rss
rss
rss

Taxele sunt definite ca o modalitate politică de a obține bogăție, față de producție și schimb.
Prada de război, sau versiunea ei ușor mai pașnică – tributul – poate fi considerată un precursor al taxării, între două triburi
Spartanii rămâneau într-o cetate cucerită, pentru a-și încasa tributul și a trăi fără alte obligații sau nevoia de a munci. Cei cuceriți deveneau iloți, o clasă fără drepturi, între sclav și om liber, care avea ca obligație plata aristocrației spartane. În aceste tipuri de aristocrații rezultate din cucerire, de multe ori localnicii uitau chiar și că originea clasei aristocratice era jaful și forța fizică, pentru a lua situația drept un dat natural, o stare firească, tradițională.

Popoarele prea primitive sunt imposibil de taxat, întrucât, necunoscând diviziunea muncii, produc doar cât să supraviețuiască, uneori nici atât, în anotimpuri neprielnice. Așadar, succesiunea normală e că întâi există societăți productive, care încep să creeze o civilizație, și abia apoi apare un stat și o organizare, care își arogă meritul de a fi civilizat comunitatea respectivă.

Paradoxul imperialismului: societățile cu sisteme de taxe moderate produc mai multă bogăție în rândul cetățenilor, mai multă libertate, dar și un surplus și o superioritate economico-militară, care le permit să devină hegemonice, să cucerească vecinii mai puțin înzestrați și care își folosesc resursele mai puțin laborios. Uneori, sistemul fiscal mai permisiv al cuceritorului și gradul superior de civilizație fac ca populațiile cucerite să opună o rezistență scăzută, sau chiar să aclame cucerirea, din momentul în care armatele puterii locale pierd bătălia cu imperiul în ascensiune. În sens invers, când imperiul e în declin, mult prea extins geografic, începe să devină greoi, are nevoie de o armată costisitoare de profesioniști doar pentru a-și menține teritoriile cucerite, iar pătura birocratică a privilegiaților devine tot mai mare și mai greu de întreținut, taxele cresc la niveluri atât de mari, încât triburile barbare ajung să fie primite ca o ușurare de sub povara imperiului.

Există tirani condamnați iremediabil de istorie și tirani ale căror crime abia dacă ajung să fie conștientizate. Cezar și Napoleon sunt doar două dintre cele mai ilustre exemple de lideri care stârnesc mai curând admirație pentru faptele lor de arme, decât oroare pentru sacrificiile rezultate din ambițiile, erorile sau chiar capriciile lor. Istoria e deseori nedreaptă și pune mai presus marile fapte de civilizare, reținând imaginea unui Cezar legislator și cu geniu politic.
Foarte puțin a lipsit ca Vercingetorix, liderul galilor, să își pună în aplicare propriul proiect de unificare a triburilor de pe teritoriul actual al Franței și de obținere a independenței față de Imperiul Roman. Prețul plătit pentru revoltă a fost nu doar viața curajosului lider de trib dar și distrugerea orașelor și satelor prin care romanii au trecut, circa un milion de victime și tot atâția luați în sclavie la Roma.

Alexandru cel Mare e una dintre figurile fascinante ale istoriei, fiind înconjurat încă din timpul vieții de o aură mistică. Legendele care vorbeau despre visul mamei sale cu un fulger, care îi luminează pântecul și se răspândește foarte departe, interpretat ca o aluzie la Zeus, stăpânul fulgerelor, sau despre îmblânzirea unui cal nărăvaș de către copilul Alexandru, erau deja folclor sau poate propagandă în timpul domniei împăratului grec. Ulterior, ele s-au înmulțit foarte mult și chiar s-au făcut paralele între Alexandru Macedon și Iisus Hristos, ca personificări ale gloriei pământești, respectiv, cerești, și construind imperii la propriu sau la figurat, amândoi, până la vârsta de 33 de ani.

Alexandru Macedon a moștenit un mic imperiu de la tatăl său, pe care l-a extins până la hotarele orientale ale lumii cunoscute de geografii curții. Locul de naștere și vechea capitală a imperiului macedonean era Pella, un orășel nu foarte departe de actualul Salonic. Dar Alexandru a lăsat în urma sa nenumărate cetăți fondate de el, circa 30 de orașe presărate pe trei continente, purtând numele Alexandria. Chiar și cetatea natală a lui Aristotel, Siracuza, a fost reconstruită, iar cetățenii ei, eliberați din sclavie de către Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru, ca răsplată pentru educația aleasă dată viitorului rege. Aristotel i-a fost profesor lui Alexandru cel Mare doar până la vârsta de 16 ani, vârstă la care tânărul deja conducea armate pe câmpul de luptă. Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, avusese șapte soții și crease imperiul macedonean în doar douăzeci de ani. A fost ucis când Alexandru avea doar 9 ani.

Sub Alexandru, imperiul s-a extins spre Est, până în India, neoprindu-se nici măcar la poalele munților Himalaya. Un detaliu foarte interesant e că deși acest imperiu a coagulat lumea greacă, formând civilizația elenistică, din Orientul Mijlociu până în subontinentul indian, sudul Greciei de azi a rămas necucerit. Așadar, chiar și pentru ambițiosul Macedon, spartanii au rămas vecini respectați, peninsula Pelopones păstrându-și neutralitatea. În schimb, la circa o sută de ani după „secolul lui Pericle”, democrația ateniană a fost îngenuncheată de forța militară a falangei macedonene. Acest dispozitiv de luptă, care consta în gruparea unor soldați cu scuturi și sulițe, de forma unui arici, avea să devină o mașinărie invincibilă pentru acea epocă, suplinită de o cavalerie foarte mobilă și cu mișcări surprinzătoare.

În schimb, rivalul tradițional al grecilor, Imperiul Persan, condus pe vremea lui Alexandru de Darius, fiul lui Istaspe, a fost cea mai importantă cucerire a lui Macedon. Imperiul a fost zdrobit în bătălii faimoase prentru tactica folosită, cum a fost cea de la Gaugamela. La această bătălie, studiată și azi de strategii militari, Alexandru nu avea decât 25 de ani. O altă cucerire de prestigiu a fost Egiptul, unde a fost clădită Alexandria, marele port la Marea Mediterană. În Egipt, Alexandru primește titlul de faraon, fiind prezentat ca fiu al zeului soare.

Elanul său civilizator, care îl făcuse să promoveze generali de elită, indiferent de naționalitate, din teritoriile cucerite, avea limite. Întâlnind „la capătul lumii”, în teritoriul de azi al Afganistanului, o populație de origine greacă, pașnică, dar care pe vremuri colaborase cu persanii, a ordonat un masacru, împotriva unor oameni lipsiți de apărare. Totuși, politica sa de omogenizare culturală a Europei și Asiei a fost clară, cu promovarea unor generali din rândul popoarelor cucerite. Chiar și în testament, Alexandru vorbea explicit despre transferarea de populați între diverse zone îndepărtate ale imperiului, pentru ștergerea barierelor culturale și etnice.

Căsătoria sa furtunoasă cu o tânără din Samarkand, Roxana, a rămas un mister, dat fiind că Alexandru avusese relații homosexuale înainte, părând mai înclinat spre bărbați, decât spre femei. Nu se poate ști, dacă uniunea a fost un gest politic sau o dragoste reală.

Trecerea lui Alexandru la obiceiurile Orientului Îndepărtat, cu pretenția explicită de a fi venerat ca un zeu, a stârnit rumoare în rândul generalilor vechi, proveniți din Macedonia. Aceștia vedeau în cuceriri o extindere a puterii și culturii elene și dezaprobau absorbția cuceritorilor în masa mult mai mare a celor cuceriți, cu obiceiurile lor barbare. A fost și obiectul primului complot pentru răsturnarea lui Alexandru de la putere, soldat cu un eșec și uciderea în chinuri a complotiștilor. Un simplu vers din Iliada, care îi amintea regelui că e muritor, i-a adus învățatului, care a îndrăznit să îl rostească, o moarte prin crucificare, fără un proces prealabil.

Locul unde e înmormântat Alexandru în Babilon rămâne un mister, motiv pentru care nici nu a existat vreun cult post-mortem al acestui erou. În schimb, a intrat în legendă ceremonia sa funerară și cerința sa testamentară, de a fi înmormântat cu brațele afară din mormânt, pentru a se vedea că nimeni, nici cel mai bogat rege, nu ia ceva cu sine în viața de dincolo. În realitate, Alexandru Macedon a beneficiat de o înmormântare cât se poate de somptuoasă și de așezarea într-un sarcofag de forma corpului uman, făcut din două straturi de aur, umplute cu miere, posibil referire tot la un cult solar. Valoarea inestimabilă a acestui sarcofag a dus probabil și la dispariția lui în cele din urmă.

Din testamentul lui Alexandru Macedon nu reiese că împăratul și-ar fi dorit să fie tratat ca o zeitate. Dimpotrivă, pe lângă indicații privind cucerirea Peninsulei Arabice, în testament sunt indicații precise privind construcția unor temple pentru zeitățile consacrate ale lumii grecești.

Războiul din Afganistan, dus în ultimii ani de americani și aliații lor, nu poate fi înțeles fără conflagrația precedentă: invazia sovietică în Afganistan. Miza, la acea dată, era impunerea controlului în această țară înapoiată, prin intermediul unui guvern marionetă de comuniști, ghidați de la Moscova. Agresiunea împotriva Afganistanului a fost ultimul război al imperiului sovietic, soldat cu pierderi majore, 50.000 de soldați ruși și 1.000.000 de civili și soldați afgani. Situația jenantă pe plan extern, sentimentul eșecului și al neputinței, resimțit de cetățenii ruși au contribuit la accelerarea prăbușirii Uniunii Sovietice din interior.

Pentru Afganistan, contextul acestei invazii a scos la iveală o mișcare fundamentalist – musulmană, ce avea să respingă mai întâi comunismul, apoi capitalismul, ca importuri nedorite ale civilizației moderne. Talibanii au participat la mișcarea de rezistență, apoi au preluat puterea, instaurând un regim teocratic, de o duritate nemaivăzută, care a încercat impunerea unor filosofii de viață medievale în plină modernitate. Pe atunci, polii binelui și răului erau aproape inversați. Statele Unite au dorit să profite de slăbiciunea rivalului din războiul rece și au susținut fanatismul religios musulman ca legitim și ca metodă de motivare a unei rezistențe armate. Pe lângă dotarea cu armament și logistică, făcută discret cu miliarde de dolari, rămâne antologică vizita secretarului de stat Zbigniew Brzezinski în rândul așa numiților mujahedini (luptători musulmani pentru o cauză religioasă, în așa numitul război sfânt), pentru a-i asigura că luptă pentru o cauză justă. Din rândurile celor încurajați atunci de oficialul american se vo selecta mai târziu membrii mișcării talibanilor sau ai organizației teroriste Al Qaeda.

Războiul a izbucnit în anul în care în Iran, țară vecină, avusese lor Revoluția Islamică a lui Komeini, 1979. Pentru sovietici, teritoriul vast, arid, lipsit în mare parte de așezări umane și cu platouri himalayene inaccesibile, avea să se dovedească o capcană mortală, în care se vor împotmoli un deceniu, până în 1989, când vor accepta o retragere fără glorie. Nu mai puțin de patru președinți ai URSS se vor succede la putere în acest interval, trei dintre ei, secerați de bătrânețe. Era prima invazie a puterii comuniste în afara blocului de țări satelit, semnatare ale tratatului de la Varșovia, echivalentul comunist al NATO.

Acest documentar, produs de BBC, pune în legătură apariția ideilor rasiste cu expansiunea colonialismului. Altfel spus, interesul „omului alb” de a stăpâni teritorii de pe alte continente, pentru a le exploata resursele, ori de reapariția sclavagismului în perioada modernă, pentru practicarea unei agriculturi intensive și alte activități impulsionate de revoluția industrială, trebuia armonizat cumva cu ideea creștină a omului, ca făptură a lui Dumnezeu. Pentru a rezolva această disonanță, au fost lansate diverse teorii cu pretenții științifice, care să explice fie descendența diferită a popoarelor de culoare, fi existența unor trăsături genetice, care nu puteau fi depășite prin educație și elan civilizator.

O asemenea teorie a fost poligenismul, presupunerea că oamenii au origini diferite. De exemplu, în cadrul acestei teorii puteai presupune că doar o parte dintre oameni sunt descendenți ai lui Adam, iar alții doar au evoluat din maimuțe. Ori că s-au petrecut încrucișări pe parcurs, pentru anumite grupuri.

Atunci când aud sintagma „teoria conspirației”, rostită pentru a-i persifla pe cei care susțin ceva, fără a-i contrazice, primul lucru la care mă gândesc e „Revoluția bolșevică”. În afara câtorva fanatici comuniști, practic nu mai există astăzi istoric serios, care să nu catalogheze schimbarea de regim, petrecută în Rusia în 1917, drept o conspirație reușită. Pentru că există conspirații, care se întâmplă în lumea reală, tot așa cum există și suficienți nebuni, care delirează despre înțelegeri oculte, acolo unde există alte explicații, mai simple și mai la vedere.

Revoluția bolșevică a fost o lovitură reușită, dată de un mic grup fanatic, organizat în secret, în cea mai mare parte în afara granițelor Rusiei. Venită pe fondul instabilității regimului țarist, după adevărata revoluție rusă din 1905, lovitura de palat a minusculului partid al bolșevicilor a luat prin surprindere până și presa comunistă occidentală, care s-a grăbit să o anunțe ca simplu fapt divers, un scandal trecător petrecut la Sankt Petersburg, înainte de a o saluta ca pe un mare eveniment istoric.

Contextul acestei lovituri e unul esențial. În 1917, Rusia țaristă se afla în toiul primului război mondial, împotriva Germaniei și aliaților săi. Cu doar 7 luni înainte, Statele Unite își anunțaseră oficial intrarea în război împotriva Germaniei, iar singura forță politică de pe bătrânul continent, care milita oficial pentru pacifism era comunismul, o forță insuficient de populară, pentru a convinge opinia publică. Venirea la putere a comuniștilor în Rusia, urmată de declararea unilaterală a păcii, cu pierderea unei treimi din suprafața Imperiului Țarist, a venit ca un ajutor nesperat pentru nemți, suspectați mereu de a fi plătit călătoria lui Lenin din Elveția în Rusia, împreună cu alte cheltuieli, ca pe o investiție profitabilă.

Dar nu doar Germania s-a aflat printre finanțatorii loviturii bolșevice, la care au contribuit în mod cu totul surprinzător mari bancheri și finanțiști internaționali, ale căror interese se presupune că erau opuse „cauzei proletariatului”. Printr-o bancă suedeză, Abraham Warburg, un bancher evreu german a finanțat cu milioane de dolari mișcarea comunistă. La fel și Jacob Schiff, alt investitor de aceeași origine, care s-a și însurat cu una din fiicele familiei Warburg. Cel puțin la fel de interesant e că un alt membru al familiei, Max Warburg, a fost în conducerea Reichsbank chiar și sub naziști, până înainte de izbucnirea războiului, când a părăsit țara.

Plata datoriei de război și nivelurile amețitoare ale inflației au dus la prăbușirea Germaniei democratice și i-au adus la putere pe național-socialiști. Naziștii au conlucrat „fructuos” cu frații lor ideologici, comuniștii, mai ales după semnarea pactului Ribbentrop – Molotov în 23 august 1939. Armatele Germaniei naziste au putut fi echipate și pregătite tactic de comisarii sovietici, de la care au preluat și „tehnologia” necesară construirii lagărelor de concentrare în timpul celui de-al doilea război mondial. Relațiile comerciale dintre americani și ruși au fost la fel de înfloritoare pe timpul lui Stalin, în ciuda ruperii oficiale a legăturilor diplomatice. Întregi fabrici de construcții auto și oțelării au fost construită de magnați americani ca Henry Ford și J Rockefeller.

Exportul de tehnologie, obținut inclusiv prin înfometarea deliberată a milioane de ucraineni, a fost suportul saltului societății ruse de la stadiul agrar, la cel industrial. Cea mai periculoasă dintre tehnologiile procurate de sovietici prin spionaj a fost cea a bombei atomice, inventată de un colectiv condus de Rober Oppenheimer, un simpatizant cotizant al Partidului Comunist American. Între spionii rușilor în acest proiect s-au numărat: Joseph Weinberg sau soții Joseph și Ethel Rosenberg.

De fapt, există cel puțin două feluri în care globalizarea are loc. Una este procesul natural, prin care zone diferite ale globului se interconectează, prin simplul contact dintre culturi, prin călătorii și comerț. E un proces, de descoperire și regăsire, care durează de când lumea. De când primul african a plecat către satul vecin, sau de când primul polinezian și-a luat inima în dinți, s-a suit într-o canoe și a vâslită către un tărâm, de care nu era sigur că există. Și a ajuns pe o altă insulă, și de acolo, pe alta. Fără globalizare, idei precum roata, scrisul, tiparul, telefonul și hainele de bumbac ar fi rămas necunoscute în cele mai multe locuri ale Pământului. Am putea doar să ne imaginăm cum ar fi arătat magazinele noastre fără globalizare. Nici măcar ca pe timpul lui Ceaușescu, pentru că și atunci erau creveți vietnamezi și, mai rar, bomboane cubaneze și, extrem de rar, banane.

Dar pe lângă această globalizare pozitivă și naturală există o formă nocivă de globalizare. E procesul artificial, gândit de elitele socialist-liberale, care doresc să aibă controlul asupra acestui proces, în curs de accelerare. Nocivitatea vine tocmai din încercarea de a construi un sistem de tip statal și o economie de comandă, planificată. Sub ochii noștri se înfruntă două aripi socialiste, le-aș numi: socialismul idealist-utopic și socialismul-cinic-pragmatic. Primii sunt în stradă, cu cocktailuri molotov în mână, ceilalți tranșează sfere de putere și încheie acorduri în spatele unor uși închise, peste capul alegătorilor. Și unii și alții beneficiază (în măsuri diferite) de pe urma capitalismului, dar îi sunt fundamental ostili, l-ar vrea fie distrus, fie pus definitv sub controlul lor. Și unii și alții vehiculează idei mari, dar nu le văd realizate decât de sus în jos, prin legislația și forța statului, local sau global, la butoanele căruia se străduiesc să ajungă.

Unii se opun globalizării, în numele ideilor naționale, deși chiar ideea națională a fost o etapă a integrării globale, ce a explodat cu forță în secolul XIX. Pentru aceștia, celula mai mică a statului național e de preferat unei închisori cât o planetă. Alții se opun din considerente economice, reclamând duritatea competiției și renunțarea parțială la protecționismul de stat, ca forme de cruzime socială, fără să realizeze că tocmai abandonarea „protecționismului” și îngrădirilor, i-ar avantaja în calitate de consumatori și angajați. Nu e greu de intuit că asemenea poziții sunt încurajate chiar de unele state, anume de cele, care au pierdut puțin startul cursei. Numai că, în realitate, nivelul de sărăcie scade dramatic în țările care acceptă cel mai entuziast provocările globalizării. Refuzul participării înseamnă sărăcie garantată și o crimă la adresa viitorului unei țări.

Ingredientele succesului pe piața globală sunt: respectul pentru lege și proprietate, dereglementarea (legi puține, clare și relaxate, care încurajează inițiativa fiecăruia, munca și creativitatea). Iar în modul cel mai cinic, cei care se opun globalizării le refuză accesul la prosperitate celor din lumea a treia, prin subvențiile agricole și taxele vamale.

În urmă cu aproximativ 2.500 de ani a avut loc una din cele mai faimoase înfruntări din istorie, pasionantă nu doar pentru cei ce au ca hobby strategia militară. Bătălia de la Termopile e semnificativă ca întâlnire dintre două lumi, între orientul absolutist și viitoarea civilizație europeană, cu aspirații democratice. Paradoxul acestei lupte face ca Grecia antică să fi rămas în mentalul european pentru invențiile sale culturale și politice din înfloritorul secol al lui Pericle, deci pentru democrația ateniană. Dar supraviețuirea acestor idei și unitatea ulterioară a grecilor au fost posibile tocmai prin sacrificiul spartanilor, a căror cultură militară și anti-democratică era privită cu oroare de atenieni.

Și despre războaiele dintre greci și persani am putea spune că erau niște războaie punice, după denumirea consacrată a luptelor duse de romani împotriva cartaginezilor. Și asta pentru că avea un scop punitiv, adică de pedepsire, nu neapărat de cucerire.

Conform ritualului oriental, persanii cereau supunerea unui stat inamic cerând pământ și apă, cu titlu de ofrandă, ca un simbol că întreg pământul acelei cetăți devenea supus împăratului persan. Ritualul e menționat și de Eminescu în Scrisoarea a III-a, când îl amintește pe marele împărat persan Darius, fiul lui Istaspe, care trecuse Dunărea cu armatele sale: „Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit și-n țara noastră, de-au cerut pământ și apă.”

O revoltă apărută în Ionia, fost teritoriu grecesc, cucerit de persani, a fost susținută de orașul stat Atena, care astfel calcă granița imperială, înfuriindu-l pe împăratul persan Darius. Răspunsul persan a fost o invazie, încheiată cu bătălia de la Maraton. A fost pentru prima dată când grecii i-au învins într-o mare bătălie pe persani, a căror putere părea de necontestat. După această bătălie istorică, s-a născut și legenda populară a soldatului de la Maraton, care aleargă distanța probei olimpice moderne cu același nume, de circa 40 km, pentru a striga „Am învins!”, înainte de a muri de epuizare. Istoricii moderni cred că două evenimente au fost contopite în imaginația populară. Înainte de bătălie, un soldat pe nume Filipide a fost trimis să ceară ajutor, străbătând pe jos și în mare grabă distanța de 225 km dintre Atena și Sparta. Iar după bătălie, falangele victorioase au străbătut tot pe jos, distanța de circa 40 km dintre Maraton și Atena, mărșăluind cu armura, scutul și sulița în mână. Cea mai faimoasă construcție a Greciei antice, Partenonul, a fost și el ridicat în cinstea victoriei de la Maraton, fiind un templu al zeiței Atena, construit pe dealul Acropole.

Imperiul persan fusese unificat pentru prima dată de legendarul rege Cirus, și se întindea din India până în Egipt, având ca nucleu teritoriul actual al Iranului. (Deși sunt astăzi musulmani fervenți, iranienii nu sunt arabi, ci persani, vorbind limba persană.) Deși grecii îi numeau barbari pe mai toți străinii, ale căror limbi nu le înțelegeau (barbar vine de la onomatopeea bar-bar-bar, care descrie o asemenea limbă de nepătruns), imperiul persan era mai avansat tehnologic în multe privințe decât al grecilor. Iar cultura lor era una tolerantă și destul de sofisticată. Mai ales conducătorii imperiului erau persoane cultivate, pregătite vreme îndelungată cu tratate de istorie și filosofie.

Un astfel de monarh absolut, Xerxes, urmașul lui Darius, își face din pedepsirea grecilor principalul obiectiv „de politică externă”. Armata pe care o adună el e greu de estimat, pentru că limbajul istoriografic antic nu e departe de cel poetic. Estimările variază între câteva sute de mii (probabil 300.000) și două milioane (cifră total absurdă). E limpede însă că efectivele grecilor erau numeric inferioare, undeva pe la 7.000 de soldați.

Pentru a nu mai da ocol Mării Negre, persanii construiesc un pod de peste 1 km, format din 700 de corăbii ancorate. Răspunsul grec a fost organizara a două fronturi: unul maritim, cu o flotă, condusă de bravul general Temistocle, și unul terestru, unde baza o reprezentau armatele spartane, conduse de regele Leonidas. Înainte de confruntare, negociatorul persan amenință cu numărul armatelor: „ploaia noastră de săgeți va întuneca pământul”. „Atunci, vom lupta la umbră”, răspunde emisarul grec.

Inferioritatea numerică avea să fie suplinită de alegerea excelentă a locului confruntării, singurul punct prin care se putea trece pe uscat dinspre nord, în sud. Termopile era o trecătoare, formată de un munte foarte abrupt și țărmul mării, un dezavantaj pentru o armată masivă. Cei 300 de spartani, conduși de Leonidas, erau corpul de elită al aliaților greci. Viața spartană era legendară pentru duritatea ei: încă de la naștere se practica eugenia, excluderea noilor născuți, care nu corespundeau fizic. Copiii creșteau într-un regim miliar, departe de părinți, cu ritualuri de inițiere care includeau biciuirea și obligația de a omorî un sclav prin ștrangulare. Nici pregătirea împăratului persan Xerxes nu era tocmai blândă, incluzând o probă de luptă față în față cu un leu.

Sacrificiul eroic al celor 300 de spartani, ajutați de un grup mai numeros de luptători de pe insula Thesbia, avea să intre în legendă, fără a putea să împiedice cotropirea și incendierea Atenei de către Xerxes. Dar avea să fie semnalul unității lumii grecești, și înfrângerii ulterioare a Imperiului Persan.


Aceasta este partea a patra (ultima) a documentarului Secolul sinelui. Partea I: De la Freud la relații publice, apariția disciplinei. Partea a II-a: Ingineria consensului social, despre folosirea acestui instrument pentru a conserva relațiile din societate. Partea a III-a: Descătușarea sinelui, despre apariția generațiilor protestatare, cultura refuzului și individualismul, respectiv, răspunsul industriei de marketing: segmentarea de piață și personalizarea produselor.

Intrarea marketingului în politică a fost următorul pas logic. Era, într-un fel, întoarcerea la originile relațiilor publice, propaganda de război, adaptată pentru perioada de pace. Numai că între timp, alegătorii înșiși fuseseră transformați de masificarea operată de consumerism. Experiența câștigată în focus-grupuri și studii pe diverse segmente de public avea să fie folosită de acum înainte nu doar pentru a ambala mesajul candidaților într-un mod plăcut, ci chiar pentru a inventa mesaje așteptate de public. Politicianul era construit ca orice alt produs și prezentat ca exponent al unor idei, care nu îi aparțineau.

Echivalentul comercial al acestei situații e acela al publicității înșelătoare, când calitățile promise ale unui produs nu se regăsesc decât pe ambalaj. Restricțiile bugetare obiective i-au făcut pe politicieni să își uite promisiunile, iar pe votanți să se îndepărteze dezamăgiți de procesul electoral. Iar pentru aducerea lor înapoi la urne s-au folosit noi metode de creare artificială a unor dispute, a spectacolului regizat. Ideologiile erau îngropate în favoarea divertismentului și gândirii de marketing.
Până și decizii dramatice, cum ar fi bombardarea Bosniei, erau luate de Bill Clinton, după ce consilierii lui constataseră în urma unor interviuri, că ar fi o decizie populară. Desigur, cum ajunge votantul american să aibă o părere despre situația dintr-o mică țară din Balcani, e o întrebarea, care ne trimite înapoi la puterea de influențare și formare a opiniei publice de către presă, prin intervenția unor grupuri de interese.

Partea a 3-a a documentarului Secolul sinelui, care urmărește apariția relațiilor publice, după primul război mondial. Prima parte: De la Freud la relații publice, apariția unei discipline. Partea a 2-a: Ingineria consensului social.

În anii 60 apar mai multe reacții de contestare, atât a teoriei freudiene a inconștientului reprimat, cât și a consumerismului. Critica venea dinspre stânga cu simpatii comuniste și era intens susținută de agenții de influență ai Uniunii Sovietice, deși în interiorul gulagului comunist, o mișcare similară de protest sau transformare era de negândit. Unul dintre mentorii mișcării contestatare din perioada hippie a fost Herbert Marcuse, un filosof evreu, fondator al Școlii de la Frankfurt, care a introdus ideea atacului subversiv la adresa culturii occidentale. Atacul Școlii de la Frankfurt era un efort deliberat de erodare a civilizației creștine trans-atlantice, prin contestarea fundamentelor ei; o tentativă de cucerire lentă, acolo unde nu reușise atacul revoluționar comunist, prin alterarea educației și discursului public. Școala de la Frankfurt, a lui Gramsci, Marcuse și alții, va deveni curentul de gândire ce va asigura osatura așa-zisului liberalism american, al stângismului corectitudinii politice.

Critica pe care Marcuse o făcea societății occidentale era, până la un punct, una justă. Formula sa „omul unidimensional”, fără profunzime, descria perfect transformarea cetățeanului în consumator. Acolo unde chemarea la revolta proletariatului rămăsese fără ecou, avea succes mult mai mare chemarea generației tinere la refuzul societății conformiste a părinților lor. Inconștientul (individual sau colectiv) se cerea scos la suprafață, chiar și în forme delirante, până la paroxism, noi energii vitale erau căutate.

Conaționalul lui Marcuse, Wilhelm Reich, pe care părinții îl pedepseau când era mic, dacă îl auzeau vorbind idiș în casă, a pus această idee în practică, fondând o școală psihanalitică și terapeutică, în care pacienții erau îndemnați „să își descătușeze demonii”, să lase instinctualitatea, frustrările, angoasele să se manifeste cu voce tare.

Pentru corporații, apariția valului de individualism a fost o provocare, dar o studiere mai atentă a noului tip de consumator a relevat că și aceștia manifestau o mare doză de conformism, și că puteau fi mulțumiți de noi linii de produse, cu grad mai mare de personalizare și originalitate. Apar astfel segmentarea și studiile de piață aplicate. În timpul acestor studii este elaborată și celebra piramidă a dorințelor, a lui Abraham Maslow, care avea în vârf „realizarea de sine”, un punct în care indivizii se puteau considera liberi de societate, complet orientați către sine. O adevărată apoteoză a egoismului, pe care departamentele de marketing se grăbeau să o promită.

Partea a 4-a (ultima) Politica de consum. Apariția marketingului politic.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica