rss
rss
rss

Mircea Daneliuc a facut mai demult o observatie senzationala: in clipa asta se difuzeaza la televiziunile de la noi filme produse inainte de ’89, dar in premiera pe tara; tehnic, erau filme atat de proaste incat si cenzurii ii era rusine cu ele, erau produse, dar cum TVR-ul de atunci avea program de 2-3 ore, nu apucau sa mai ajunga pe micile ecrane.
Lipsa de discernamant a directorilor de programe e deja o certitudine. Nu vorbim aici de filme salvate de jocul magistral al unor actori cum nu se vor mai naste prea curand, care sa-ti provoace nostalgie si sa te amuze si prin umorul involuntar. Sunt filme de propaganda in cel mai limpede inteles al cuvantului, mai jos decat cele mai joase productii ale lui Sergiu Nicolaescu. Spre comparatie, filmele de propaganda nazista semnate Leni Riefenstahl sunt difuzate doar in cadrul unor programe educative, al caror scop e tocmai demontarea mecanismului manipulatoriu.
Am constatat totusi ceva amuzant, printre stahanovisti care vor sa redreseze intreprinderea reducand costurile, ilegalisti care pun mai presus “cauza” decat dragostea si distribuitori de manifeste. Multi comunisti din filmele de categorie B ale epocii vorbesc exact ca Miron Cozma, adica intr-o combinatie de idealism pompos, grosolanie, vizionarism megaloman, smecherie demodata presarata cu inventii gogonate. E straniu, nu e asa?

Probabil seamana cu bancul cu ungurii intrebati “de ce l-ati omorat, ma, pe Mihai Viteazu, ca eu acum am aflat?!”, dar da, Brad Pitt a jucat in cateva episoade din Dallas. Inainte sa devina sex-simbolul zilelor noastre (tot n-am inteles ce-or vedea femeile la el!), Brad Pitt era destul de credibil in rolul unui taranoi sudist. “Noutatea” am aflat-o dintr-o emisiune de mondenitati, din pacate nu mai tin minte care, dar pentru ca nu ma credea nimeni, va puteti convinge din imaginile de mai jos.

Exceptand Seinfeld, nu cred ca am citat din alt film mai mult decat am citat din Filantropica de-a lungul timpului. Pur si simplu replicile memorabile din filmul lui Nae Caranfil mi-au venit spontan in minte in cele mai neasteptate situatii. Iar asta cred ca e un elogiu adus peliculei insufletite de talentul lui Mircea Diaconu sau al lui Gheorghe Dinica.
Dar reclama la cascavalul Delaco mi se pare mai mult o copiuta decat o parafraza. Inca un simptom ca mintile creativilor nostri s-au anchilozat de la prima serie de reclame cu Dorel incoace.

Ticalosii (Romania, 2007), scenariu si regia Serban Marinescu. Interpreteaza: Stefan Iordache, Dorel Visan, Mircea Diaconu, Monica Davidescu, Razvan Vasilescu, Horatiu Malaele, Marius Florea Vizante, Gheorghe Dinica

Ticalosii e genul de adevar inutil, care nu mira pe nimeni si prin urmare ramane fara efect. E ca o fotografie de buletin in culori fara cusur, stii ca nu e trucata, dar si ca nu va ajunge vreodata in vreo expozitie de arta. Si nu poate nimeni sa spuna ca subiectul e unul inoportun sau inactual. Pe scurt, e vorba de relatiile mafiotice dintre politicieni, finantatori, personaje de culise si media, cu legaturi care le prelungesc pe cele dinainte de ’89.
Probabil si veridicitatea si esecul filmului pleaca din sursa de inspiratie a filmului, romanul “Ciocoii noi cu bodyguard” de Dinu Sararu. Unul dintre cele mai dizgratioase personaje ale propagandei national-comuniste a lui Ceausescu, Sararu si-a lungit balele si dupa Revolutie in diverse posturi cu sustinere politica (a fost alungat de la conducerea Teatrului National de actorii exasperati), dar a reusit sa se insurubeze cu acelasi talent si in economia privata, punand umarul la punerea pe butuci a bizarei Banci a Religiilor. Deci lumea activistilor, securistilor si imbogatitilor de tranzitie nu ii e straina deloc, dar e greu de crezut ca dinozaurul protocronist a putut trage vreo concluzie rodnica din balaceala dimpreuna cu restul pachidermelor.
Spre lauda lui, filmul nu e artificial, nu lasa in urma senzatia aceea jenanta de falsitate a dialogurilor pe care ti-o dau multe filme romanesti. In distributie sunt cativa dintre cei mai mari actori pe care ii avem, iar interpretarea lor luata separat e impecabila. Ce ii lipseste e dramatismul, tensiunea imprevizibilului si un sens care sa ii incununeze propria veridicitate. In plus, e sentimentul de deja vu: l-am mai vazut pe maestrul Stefan Iordache cantand de gat cu Nelu Ploiesteanu si in alte filme, am mai vazut moderatori de televiziune jucandu-si propriul rol si in alte productii, la fel si mostrele de cinism ale puternicilor zilei, ca si inmormantari cu lautari in atatea si atatea filme. Poate pentru cei care nu stiu de capul lor un astfel de film sa fie o revelatie, desi nu vad ce concluzii pozitive ar putea extrage de aici. Din pacate pentru toata veridicitatea acestei prezentari, filmul are unul dintre cele mai ridicole, fortate si fara noima finaluri din cate am vazut in ultima vreme. Te uiti la acel final si iti spui: asa imi trebuie daca am vrut sa aflu cum e sistemul de la oamenii sistemului si adevarul de la cei care au mintit toata viata.

“Chiar si un vas gol ajunge la un moment dat sa fie prea plin” e replica pe care in film i-o spune Stanley Kubrick lui Peter Sellers, actorul facut celebru si amutit totodata de nenumaratele filme cu Pantera Roz in care a jucat.
“Viata si moartea lui Peter Sellers” e un film exceptional, o biografie care nu plictiseste desi e de un calm imperturbabil, reusind sa fie coerenta si limpede fara a se lipsi de artificii regizorale surprinzatoare. Un astfel de laitmotiv e iesirea personajelor din decor, pentru a-si exprima un punct de vedere personal, un fel de marturie pentru un “making-of”.
Un astfel de moment, in care prima sotie iese din cadru dupa scena in care il anunta pe Peter ca nu se va mai intoarce la el, pentru a intra intr-o cabina de sunet din care dubleaza aceeasi scena, proiectata pe un ecran, cu vorbele unui happy-end, m-a impresionat profund. De cate ori nu ne-am fi dorit sa fi spus altceva, sa inghetam pur si simplu actiunea pentru a gasi cele mai bune cuvinte cu putinta!?
Peter Sellers, cel creat de Stephen Hopkins, e un barbat imatur, care ii striveste jucariile copilului pentru ca ii murdarise cu vopsea portiera masinii, devorat de o viata de playboy cu toate ingredientele unui star de la Hollywood.



Schimband masca dupa masca si in viata din afara platoului de filmare, acest Sellers e diferit de toti clownii dramatici pe care ii stim. In spatele machiajului sau nu sta o tristete de tragedie, nu stau intrebari rascolitoare sau obsesii care sa-l consume. Sta ceva mai cumplit decat atat: sta constiinta golului, limita proprie redusa pana in rapa mediocritatii asumata ca fapt. E clownul care stie ca sub primul rand de machiaj se afla inca unul, apoi inca unul si oricate va dori publicul sa primeasca, dar ca sub cel din urma strat nu e o expresie umana, ci o canava goala.
Iar realizarea regizorala plina de bun-simt reuseste tocmai sa slujeasca acestui efect dramatic al bovarismului asumat. Ultimul personaj – chiar protagonistul – care ar fi trebuit sa limpezeasca povestea cu o precizare memorabila in momentul propriei iesiri din scena, alege tacerea. Nu insa fara a ne lasa sa presupunem ca nici aceata nu a fost decat un alt rol, in momentul in care privitorul e oprit sa il urmeze in intimitatea cabinei actorului.


Geoffrey Rush a obtinut un Glob de Aur pentru rolul principal din acest film in care mai apar Charlize Theron si John Lithgow.
afisul filmului

Pagina 2 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica