşte exact despre cei şi cele ce nu au încăput în Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu:

Eu ţin minte, de pildă, nişte catastrofale demolări, iar în film n-am văzut decât şantiere de construcţie. Eu ţin minte spectrele foametei, iar în film n-am văzut decât câteva alimentare trucate, pline de mezeluri. Eu ţin minte prizonieri politici deghizaţi în infractori de drept comun sau în psihopaţi, ţin minte vânătăile Monicăi Lovinescu, revoltele din Valea Jiului şi de la Braşov, puşcăria lui Radu Filipescu, moartea lui Gheorghe Ursu, bătăile încasate de Paul Goma şi multe altele, de acelaşi fel, dar în film n-am văzut decât mase largi de aplaudaci, euforice demonstraţii populare, muncitori festivi şi spectacole omagiale. Dictatura e, vreme de trei ore, mai curând ridicolă decât criminală.

În “contemporaneitatea” acestui documentar (dacă pot spune aşa), se întâmplă şi un fenomen contrar, pe care îl consider infinit mai periculos. Pe National Geographic şi Discovery sunt difuzate documentare despre al doilea război mondial care cuprind pasaje de realitate virtuală. Momentan, publicul e avertizat pentru câteva secunde înainte de începerea filmului că va vedea şi secvenţe construite pe calculator. Cum ar veni, noi scoatem personaje, le condamnăm a doua oară la moarte, ei adaugă. Pe cele două canale Hitler apare copios în scene în care nu a fost filmat în realitate niciodată. Dă mâna cu personaje despre care ştim doar din surse scrise că l-au întâlnit. Deţinuţii din lagăre apar şi ei în secvenţe lungi şi impresionante. Vorbitori la mitinguri de la care nu sunt decât câteva fotograme de ansamblu sunt animaţi pentru a fi arătaţi vorbind din prim-plan. Şi nu e vorba de desene animate ci de secvenţe video convingătoare. Încă puţin progres tehnic şi imaginile respective vor fi imposibil de deosebit de o filmare autentică.

Pentru moment, aceste “reconstituiri” au rămas într-o zonă benignă. De pildă, pe Churchill l-am putut vedea trăgând la măsea, lucru atestat de istorici, dar pe care mă îndoiesc că l-ar fi făcut în faţa camerelor. Prin CGI (Computer Generated Images) s-a putut. Rămâne întrebarea cât de morală e această istorie video fabricată şi cine va demarca linia între scopul educativ şi un potenţial scop ideologic al unei astfel de creaţii?

In interpretarea lui Mel Gibson din filmul regizat de Franco Zeffirelli in1990, in care mai apar: Glenn Close, Alan Bates, Helena Bonham Carter.

(Actul III, scena 1)
To be, or not to be – that is the question:
Whether ’tis nobler in the mind to suffer
The slings and arrows of outrageous fortune
Or to take arms against a sea of troubles
And by opposing end them. To die, to sleep –
No more – and by a sleep to say we end
The heartache, and the thousand natural shocks
That flesh is heir to. ‘Tis a consummation
Devoutly to be wished. To die, to sleep –
To sleep – perchance to dream: ay, there’s the rub,
For in that sleep of death what dreams may come
When we have shuffled off this mortal coil,
Must give us pause. There’s the respect
That makes calamity of so long life.
For who would bear the whips and scorns of time,
Th’ oppressor’s wrong, the proud man’s contumely
The pangs of despised love, the law’s delay,
The insolence of office, and the spurns
That patient merit of th’ unworthy takes,
When he himself might his quietus make
With a bare bodkin? Who would fardels bear,
To grunt and sweat under a weary life,
But that the dread of something after death,
The undiscovered country, from whose bourn
No traveller returns, puzzles the will,
And makes us rather bear those ills we have
Than fly to others that we know not of?
Thus conscience does make cowards of us all,
And thus the native hue of resolution
Is sicklied o’er with the pale cast of thought,
And enterprise of great pitch and moment
With this regard their currents turn awry
And lose the name of action.

In interpretarea lui Derek Jacobi, in ecranizarea pentru televiziune din 1980, regizata de Rodney Bennett

(dupa traducerea lui Dan Dutescu si Leon Levitchi)

A fi sau a nu fi… Aceasta-i intrebarea.
Mai vrednic oare e sa rabzi in cuget
a vitregiei prastii si sageti, sau arma s-o ridici
asupra marii de griji, si sa le curmi?
Sa mori, sa dormi… Atat.
Si printr-un somn sa curmi durerea din inima
si droaia de izbelisti ce-s date carnii.
Este-o incheiere cucernic de dorit.
Sa mori, sa dormi. Si poate sa visezi.
Aici e greul, caci ce vise pot rasari in somnu-acesta-al mortii
cand ne-au lepadat hoitul muritor?
La asta se cuvine a cugeta.
De-aceea, viata e napasta.
Altfel cine-ar mai rabda a lumii bice si ocari,
calcaiul tiran, dispretul omului trufas,
chinul iubirii-n van, zabava legii, neobrazarea carmuirii,
scarba ce-o zvarlu cei nevrednici celor vrednici,
cand insusi ar putea sa-si faca seama
doar c-un pumnal?
Cine-ar rabda poveri, gemand si asudand sub greul vietii,
cat teama a ceva de dupa moarte,
taramul neaflat, de unde nimeni
nu se intoarce, ne-ncalceste vrerea.
si mai curand rabdam aceste rele
decat zburam spre alte nestiute.
Astfel misei pe toti ne face gandul:
si-astfel al hotararii proaspat chip
se galbejeste-n umbra cugetarii.
Iar marile, inaltele avanturi…
de-aceea se abat din cursul lor…
Si numele de fapta-l pierd.

In interpretarea lui Kenneth Branagh, regizor si protagonist al filmului din 1996. In film apar, in roluri fie si episodice: Jullie Christie, Jack Lemmon, Kate Winslet, Billy Crystal, Gerard Depardieu, Robin Williams, Charlton Heston.

In interpretarea lui Laurence Olivier, actor si regizor al filmului din 1948:

Slumdog Millionaire (2008)
Regia: Danny Boyle
Cu: Dave Patel (Jamal Malik), Anil Kapoor (prezentatorul), Freida Pinto (Latika), Irfan Khan (politistul)

Reactiile pe forumurile romanesti la anuntarea castigarii Oscarului de catre Slumdog Millionaire n-au fost departe de cele ale publicului indian, care a acuzat filmul de stricarea imaginii tarii. Din fericire, criticii americani au ceva mai multa minte, pentru ca trebuie spus din capul locului ca Slumdog Millionaire isi merita oscarurile. Ba, as spune ca anul asta au avut mana buna, de vreme ce ne-au scutit de premierea cuplului marketizat “Branjelina” si, ca sa fiu rautacios, i-au dat si lui The Curious Case of Benjamin Button oscarul pe care il merita: pentru cel mai bun machiaj.

Slumdog Millionaire nu e un film marca Bollywood, cum s-au grabit sa-l persifleze pana si cei care nu l-au vazut, ci opera regizorului care are pe blazon magistralul Trainspotting. O fi jurnalismul vandabil cand contine stereotipuri, dar sa titrezi ca “Hollywoodul a fost invins de Bollywood”, deci a confunda un film atat de bine facut cu productiile la kilogram preluate de Kanal D, e ca si cum ai compara-o in politica pe Elena Udrea cu Indira Ghandi. Doar cineva care isi imagineaza ca Taj Mahalul e umilit de Casa Poporului poate sa aiba asemenea sisteme de referinta.

Povestea unui copil al strazii care ajunge vedeta nationala concurand la Vrei sa fii miliardar, un fel de vis american in decorurile mizere ale Indiei de azi, n-are un ton dogit-moralizator. Asta chiar daca in el, vorba lui Tamango, “binili invinge”. E o poveste despre speranta si despre felurile in care frumusetea poate fi opusa degradarii.
Exista o vreme in care concursurile generale faceau furori si pe la noi. Asta pentru ca telespectorii, fara sa fie enciclopedisti, chiar aveau cultura generala si se mandreau cu asta. Era acel bagaj de cunostinte, la urma urmei destul de gratuite, care dadeau savoare intalnirii cu un roman obisnuit in tren sau oriunde era rost de o discutie. Acest strat de cunostinte felurite pe care hiperspecializatii muncitori din Occident nu-l aveau ne faceau sa ne mandrim in sinea noastra cu sistemul romanesc de invatamant, asa anacronic cum era el, si sa-i socotim pe vestici cam batuti in cap. Daca la nivel de trai nu straluceam, la cultura generala si la sport, romanul mediu isi lua revansa! (Mai cu seama fata de americani, care erau in mentalul romanesc un “competitor” capabil sa genereze fantasme mai ceva ca o victorie asupra Braziliei la fotbal.)
Daca ati lipsit din tara in ultimii 20 de ani, trebuie sa va anunt ca vremurile alea s-au cam dus. Mai poti azi, cand intelectualii cei mai periati isi pleaca spinarea in fara ratingului, sa-ti amintesti ca strungarii si electricienii faceau coada pana-n strada la libraria Sadoveanu cand se lansa o carte de Marin Preda? Cum economia fusese intoarsa de comunism la un stadiu aproape pre-monetar, a avea bani nu constituia pe-atunci idealul suprem al omului de rand. Iar cartile se vindeau in tiraje ametitoare si pentru ca muncitorul spera in sinea lui la o revansa de moral fata de lucratorul de la birou, politrucul sau seful lui, venit la oras cam odata cu el, si despre care ii placea sa-si spuna ca “o avea el mai multe diplome, da tot prost a ramas”.
Ei bine, ce ramane dupa ce dispare tipul omului care, fara sa fie cult, are cultura generala? Ramane exact acel tip de infatuare si dispret incarcat de prejudecati cu care a fost comentat la noi “un film indian”. Realist vorbind, romanul mediu a ajuns fix la acelasi nivel de incultura cu americanul de rand, dar are “in plus” prejudecatile. Ar trebui sa ne bucuram ca Bucurestiul nu are, de bine de rau, contrastele intre opulenta si sordid ale Bombayului, dar sa nu ne grabim sa strambam din nas la mizeria in care se complace o mare civilizatie a lumii, atata vreme cat ne balacim in ultimul timp intr-o forma mult mai periculoasa de mizerie, in calitate de consumatori avizi de mizerie televizata.
E la indemana sa taxezi drept mit orice seamana cu “visul american”. Pana la un punct, e chiar semn de maturitate. Dar nu cred ca ne-a folosit la ceva ca la noi miturile si ideile sunt demontate inainte de a prinde contur, pentru a incalzi cu energia lor societatea, o bucata de vreme. (Imi aduc aminte situatia hilara in care de pilda curentul “corectitudinii politice” era facut tandari si combatut oriunde te intorceai, de catre intelectuali vigilenti, care isi avertizau auditoriul cat de nociva e raspandirea unui concept… atat de exotic la noi incat trebuia insotit imediat de o nota explicativa, ca sa stim cu ce se mananca un lucru de care ni s-ar fi putut apleca, la o adica!)

Gasesc ca e o dovada de prost gust sa razi de idealismul cuiva. Ori la noi se vinde cinismul. Se “face misto” de oricine crede in ceva in numele adevarului grosolan care “trebuie spus”, uitand ca a ofensa credinta cuiva e ca si cum i-ai jigni mama. Cinismul n-a facut pe nimeni mai destept, nu stiu cum s-a nascut confuzia asta intre cinism si inteligenta. El te ajuta sa te misti pe orizontala de colo colo, dar nu te invata sa te misti si pe verticala. O astfel de inteligenta nu e mai folositoare ca prostia. Ca sa fac o comparatie cu filmul de la care am pornit, Romania e ca un concurent la Vrei sa fii miliardar caruia un prezentator marsav ii sopteste la fiecare runda matematic doar raspunsurile gresite. Si cu toate astea il ascultam cu luare aminte la fiecare runda, tocmai pentru ca ne fascineaza cinismul lui.

PS: Astazi putini mai viseaza sa-si schimbe conditia mobilandu-se interior cu diverse cunostinte mai mult sau mai putin inutile. Natiunile isi mai aduna suflul doar in tribunele stadioanelor, iar copiii viseaza, in consecinta, sa se faca fotbalisti. Iar Estul, candva sclipitor si rafinat ca Emir Kusturica in tinerete, nu mai produce decat icnete penibile ca osanaua cinematografica pe care bosniacul i-a dedicat-o lui Maradona – un magician al balonului cu un caracter deplorabil.

The Curious Case of Benjamin Button
regia: David Fincher
dupa o nuvela de Scott Fitzgerald
cu: Brad Pitt, Cate Blanchett. Julia Ormond, Donna DuPlantier

The Curious Case of Benjamin Button e creditat cu mari sanse la Oscar in 2009, si la cum merg lucrurile, nu m-as mira sa il si ia. Predictia mea e ca acest film fastidios va depasi in numar de parodii pana si Titanicul, pentru ca stilul siropos si anumite scene care se vor memorabile cu orice pret pur si simplu o cauta cu lumanarea.
E un film foarte bine filmat, cu o aura de mister, daca vezi secvente din el montate alert intr-un trailer ai intr-adevar senzatia ca daca nu-l vezi ratezi o capodopera a cinematografiei. Ei bine, ca sa nu va pacaliti in acest fel, va avertizez eu ca filmul e: booooooooooring.

Da, scena montarii ceasului care merge invers, cu motivatia solemna a gestului, e intr-adevar una exceptionala. De-aici, povestea copilului nascut batran care intinereste de la an la an devine previzibila, ar fi putut incapea in 10 minute. Numai ca filmul dureaza 2 ore si 45 de minute !! Va dati seama ca daca il ia Pro TV, la cate reclame au obiceiul sa adauge, ajunge la 5 ore ?
In plus ai mereu senzatia ca trebuie sa inceapa filmul propriu-zis si sa se termine naratiunea. Dar nu, daca nu ne povesteste sfatos Brad Pitt, de saga se ocupa o batranica cu voce taraganata, aflata pe patul unui spital si careia marturisesc ca nu i-am urat de sanatate in timpul vizionarii.
Brad Pitt e iar egal cu el insusi. (Oare de cate bugete de sute de milioane de dolari mai e nevoie ca sa ne prindem ca e un actor de clasa medie in care producatorii au gasit o masina de facut bani?)

In afara de plictiseala amintita, filmul nu a reusit sa ma puna pe ganduri, sa meditez la soarta si efemeritatea omului cum poate isi propusese. Ba mai mult, scena in care un batranel cu minte de copil da cu ochii de o fetita nespus de frumoasa si orice om cu intuitie isi da seama ca aici e loc de oarece actiuni usor pedofile mai incolo, mi s-a parut chiar creepy. Dar nu atat de mult ca finalul acestei pelicule searbede, strabatute de un fior morbid aproape epidemic. Am infruntat cu stoicism cele aproape trei ore, curios daca Benjamin, tot micsorandu-se si micsorandu-se nu va intra la loc unde il trimisesem eu in gand de cateva ori. Nici macar. Pentru final ne-a fost rezervata scena absolut abominabila a unui bebelus care isi da ultima suflare, iar la scurt timp moare si baba, deci putem rasufla usurati si pleca acasa.
In concluzie, “The Curious Care of Benjamin Button” e un film la care simti ca imbatranesti privindu-l si din pacate (sau parca din fericire, inclin sa spun, dupa un asemenea final), la noi procesul nu e reversibil.

Nunta muta
regia: Horatiu Malaele
scenariu: Adrian Lustig si Horatiu Malaele
cu: Valentin Teodosiu (in rolul lui Grigore Aschie, tatal miresei), Alexandru Potocean (Iancu, mirele) Meda Victor (Mara, mireasa), Alexandru Bindea (Gogonea, primarul comunist), Tudorel Filimon (tatal mirelui), Victor Rebengiuc, Dan Condurache, Anca Sigartau, Doru Ana, George Ivascu, Ioana Anastasia Anton, Mariana Mihut, Marius Chivu, Serban Pavlu, Tamara Buciuceanu-Botez, Vasile Albinet

“Acest film e o comedie pentru cei ce vor sa rada, e un film de dragoste pentru cei care vor asa ceva si e un film prost pentru cei care vor sa ramana prosti”. Cand l-am auzit pe Horatiu Malaele vorbind asa despre primul sau film in calitate de regizor mi-am zis ca, desi inteligenta, prezentarea e totusi o forma de reclama agresiva pe care n-o sa i-o iert daca filmul nu va fi la inaltimea publicitatii. Din fericire pentru el si pentru spectatori, descrierea nu e deloc o reclama mincinoasa.
Pe vremuri la regie puteai sa te inscrii doar dupa o anumita varsta, iar probele de la admitere sugerau ca era nevoie de cultura si experienta de viata. Acum cand si manechinele pot urma aceasta specializare daca au sponsor, iar idealul tinerilor absolventi e sa rupa gura festivalurilor, parca amintitele criterii nu erau chiar eronate.
In filmul lui Malaele trucurile regizorale nu sunt putine, dar intelepciunea varstei isi spune cuvantul si nici escapadele in zona fantasticului, nici chiar parafrazele dupa comediile bufe din zorii cinematografiei nu au aerul ca vor sa demonstreze ceva cu tot dinadinsul, si, uimitor pentru un film care isi permite luxul unor momente de pantomima si de tacere, “Nunta muta” nu are moment moarte si isi termina povestea fara sa bagi de seama.

Una dintre surprizele filmului e marele apetit pentru bizarerii de tot felul, pentru insolit. E o strategie riscanta, dar care s-ar putea dovedi cheia unui succes de casa, avand in vedere schimbarea de structura a publicului actual. La fel de riscanta mi s-a parut si inclinatia spre hahaiala in special in prima parte a filmului, spre o lejeritate a bascaliei fara tel, dar din fericire aceasta atmosfera neserioasa e doar o diversiune care te face sa fi luat prin surprindere de miezul adanc al filmului, de dramatismul povestii. Scena care mi-a ramas cel mai mult in suflet e cea a inmormantarii care se prelungeste pe nesimtite intr-o parada a circului.
Trebuie remarcat si gestul curajos al lui Malaele de a nu aparea in nicio secventa din film, desi era numele cel mai sonor de pe afis (cu exceptia lui Victor Rebengiuc, care are o aparitie episodica, dar cu nimic sub asteptari). Dar asa cum se va vedea in scena mesei de nunta, care e un regal actoricesc al intregii distributii, regizorul le-a insuflat celor selectati pentru acest film ceva din prestatiile sale entuziasmante din “Sinucigasul” sau “Puricele”. Cat despre interpretul personajului principal, Valentin Teodosiu demonstreaza ca nu a fost distribuit in film pentru ca e cel mai bun prieten al lui Horatiu in viata de zi cu zi, ci pur si simplu pentru ca e un mare actor!

Foarte ingenioase mi s-au parut si trecerile in timp intre momentul povestii, imediat dupa al doilea razboi mondial, in timpul ocupatiei sovietice, si prezent, de la inceputul si finalul filmului. Poate mai putin inspirata e scena intrarii tancului sovietic in randul mesenilor, putin cam prea ingrosata si amintind de momentul similar din Underground-ul lui Kusturica. In rest, satul lui Malaele poate fi descris, dupa tipul umorului, ca “Morometii” fara Ilie Moromete: in frunte cu noul lor primar au cate ceva din Cocosila, Nila si Achim, dar talcul si sentimentul dramei ii ocoleste pana in clipa in care tragedia ii izbeste la fel de neasteptat ca glontul din finalul filmului.
Viziunea alegorica a comunismului cazut ca un blestem pe capul unor cheflii, a caror legatura cu sacrul s-a oprit la nivelul superstitiilor, se adauga altor incercari de a explica metaforic destinul Estului in ultimii 70 de ani, cu un talent care o face demna de tinut minte.

When Nietzsche Wept
regia: Pinchas Perry
cu: Armand Assante, Ben Cross, Katheryn Winnick
ecranizare a romanului omonim de Irvin D. Yalom

Nu tin cu tot dinadinsul sa fiu sexist, dar filmul asta ar fi putut fi subintitulat “Filosofia pe intelesul blondelor”. Pe alocuri ai sentimentul ca tanara apetisanta l-a si regizat.
Vestea buna e ca in film Nietzsche e mai sanatos si mai agreabil decat ni l-au descris biografii; nu va speriati de reputatia lui, va fi pus sa reproduca doar stiutele clisee pe care posteritatea a binevoit sa le retina din scrierile lui, deci prea mult de lucru pentru spectator n-ar fi.
(Ca sa nu existe neclaritati, mustaciosul va fi prezentat conferentiind intr-un amfiteatru cu cinci cursanti dintre care, culmea, doi sunt un preot si o calugarita care la un moment dat se ridica blestemand si parasesc sala!)
Si norocul lui nu se opreste aici. Din sala apare EA. Blonda, suava, machiata impecabil, perfect echipata pentru a urca pe un podium de prezentare la Milano, de neoprit in hotararea ei de a-l salva. Vai, dar cum sa-l salveze ea mititica pe Nietzsche? Simplu: il duce la psiholog. Ce, nu era contemporan cu Freud? Daca a mers pentru Nasu si pentru Tony Soprano, de ce n-ar merge si pentru agitatu asta?!
Cateva minute am fost doar naucit de abordarea simplista si enervat de genul asta de trivializare cinematografica. Nu stiam de cine imi amintea enervanta care vorbea fara dubiu de lucruri carora atatea generatii de ganditori “nevolnici” nu le dadusera de cap. Apoi mi-am amintit: Laura Andresan! Nici nu m-as fi mirat daca ar fi inceput sa conferentieze la fel de doct despre masturbare sau cunilingus, dar s-a limitat vorba aceea la ontologie.

Spre norocul filmului, duduia dispare in scurt timp pentru a aparea doar episodic pe final. E drept ca dupa disparitia ei filmul devine mai putin enervant, dar si scapat cu totul de sub control (v-am spus eu ca am banuiala ca l-a si regizat pe alocuri!). Apar episoadele onirice, altminteri iscusit filmate, dar complet insultatoare pentru o biografie fie ea si imaginata a filosofului neamt. In fine, dupa sedinte de hipnoza, anamneze pe marginea divanului si tot ce asteapta cinefilul consumerist sa vada ca sa se simta destept, totul se termina telenovelistic intr-o mare de lacrimi si regrete.
Mare pacat de jocul lui Armand Assante care mi s-a parut pe alocuri suficient de veridic pentru a ma incredinta ca ar fi putut face un rol magistral, daca si contextul ar fi fost unul pe masura unui asemenea superlativ.

Andrei Plesu, pentru care am o admiratie uriasa, gireaza cu numele sau un proiect lucrativ nascocit probabil de unul din negustorii din trustul lui Patriciu. E vorba de un fel de supliment al revistei consacrate, numit Dilemateca si vandut impreuna cu unul sau mai multe DVD-uri. Pana aici, nimic mai firesc – arta cinematografica e tot act de cultura. Ei bine, cu ce filme credeti ca se lanseaza publicatia intelectualului cinefil? Cu Tarkovsky, Nikita Mihalkov, Kubrick? Ei as! Nici mai mult nici mai putin decat cu filmele de propaganda ale lui Sergiu Nicolaescu. Nu, nu e vorba nici macar de “Nea Marin Miliardar”, aceasta nisa de piata a fost deja acoperita de Jurnalul lui Tuca. Pentru inceput ne sunt oferite ca filme de colectie comediile involuntare din seria “Un comisar acuza”, in care Miclovan impusca legionari cu un pistol cu capse, iar Dinica il implora: nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lascarica!
Vasazica minciunile cu ilegalisti plini de idealuri patriotice se vand mai bine. Comunismul, in general, se vinde mai bine. Si daca asta vor, asta le dam! Saracul Pintilie cred ca isi da palme sa-l vada pe Nicolaescu promovat chiar de prietenul Plesu, impreuna cu care nu ma indoiesc ca radea pe infundate pe seama respectivelor productii. Oricum, astept cu interes urmatoarea editie a suplimentului pentru a vedea daca editorii sai se orienteaza spre “Liceeni”, “Pistruiatu” sau schimba macazul spre ceva cu Bruce Lee, recomandat de Liiceanu, ori spre un film indian care s-o umple de lacrimi pe Blandiana.

PS: Tot gandindu-ma care e legatura dintre spiritul dilematic si filmele lui Nicolaescu, am gasit explicatia: va dati seama ca nici in clipa de fata nu avem nicio certitudine legata de locul unde a ascuns Bejan multiplicatorul?!

Restul e tacere
Regia: Nae Caranfil
Cu: Marius Florea Vizante, Ovidiu Niculescu, Mirela Zeta, Mihai Gruia Sandu, Silviu Biris, Florin Zamfirescu, Mihai Bendeac

Vroiam de mai multe luni sa scriu cateva impresii dupa filmul lui Nae Caranfil Restul e tacere. Si aveam sa pomenesc si despre cea mai tare secventa din film, dar fara s-o dezvalui, pentru a nu strica nimanui placerea vizionarii filmului. Ei bine, Cristian Tudor Popescu a difuzat secventa fara nicio remuscare in direct si la ora de varf pe Realitatea, lucru care mi se pare o surpriza neplacuta din partea unui cinefil cu atata experienta. Sa difuzezi secventa-cheie a unui film pe care romanii n-au apucat inca sa-l vada, respectiv replica pe care personajul lui Vizante i-o da regelui Carol I pentru a-i explica rolul regizorului intr-un film, mi se pare un gest comparabil cu vociferatul din fundul salii unui cinematograf de cartier, la adapostul intunericului.
acum despre film…
E indiscutabil ca Restul e tacere e un film bun. Poate una din marile probleme ale peliculei e tocmai faptul ca de la cel mai spumos regizor roman de dupa Revolutie nici nu te asteptai la mai putin. In plus, pe umerii regizorului stau si asteptarile celui mai mare buget avut de un cineast autohton la dispozitie din 90 incoace.
E unul din filmele care pot fi vazute chiar de mai multe ori cu aceeasi placere. Si totusi ii lipsesc momentele memorabile care au facut din Filantropica si chiar din Asfalt Tango referinte in dialogurile de zi cu zi intre prieteni. Oare ne-am dezobisnuit noi sa mai urmarim povesti care ne solicita imaginatia si presupun o anume candoare din partea privitorului? Nu mai putem urmari o pledoarie artistica daca din ea lipsesc imundul, promiscuitatea si vulgaritatea cotidiana? Daca as fi cu totul pesimist as spune ca problema e la noi. Ca, desi ne declaram satui de filmele care se petrec la bloc intr-un spatiu sordid si cu limbaj de mardeias, doar asa ceva mai putem recepta. Dar prefer sa fiu optimist si sa dau vina pe Caranfil pentru faptul ca am avut sentimentul pe alocuri ca urmaresc o poveste care nu ma priveste.

As merge chiar mai departe, spunand ca o psihanalizare a titlului shakespeareian al filmului tradeaza un mic “cu asta v-am inchis gura” soptit in barba de Nae. Nu-i vorba, povestea primului regizor al unui lung-metraj romanesc e bine spusa si jucata excelent, speculatiile aproape filosofice pe marginea rolului unui regizor sunt si ele subtile si pline de spirit. Dar nu toti se intampla sa fim de meserie regizori!
Acest mic egoism ar fi singurul repros pe care as avea sa i-l fac realizatorului acestui film, care repet e unul excelent ce merita vazut, fara doar si poate.
Jocul actorilor e si el incantator si credibil. Marius Florea, care si-a primit supranumele de Vizante chiar in urma rolului din E pericoloso sporgersi, filmul de debut al lui Nae Caranfil, e la fel de simpatic si de capabil sa transmita emotie, lucru care se poate spune si despre un actor consacrat ca Gruia Sandu, in rolul tatalui. Ovidiu Niculescu, pe care toata lumea il stie macar din aparitiile de la PRO TV, face un rol mare din latifundiarul paranoic cu reverii de protector al artelor.
Si doi dintre actorii de la Mondenii se integreaza excelent in distributie: frumoasa Mirela Zeta e fascinanta in rolul unei muze fatale, iar Mihai Bendeac scoate maximum de umor dintr-o aparitie episodica in rolul unui ziarist de scandal, la inceputul filmului.

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica