rss
rss
rss

Am aflat din acest articol că publicarea de „advertoriale” (articole publicitare) pe un blog e rușinos și echivalează cu prostituția.
Eu n-am practicat niciodată genul și nici nu am vreo simpatie printre A-listerii care au făcut-o, ca să le iau apărarea. Dacă au ciugulit ceva de la mastodonții publicității, bravo lor, bine era să fi cerut cât mai mult, să nu strice piața.
Nu văd ce ar fi rău să scrii / publici articole comerciale, atâta timp cât le semnalezi ca atare. Și dacă nu e plătit de o firmă, cineva care scrie zilnic, tot își modifică “partea editorială”, în funcție de cea comercială, pentru că are în minte traficul. Nimeni nu are atâtea obsesii sau frământări încât să scrie zilnic, dacă nu abordează și subiecte, care nu vin din străfundul ființei lui, ci din ceea ce bănuiește el că ar fi pe placul / curiozitatea cititorului. Se cheamă atunci că te prostituezi pentru cititor?

Dacă se pricepe la scris, e normal să își folosească talentul în felul ăsta. Pe DTP-istul, care face banerele, nu îl acuză nimeni că își vinde talentul de artist, de dragul banilor.

Capitalismul e ceva frumos, oriunde se manifestă, înseamnă o insulă de libertate, fie și parțială și pentru un singur om. Am fost mirat când am auzit prima dată un tânăr dezamăgit că un blog conține un banner de reclamă. (Nu vorbim de reclamă agresivă sau excesivă aici.) Și am constatat apoi, ca un bătrân ce sunt, că în tânăra generație e răspândită această fantasmă anti-capitalistă. Așa e socialismul, o gândire imatură, de copil care se supără să afle că părinții lui nu folosesc patul doar pentru dormit și că nu se mai îmbracă nimeni în Moș Crăciun, să îi aducă daruri.

Cu cât sunt mai robiți de branduri, fie ele și branduri „cool”, „de opoziție”, ca pentru rebeli, și mai scufundați în reclame, pe care încep să le consume odată cu desenele animate, tinerii devin tot mai convinși că o lume normală și dreaptă e aceea în care totul e gratis. Internetul și televiziunea i-au încredințat de acest lucru. Li se pare absolut normal să își pună în albumul propriu de Facebook fotografii ale altora, fără indicarea sursei măcar, sau să copieze un articol întreg pe un site, sub care să pună cu maximă generozitate un link cu sursa. Informația li se pare „un drept inalienabil”, alături de alte drepturi, pe care orice societate civilizată ar trebui să le asigure: un loc de muncă pentru specializarea lui universitară, benzină cu preț accesibil, un minim de hrană, neapărat fără E-uri și modificări genetice, o rată bancară suportabilă și așa mai departe. Cine iese din logica acestei lumi drepte, e un trădător, un capitalist lacom. Împotriva reclamelor de pe internet au apărut extensii ale unor browsere, iar pentru cele televizate au apărut dispozitivele electronice de înregistrare, capabile să ignore calupurile respective. Dacă acestea ar fi folosite pe scară largă, internetul și televiziunea ar înceta să mai existe așa cum le știm.

Cât despre eficiența advertorialelor și campaniilor derulate pe bloguri, e posibil să fi fost foarte scăzută. Dar nu pentru că bloggerii și-ar fi trădat menirea, maculând ceva foarte personal, foarte subiectiv, cu puțin comerț. Întâmplător, blogurile care au reușit să adune suficient trafic, încât să intereseze publicitarii, erau deja un fel de agregatoare de informații. Uneori exista un ton subiectiv, dar relația cu puzderia de teme abordate rămânea prin forța lucrurilor subiectivă. În felul ăsta și legătura cu cititorul era tot superficială. În mod diferit, blogurile de vedetă au potențialul de a ceda ceva din capitalul de simpatie al persoanelor respective.

Dacă sperați să găsiți o asemenea listă aici, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar n-o am. E aceeași dezamăgire pe care o resimte publicul în urma prestației celei sărbătorite astăzi, de Ziua Presei. Aș fi putut să las titlul fără mențiunea din paranteză, eventual, să îl îmbunătățesc cu câteva ingrediente 2.0 gen: intră aici să citești lista sau vezi cine e pe lista rușinii. Asta ca să omagiez deplin intrarea presei în era digitală, a afișărilor strânse la baionetă.

De fapt, o asemenea listă nu există. Ea ar fi putut exista, dacă ar mai fi existat presă și nu doar instituții care prestează servicii de publicitate comercială sau politică. Ar fi fost o reglementare cerută de breaslă, foarte ușor de aplicat. Și dacă breasla nu putea cădea de acord, măcar un ziar sau o televiziune și-ar fi putut face un titlu de onoare din a titra sub numele editorialistului sau invitatului, dacă e afiliat prin vreun contract, la vreun partid, fundație a unui partid, dacă își întregește veniturile consiliind o personalitate. Cred că prin Evenimentul pe vremuri am văzut sub numele lui Andrei Postelnicu mențiunea că e și consilier al lui Mircea Geoană. La fel era și Andreea Crețulescu, dar Realitatea nu a găsit utilă informația pentru telespectator. Despre Traian Ungureanu sau Sever Voinescu am aflat tardiv că erau și consultanți PD, pe când scriau la Cotidianul. Bogdan Teodorescu nu mai e ziarist, dar era invitat frecvent să comenteze creșterea USL în sondaje, fără să spună că era strategul principal al formațiunii. Bogdan Chirieac … în fine, el joacă într-un campionat propriu. Am putea afla astfel de unde se trage prosperitatea de invidiat a unor Roșca Stănescu sau Cornel Nistorescu. Bine, dat fiind specificul local, o asemenea reglementare ar duce la situații hilare, cum ar fi titrarea pe ecran a unei precizări de genul „Robert Turcescu, împrumutat de Gigi Becali”.

În realitate, presă independentă nu mai există, pentru că informația s-a devalorizat și nu mai concepe aproape nimeni să plătească pentru ea. Mai există doar publicații partizane, cu patroni mai mult sau mai puțin destupați la minte. Cu cât patronii sunt mai încuiați, ca Voiculescu sau Păunescu, ori mai aroganți în neștiința lor, ca Ghiță, presa e mai partizană, devine ghioagă și monedă de schimb în bătălia pe resurse publice și influență. Unde patronii sunt mai emancipați, ca la Media Pro sau Hotnews, ochiurile plasei rămân mai rare și peștișorii pot părea rechini. Legile dure ale economiei sunt aceleași și în așa zisa independență din online, pentru cine nu vrea să încaseze lunar doar o mână de monede. Pagina de Media a lui Petrișor Obae se mai întremează făcând pe PR-ul pe lângă marile trusturi, Reporter Virtual al lui Tiberiu Lovin „se mai completează” cu mici servicii aduse unor domni generoși din PDL. Nu-i judec, e îngrozitor de greu pe cont propriu, dar presă nu mai avem. Mai avem doar mercenari care își oferă serviciile, iar uneori nici cumpărători nu sunt.

Politcienilor le convine situația, chiar dacă banii pe care îi virează către ziariștii, care chipurile îi consiliază în probleme de imagine și comunicare, în special în preajma campaniilor electorale, seamănă a taxă de protecție. Dacă i-ar fi deranjat, ar fi propus măcar unul o lege care să clarifice această incompatibilitate. Dacă nu au făcut-o, e clar că banii pe care îi dau li se par puțini și că le place sistemul cu televiziuni înregimentate, unde știi dinainte dacă ești lăudat sau înjurat.

La fel, nu a existat niciun politician care să propună ca incompatibilitate, într-o lege, ocupația de agent sau ofițer al unui serviciu secret cu aceea de jurnalist sau cu orice funcție publică. Și totuși, ofițerii acoperiți din presă există, toată lumea e convinsă de existența lor, partidele se rotesc la guvernare, dar uită subiectul la preluarea portofoliului. Și nu e vorba doar de „fosta Securitate” (care dacă a murit, la ce dată anume și de ce are instituții care îi apără trecutul și arhivele încă?). De ce are nevoie un serviciu secret de agenți în presă și instituții publice? Ca agenți de influență? Atunci, pentru ce agendă? Dacă e vorba doar de adunat informații, presupunând că ar exista o situație într-un milion, când ar fi chiar vorba de un lucru de siguranță națională, funcționarul care ar raporta acea situație ar face-o oricum din obligație de serviciu, fiind deja angajat al statului. Fie măcar de dragul austerității, ar fi trebuit să existe măcar un politician care să considere nefiresc ca atâția funcționari, magistrați, ofițeri, să primească două salarii de la stat, unul pentru munca de la vedere și altul pentru rapoartele trimise. La fel și în cazul ziariștilor, orice ban dat de la buget pentru ofițeri acoperiți în presă e risipă curată, dacă nu atentat la democrație.


Printre rețete de îmbuibat și colecții de superstiții băbești, un redactor de la Adevărul.mic.ro strecoară un sfat filosofic. Ochii pe lumânare și aveți grijă să nu vă pierdeți umbra, sau să nu v-o fure vreun păcătos la înghesuială.
Pentru că, se știe din bătrâni, cine e văzut umblând în puterea nopții fără umbră e servit cu usturoi și tratat prin acupunctură cu țăruș de lemn în chakra din zona inimii.

Cu o voce mieroasă de Andreea Marin, cealaltă andrea ne amintește exact ce ne lipsea: o lege a apei. Culmea, nici măcar parlamentarilor nu le dăduse prin cap că ar fi nevoie de o asemenea lege și nici Uniunea Europeană nu o ceruse. Nu, dar s-au gândit la ea firmele care vând apă îmbuteliată.

Campania de lobby la care participă Andreea Raicu e una de manual. Lăsat de capul lui, consumatorul ar bea ca boul apă de la robinet sau din fântână. Ar polua mai puțin, pentru că nu ar fi atâtea pet-uri și nu s-ar arde atâta motorină, pentru a transporta un lichid, care altfel se mișcă și printr-o țeavă. Da, dar nu s-ar mai numi consumator. Așa că treaba producătorilor e să vină cu studii care arată că apa de la robinet miroase a clor, are nitrați (vă explică Andreea Raicu ce sunt ăia, că ea pare o expertă în nitrați de mică) și nu e nici cool, că n-are brand.

Iar dacă totuși consumatorul e țăran și nu înțelege de vorbă bună, ce facem? Păi împingem o lege în Parlament, care să-l protejeze și să aibă grijă de micul inconștient, care se sinucide cu nitrați (proveniți de la pet-uri, între altele). Cam cum e acest clip promovat pe bani de Aqua Carpatica a lui Jean Valjean Valvis:

Câte ceva despre apa îmbuteliată în experimentul următor, foarte amuzant, de altfel:

Există oameni care, neputând face binele pe care îl doresc, devin păcătoși, după cum există oameni care, neputând face răul pe care îl doresc, devin pioși. Starea spre care năzuiește prima categorie se numește pocăință. Pastorul Mihai Gâdea ni s-a dezvăluit în seara asta ca un pocăit nepriceput în a-și duce la capăt vicleniile.
E o ambivalență care m-a nedumerit întotdeauna la directorul Antenei 3: predicator din amvon la sfârșit de săptămână, manipulator și propagandist, în zilele lucrătoare. Abia acum încep să înțeleg ce l-a îndemnat pe tânărul Gâdea spre teologie. Cândva, foarte de timpuriu, trebuie să fi înțeles că fizionomia nu îl ajută pentru a fi un răufăcător credibil, că nu poate zdrobi nici măcar o muscă și nu se poate răsti la nimeni fără să pară caraghios. (Poate a încercat să spargă o bancă, fără succes, ca un erou al lui Woody Allen.) Așa că s-a distribuit pe viață în rolul unui cuvios, care își canalizează ambițiile și setea de putere în alt sens decât îl îndemna firea, terorizându-i pe sărmanii păcătoși cu predicile și exemplul existenței sale impecabile. O perversitate de un rafinament rar!

Întâlnirea cu maleficul Felix trebuie să fi venit ca o izbăvire și o șansă nesperată. La vârsta când simți în ceafă viforul ratării, să poți trece de la dăscălirea unei mâini de enoriași slabi de înger, la torturarea unei audiențe de câteva sute de mii de oameni, nu e de colo. Așa că tânărul Gâdea a purces la treabă cu zelul de care doar oamenii religioși sunt capabili. A pus în scenă cele mai lunecoase manipulări, i-a biciuit cu vorba pe toți inamicii patronului, cu aerul că îi apără pe cei mai săraci, a jignit în numele compasiunii pentru bolnavii de cancer, pe care i-a adus apoi martori la deliberarea CNA-ului. I-a adus în casele noastre pe sinucigașul bandajat la cap și pe învățătoarea slăbită de greva foamei. Sub titulatura de analiști, a adunat o colecție de elită de mincinoși patologici, capabili să transforme albul în negru și să mimeze convingător revolta ori compasiunea. Nu a ajuns niciodată jurnalist. Dar într-un fel a reușit și profesional, pentru că foarte mulți confundă azi șantajul emoțional, violența simbolică și partizanatul propagandistic cu meseria de jurnalist. Venit din afara profesiei, pastorul Gâdea a creat o școală și a evanghelizat o viitoare generație de răufăcători mediatici.
Văzându-l față în față cu Mihai Răzvan Ungureanu, primul gând care mi-a trecut prin minte despre Mihai Gâdea a fost: ăsta om nu se mai face! Aproape nu a existat silabă a sa, care să nu fie impregnată de viclenie și de dorința de a-și prinde interlocutorul într-o capcană. De cum auzea începutul răspunsului și își vedea mica răutate pocnind ca un balon de săpun, îl și simțeam ațintindu-se în foi către următoarea întrebare, răsuflând cu ciudă în barbă un „bine, o lăsăm pe asta, trecem la alta, vă găsim noi ceva!”. Regele anacolutului se pierdea cu mintea rătăcită prin regatul său de jumătăți de propoziție, în căutarea unei barde cu care să îi despice capul interlocutorului. Răutățile se topeau în figura de pitbull cu urechile roase a premierului, cu nesuferitele lui probleme de logică, iar vocea devenea pierită, sub vuietul ventilatoarelor din studio. Dacă s-a uitat Dom Profesor la emisiune și-mi cere datoria înapoi?
Sinteza zilei de marți seara ne-a oferit certitudinea că Mihai Gâdea nu va deveni niciodată jurnalist. Nici măcar o secundă din interviu nu era curiozitate gazetărească, dorința sinceră de a ajuta publicul să se lămurească, să afle informații despre lucruri care îl privesc. Totul era dorința de a-ți mulțumi patronul și de a face un spectacol dintr-o umilire publică a inamicului, care nu s-a mai produs. MRU s-a comportat surprinzător de bine, chiar cu o doză de ironie și aroganță, scuzabilă, având în vedere interlocutorul. Nu știu dacă va fi un bun premier, dar va fi un jucător politic redutabil. Nici nu a clipit când ne-a asigurat că Securitatea a dispărut, deși e același șef de instituție, care a ținut cu dinții de dosarele ei cât a fost în funcție. Greu de spus dacă poate stârni simpatii, dar are cel puțin șansa de a-și cuceri respectul.
În schimb, Gâdea a stat prea puțin lângă Octavian Paler, pentru a se lustrui intelectual încât să facă față discuției cu MRU, și prea puți între băieți de cartier ca Badea, Ciutacu sau Ciuvică, încât să devină smardoi. Lor le-a dus dorul pe toată durata umilinței de marți seară. După câteva ore în care a încercat cu încăpățânare să fie mefistifelic fără izbândă, dacă ar fi fost un erou de-al lui Dostoievski, s-ar fi prăbușit în lacrimi, îmbrățișând pe primul om întâlnit în cale. În schimb, Gâdea a avut singurul moment de triumf, când pe final și-a făcut apariția Badea, un adevărat personaj „de subterană”. Era tovărășia pe care o aștepta tot timpul cât încercase să îmbrace lichelismul în aparențele unei convesații între doi intelectuali.

PS: Întovărășit cu Badea, Gâdea a putut răzbi doar cu dicționarul în brațe, deși, chiar și așa, aveau amândoi probleme. Salutar înseamnă și salvator, chiar dacă nu vine de la salut, ci de la un cuvânt latinesc, care trimitea, se pare, la economisire. Omonimie care se păstrează în englezescul „saving / savings”.
PPS: A apărut și filmulețul cu răspunsul, așa că îl adaug aici. Pe undeva ar trebui să fie și momentul în care Badea încearcă să facă un gerunziu pentru un substantiv, că tot începea cu g, de la genitiv.

După știrile despre dispariția pâinii în zilele cu zăpadă și reportajul cu lăzile golite din Carrefour, reporterii Antena 1 lovesc din nou cu un reportaj demn de Intact Academy. Protagonista e o tânără bugetară, care se plânge că nu poate cumpăra decât câteva roșii. Câteva secunde mai târziu, aceeași tânără apare în cadrul îndepărtat, cântărind punga cu roșii ale unei bătrâne, care cumpără ca nesătula, la kilogram. Vigilenți, băieții de la Kamikaze au ochit-o pe precupeața, care poate e bugetară la ultimul aprozar de stat. Iată mai jos cadrele esențiale, pentru când va șterge BBC-ul românesc filmul de pe site.
trucaj ordinar
Iar aici, filmul:

Update: la doar cateva ore, filmul a fost sters de pe site-ul Antenei, probabil vor incepe sa solicite stergerea si de pe alte site-uri cat de curand.

Reacția oficială a Antenei 1 după reportaj
De pe blogul lui Andrei Manțog am aflat că o reprezentantă a postului din Băneasa a pus pe Facebook un fel de drept la replică. Persoana nu e oricine, ci e Project Manager Marketing & Comunicare, se ocupă de promovarea Observatorului. Așa că orice transmite sub forma unui comunicat Dorothea Ionescu Vanau poate fi considerat un punct de vedere oficial al postului.
Textul, lung și fără talent, e mai aiuritor decât știrea în sine, pentru că arată cum poți să te umpli de bulion și mai mult, după ce ai ajuns de râsul telespectatorilor cu știri regizate despre roșii. Cum anteniștii au obiceiul curajos de a șterge momentele de penibil, inclusiv știrile video de pe site-ul propriu, voi reda fragmentul esențial din comunicatul reprezentantei Antena 1 tot ca print-screen și nu ca link. Citiți așadar, de ce e natural să pui persoane să mintă în știrile de pe post. Ce vă mirați așa? Ni se confirmă că știrea a fost trucată, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei, pentru că ea putea fi la fel de bine și adevărată, dacă se găseau persoanele, care chiar să fie ceea ce spun că sunt. Orice știre difuzată la Observator trebuie să fie reală într-una dintre lumile posibile, întrebați orice cosmolog. Tot așa cum PR-ista Dorothea poate fi o comunicatoare inteligentă, iar Dan Voiculescu, un politician cinstit și bine intenționat.

De ieri a început să emită noua televiziune condusă de Sebastian Lăzăroiu, marcând şi o premieră promiţătoare: l-a avut invitat pe Sebastian Lăzăroiu în două emisiuni într-o jumătate de zi de emisie. Politic vorbind, Lăzăroiu e impostorul perfect, iar psihologic un grandoman foarte bine concentrat într-un metru şi jumătate + sau – 15 cm.
Televiziunea imprimeriei de diplome Spiru Haret s-a scuturat în sfârşit de numele TVRM. Era un nume care mă deprima de fiecare dată când mă gândeam că aşa ar putea arăta România de Mâine. Iar dacă Ministerul Învăţământului nu s-ar fi încruntat vremelnic, numele ar fi putut deveni realitate, pentru că mare parte din România şi-ar fi luat o diplomă de la ei la un moment dat.
cursuri pentru necititori
Acum se numeşte TVH 2.0. Pentru pasionaţii de chimie, asta e apă plată. Pentru pasionaţii de internet, ar trebui să însemne o nouă generaţie, dar, ghinion, numele ăsta era luat deja de vizionarul Becali. Odată cu rebranduirea, televiziunea şi-a pierdut şi o parte din haz. Înainte ştiam că acolo e locul unde poţi să vezi remake-uri după Telejurnalul de pe timpul lui Ceauşescu, dezbateri-somnifer cu bătrânei mâncaţi de molii sau peroraţiile patriotice ale unor monştri sacri ca Dogaru, Chelaru sau Coja. Acum au apărut tinere cam provinciale dar nurlii, care citesc ce vor să întrebe de pe foi şi se uită repede înapoi la invitat, ca să se asigure că n-au spus o prostie. În momentele bune, postul atinge nivelul unei emisiuni mai slabe de pe B1 sau TVR info, adică fix apă de ploaie, cum i-o spune numele.
La un moment dat ni s-a arătat şi un aparat cu ajutorul căruia publicul poate da feed-back la ce vede, postul urmând deci pe alocuri să folosească şi ca experiment sociologic sau focus group mai mare pentru fanteziile profesionale ale lui Lăzăroiu. Nu mă bag, e treaba securiştilor care îl plătesc dacă vor să îi finanţeze mugurii paranoici de îmblânzitor al viitorului. Totuşi, pentru interactivitate există deja internetul, un mediu pe care TVH 2.0 încă nu-l foloseşte, în ciuda numelui.
Tot pe internet ar putea să stea şi cursurile facultăţii Spiru Haret. Un simplu canal de YouTube era suficient şi putea vedea / asculta cursantul ce dorea la orice oră. Eventual printr-un acces cu parolă. Nu de alta, dar când dai la televizor cursurile propriu-zise se uită şi alţii şi râd. De pildă azi am văzut un profesor de economie care pur şi simplu citea un text scris în Word. Citea cu ochii în monitorul care stătea cu spatele la noi şi uneori se mai poticnea. Nu dicta ca la clasa a IV-a, doar citea, ca şi cum ar avea în faţă o clasă de studenţi cărora le e lene să citească singuri. Pe lângă că o parte din lucrurile pe care le citea erau bazaconii, iar altă parte balast, care e rostul unor asemenea “cursuri”? Eficienţa ascultării e chiar mai mică decât dacă studioşii ar fi citit singuri paginile respective şi ar fi notat câteva idei.
de ce atâtea televiziuni de ştiri
Cam acelaşi rost pe care îl au şi alte televiziuni ce apar în acest sezon. După clona RTV, alias România TV a lui Sebastian Ghiţă, a fost Giga TV a lui Gheorhe Ştefan Pinalti, zisă şi Gâgă TV, iar peste câteva zile urmează resuscitarea 10TV în Digi 24, a celor de la RDS. Motivul e simplu, urmează un an electoral, în care se va învârti o basculantă de bani şi se vor negocia poziţii de influenţă. Consumatorul de media va fi hrănit cu produsul televiziv cel mai ieftin posibil: aşa zisul talk-show. Aşa zis, pentru că trăncănelile respective nu sunt nici discuţii nici spectacol. Pentru spectacol ar fi fost nevoie de idei spumoase, persoane carismatice şi doze mici, nu 24 de ore de emisie simultan pe n canale. Iar pentru ca discuţia să fie reală, interlocutorii ar fi trebuit să se poată asculta, să aibă idei proprii de transmis, curiozitatea de a auzi alte păreri, onestitatea de a recunoaşte adevărul, chiar când asta ar însemna să pleci cu altă opinie decât cea cu care venisei. Ori, e limpede că în aşa zisele talk-show-uri apar doar comis-voiajori, care au de vândut câte ceva, au de plasat mesaje sau se auto-promovează, pentru că n-au găsit căi profesionale de a o face. Atâta timp cât statul va avea influenţă şi drept de veto în economie, politicul va fi o afacere bănoasă, care va altera presa. Iar atâta timp cât puterea de cumpărare a telespectatorilor nu va înregistra un salt semnificativ, vom avea o presă ieftină şi proastă, chiar şi atunci când se fereşte de comercialul explicit. Sunt două condiţii înlănţuite una de alta.

UPDATE: Există o emisiune numită Albă ca zăpada, în care sunt invitați tineri politicieni, unii din partide necunoscute, alții din cele consacrate. Mi se pare cea mai deprimantă emisiune care există în toată presa! Am rezistat în medie câte 3 minute la ultimele trei ediții, pe care le-am prins întâmplător. Atâtea clișee verbale, frânturi de șpan căzute de la mesele trăncănitorilor din televiziunile de știri, superficialitate de șuetă în autobuz, citate obosite, culese din auzite, prostie și tupeu nu vezi în altă parte! Nu exagerez, m-au întristat de fiecare dată, vreau moșulicii înapoi !


Printre rânjete superioare de hienă jucându-se cu o ciozvârtă, Alina Petrescu ne predă o lecție de cum nu se face meseria de jurnalist:
1. Se ia un zvon: X a decis Y.
2. X e filmat spunând categoric că nu a decis Y.
3. Alina Petrescu schimbă din mers tema dezbaterii: cine ar avea interes să inventeze un asemenea zvon.
4. Se aduc argumente de ce decizia Y nu ar fi fost bună.
5. X spune că știrea e o minciună ordinară.
6. Discuția se transformă în disecarea sintagmei minciună ordinară: nu e o minciună extraordinară, e parte dintr-o serie, deci vor urma și altele.
7. Ultimul cuvânt îl are Monica Tatoiu.

Acesta este un reportaj foarte bun realizat de AlJazeera, despre modul părtinitor în care sunt prezentate ştiri importante în presa internaţională şi despre felul în care propaganda de stat a înlocuit deontologia jurnalistică. Primul exemplu folosit e cel al relatării atentatelor din Iran, în care au fost ucişi mai mulţi cercetători din domeniul nuclear. Evenimentele pot purta fără probleme eticheta de terorism de stat, indiferent că au fost orchestrate de Mossad sau de CIA. Dar mediatizarea lor în foarte animatele reţele americane, de stânga sau de dreapta, a fost ca şi inexistentă, în comparaţie cu psihoza atentatelor teroriste, creată chiar şi pentru unele care nu s-au materializat, cum a fost presupusul complot împotriva ambasadorului saudit.

Un alt exemplu de propagandă de stat îl reprezintă omniprezenta RT (numită iniţial Russia Today). Deşi foloseşte cele mai noi tehnologii şi se simte pe internet ca peştele în apă, RT pare ruptă din epoca războiului rece. Aici pot fi întâlniţi cei mai paranoici analişti financiari (de tipul Max Keiser), care lansează periodic minciuni preluate pe nemestecate de presa internaţională, cu efecte devastatoare pe pieţele financiare. Şcoala KGB-ului se simte din plin în felul măiestrit în care RT jonglează cu teoriile conspiraţioniste, cu insinuările nefondate, părând să spună lucruri care nu pot fi spuse în alte părţi, astfel încât canalul Kremlinului a reuşit să îşi adune o sumedenie de fani inclusiv din America. Desigur, aceştia nu vor afla niciodată ceva despre “Russia Today” de la RT. Nimic despre oligarhii care controlează regimul lui Putin, despre corupţia ameţitoare, despre asasinatele politice, războaiele din Caucaz, cenzură sau viaţa rusului de rând.
AlJazeera este la rândul ei o asemenea maşinărie mediatică, aflată în slujba emirilor din Qatar, care joacă, la rândul lor, pe sârmă între plata unei forme de taxe de protecţie către islamiştii, care scutesc de atentate şi turbulenţe micuţa oază de bogăţie, pe de o parte, şi plierea pe interesele geopolitice israelo-americane, care de asemenea le asigură emirilor un trai liniştit şi protejat la putere. Totuşi, am remarcat de multă vreme strădania celor de la AlJazeera de a urma un anumit cod deontologic, superior celor profesate de Press TV (instituţia similară a regimului din Iran), RT sau FoxNews.
Un exemplu de cum încearcă AlJazeera să navigheze între interesele geopolitice ale emirilor a fost relatarea diverselor revolte din ultimul an: relatare intensă pentru cele din Egipt, Siria şi Rusia, concomitent cu minimalizarea celor din Yemen, precum şi a intervenţiei armate a aliatului saudit în Bahrain.
Poate că nici nu e realist să sperăm la existenţa unei surse total nepărtinitoare. Acolo unde interesele patronatului ar înceta, ar exista totuşi înclinaţiile personale ale reporterului către un mod de a vedea lumea, preferinţa pentru anumite subiecte în dauna altora. Dar implicarea statului în finanţarea unor portavoci pentru linia guvernului e un răspuns greşit. Tot ce ar putea face statul ar fi să oblige instituţiile media să îşi divulge în detaliu sursele de finanţare şi identitatea patronatului, lăsând să concureze transparent toţi cei care au de transmis o opinie sau alta.

Dacă nu aţi avut întâlniri cu birocraţii români va puteţi considera norocoşi. De la politicieni aţi aflat probabil că dăunătorii de dincolo de ghişee vor fi stârpiţi de marea informatizare. Pentru cei familiarizaţi cu programele româneşti de contabilitate, această iluzie e o glumă nesărată.
M-am obişnuit deja de multă vreme că programele oferite de Fisc, Casa de Pensii, Casa de Sănătate, Inspectoratul de Muncă etc sunt dintr-un alt univer decât programele pe care un om normal le foloseşte la calculator. Sunt acele programe care se instalează fără să te întrebe direct pe discul C, într-un folder separat de restul programelor. De obicei nu pot funcţiona fără diverse setări neaşteptate: unul cere ca data calculatorului să fie în format britanic pentru a putea prelua datele, altul cere să schimbi limba tastaturii. La final, după ce ai descifrat felul de gândire al creatorului unui astfel de soft, de obicei datele pot fi salvate doar pe o dischetă, chit că nu mai găseşti calculatoare dotate cu aşa ceva în comerţ la data asta. Favoritul meu era un program de la FNUAS, care schimba cursorul mouseului în ceva multicolor, care atunci când îl plimbai peste anumite căsuţe începea să dea din codiţă ca un şoricel. Inutil să mai spun că asemenea programe costă sute de milioane statul român, se modifică de 5-6 ori pe an (fiecare actualizare e o sursă de venit pentru firmele cu proptele alese de stat) şi în general sunt mai primitive decât jocurile cu Pacman din generaţia MS-DOS.

Un adevărat campion al costurilor de achiziţie e softul folosit de Casa Naţională de Sănătate, produs cu ajutorul unor giganţi ai lumii informatice gen Hewlett Packard sau Oracle şi care a crăpat de curând. Ca urmare, angajatorii s-au bulucit la cozi în ger, timp de 5-6 ore pentru a putea depune nişte hărtii în care anunţau că vor să dea bani statului. Statul, drăguţ, le-a deschis uşa celor degeraţi de afară şi i-a anunţat că pot depune online respectivele declaraţii, dacă se înregistrează offline şi primesc de la coadă o hârtie cu parola.
Ajuns acasă, contribuabilul poate găsi (mai mult din noroc, pentru că instrucţiuni nu sunt) o extensie a programului informatic cumpărat de la ditamai HP-ul. Programul DBF-2-EMAIL propriu zis are un singur rol, uimitor ca nivel tehnologic: trimite un email !!
Nu, nu produce el fişierele, fişierele sunt produse cu alt program (pentru care eventual cumperi licenţa de utilizare). El doar trimite mailul cu acele fişiere ataşate.
Pentru a reuşi să trimită mailul, contribuabilul are la dispoziţie un manual de utilizare de 35 (!) de pagini, care din fericire are şi poze.
Deşi mă pricep să depanez calculatoare şi am învăţat şi o brumă de programare php, de două zile n-am reuşit să fac respectivul program să trimită emailul către Casa de Sănătate.
Inutil să spun că la formularul de contact sau la forumul de pe site nu răspunde nimeni.

Statul are dreptul să îţi ştie adresa de mail, contribuabilule!

Modalitatea de funcţionare a programului CNAS pare ruptă din bancurile cu hackerul albanez, creatorul virusului care te pune să îţi ştergi din fişiere şi să-l trimiţi la alţi utilizatori. Programul îţi cere să configurezi serverul de mail pentru diverşi furnizori (Yahoo, Gmail, Hotmal) şi chiar să îţi oferi parola mailului, încât programul să poată trimite mailul respectiv. E absolut firesc ca atunci când vrei să îi scrii ceva statului, statul să primească şi parola mailului expeditorului, altfel cum să ştie că eşti o persoană de bună credinţă!?

La una dintre încercări, antivirusul a detectat o asemenea operaţiune ca fiind tipică unui virus, dar l-am dezactivat, de dragul statului. Tot degeaba. Mailul nu se trimite şi pace, prin urmare nu pot primi mail de confirmare, care să spună că sunt contribuabil cinstit şi pot fi amendat.
Update: Am reuşit să trimit fişierele folosind o adresă de Gmail, în locul celei de Yahoo cu care mă înregistrasem la CNAS. Se pare că setările pentru Yahoo nu sunt bune.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica