rss
rss
rss

Probabil e ordin de partid să ai măcar o lucrare plagiată în CV, ca să nu se simtă prost președintele Victor Ponta. Dar Radu Mazăre ce să plagieze? Că el n-a mai deschis o carte de dinainte să facă primul milion. Însă pentru el plagiază alții, și nu pe bani puțini. Imnul stațiunii Mamaia, cântat de Loredana, Alex Velea, Cabron și Radu Mazăre, e un furt ordinar, ca teza de doctorat a premierului.
Culmea tupeului e că e copiat după croați, care au unul din cele mai îngrijite și mai invidiate litoraluri din Europa. Măscăriciul național Mazăre putea și el să fi imitat curățenia, bunul gust sau cinstea croaților, nu cântecele. De fapt, nu puteai suspecta de decență pe autorul acestui imn plătit de la buget cu zeci de mii de euro, în care se compară Mamaia, un fel de capitală a prostului gust estival, cu Ibiza sau Saint Tropez.

versiunea originală a cântecului după care e plagiat imnul stațiunii Mamaia

Dar cred că putem merge mai departe cu săpăturile. Cred că nici personajul interpretat de Radu Mazăre nu e chiar original. Dungile de pe costum sunt de pe cel nepurtat de Adrian Năstase, dar așezate, la derută, invers, orizontal nu vertical, cum ar fi normal. Fuga pe plajă e plagiată de la Pamela Anderson, iar fizicul bufonului e copiat de la Fernandel sau Louis de Funes. Ce-a rezultat din încrucișare știți foarte bine, dar constănțenilor le place, că îl votează de fiecare dată.

catinca tabacaru

După cum se vede, bugetarii de la Libertatea au început să aibă amețeli numărând zerouri de dolari, cu gândul la zâmbetul Catincăi Tăbăcaru, despre care aflăm că e avocat în New York, probabil interesată de o relație stabilă cu un redactor de tabloid din țara natală.

Și nu mă refer aici la detergentul preferat de Magda Catone, ci la „îndrăgitul solist de muzică ușoară”, Bono de la U2. Cel mai reprezentativ al culturii pop militante, în curs de sanctificare.

Am remarcat că în decurs de doar două săptămâni s-au succedat două atitudini privitoare la Biserica Catolică în presa internațională. Sigur, ceea ce produce această presă e mereu în exces, e ca un bâzâit de informații, care vin fără oprire spre privitor. Dar în norul ăla de informații irelevante, de cuvinte, se disting mereu câteva cuvinte cheie. Trucul funcționează, pentru că presa e mereu ceva foarte scump și nu-și justifică efortul, dacă nu rămâne ceva în sită, când zgomotul se mai temperează.

În săptămâna alegerii Papei, din bâzâitul informațional răzbăteau câteva cuvinte cheie foarte nasoale: scandaluri de pedofilie, biserică în criză, căsătorii homosexuale. (Pe asta din urmă n-am înțeles-o niciodată. De ce oare presa stângist-liberală ține morțiș să își impună propriile obsesii și Bisericii. De ce ar trebui să fie presat un cleric să admită așa ceva, sau să emită păreri, reconsiderări, pe marginea unor dogme, de parcă principala grijă a unei biserici de orice fel poate fi aceea dacă bărbații să se însoare cu bărbații?! Dar, în fine.) Pe scurt, era foarte de rău, instituția era cam decrepită, exista o mică șansă de „a se da pe brazdă”, dar mare lucru nu era de așteptat de la catolicism.

Semn că alegerea noului papă nu putea fi ghicită. (Aici n-ai cum să nu-i respecți, în materie de organizare, catolicii sunt ireproșabili, iese din calcul ideea trucării votului.) Tradiționalul atac al presei internaționale împotriva bisericii avea toate armele în dispozitiv, gata de tragere.

Numai că n-a fost să fie. Noul papă e pe gustul presei, care a întors instantaneu foaia. Toate problemele și prăpăstiile de o săptămână mai devreme au amuțit. Cred că asistăm la una din cele mai mari operațiuni de construire a unui brand personal. Nu-i vorbă, și argentinianul Jorge Mario Bergoglio are simțul marketingului, cum au conaționalii lui, Maradona și Messi, driblingul în sânge. Și-a ales ca „nume de scenă”, numele celui mai umil dintre călugării catolici, cel al lui Francisc de Assisi, ocrotitorul săracilor, negustorul de stofe, care și-a vândut partea lui de moștenire pentru a umbla desculț prin lume și a trăi din mila publică.

În primul său discurs, noul papă a pus punctul pe i, în mod admirabil: dacă renunță la mărturisirea lui Hristos, biserica devine un ONG. Este exact ce vor, conștient sau nu, cei care îi crează acum imaginea de star popular fostului cardinal Bergoglio. Și, lumește, biserica catolică e mai slabă decât presa mondială, decât establishmentul planetei, cu ideile sale fixe, pretins progresiste. O fi reușit un predecesor de-al papei Francisc să îl întoarcă din drum pe Attila, conducătorul hunilor, cu vorba bună, iar pe Robert Guiscard, conducătorul normanzilor, l-a făcut să îngenuncheze cu armata lui. Ambii mari cuceritori ar fi putut lua Roma în stăpânire fără opoziție, dar vorbele câte unui papă i-au oprit, nimeni nu știe cum. Dar de data asta, lucrurile stau altfel, mă tem că a venit vremea papilor să se plece în fața armatelor lumii.

Iar biserica tot mai popularului papă Francisc I ar putea deveni, dacă nu un ONG, un sindicat, o asociație caritabilă, cu programe sociale, mai abitir ca guvernele. Ăsta e târgul. Brand personal și o biserică pe gustul lui Iuda, cel căruia Mântuitorul i-a retezat scurt elanul populist: „pe săraci îi aveți tot timpul cu voi!” Biserica vie și militantă e denesuportat pentru elitele internaționale, în schimb, o biserică mai aproape de cultura pop, mai aproape de proiectul lor de societate, poate fi un aliat interesant, dacă e suficient de docil și își respectă rolul. Încă un Obama stă să fie produs, și are suficient talent nativ, ca să nu fie nevoie să-l ajuți cu un Nobel pentru pace și promisiuni electorale.

Într-o poză, spală picioarele credincioșilor, după model biblic, în alta face băi de mulțime. În alta e microbist, ca orice italo-argentinian, fan al unei echipe locale. În altă poză, papa aprinde menora, într-un ritual al religiei iudaice, comemorând una din bătăliile soldate cu distrugerea templului. Dacă a putut lua parte la ritualurile altei religii, vor mai urma și altele, sigur îl vom vedea descălțându-se într-o moschee sau aprinzând bețișoare într-un templu budist. La fel de comercialul Dalai Lama l-a și felicitat pentru alegere, ca mai toți liderii lumii.

sursă foto: abc.ne.au
papa spaland picioarele

papa microbist

papa_menora
sursa foto: yourjewishnews.com

Iar papa Francisc manifestă deja o aplecare specific sud-americană pentru spectacol. Iată-l de pildă, oficiind un fel de slujbă pe un stadion, cot la cot cu o mascotă a lui Pinocchio, cu o vervă, care i-ar surclasa și pe tele-evangheliștii nord-americani. Nu vă impacientați, după Pinocchio, își fac apariția pe stadion și mascote cu personajele din Biblie (pe la minutul 7, 8), când e mai bine dispus publicul.

Astăzi am constatat pentru prima dată schimbarea aspectului paginii de căutare pentru imagini a motorului de căutare Google. Aparent, un pas înainte, căutarea e fluidă, te poți mișca printre fotografii, cu ajutorul unui script Ajax sau Java, fără a părăsi pagina. Utilizatorul e fericit. Atunci unde e problema?

Orice site, care are și imagini proprii, va beneficia la un moment dat și de trafic provenit din căutarea de imagini. Pentru unele site-uri, căutarea de imagini poate aduce chiar mai mulți vizitatori decât căutarea de text, cum e cazul bazelor de imagini sau al unor site-uri cu galerii foto. Până acum, pe site-ul Google se aflau doar copii miniaturale ale imaginilor indexate, de dimensiunea unui timbru. Îți atrăgea o imagine atenția, dădeai click pe ea și ajungeai pe site-ul care o conține. Acolo puteai să citești un articol, să treci și la alte pagini, eventual să dai click și pe o reclamă sau pe un buton de Facebook. În tot cazul, orice asemenea vizită conta ca trafic.

În noua formulă, omul dă click, se deschide un preview de dimensiuni destul de mari, tot în pagina Google, cu trei butoane: „Vizitează pagina”, „Vezi imaginea întreagă” și „Detalii”. Ultimul buton ajunge la o pagină a Google, care nu pare diferită de vechea pagină de căutare, care îți permite căutări mai detaliate, după dimensiuni și tipul fișierului. Primul buton te duce pe site-ul unde se află poza, în timp ce butonul „vezi imaginea întreagă” te duce direct la fișier, la dimensiuni complete, doar să îl copiezi în calculator, fără a mai afla de unde provine. Oricum, datele privind site-urile proprietare sunt foarte discrete, apar doar dacă treci mouse-ul peste, în căutarea inițială.

Să spunem că eu sunt un utilizator obișnuit, vreau să văd cum arată un oraș, un animal sau o persoană. Am dat căutare și am dintr-o dată acces la o imagine aproape cât ecranul, fără să părăsesc site-ul Google, respectiv la imaginea întreagă, fără să intru deloc pe site-ul proprietar, doar accesând serverul. Ce nevoie aș mai avea să vizitez site-ul respectiv, să interacționez cu el, dacă pe mine imaginea mă interesa și o are deja Google la el acasă?

Nu vorbim aici de cazul meu particular. La urma urmei, pozele mele sunt mediocre, iar traficul, unul modest. Dar vorbim de imaginile unor adevărați fotografi, de la bloggeri de talent, la profesioniști, care lucrează pentru diverse reviste și publicații. Practic, nebăgat în seamă de nimeni, am asistat la cel mai discret și mai mare furt de conținut petrecut vreodată. Google a devenit, în fapt, proprietar pe toată producția de imagine a planetei, indexată vreodată. Iar utilizatorii au la îndemână opțiunea foarte comodă de a se bucura de acel conținut pe site-ul Google, întocmai ca și cum toți fotografii de pe fața Pământului ar fi muncit fără știrea lor, pentru a-și dona munca gigantului deținut de Serghei Mihailovici Brin și Larry Page. Acest tip de utilizare depășește cu mult limitele decente ale citării sau indexării într-o bază de date, cum a fost până acum, și când beneficiul era reciproc între producătorii conținutului și cei care îl inventariau.

Dacă eu m-aș apuca să fac astăzi un site, care să se comporte la fel ca motorul de căutare pentru imagini al Google, probabil că aș fi inundat de procese. Să spunem că aș alege un domeniu restrâns, aș descărca fotografii și le-aș pune într-un film Flash, care nu e mult diferit de scriptul Java, Ajax sau HTML5, ca rezultate. Ori Google face asta cu toate fotografiile de pe internet, indiferent de notificările de copyright, care le-ar putea însoți, fără să întrebe pe nimeni.

Schimbarea poate avea efecte nu doar asupra veniturilor din publicitate ale producătorilor de conținut, dar și asupra felului în care este el receptat, altfel decât a fost gândit. Dacă, să spunem, eu fac un reportaj monden, în care sunt ironic în prezentarea unei vedete de carton, în lipsa textului din articol, receptarea va fi alterată, iar mesajul autorului nu va ajunge la vizitator, care își va lua informația text de la trusturile centrale și imaginea de la mine. La fel, să spunem că particip la un eveniment politic, iar textul însoțitor e unul relevant, neregăsindu-se în acea imagine sau regăsindu-se într-o imagine alăturată, neselectată de Google: mesajul articolului, compus din text, imagini, poate și linkuri către alte articole și site-uri, a fost denaturat și nu mai ajunge la potențialul cititor.

Există, desigur, posibilitatea de a nu permite accesul pe site pentru fișierul direct. Probabil, mai meșterind puțin la setările serverului, ai putea bloca de tot indexarea sau crawlerele Google, care perie web-ul pentru text și imagini. Dar nimeni nu își permite să taie legătura cu motorul, care aduce poate și 90% din trafic. Ai putea la fel de bine să renunți cu totul la încercarea de a mai atinge audiențe largi și să arăți pozele doar cunoscuților. Compania, al cărei slogan e „Don’t be evil!” („Nu fi rău!”), nu contribuie nici măcar la costurile de stocare pentru imaginile cu care se servește, din moment ce butonul duce direct pe serverul proprietarului, și cu nimic la costurile de producție. Este ca și cum o librărie s-ar transforma în xerox.

În trecut, magnatul Rupert Murdoch, patron al Fox și Wall Street Journal, a dus unele bătălii cu gigantul internetului, amenințând chiar cu interdicția de indexare a conținutului produs de ziarele sale. Din câte știu, tentativa lui de a introduce plata pentru accesul pe site nu a avut mari reușite. Vorbim, după părerea mea, de un abuz de poziție dominantă, de o practică imposibil de repetat de companii cu cote de piață mai mici.

Această adevărată „preluare ostilă” de conținut poate fi un semnal pentru cum ar putea arăta viitorul, după adoptarea cloud computingului. Probabil, tehnologia în care se investesc în prezent miliarde de dolari, va începe superb: ai putea avea acces, poate chiar gratuit, la capacități de stocare gigantice, poate chiar nelimitate, pe care să le accesezi instantaneu de pe toate dispozitivele pe care le deții, de la telefon, tabletă, computer, televizor, GPS-ul din mașină și cine știe ce alte minuni ale tehnicii. Apoi, după ce se va fi petrecut schimbarea de generație a produselor, și vechile computere, cu hard disk propriu, vor părea la fel de învechite ca un gramofon, vor începe să dispară bucăți de conținut indezirabil, sau cel disponibil va fi consultat de diverse entități, ale unor firme sau guverne.

Discuția despre proprietatea conținutului și drepturile de autor e una lungă și complicată. Aplicând dictonul „să arunce primul cu piatra, cel care e fără păcat”, sigur că și eu am folosit de la imagini ale altora în montaje, sau în articole pe site, străduindu-mă, pe cât posibil, să indic sursa cu link, și eu am ascultat muzică piratată, am descărcat filme sau am folosit programe fără licență. Știu și proprietarii marilor companii de soft că fără acestea, prăpastia digitală dintre Vest și noi nu s-ar fi micșorat niciodată. Nici nu sunt adeptul unor drepturi de autor întinse în perpetuitate și lăsate moștenire, cum se întâmplă în cazul unor cărți, care nu mai pot fi citate azi în manualele de literatură, pentru că urmașii autorilor pretind sume exagerate de la autorii de manuale.

Din partea mea, am invitat mereu vizitatorii site-ului să folosească imaginile pe site-urile lor, dacă doresc, păstrând sigla. Sigur că un link sau o indicare a sursei ar fi cu atât mai drăguț. Unii nu au avut nici măcar bunul simț să păstreze sigla, dar am zis că nu are rost să îmi bat capul.
Mai mult, m-am trezit că un deștept de voluntar de la Wikipedia a fost și „decorat” cu nu știu ce grade interne, pentru că „a descoperit baza gratuită de imagini webphoto.ro”! Așa se face că pe Wikipedia există personalități și clădiri, care au la prezentare fotografii făcute de mine, „libere de licență” și maiestuos cropuite încât să dispară sigla. Evident, de acolo, se poate servi oricine poftește. Mi-am zis că e ca și cum aș fi donat efortul meu pentru binele omenirii 🙂 și că, la urma urmei, și eu m-am informat și inspirat (chiar dacă nu la modul copy-paste) din bătrâna enciclopedie, încât n-are rost să mă supăr, și mă pot considera chiar onorat.

Nu cred că alții vor reacționa la fel ca mine, și că de această împroprietărire a Google cu conținutul întregului internet, deocamdată pentru cel imagistic, vom mai auzi pe viitor.

În primul Parlament de după Revoluție, inegalabilul CPUN, criticul Ștefan Cazimir îi răspundea unui coleg, care constata cu regret că primele dispute politice alunecau spre Caragiale: „asta nu ar fi nimic, problema e ca din Caragiale să nu dăm în Budai Deleanu!”. Acum că ne despărțim de anul omagial Caragiale, cred că ne putem imagina cu toții ce an urmează.

Și pentru că ne va fi dat să asistăm la multe dispute publice, chiar și în lipsa campaniei electorale, bine ar fi să ne înarmăm cu puterea de a detecta minciunile strecurate în fraze, armele retorice din arsenalul limbuților televizați, al părerologilor specializați în orice și al politrucilor din noua generație. Pentru început, voi încerca să traduc lista de erori logice inventariate de logicfallacy.com:

argumentul omului de paie
A reprezenta într-un mod greșit sau eronat argumentele celuilalt, pentru a le ataca mai ușor

  • „Deși vă respect dreptul la opinie, am să contrazic ideile naziste pe care le susțineți frecvent în articolele dumneavoastră….”

argumentul pantei periculoase
A susține că dacă permitem ca lucrul A să se întâmple, atunci se va ajunge la lucrul Z în mod obligatoriu, deci A trebuie împiedicat

  • „Sunt de acord că fondul de pensii este deficitar, dar când propuneți o asemenea reformă ar trebui să vă gândiți și la pensionarii fără copii, care nu ar putea supraviețui fără niciun venit…”

o rugăminte specială
A schimba obiectivul discuției, tema sau a invoca o excepție, când un argument este infirmat în mod vădit

  • „Văd că nu putem să cădem de acord dacă a fost sau nu creștere economică reală luna aceasta, și poate e un subiect care nu e înțeles de foarte multă lume, haideți, vă rog, măcar cinci munte să ne adresăm și învățătoarei, care în acest moment se află în greva foamei, și pentru care chiar putem face ceva și cât mai repede….”

argumentul jocurilor de noroc
A face predicții bazate pe întâmplări anterioare, observate pentru fenomene aleatorii, incontrolabile. De exemplu, a anticipa pe ce față va cădea o monedă, după ce a fost remarcată o serie de rezultate similare sau o abatere de la acea serie. Oricare ar fi direcția sau presupusa metodă, predicția pentru fenomene de acest tip rămâne un joc de noroc.

  • „Eu îmi amintesc că în 1990 puteai să îți cumperi o garsonieră cu banii cu care peste 2-3 ani îți mai luai doar un televizor. A fost, sigur, o perioadă de panică acum câțiva ani, lumea s-a mai liniștit, a înțeles că o casă e o investiție pentru toată viața, pe care o lași copiilor, deci mă aștept ca anul acesta prețul imobiliarelor să reînceapă să crească, pentru că oamenii nici nu au alte investiții mai sigure pe termen lung….”

ori albă, ori neagră
A susține că nu există decât două posibilități, dramatic opuse, atunci când pot exista și căi de mijloc

  • „Ce ni se cere prin acest referendum este să spunem dacă mai vrem să mai avem o constituție sau nu, dacă mai vrem democrație sau vrem să ne întoarcem la dictatură…”

cauzalitatea falsă
A confunda o relație reală sau imaginară între două lucruri cu o relație de cauzalitate.

  • „Sigur că domnul Georgescu susține în politică interesele lui Patriciu, cu care se știe de pe vremea facultății și care, probabil, i-a dictat cuvânt cu cuvânt conținutul acestei ordonanțe de urgență…”

atacul la persoană
A ataca trecutul sau caracterul oponentului, în loc de a răspunde cu argumente la problema ridicată.

  • „Nici nu vreau să comentez părerile unuia divorțat de patru ori, care nu a fost în stare să mențină o viață de familie armonioasă, dar vrea să facă legi pentru toată țara…..”

întrebarea insinuantă
A pune o întrebare, care conține în ea o insinuare, la care să nu se poată răspunde fără o acceptare implicită a unei vinovății.

  • „Credeți că doamna Udrea a reușit să îl convingă pe președintele Băsescu să își schimbe poziția pe această temă, după întâlnirea secretă de azi noapte, știută fiind și sensibilitatea președintelui la părerile doamnei Udrea?”

argumentul popularității
A obține validarea unei idei din faptul că este îmbrățișată de multă lume sau e la modă.

  • „Uitați-vă că sunt milioane de români, care îl regretă pe Ceaușescu și numărul lor crește de la an la an….”

argumentul circular
A include în premisă concluzia la care dorești să ajungi. A te referi la propria-ți aserțiune, pentru a demonstra o aserțiune.

  • „Avem nevoie acum de un cod civil mai limpede, pentru că această lege nu mai este funcțională fără unele clarificări…”

apelul la autoritate
A-ți întări spusele prin citarea unei personalități sau instituții de prestigiu

  • „Slăbiciunile partidului liberal sunt de notorietate, încă de pe vremea lui Eminescu….”

apelul la natură
A susține că un lucru natural este deopotrivă justificat, inevitabil sau ideal.

  • „Dumneavoastră vreți să amendați posesorii de câini, care nu strâng mizeria, dar câinele e, totuși un animal, are nevoi fiziologice, indiferent că are sau nu are stăpân. Mâine poimâine o să amendați și câinii care umblă dezbrăcați pe stradă, că sunt indecenți…”

divizarea / generalizarea
A presupune că un lucru valabil pentru o parte, e valabil și pentru întreg sau a presupune că o caracteristică a întregului se regăsește în fiecare dintre componente.

  •  „Dumneavoastră, fiind un reprezentant al unui partid al marilor afaceriști, nici nu mă mir că susțineți un asemenea punct de vedere…”

elementul anecdotic
A invoca un fapt divers, în special întâmplat celui care vorbește, în locul unui argument solid, de obicei pentru a contrazice o statistică

  • „Să știți că pe strada unde locuiesc părinții mei e o pensionară, care are un băiat în America, și anul acesta și-a cumpărat a doua ambarcațiune cu motor, deși n-are o pensie foarte mare, deci românul se descurcă…”

apelul la emoții
A invoca detalii de ordin sentimental, în locul celor raționale

  • „Când discutăm legea bugetului, ar trebui să avem în vedere acei copii, care merg zilnic pe jos câte zece kilometri prin ger, ca să ajungă la școală…”

riposta
În locul demontării unei critici se răspunde cu o acuză echivalentă, după strămoșeasca formulă „ba pe-a mă-tii!”

  • „Oamenii sunt disperați nu pentru că am tăiat noi ajutoarele de șomaj, ci pentru că ați privatizat pe nimic toată industria cât ați fost la guvernare!”

„zi că nu-i așa!”

A cere oponentului să vină cu contra-argumente, pentru a infirma o afirmație, pe care nu o susții cu probe.

  • „Nu iese fum fără foc, spune un proverb, iar publicul așteaptă să clarificați toate acuzele care vi se aduc. De pildă, ce este cu această vilă din Italia, despre care s-a spus că vă aparține?”

apelul la puritate
Cunoscută și ca eroarea Nirvana, această practică aduce în discuție o situație ideală, neplauzibilă, pentru a respinge o critică legitimă: „erorile din sistemul judiciar s-ar rezolva, dacă toți oamenii ar fi mai buni”.

  •  „Traficul din București nu e atât de rău, în zilele de concediu și înainte de ivirea zorilor, se circulă foarte bine, problema e că toți vrem să ajungem repede undeva, în același timp”.

extragerea din context
A folosi exemple de întâmplări izolate, pentru a susține că există o tendință sau o practică răspândită.

  • „Nu mai târziu de ieri, campionul național la șah a anunțat că se stabilește în Franța, trebuie să împiedicați acest exod al creierelor, altfel veți rămâne doar dumneavoastră în țară să stingeți lumina!”

eroarea care discreditează
A susține că o idee, care a fost susținută cu stângăcie, sau conținând un fals sau o eroare de calcul, e automat invalidată în întregime.

  • „E limpede că dânsul nu are habar de legea energiei. Ce explicații să mai dau cuiva, care crede că eu am închis mina Paroșeni în anul 2000, când mina nu mai funcționa din 1998?! Ne pierdem vremea…”

„nu-mi vine să cred”
A refuza un argument, pentru că îl consideri greu de înțeles sau de crezut.

  • „Statisticile Băncii Mondiale pot să spună multe, dar mie îmi vine greu să cred că acela e salariul mediu real al unui român….”

ambiguitatea
A folosi cuvinte cu dublu sens, termeni echivoci, care pot lăsa loc la interpretări sau crea o impresie falsă cu intenție.

  • „Înlocuirea din funcție a acestui secretar de stat nu e un scop în sine pentru mine, vă asigur că imediat după alegeri voi lua cea mai bună decizie, ca lucrurile să intre în normalitate.”

argumentul genetic
A judeca un lucru, ca fiind bun sau rău după originea sa.

  • „Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi!” (Evanghelia după Ioan cap 1, vs 46)

adevărul e la mijloc
A susține că punctul de mijloc între două poziții, alese de vorbitor, e neapărat și adevărul.

  • „Eu nu sunt nici de partea celor care cred că Stalin a fost un erou al celui de-al doilea război mondial, dar nici a celor care spun că a făcut numai rele. Adevărul e undeva la mijloc.”

apelul la probabilitate
A sugera că un lucru care s-ar putea întâmpla, chiar se va întâmpla la un moment dat în viața reală

  • „Orice soldat are bastonul de mareșal în raniță” (Napoleon)

cauzalitatea circulară
A confunda efectele cu cauzele unui fenomen

  • „Întotdeauna când sunt mai mulți polițiști în intersecție se circulă mai prost…”

dilema falsă
A crea iluzia că nu există decât două opțiuni. Exemplu: dilema lui Morton:

  • „Nobilii, fie duc un trai îmbelșugat și trebuie taxați pentru asta, fie au o aparență austeră, caz în care au economii grase, care trebuie taxate.”

***

Cu mai mult umor, scriitorul ceh Karel Capek, scrie despre „regulile” unei polemici sănătoase în cartea sa „În captivitatea cuvintelor”, din care voi spicui (cu aproximație) metodele stilistice de punere la punct a adversarului:

disprețul
Vorbitorul trebuie să se înfățișeze ca superior intelectual și moral, adversarului, despre care se va sugera că e cam prostănac, un flecar, un epigon. Deși nu merită să stai de vorbă cu el, poți lua un ton didactic, condescendent.

etichetele plastice
Orice acțiune poate fi descrisă mai plastic de termenii polemici. Dacă ești contrazis într-o problemă, poți semnala că s-a tăbărât mișelește asupra ta. Orice reproș al adversarului va fi adus la cunoștința publicului ca văicăreală a unuia care varsă lacrimi de grija altuia. Tot așa, se spune înjură, în loc de protestează, clevetește în loc de remarcă, insultă în loc de critică. Adversarul e un om nervos, smintit și turbat, ceea ce explică și vehemența cu care trebuie să i se răspundă.

poreclele
Orice calitate, defect sau trăsătură neutră poate fi transformată într-un cognomen cu puțin talent. Dacă e echilibrat și circumspect, e ezitant
; dacă e spiritual, e un glumeț; dacă e prea direct, e banal și simplist; dacă jonglează cu problemele abstracte, e un teoretician rupt de viață, un filosof.

defectul vădit
Tot așa cum o calitate se transformă într-un defect, printr-o întorsătură de condei, atunci când calitatea e prea evidentă, se va insista pe absența contrarei. Cineva e prea calculat pentru că e prea lent, n-are agerime și suplețe; dacă e spontan, nu are convingeri profunde; cineva care e foarte rațional și logic nu e bun de nimic pentru că nu are inimă, e prea rece. Cineva care e sentimental e un superficial, incapabil să se ridice la nivelul ideilor serioase.

negația
Cu puțin tupeu poți nega tocmai calitatea definitorie a personajului de combătut. Un erudit va fi făcut flecar bun de gură, un palavragiu superficial, un diletant.

holograma
Se va construi o imagine falsă a ideilor adversarului, pentru a le putea combate cu mai mult aplomb. Se va polemiza cu niște idei puerile și periculoase, care autorului nici nu i-au trecut prin cap.
Apartenența la un curent extremist, compromis istoric e mereu binevenită.

războiul de uzură
De la tema discuției se trece la un subiect colateral mai suculent, apoi la altul.

mărturia autorității
Un mare gânditor sigur a spus ceva în favoarea dumneavoastră pe această temă, de ce să nu îl inviți ca martor la proces?

se știe
Dacă niciun nume de calibru nu poate fi invocat, atunci poate fi chemată în ajutor societatea, vocea poporului, notorietatea. Știu până și copiii că o asemenea concepție a fost de mult depășită.

cu neputință
Concesiile sunt pentru cavaleri. Dacă un argument chiar nu poate fi răsturnat, se poate spune: „Domnul X vrea să-mi dea lecții despre….”, „Domnul X se apără cu adevăruri atât de plate și demult cunoscute ca…” „Domnul X bate în retragere și se ascunde în spatele afirmației că…”.

triumful
Oricât de lamentabil te-ai fi prezentat, e necesar să îți proclami triumful, o polemică nu se poate încheia cu o strângere de mână, preopinentul trebuie demascat ca un neisprăvit și victoria subliniată apăsat.

Băiatul ăsta ager îmbătrânește ca Sanda Pralong, de la frumusețea aia nervoasă și cu ochi amețitori, din vremea când era sortatoare de foi la administrația lui Milică, la o Zoe Petre „in the making”, cu coc de Suzana Gâdea, carnea flască și atractivitate de babă politică. Dar să revenim „la chestiune”, vorba lui Turcescu, altul cu care îmi vine să-l compar pe Tapalaga celui mai bun site de știri fără diacritice. Când o să realizați că Tăpalagă a devenit noul Cătălin Tolontan al teoriei jurnalistice și al teoriei vieții în general, să vă amintiți, vă rog frumos, că aici ați citit prima dată ideea asta.
Acum că Sima (Cristian, nu Horia) se gâdilă focile în Islanda, ori îl vedem pe Tapălagă invitat permanent la B1 și avansat în grad turcesc, ori îl vom vedea tolontanizând teorii ale binelui public și moralității intransigente, de pe site-ul ușor porno al unui mogul bătrân și securist.

Să-i dăm cuvântul, fără diacritice:

„Ce cauta indemnuri la lupta recitate cu pieptul umflat de Mihai Neamtu dintr-un poet legionar (Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane), fost comandanti de frunte ai Miscarii Legionare. Cum Sova neaga Holocaustul, Neamtu jigneste si el memoria evreilor reabilitand in scopuri politice figuri proscrise, chiar daca a recitat o celebra poezie pentru care autorul ei a fost condamnat ulterior la moarte de comunisti. Cum sa-l glorifici insa, in 2012, pe autorul versurilor din Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor?”

Sigur că poți să te amuzi de pașoptistul Mihai Neamțu (parcă suna mai bine și mai eminescian Mihail, nu sunt lămurit cum îl cheamă de fapt pe băiatul cu funia de usturoi). Da, are ceva comic atunci când recită ultimele strofe din „Scrisoarea III”, cu smintiții și mișeii. Deși mă și emoționează uneori, cu patetismul lui, băiatul are foarte bine așezate în minte criteriile, știe bine ce merită respectat. Și asta e lucru de admirat la un tânăr, fiind calitate rară acum. Să-l faci legionar pe Neamțu (același Șova l-a făcut „hitlerist” doar din cauza numelui) e direct spus o gogomănie. Credeam că doar laboratoarele anteniste sunt capabile de așa crăcănare a realității. Puțini oameni din generația lui au atât de clară în minte ideea de bine și de rău la scara istoriei.

Altceva mă descumpănește la Tapălaga, oportunismul grețos cu care îmbracă forma cea mai scorțoasă de corectitudine politică și cerința implicită de a reostraciza un poet defunct, de a-l scoate iar din cărți și din memorie. Nota bene, pentru vina de a fi scris, ca orice poet, versuri. Pentru îmbătrânitul Țăpălagă vina lirică e eternă ca o operă nemuritoare, nu se prescrie și nu se iartă niciodată. Adică faptul că bietul Radu Gyr a fost condamnat la moarte și chiar a plătit cu viața e un detaliu cât o notă de subsol, pe lângă vina scrisului. Uciderea lui nu compensează încă vina, nu dă satisfacție destulă, ar trebui să îi mai ardem (lent) și poeziile scrijelite pe ziduri și memorate în pușcărie, ca să ne mai răcorim cumva. Felicitări, tinere Tapalaga, așa se gândește corect, vă prevăd o carieră fulminantă și viitor de stea de mercedes, ca lui Roșca Stănescu!

Mai multe babe evlavioase, reprezentante ale speciei de jurnalism cu batic și șorț de bucătărie, și-au pus mâinile în cap și au ieșit în uliță, auzind că procurorii anchetează furtul electoral în ziua de Sfânta Maria. Erau aceleași babe, pregătite să fie bocitoare sincere, la anunțarea decesului de pe liste a zeci de mii de gorjeni, teleormăneni și vrânceni, în total, cât era nevoie pentru atingerea pragului, cum cere tradiția. Scrupuloase cu fiece bob de arpacaș, când vine vorba de scos votanți de pe liste, chivuțele presei se perpeleau acum că procurorii calcă tradițiile strămoșești în picioare.

E vorba, desigur, de tradiția votului multiplu, dat din inimă de sătenii cu primari fruntași la toate alegerile. Cristian Tudor Popescu, bocitoarea cheală a presei, a sărit și el din bătătură, ca să ne anunțe că e o crimă să anchetezi „simpli votanți”. Chiar așa, mâine ajungem să anchetăm simpli hoți, simpli violatori și simpli ucigași. Curată disoluție a autorității furtului în stat!

Ieri, în ajunul sărbătorii, procurorii au trecut prin satele cu procente și de peste 100% prezență, cu niște liste, pe care erau subliniate CNP-uri, care apăreau a fi votat și de 7-8 ori. O tradiție locală, veți spune. Culmea, nici nu erau bătrânei, încântați cu vreo pungă de mălai, ci flăcăi de 20-30 de ani, probabil anti-băsiști sinceri, la fel de activi și pe internet, ca postaci înjurători, cu mai multe identități. Ce părea un act de normalitate din partea „organelor” s-a transformat într-un episod din Rebreanu, pe ecranele patriotice și anti-imperialiste.

cristian tudor popescu

Primul titlu cu care a ieșit la atac Antena 3 a fost „Procurori huiduiți în satele din Olt”.. Un început promițător, dar slab față de ce poate echipa din prime-time a lui Gâdea. Ecranul se umple de săteni răsculați, cărora li se șoptește să înceapă să strige că sunt în direct. (O regretabilă desincronizare.) Urmează promisiuni ale unor revolte ample, din partea votanților bâlbâiți și titluri despre răscoale țărănești.

Se dă și ordinul zilei pe unitate, adică tema, care trebuie rostogolită pe ecrane: procurorii bagă spaima în țărani nevinovați, care se vor teme să se mai prezinte la următoarele alegeri! De la Pieleanu la Ciuvică, toți plimbă ideea asta, „de un dramatism cosmic”, vorba locotenentului Radu Tudor. Ce inimă au și procurorii ăștia să le ia sătenilor votul multiplu de la gură !? Și unde? Într-un sat sărac! Nu puteau să ancheteze la ei la oraș, unde s-a votat mai puțin, chiar și de 2-3 ori mai puțin?

Televiziunile hoțești ar fi putut arăta nu răscoalele din Flămânzi și Vârtoapele împotriva Procuraturii, ci adevăratele răscoale, făcute de sătenii din Primăverii, Pipera, Aviației și Dorobanți. Acolo au fost adevărații țărani răsculați împotriva procurorilor, revoltați că a fost săltat unul de-al lor, nepotul tușii Tamara.

Dar vine și ziua de cruce roșie, a Fecioarei Maria, când tot credinciosul credea (logic) că se va pune cruce dosarelor și procurorii vor pleca în treaba lor, poate cu o plasă de roșii și o sticlă de zaibăr de la olteni. Dar să vedeți blasfemie! Bătrânele vigilente ale presei ne anunță că anchetele continuă și-n sfântă zi de sărbătoare.
Prostănacul ăla speriat de Eugen Kelemen și baba bisericoasă Corina Drăgotescu dezbat problema în fața porții și nu se pot pune de acord. Kelemen zice că e ca pe timpul comuniștilor, Drăgoteasca crede că e mai rău. Ce bine ar fi picat acum analistul ei preferat, Gigi Becali, la care se uită ca la popa cu moaștele, când îl are invitat! El ne deslușea cât de mare e păcatul de a cerceta votul multiplu în zi de sărbătoare.

Să știți că tot așa se întâmplă și în alte țări. Dacă procurorii îndrăznesc să ancheteze un furt, o tâlhărie, în zi de cruce roșie, sar jurnaliștii de la TF1 și ZDF cu aghiasmă pe ei și-i afurisesc să plece anchetele penale pe pustii. Ba, se povestește că în Evul Mediu, niște redactori de la CNN au cerut chiar arderea pe rug a unor judecători eretici, care cercetau hoții în zi de post.

Televiziunea Română e cel mai mare angajator din țară, are mai mulți salariați decât uzinele Dacia, decât oțelăriile Sidex din Galați, decât Vodafone sau benzinăriile Petrom. Pare destul de logic, pentru o țară în care se vorbește mult și se produce puțin, dar ușor surprinzător pentru deficitul de civilizație și ignoranța, care se văd în jur. Cu peste 3.000 de dascăli ai națiunii, lucrând la educarea maselor, parcă altfel ar fi trebuit să arate societatea.

În realitate, ce transmite televiziunea publică nu a fost o preocupare pentru Parlamentul, în subordinea căruia se află. Cu o excepție: programele despre politica zilei. Totuși, există o problemă mai gravă decât politizarea conducerii TVR: mentalitatea depășită cu care e gândit acest proiect național strategic (judecând după resursele alocate).

Ce n-au înțeles toți cei care au avut TVR pe mână e că lumea comunicațiilor s-a schimbat fundamental. Canalul prin care se face tehnic transmisiunea contează tot mai puțin, ceea ce e vital e conținutul. Acum 20 de ani, TVR avea atuul de a fi singura sursă televizivă disponibilă, apoi a devenit singura sursă disponibilă în toate regiunile țării, singura care pătrundea și la sate și în gospodăriile cele mai sărace. Situația nu mai are nicio legătură cu realitatea, TVR a devenit doar unul din zecile de canale ce pot fi recepționate printr-un abonament la cablu sau o mică antenă. Practic, dacă îți permiti un televizor, îți permiți și să îl conectezi la una din cele două. În mare, nu prea mai există aparate pe care nu poți vedea decât programele TVR. Cel puțin încă 2-3 canale terestre private tot prinzi.

Cu toate astea, diriguitorii TVR se comportă ca și cum infrastructura ar fi marele avantaj strategic al TVR. Iar aceasta din urmă a fost umflată la nu mai puțin de șapte canale separate, inclusiv unul distinct pentru transmisiunea aceluiași program în HD, unul pentru gruparea tuturor stațiilor locale, unul pentru românii din străinătate (cu aceleași programe românești, dar decalate orar). În tot acest timp, mastodontul TVR rămâne un foarte slab producător de conținut. E irelevant ca impact la public că ai șapte canale, dacă pe ele retransmiți filme coreene.

Soluția cea mai liberală ar fi privatizarea tuturor acestor canale publice existente. Am scăpa instantaneu de uriașele datorii la buget și am lăsa un privat iscusit să se descurce în hățișul de rubedenii, ce ar trebui păstrate sau concediate. Dacă monopolul ni se pare un pericol, putem impune în dosarul de privatizare ca noul cumpărător al fiecărei stații în parte să nu mai aibă participări la canale private existente.

Ce ar trebui să păstreze statul, dacă chiar vrea să facă educație publică sau are lucruri de transmis națiunii? În primul rând arhivele multimedia ale TVR. Acestea ar putea fi transformate într-o instituție de sine stătătoare, eventual inclusă într-un proiect mai amplu, alături de Arhivele Naționale, Biblioteca Națională și institute precum cel care cercetează crimele comunismului. Un asemenea institut, care să aibă ca obiect memoria colectivă, ar merita finanțare de la buget, fiind de interes public. Arhivele TVR ar urma să fie digitalizate și oferite gratuit (open source) pe internet. Sunt acolo veritabile comori naționale, piese de teatru, emisiuni de știri, transmisiuni sportive, evenimente filmate în direct. Sigur s-ar găsi mulți privați, care să le valorifice mai bine și să se bucure de ele, să le ofere cu adevărat publicului.

Apoi, dacă statul chiar nu poate trăi fără să transmită anumite povețe națiunii, s-ar putea crea un fel de casă de producție, finanțată de la buget, cum e Studioul Sahia sau cum e comisia privind cinematografia, care finanțează producția de filme artistice. Cel mai cinstit ar fi ca deasupra acestei instituții să stea un consiliu, eventual cu mai multe departamente, coordonat de membri ai Academiei, profesori de la diverse universități, teleaști, oameni de presă, cercetători la diverse institute. Aceștia ar putea decide ce fel de documentare și programe educative să fie produse pentru ridicarea nivelului de cunoaștere al cetățeanului mediu. Imaginați-vă programe, care să te învețe să întocmești dosare cu finanțare europeană, despre istoria recentă și îndepărtată, educație civică, de protecție a mediului, dramatizări ale unor texte literare românești, concerte, documentare despre folclor, educație științifică și câte și mai câte. Toate aceste programe ar putea fi puse la dispoziția altor difuzori (licitate, oferite gratuit, puse pe internet, se pot găsi multe metode), care dețin canale deja, dar le umplu cu emisiuni lipsite total de caracter educativ.

Pentru promovarea turismului și culturii naționale, tot o asemenea casă de producție ar putea face documentare și mici filmulețe în limbi de circulație, pentru a prezenta regiuni, obiective turistice, momente din istoria națională, personalități românești de prestigiu. Totul e ca decidenții să realizeze că mediul (canalul) nu mai valorează mult azi. Un film de o jumătate de oră despre castelele din Transilvania, văzut pe YouTube de 4 milioane de internauți, face mult mai mult decât un canal ca România Internațional, care să redifuzeze emisiunile Marinei Almășan din țară, pentru emigranți.

Lucrurile, care s-ar putea face cu bugete precum cele deja cheltuite, pentru educația românilor și promovarea României, sunt inimaginabile. Încercați să vorbiți cu românul mediu despre ceva din istoria națională și veți vedea că a reținut doar clișee din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Nu despre acel gen de propagandă vorbesc aici, ci de lucruri care să ridice într-adevăr omul de rând, însă exemplul e grăitor pentru forța teribilă pe care îl au imaginile video, abil concepute.

Care a fost prima decizie a noului Consiliu de Administrație, condus de Claudiu Elwis Săftoiu? Evident, în direcția opusă. Va suprima un program decent, dar fără impact, de știri (TVR Info) și, mai ales, va închide singurul canal cultural din România. Singurul loc unde mai puteai vedea documentare despre istoria recentă sau dicuții calme și civilizate. Vital e să păstrăm canalele cu rumeguș politic și canalele care redifuzează meciuri, filme dubioase și divertisment tembel la prețuri exorbitante.

Mai mult ca sigur s-a întmplat și pe acest blog, unde bannerul de deasupra e alimentat automat cu reclame de pe Google. (Da, schmoukiz speră în secret să devină scandalos de bogat scriind despre propriile obsesii.) Anul acesta nu m-am mai obosit să blochez site-urile unor partide. Nu știu ce o fi cu mine, cred că îmbătrânesc de am ajuns așa tolerant! Prin urmare, e posibil să îi fi văzut expuși pe blog pe Rareș Mănescu, Prigoană, Nicușor Dan și alți candidați. Sper că s-a înțeles că reclamele respective intră automat, așa cum intră reclame la pastile de mărit potența, desfundat colonul, slăbit sau îmbogățit rapid și fără muncă. Prin urmare, nici Piedone nici Vanghelie nu sunt garantați de mine, în caz că și-au făcut reclamă pe-aici. Cum am spus, la localele astea voi fi absenteist, din lipsă de ofertă.

La fel a pățit și Cristian Câmpeanu, de la România liberă, care îi dă un perdaf meritat seducătorului de votanți imaturi, Robert Negoiță. Știți, candidatul ăla ales pentru singurul merit de a avea același nume cu primarul, ales data trecută cu vreo 80%.

„Candidatura la primăria Sectorului 3 a lui Robert Negoiţă, percepută iniţial ca o glumă proastă a USL, a devenit o glumă sinistră din momentul în care s-a văzut că omul are şanse să câştige. Un personaj precum Robert Negoiţă nici măcar nu ar gravita pe orbita politicii într-o ţară civilizată, darămite să fie considerat favorit pentru o funcţie publică. Robert Negoiţă reprezintă,din acest punct de vedere, tot ceea ce este profund greşit cu democraţia românească în general şi cu alegerile de duminică în particular.”

Degeaba, dacă omul controlează și verticala și orizontala.

Am aflat din acest articol că publicarea de „advertoriale” (articole publicitare) pe un blog e rușinos și echivalează cu prostituția.
Eu n-am practicat niciodată genul și nici nu am vreo simpatie printre A-listerii care au făcut-o, ca să le iau apărarea. Dacă au ciugulit ceva de la mastodonții publicității, bravo lor, bine era să fi cerut cât mai mult, să nu strice piața.
Nu văd ce ar fi rău să scrii / publici articole comerciale, atâta timp cât le semnalezi ca atare. Și dacă nu e plătit de o firmă, cineva care scrie zilnic, tot își modifică “partea editorială”, în funcție de cea comercială, pentru că are în minte traficul. Nimeni nu are atâtea obsesii sau frământări încât să scrie zilnic, dacă nu abordează și subiecte, care nu vin din străfundul ființei lui, ci din ceea ce bănuiește el că ar fi pe placul / curiozitatea cititorului. Se cheamă atunci că te prostituezi pentru cititor?

Dacă se pricepe la scris, e normal să își folosească talentul în felul ăsta. Pe DTP-istul, care face banerele, nu îl acuză nimeni că își vinde talentul de artist, de dragul banilor.

Capitalismul e ceva frumos, oriunde se manifestă, înseamnă o insulă de libertate, fie și parțială și pentru un singur om. Am fost mirat când am auzit prima dată un tânăr dezamăgit că un blog conține un banner de reclamă. (Nu vorbim de reclamă agresivă sau excesivă aici.) Și am constatat apoi, ca un bătrân ce sunt, că în tânăra generație e răspândită această fantasmă anti-capitalistă. Așa e socialismul, o gândire imatură, de copil care se supără să afle că părinții lui nu folosesc patul doar pentru dormit și că nu se mai îmbracă nimeni în Moș Crăciun, să îi aducă daruri.

Cu cât sunt mai robiți de branduri, fie ele și branduri „cool”, „de opoziție”, ca pentru rebeli, și mai scufundați în reclame, pe care încep să le consume odată cu desenele animate, tinerii devin tot mai convinși că o lume normală și dreaptă e aceea în care totul e gratis. Internetul și televiziunea i-au încredințat de acest lucru. Li se pare absolut normal să își pună în albumul propriu de Facebook fotografii ale altora, fără indicarea sursei măcar, sau să copieze un articol întreg pe un site, sub care să pună cu maximă generozitate un link cu sursa. Informația li se pare „un drept inalienabil”, alături de alte drepturi, pe care orice societate civilizată ar trebui să le asigure: un loc de muncă pentru specializarea lui universitară, benzină cu preț accesibil, un minim de hrană, neapărat fără E-uri și modificări genetice, o rată bancară suportabilă și așa mai departe. Cine iese din logica acestei lumi drepte, e un trădător, un capitalist lacom. Împotriva reclamelor de pe internet au apărut extensii ale unor browsere, iar pentru cele televizate au apărut dispozitivele electronice de înregistrare, capabile să ignore calupurile respective. Dacă acestea ar fi folosite pe scară largă, internetul și televiziunea ar înceta să mai existe așa cum le știm.

Cât despre eficiența advertorialelor și campaniilor derulate pe bloguri, e posibil să fi fost foarte scăzută. Dar nu pentru că bloggerii și-ar fi trădat menirea, maculând ceva foarte personal, foarte subiectiv, cu puțin comerț. Întâmplător, blogurile care au reușit să adune suficient trafic, încât să intereseze publicitarii, erau deja un fel de agregatoare de informații. Uneori exista un ton subiectiv, dar relația cu puzderia de teme abordate rămânea prin forța lucrurilor subiectivă. În felul ăsta și legătura cu cititorul era tot superficială. În mod diferit, blogurile de vedetă au potențialul de a ceda ceva din capitalul de simpatie al persoanelor respective.

Pagina 1 of 1512345...10...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica