rss
rss
rss



Documentarul Secolul Sinelui. Partea a II-a: Ingineria consensului

(Partea I, De la Freud la relații publice, inventarea unei discipline. Etapa empirică.)

Deși a întrerupt dezvoltarea relațiilor publice în scop comercial, al doilea război mondial a fost și o oportunitate de exersare a tehnicilor de propagandă și manipulare. Iar soldații au devenit cobai pentru experimente de psihologie, privind supunerea, răspunsul la stres și alți stimuli, motivarea și alte concepte ale disciplinei.
După ce fiica lui Sigmund Schlomo Freund, Anna Freud, a reușit să popularizeze psihanaliza în Statele Unite, metodologia discuției cu un psihanalist, pentru a verbaliza unele dorințe inconștiente a fost preluată și aplicată în marketing prin apariția focus grupurilor. Venit tot din Viena lui Freud, Ernest Dichter fondează în acest fel cercetarea motivațională.

Un foarte ingenios exemplu de folosire a rezultatelor discuțiilor din focus-grup a fost constatarea că gospodinele anilor 50 aveau sentimente de vinovăție pentru folosirea produselor semi-preparate în dieta familiei. Deși erau mulțumite de calitatea produselor, gospondinele simțeau că nu își îndeplinesc datoria față de soț, așa că pe ambalajul produselor a fost inclusă instrucțiunea de a adăuga și un ingredient, care nu era inclus în pachet, care să dea iluzia că pregătirea mesei a necesitat efort și implicare personală.

De la aceste utilizări benigne, metodologia relațiilor publice a fost transferată înapoi în politică, pentru a deforma percepția opiniei publice cu privire la evenimente internaționale. Diabolicul Edward Bernays a inventat vizitele de presă, cu scopul de a influența ziariștii să scrie într-o anumită direcție, și falsele instituții de presă, care să genereze știri controlate și neverificate. Dezinformarea cea mai crasă a fost folosită pentru diabolizarea unor guverne „neprietenoase” cu interesele de afaceri ale unui grup sau pentru a face acceptabile războaie și lovituri de stat.

Folosind exemplul sovietic de depersonalizare, importat și în România sub forma barbară și violentă a Experimentului Pitești, experții CIA au testat și ei modalități de spălare a creierului. În locul violenței asupra deținuților și torturii psihice, americanii au experimentat în perioada războiului rece cu diverse droguri și șocuri electrice, menite să șteargă anumite amintiri și să transforme mintea victimei într-o „coală albă de hărtie”, peste care să se poată scrie orice. Rezultatele au fost cumplite, cu victime debilitate pe viață, un episod rușinos din istoria americană, multe decenii înainte ca scandalul Guantanamo să dezvăluie umilințele sexuale și torturile testate pe deținuți, ca interogatoriile cu sufocare, scufundare în apă.

Sinuciderea celei mai faimoase „beneficiare” a serviciilor de psihanaliză, Marylin Monroe, a ridicat întrebări și în rândul marelui public cu privire la eficiența acestei presupuse științe. După cum constata unul dintre soții vedetei de cinema, scriitorul Arthus Miller, chiar premisele disciplinei sunt dubioase. Psihologii pleacă de la ideea că suferința e ceva anormal, ce trebuie urgent eliminat, deși din suferință avem unele din cele mai importante experiențe formatoare și surse de cunoaștere. Fericirea pe care o țintesc ei e una a omului lobotomizat, o formă de conformism al veseliei perpetue, un ecou al unei lumi obsedată de putere și de succes.

Partea a 3-a, Descătușarea sinelui. Individualismul și segmentarea de piață.


Documentarul: Un secol de egoism. Partea I - Mașini de produs fericirea

Unul din cele mai dure atacuri împotriva civilizației europene a fost dat de școala psihanalitică fondată de Sigmund Schlomo Freud. Eroziunea produsă de viziunea asupra lumii a doctorului Freud e atât de severă și atât de transformatoare, încât se poate spune că freudianismul e unul dintre pilonii civilizației moderne. Freud răstoarnă viziunea creștină, care a hrănit existența continentului, pentru a o înlocui cu principiul plăcerii, ca scop ultim al existenței. Scoasă de sub judecata conștiinței și de sub incidența distincției dintre păcat și virtute, sexualitatea devine prin Freud zeul unei lumi despiritualizate.

Nepotul lui Freud, Edward Bernays, duce freudianismul peste Ocean, într-o formă mai comercială și mai practică. Luând prin învăluire puritana societate americană, Edward Bernays devine unul dintre părinții relațiilor publice (PR). Această disciplină, care se ocupă cu crearea și promovarea imaginii publice a unei persoane, organizații sau cu modificarea percepției asupra unei idei, va fi folosită în secolul XX fie în competiția politică, sub forma cunoscută a propagandei, fie în scop comercial, pentru creșterea notorietății și nivelului de acceptare al unor companii, creșterea vânzărilor și influenței.

Înțelegerea omului ca simplu animal, dominat de instincte și dorințe, manifeste sau reprimate, se va dovedi extrem de practică pentru a fi exploatată comercial. Cu ajutorul acestei înțelegeri simple, „inginerești”, a omului ca animal social, instinctele au putut fi impulsionate și folosite pentru a produce reacții previzibile. Și prin masificarea practicată de ideologiile socialiste, ca și prin spiritul de turmă al consumerismului, cercul s-a închis, căci rezultatul a fost o nouă cădere a omului în animalitate.

Nihilismul moral promovat de psihologia lui Freud își va găsi o completare ideologică într-un alt curent evreiesc major, Școala de la Frankfurt, care îmbină acest tip de reprezentare a societății cu marxismul, pentru a genera actualele curente dominante la nivel occidental: multiculturalismul și corectitudinea politică.

Inspirația lui Bernays a fost eficiența propagandei de război din primul război mondial. Una din primele „reușite” ale lui Bernays a fost promovarea fumatului în rândul femeilor, prin legarea acestui viciu de mișcarea feministă, inventând sintagma „torțele libertății” despre țigări.
O altă idee ingenioasă a PR-ului american a fost decuplarea deciziei de a cumpăra un produs de ideea de necesitate și funcționalitate. Produsele au început să fie promovate ca lucruri dezirabile, pe care ți le dorești pentru a-ți aduce o satisfacție, achiziția devenind o satisfacție în sine. Odată făcută această legătură, cumpărăturile puteau deveni impulsive, o pseudo-necesitate, care răspunde nevoii de stimă de sine. Din acest moment, publicitatea era cea care dicta „nevoile” cumpărătorului și le alinia tendințelor schimbătoare dar coercitive ale modei.

Edward Bernays, agent al tenorului Enrico Caruso și sfătuitor al unor președinți americani, de la Coolidge la Roosevelt, a inventat asocierea dintre produse și vedetele de cinema, plasarea produselor în filme (alcool, țigări, automobile), publicarea de studii pseudo-științifice, create de departamentul de promovare al unei firme, cu pretenția că sunt constatări riguroase ale unor oameni de știință

Prin implicarea lui John Gallup în realizarea primelor sondaje de opinie publică, disciplina a primit și unul din instrumentele sale științifice de cunoaștere, dar și un alt instrument de manipulare.

Partea a 2-a: Crearea consensului social prin relații publice.

Rezultatul grotesc al comunismului dus la extrem, Coreea de Nord e o dictatură închisă ermetic, în care experimentele pe oameni întinse pe decenii au creat indivizi malformați, terorizați și, aparent, convinși de zeificarea stăpânilor lor. De la Kim Ir Sen, autocrații coreeni au ajuns la a treia generație și sunt venerați de cei pe care îi conduc cu mână de fier. Acesta e unul din puținele filme documentare realizate în granițele celei mai comuniste țări de pe planetă, acolo unde orice vizitator străin e însoțit în permanență de doi lucrători de securitate, care îl îndrumă unde să meargă și se supraveghează reciproc.

Scenele văzute, chiar și în acest itinerariu ghidat de oamenii partidului, par ireale. Oameni robotizați, temători să intre în contact cu un străin, orașe-butaforie, cu străzi pustii și atotprezentul cult al liderilor.


Pentru că nu se îndeletniceau cu scrisul, puține se știu despre istoria timpurie a triburilor de huni, care aduceau teroarea în Europa, cu obiceiurile lor sălbatice și atacurile neașteptate. O teorie e că migrația lor din Asia în Europa a început în secolul al III-lea, după construirea Marelui Zid Chinezesc și măsuri de respingere din partea împăraților dinastiei Han.

Calitățile lor de călăreți îi fac interesanți pentru conducătorii Imperiului Roman de Apus, aflat în descompunere deja, care îi folosesc ca mercenari în lupte interne de putere. Și împăratul bizantin Theodosiu se înclină în fața puterii cavaleriei hune, acceptând să le plătească tribut în 422.

Generalul roman Flavius Aetius îi răsplătește pe huni pentru implicarea lor militară cu un teritoriu propriu, partea de vest a Ungariei de astăzi. Este momentul ascensiunii celui mai faimos lider din istoria hunilor, Attila. Cei 19 ani de domnie ai lui Attila (434-453) vor fi suficienți pentru a lăsa o amintire traumatică de durată în mentalul europenilor. Sub el, imperiul hunic se va întinde de la Marea Caspică, până aproape de granițele Franței.

Chiar dacă printre metodele „diplomatice” ale lui Attila se număra și trasul în țeapă al emisarilor sau iscoadelor, trebuie înțeles că formațiunea sa statală nu putea rămâne la nivelul rudimentar al unor prădători călare. Nu doar tehnologiile de asalt au fost îmbunătățite cu timpul, dar și abilitățile politice de a face alianțe. O șansă nesperată se ivește pentru Attila în momentul în care Honoria, sora dezonorată a îmăratului roman Valerian al III-lea, îi trimite inelul de logodnă, ca să evite obligația de a se mărita cu un senator roman. Attila interpretează cererea ca pe o propunere de căsătorie și cere ca zestre nici mai mult nici mai puțin decât jumătate din Imperiul Roman de Apus.

După o serie de victorii și înfrângeri, „Biciul lui Dumnezeu” ajunge la porțile Romei, pentru a-și dobândi presupusa zestre. Rămâne un mare mister al istoriei ce a discutat Attila cu Papa, astfel încât, deși avea orașul la discreție, barbarul neînduplecat acceptă să renunțe la cea mai mare cucerire din viața lui, pentru a se întoarce acasă. O ipoteză avansată de realizatorii documentarului e că o epidemie a lovit pe neașteptate armata lui Attila, demoralizând-o sau convingând liderul ei de o intervenție divină.

La fel de misterioasă este și dispariția din istorie a imperiului hunic, un imperiu necucerit de o altă putere, ci risipit treptat de slăbiciunea urmașilor lui Attila.

O conferință cam plictisitoare, pe potriva noii birocrații internaționale. Dacă aveți răbdare să urmăriți enumerarea de organizații regionale, instalate fără consultare populară, pentru a reglementa activitatea economică, puteți vedea o abordare introductivă în problema globalizării, dintr-o perspectivă „reacționară.

Potrivit lui Michael Shaw, există în desfășurare o conspirație a unei elite politico-financiare, care urmărește instituirea unui sistem de guvernare globală, care să asigure relații de control și dominare, între elita conducătoare și „șeptelul” populației. Vectorii acestui plan sunt instituțiile internaționale, ca Națiunile Unite, Banca Mondială, FMI, Organizația Mondială a Comerțului, prin care sunt impuse tratate internaționale și legi naționale, de natură să implementeze proiectul de „dezvoltare durabilă” și o „nouă ordine mondială”.

În filosofia de tip liberal-socialist a globalismului etatist, jurisdicția nu e bazată pe drepturi individuale, naturale și inalienabile, ci pe drepturi ale statului, care acordă permisiuni și privilegii, sau impune restricții. Comandamentele Agendei 21 a Națiunilor Unite sunt: distrugerea proprietății private, educarea noilor generații în spiritul globalismului și controlul acțiunilor umane prin monitorizare și restricții.

Sistemul monetar al banilor fiduciari (garantați nu de valori materiale, precum aurul, ci pe promisiunea de plată a unei autorități centrale, de obicei bancă națională) e o condiție indispensabilă a schimbării proprietății, prin trecerea de la relații de schimb, de tip capitalist, între producători, la relații de înrobire, în care speculanți favorizați de stat și autoritățile statului au poziții dominante asupra celor care produc valori materiale.

Diverse organizații locale înlocuiesc treptat instituțiile alese de votanți, pentru a planifica în stil sovietic fiecare domeniu de dezvoltare și orice activitate. Sperietoarea încălzirii globale e folosită pentru a implementa politicile de control centralizat al dezvoltării.

Comentariile unui grup de reflecție liberal pe marginea discursului privind starea națiunii, ținut de Barack Obama în februarie 2013. Cato Institute (Institutul Cato) își trage numele de la scriitorul și oratorul roman Cato cel Tânăr, critic al lui Iulius Cezar. Sub pseudonimul acestui stoic, doi scriitori englezi, John Trenchard și Thomas Gordon, au publicat o serie de diatribe, care aveau să influențeze gândirea „părinților fondatori” ai Revoluției Americane.

Acuzele aduse politicii lui Obama sunt extinderea statului asistențial, creșterea îndatorării și a taxării afacerilor. Pretinsele tăieri de cheltuieli sunt contestate, ca fiind aproape inexistente, pe măsură ce noi beneficii și pachete de ajutorare intră gradual în funcțiune.

În mod paradoxal, politica președintelui Obama lovește în păturile sărace, de exemplu prin subvenționarea cheltuielilor medicale, care cresc prețul de piață al medicamentelor și serviciilor spitalicești.

Implicarea administrației Obama în susținerea tehnnologiilor verzi e un alt punct de critică, pentru rezultatele sub așteptări. Observația e justă, dar aș fi circumspect cu aceste critici aduse, de exemplu, automobilului electric, în condițiile în care institului Cato e finanțat de frații Koch, magnați ai industriei petro-chimice.

O altă vulnerabilitate economică pentru America vine din politica, deja tradițională, de discriminare pozitivă, promovată de stânga. Deși această politică „progresistă” a adus și îmbunătățiri ale integrării minorităților și o mai bună reprezentare în societate a femeii, ea reprezintă o povară pentru firme, un minus la capitolul competitivitate și, de la un punct încolo, risc de șomaj, tocmai pentru categoriile mai puțin cerute de angajatori, pentru care se fixează salarii prea mari.

În materie de securitate internă și politică externă, Obama continuă neabătut linia nedemocratică și nediplomatică a lui Bush Jr. În interiorul granițelor, companiile private, cum sunt Google sau Yahoo, sunt obligate prin legislație să ia parte la efortul de supraveghere a populației, prin acțiuni care altă dată ar fi însemnat încălcarea drepturilor și libertăților civile. În exterior, războaiele merg neabătute, la fel și supravegherea internetului, bombardamentele cu drone și lichidarea „indezirabililor” (inclusiv cetățeni americani, la un simplu ordin prezidențial) chiar dacă bau-bau-ul Al Qaeda începe să nu mai fie folosit ca scuză. (Probabil drepturile de autor ale brandului vor fi cedate companiei Disney).

Peter Schiff e unul din cei mai simpatici analiști ai economiei americane, pentru că are un limbaj simplu, direct, și deseori plin de haz. Acest speculator evreu american, care conduce Euro Pacific Capital, un fond de investiții, le-a înghețat zâmbetul pe față unor agenți imobiliari, prin 2006. Era culmea bulei imobiliare din Statele Unite și îl invitaseră să le vorbească despre cum vede viitorul pieței imobiliare și ce perspective noi de creștere ar mai fi. Aceea e cea mai limpede anticipare a crizei economice, cu dovadă filmată, pe care am văzut-o până acum. De fapt, e atât de limpede, încât un comentator spunea că e grăitor pentru sistemul educațional și starea de dezinformare menținută de presă, dacă oamenii se înghesuie să vadă o înregistrare cu o „profeție” despre criză, pentru a înțelege mai clar ce s-a întâmplat. Dacă nu uit, voi adăuga și acea filmare mai veche pe blog, pentru că merită. Despre momentul când vorbea despre criza creată de Fed prin încurajarea elanului speculativ, Peter Schiff își amintește amuzat: „m-au chemat la conferința dezvoltatorilor imobiliari americani și m-au ascultat. Anul viitor nu m-au mai invitat. Al treilea an, conferința nu s-a mai ținut deloc, din motive de criză.” :))

În această conferință, ținută în Canada, Peter Schiff își continuă profețiile pesimiste, chiar dacă între timp s-au înmulțit cei care au viziuni similare. Predicția pe care o face de această dată e că al doilea mandat al lui Barack Obama va fi adevărata reglare de conturi, momentul în care nesăbuința va trebui plătită, sfârșitul traiului pe datorie al societății americane. Argumentația sa libertariană ține de fapt de întoarcerea la bunul simț. Banii nu sunt decât promisiuni de plată, utilizați în speranța realizării unui schimb: schimb de produse cu alte produse, sau schimb al muncii cu alte produse și servicii.

Cursa nebunească pornită de mai multe state, în frunte cu SUA, Japonia și UE, de devalorizare simultană a propriilor monede e chiar asta: o nebunie.

„Japonia ar putea exporta întreaga țară, dacă asta își propune, n-are decât să scadă de tot valoarea yenului, să dea tot ceea ce produc gratis, dar asta nu ar însemna bunăstare.”

La fel și Statele Unite, nu fac decât să își amăgească partenerii comerciali și populația internă cu amânarea decontului. Avantajul lor trecător e că dolarii îi sunt acceptați, ca și cum ar fi valori în sine. Nemulțumirea americanilor față de exportul de locuri de muncă și invazia de produse chinezești e nefondată. Până una alta, în schimbul banilor tipăriți de Bernanke, sunt primite bunuri reale, produse dorite de cumpărător, care le fac viața mai bună.

În acest moment, Rezerva Federală e cel mai mare cumpărător de bonduri emise de Statele Unite, pentru a se finanța. Cumpără chiar și 90% din oferta de obligațiuni, folosind restul de finanțare reală pentru a achita dobânzile. O schemă de tip Caritas, care nu poate dura la nesfârșit.

Discuția despre plafonul de îndatorare (fiscal cliff) e una diversionistă, care creează iluzia rezolvării unei probleme, prin mărirea limitei de împrumut. Uneori, ea merge simultan cu amenințări la adresa finanțatorilor, că returnarea eșalonată a datoriei va fi întreruptă, dacă nu se menține fluxul de împrumuturi și nu se crește plafonul de îndatorare. Singura care a reușit să aducă timp suplimentar pentru America a fost criza din zona euro.

„Noi nu creștem plafonul de îndatorare, ca să arătăm că vrem să ne plătim datoriile (cu spune Obama). O creștem tocmai pentru că nu ne putem plăti datoria, ca să putem împrumuta, în loc să achităm. Președintele Obama compară refuzul republicanilor de a crește plafonul de îndatorare cu o masă copioasă la restaurant, pe care ne gândim să nu o plătim. Dar situația e alta. Noi am intrat în restaurant știind că nu putem plăti, dar am comandat. Iar împrumutul nu se cheamă plată a datoriei.”

Un documentar lung de trei ore despre evoluția religiei creștine, de la statutul de sectă a iudaismului, la religia care unifică un continent. Perspectiva documentarului e una occidentală, mai aplecată spre aspectele geo-politice, decât pe chestiunile dogmatice, dar documentarul e instructiv și cuprinzător, reușind să acopere o durată foarte mare de timp, de la persecuțiile împotriva primilor creștini, la adoptarea creștinismului de către lumea greco-romană și rolul credinței în construirea unor imperii, ca al lui Iustinian sau Carol cel Mare.

Interesantul sistem judiciar atenian era, ca și sistemul politic, unul direct, fără reprezentanți. Deci fără politicieni de profesie și fără apărători de profesie: fără avocați! În schimb, existau scriitori de discursuri, oratori din rândul cărora se vor recruta viitorii stoici, pe care îi combătea Socrate.
Și decizia era luată tot prin votul juriului, fără a permite profesionalizarea unor judecători, care ar fi putut fi corupți.
O dovadă uimitoare de eficiență era că toate procesele se judecau într-o singură zi!
Inclusiv pedeapsa era decisă prin vot, alegând una din cele două pedepse cerute de acuzare și de apărare.
Reclamațiile nefondate se pedepseau cu amendă.

Spre deosebire de legislația americană și britanică, nu se admitea ideea precentului cazului judecat, deci rezultatul era oarecum imprevizibil.

Calitățile incontestabile ale sistemului judiciar din Grecia antică erau: rapiditatea, simplitatea, deschiderea și posibilitatea de a fi înțeles cu ușurință de oricine.

În chestiunile care cer expertiză, cum ar fi conducerea armatei, atenienii apelau la profesioniști, nu la vot.

Rânduielile unei societăți tradiționaliste, frica de a nu fi ridiculizat, admirația pentru înțelepciune și bătrânețe, pentru părerea profesioniștilor în anumite domenii limitate, opreau totuși veleitarii să ocupe centrul scenei și funcționau ca mecanism de protecție pentru cultivarea elitelor, a valorii în fața numărului.

Ideea de egalitate a grecilor nu se referea și la egalitatea economică, pe care nu au încercat niciodată să o instituie prin măsuri legislative, de confiscare și redistribuire. Promisiunea respectării acestui principiu era inclusă în chiar jurământul de învestutiră al unui ales.

O conferință mai veche, în care Ron Paul, libertarian din Partidul Republican și fost candidat la președinția SUA, descrie decăderea sistemului politic american. Printre simptomele semnalate se numără îndepărtarea alegătorului de propriul electorat, abundența de legislație (pe care votanții nici măcar nu o mai citesc), creșterea influenței companiilor multinaționale prin lobby, îndatorarea crescută a statului.
O idee interesantă e critica sloganului „de dreapta”, monetarist, potrivit căruia taxele mai mici aduc venituri suplimentare statului. Deși această teorie s-a verificat în practică (chiar și în România, după adoptarea taxei unice), premisa creșterii veniturilor publice nu e chiar o idee de dreapta, pentru că înseamnă doar o metodă mai abilă de colectare a unor părți din produsele muncii fiecăruia. În aceeași linie este și critica impozitului pe venit (la noi nici nu se pune o asemenea problemă „filosofică”), care instituie principiul unui drept moral pe care statul îl are asupra veniturilor persoanei.

„Cel mai mare furt al acestui secol e furtul libertăților noastre. (…) Da, sistemul de protecție socială a produs multe lucruri pozitive, dar epoca lui se apropie de sfârșit.”

Cuvinte prevestitoare ale crizei ce avea să urmeze, cu mulți ani înainte, când Clinton era încă la putere, iar motoarele economiei americane „duduiau”.

Pagina 2 of 3123

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica