rss
rss
rss

Să fie acesta semnul că Dumnezeu își face milă de noi, aproape împotriva pornirii noastre spre autodistrugere!? O fi norocul nostru sau bucuria nebunilor? Vestea bună e că imperiile tutelare se ceartă deja în public, vestea proastă e că se împacă suficient de bine peste capul nostru. Altfel, doar în agitația asta stă scăparea noastră.

Păi când au mai putut respira românii, așezați „în calea tuturor răutăților”? Când s-au mișcat plăcile tectonice ale dominației. Profitând de rivalitatea dintre maghiari și monarhia austriacă, Horea își începe răscoala. Cu sultanul ocupat cu oarece bătălii prin Persia, Mihai Viteazul ajunge cu armata adânc în teritoriul imperiului, trecând de Adrianopol (Edirne). Ba poate ar fi mers și mai departe, spre Istanbul, dacă nu primea decât ajutor simbolic din partea Apusului. Dar bătălia navală de la Lepanto, care încredința și Apusul că expansiunea otomană poate fi îngrădită, îi permitea totuși contextul în care să își adune forțe și alianțe, încât să înfăptuiască prima unire a tuturor românilor.

Aproape un secol mai târziu, turcii asediau Viena. În acel iureș continental, fără a mai fi nevoiți să își pârjolească singuri satele în calea invaziei, pe tronul țărilor Române, în locul conducătorilor de oști, faimoși pentru bătăliile lor, urcă alții faimoși pentru ce izbuteau să construiască. Șerban Cantacuzino, descendent al unei dinastii bizantine, tipărea la București aproape în același timp prima traducere integrală a Bibliei. Era urmat imediat de Constantin Brâncoveanu. Care, înainte de a deveni martir al creștinătății, patrona apariția propriului stil arhitectonic, finanța mănăstiri cu tipografii în toate țările române, extinzându-și influența inclusiv în pașalâcul unguresc, care devenise Transilvania.

Un imperiu rival se ridicae la Răsărit, cel al rușilor, una din cauzele care probabil l-au făcut pe sultan să reacționeze atât de brutal în suspiciunea lui. Va profita de această împrejurare Dimitrie Cantemir, domnitor cu o erudiție neegalată în istorie între capetele încoronate ale Europei. Și el își va derula propriul program cultural în Moldova, încercând o echilibristică periculoasă între imperii. Iar în cele din urmă va și fugi din calea mazilirii, la curtea de la Sankt Petersburg, unde va aduce suflul occidentalizării și europenizării în palatul și în mintea țarului.

Și inflamați de asemenea idei, care le dădeau o misiune civilizatoare, de „a treia romă”, poate că mujicii ne-ar fi înghițit cu totul, de n-ar fi fost mai ocupați să respingă campania lui Napoleon.

În Europa de Apus, puterea papală și marile monarhii de drept divin primesc opoziția, la început ocultă, a ideilor iluministe și a francmasoneriei. Răspunsul lor practic la răsturnarea acestor mari puteri imperiale a fost apariția statului național. Spre norocul nostru, fiii de boieri, pământeni și fanarioți, sunt trimiși să învețe carte în universitățile Europei tocmai în mijlocul acestui război surd și prelungit. Așa se face că învățații Școlii Ardelene se întorc din Europa redescoperindu-și mândria latinității lor, cu care să răspundă proiectului de maghiarizare agresivă, derulat de imperiul austro-ungar. Iar pașoptiștii de peste Carpați se întorc mai apoi cu idei încă și mai mărețe: ruperea de sub dominația unui imperiu turcesc anacronic și reunirea provinciilor istorice românești, după înfăptuirea unui program de educație la nivel național. Să nu scăpăm din vedere că până și aceste idei progresiste, aparent pașnice, veneau ca urmare a unui conflict. Și că fără acea luptă de idei și interese, maghiarizarea ar fi curs neabătută, ca și vlăguirea, dacă nu și turcirea provinciilor exploatate în regim colonial.

Spre norocul nostru, acest progresism pozitiv era deja la modă în intelighentsia rusă, care va patrona, printr-un Kiseleff, tranziția noastră spre modernitate. Occidentalizarea ne venea de unde nici cu gândul nu gândești. Ba mai mult, ne salvam și ființa creștină cu ajutorul ideilor patriotice ieșite din ostilitatea față de catolicism a iluminiștilor.

Războaiele dintre ruși și turci ne-au permis să ne câștigăm independența și să ne întregim teritoriul de fiecare dată. E drept că era să dispărem cu totul, pe model polonez, în cele două războaie, dar prăbușirea concomitentă a țarismului, a dualismului habsburgic și a sultanului, ne-a dat ocazia greu și de visat, pe care o sărbătorim acum, la centenarul Marii Uniri.

Până și când se credea că vom fi căzut pe vecie în hotarul de dincoace de Zidul Berlinului, sub gheara Marelui Urs, iată că tot s-a ivit un context de speculat. Contextul pe care s-a ridicat abilul Ceaușescu a fost ascensiunea Chinei, ca pol rival de putere în interiorul blocului sovietic. Jucând deschis rolul de rebel al lagărului comunist, Ceaușescu a reușit pentru mai bine de un deceniu să fie luat în brațe de întreg Occidentul, fără însă a părăsi incinta, cum spune bancul. Plimbat în caleașcă de regina Angliei, dus la Disneyland de președintele Americii, Nea Nicu al nostru juca în stil mare cartea nebunului incontrolabil și a zurbagiului cu viziune. Pe această rupere din îmbrățișarea prea strânsă a rușilor, s-a petrecut mica independență a comuniștilor români dar, mai important, un mare elan de industrializare a țării. Programul a eșuat – din varii motive, pe care nu le mai reluăm acum, dar avântul și speranța anilor 60-70, nu trebuie uitați ca opțiune, chiar dacă au fost încadrații între terifianții ani 50 și întunecații ani 80.

Mai poate repeta acum România isprava de a se extrage dintr-un sistem colonial, care o stoarce de orice vlagă și speranță, pentru a recupera entuziasmul reconstrucției și al reușitei? Se mai poate salva de la totala spălare a creierului și reprogramare a societății după un program ideologic scris în altă parte? Se mai poate, dar are nevoie de lideri, care să fi păstrat undeva în clandestinitate un autentic sentiment patriotic. Și care să fie chiar capabili de jertfă.

Despre cum arată acum contextul zilei… în episodul următor.

Pe vremuri, tinerii care vroiau să schimbe lumea și nu știau cum, erau socialiști. Astăzi, același tip de om e împins de radicalismul vârstei spre libertarianism. Un fel de marxism răsturnat, la fel de materialist, radical și avid de puritatea unei lumi utopice. Și Marx și libertarienii visează la același proiect global, anarhic, al unei societăți fără granițe, organizată rațional, în care vechile credințe vor dispărea ca simple superstiții, iar statul va fi abolit pe veci.

E drept că Marx avea și un plan intermediar, pe care s-a concentrat Lenin cu pasiune, anume instaurarea dictaturii proletariatului. Etapa de tranziție, în timpul căreia statul trebuia să se întărească până la controlul total al proprietății și societății, nu avea decât rolul de a zdrobi mai eficient nedreptățile și rezistența lumii vechi, spre a face loc societății fără clase, fără diviziune a muncii, în care munca devenea o plăcere, nu o corvoadă. Până atunci, muncitorii trebuiau să strângă din dinți pentru îndeplinirea planurilor cincinale și să renunțe la deliciile decadenței capitaliste. Această scurtă etapă de efort colectiv a fost întreruptă brusc, după doar 45, respectiv 70 de ani de tranziție, de contra-revoluțiile de stradă sau de palat, izbucnite în țările respective, din nerăbdarea elementelor reacționare. Atâta amar de efort s-a dus pe apa sâmbetei, fără a mai putea vedea mijind zorii bunăstării comuniste.

Și comuniștii din est sunt mai resemnați, oarecum lămuriți de efectele experimentului. Dar comuniștii din vest nu dau semne de descurajare, dimpotrivă, îi acuză de proastă aplicare pe frații lor estici, ba mai acuză (cam rasist) și fibra proastă a națiilor răsăritene. Pentru Chomsky și alți „visători” pe pielea altora, stalinismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. N-a reușit, pentru că au lipsit unele ingrediente, toate țările în care n-a mers nu demonstrează nimic. Costul uman e neglijabil, etc.

Simt că vine vremea când și libertarienii vor zice la fel despre capitalism. Că ideea era bună, dar aplicarea a lăsat de dorit. N-a fost capitalism, a fost cronnism. Corupere a sistemului de către cei puși să îl aplice. Ceea ce e adevărat. Doar că e fix aceeași logică luată în brațe de negaționiștii efectelor comunismului. Sigur că în clipa de față nu mai avem piață liberă, ci sisteme distorsionate de tipărirea banilor fără acoperire, de producția falsei bogății și distribuția ei în mod preferențial, discreționar. Jocul e trucat de corupție și fără șanse pentru clasa de mijloc, pentru cei care muncesc și economisesc, pentru cei care se aventurează să întreprindă ceva. Capitalismul de tip cazinou, speculativ cu protecție de la aranjorii sistemului, cel care trebuia să furnizeze doar capital pentru dezvoltarea producției, a devenit covârșitor. Pariurile despre ce se va cumpăra și se va vinde depășesc cu mult în magnitudine ce se produce în mod efectiv. Și aici intervine marea problemă sistemică a capitalismului.

E la fel cu un lacăt foarte bun, care ne-a ținut la adăpost avuția multă vreme, dar căruia cineva i-a aflat combinația. Producătorul lacătului nu e moral vinovat ca hoțul, dar concluzia cumpărătorului, care are nevoie de o încuietoare, e că produsul are o hibă majoră și nu mai poate servi scopul pentru care a fost produs și achiziționat. A nega starea de fapt și necesitatea de a găsi o reparație, spunând doar „lacătul e foarte bun, goniți hoții din preajma lui și ușa va rămâne ferecată” – este exact situația în care se găsesc actualmente libertarienii.

Cazul României e grăitor. De aproape 30 de ani ea se află în tranziție, de la comunism la capitalism. Nici comunismul nu fusese pur, nici capitalismul în care am ajuns nu dă semne de puritate, dar direcția liberalizării nu poate fi negată. Ambele tranziții (și înainte și înapoi) au fost făcute de indivizi nocivi, din pepiniera de activiști ariviști, drumul a fost sinuos, cu episoade de stagnare și avânt. Dar aproape 30 de ani sunt mai mult decât a „domnit” Nicolae Ceaușescu, e drept, încă mai puțin decât cei 45 de ani de comunism. După cum e la fel de drept că e mai ușor să spargi o vază decât să pui cioburile la loc și nu prea știm dacă din comunism se poate vindeca total vreo societate.

Aflu azi de jelania unui faimos apostol al libertarianismului de pe Dâmbovița, că îi pleacă prietenii, că se depopulează țara sub povara „capitalismului de extracție”, că a sărăcit românul. O grijă inedită pentru unii care pun bilanțul contabil peste orice fleacuri sufletești. Nu mai spun că respectivul e și consilier luminător al unui și mai faimos politician. Unul dintre mulții, care au condus țara prin tunelul tranziției spre luminița promisă. Or fi fost ei foști comuniști, cei care au gestionat catastrofal tranziția, dar nici nu se pot nega privatizările, liberalizările de prețuri, deschiderile piețelor pentru achiziții, investiții, concesionările exploatărilor petroliere, miniere, ale apelor minerale, forestiere, agricole, retragerea graduală a statului din aproape toate domeniile economiei, rărirea ochiurilor plasei de protecție socială.

Nota bene: libertarienii de care zic sunt, cum scrie la carte, anti-naționaliști. Cred în cetățeanul planetei pământ. Atunci de ce dramatizează atât de tare plecarea unuia spre alte meleaguri, din moment ce au tot susținut de trei decenii că identitățile sunt inventate, că te muți acolo unde sunt oportunitățile și fiscalitatea mai atractivă, după cum aduci investitori și angajați de oriunde, ca să îți îndeplinești planul de profitabilitate!? Dacă le spui că ar trebui o protecție a elementului național, că ar trebui să ne păzim de așa zișii refugiați, zic că ești un retrograd, care se crede buricul pământului, că nașterea e o întâmplare a hazardului. Dar când viața îi împinge în altă parte, li se pare o nedreptate cosmică și un semnal de alarmă.

De ce s-ar lamenta că e depopulată țara și că oameni buni sunt împinși pe drumul bejeniei, unii care au râs de îngrijorarea vânzării pământului României, spunând că e o prostie, că vrei să dezavantajezi proprietarul, care obține un preț mai bun și că oricum cumpărătorul nu pleacă cu terenul în spate? E o surpriză să vezi îngrijorat de scăderea puterii de cumpărare, care face să falimenteze micile afaceri, pe unii care n-au văzut nicio problemă în acaparare rețelelor de utilități de către state străine, nici în competiția neloială făcută de marile lanțuri de comerț, evazioniste prin firme off-shore. De fiecare dată au spus că astea sunt benefice, că avem nevoie de tehnologia și capitalul străin, că nu există domenii strategice de apărat.

Observați și că au inventat formula „capitalism de extracție”. Exact ce spuneam mai sus – e din aceeași clasă cu „capitalismul de stat” al lui Stalin. De extracție, într-adevăr, dar în beneficiul cui? În beneficiul politrucilor locali, cu vile, care ne tot sunt vânturate spre incitare? Da, și al lor, fără discuție, că politicienii au averi exagerate, făcute din participarea la jaf. Nu-i scuză nimeni. Dar jaful s-a făcut în beneficiul capitalului străin internațional și cu supervizarea puterilor coloniale din statele admirate. Marii tartori ai politicii românești și-au umplut conturile, au dat ocol globului în excursii de lux și se lăfăie în vile cu domenii de vânătoare. Dar chiar și aceste averi sunt doar vârful icebergului. Politicienii români nu au luat acasă sau pe persoană fizică zăcămintele de gaze naturale din Marea Neagră, pădurile tăiate de austrieci, hidrocentralele vămuite de băieții deștepți, n-au luat acasă sistemul bancar sau comerțul cu amănuntul. E normal să fii furios pe ei, dar nu uita pentru cine au prestat și cine i-a ținut în poziții de putere prin sistemul de control al binomului.

Așadar, omul nou cosmopolit ia drumul bejeniei. Și merge dacă nu în Paradisul capitalist, măcar într-o țară mult mai capitalistă și mai cosmopolită. Că presupun că nu pleacă în Rusia, Coreea de Nord sau Moldova. Și să vezi atunci surpriză. Că de unde s-a plâns că aici nu îl lasă statul să acumuleze capital, acolo va putea acumula o brumă, dar bruma aia va fi la fel de irelevantă pentru a obține un trai independent. De cumpărat o casă într-o mare capitală a lumii nici nu poate fi vorba, date fiind prețurile umflate dincolo de delir de speculatorii imobiliari – alt deliciu al pieței. Dar nu-i nimic, te restrângi, trăiești la comun cu alți internaționaliști, cu Ahmed, Kwame și Pedro sau alți occidentali abia convertiți ca tine la visul american, englezesc, francez, german.

Să ne amintim că, văzută de foarte departe prin ocheanul mercantil, o țară e doar un rezervor de resurse. Adică e o țară doar pentru cei care o au în inimă, pentru cei care fac planuri de departe, cu harta și creionul în mână, o țară poate fi niște sonde cu petrol, niște mine de ceva, o așezare strategică pe țărmul unei mări.

Cu acestea în minte, începe abia zilele acestea să ni se deslușească mizele zbuciumului în care trăim de niște ani deja. Nimic n-a fost întâmplător, totul a fost un haos organizat în detaliu.

Dragnea a fost necesar, ca personaj șantajabil, dispus la orice târg, tras cu sfori de servicii și amenințat a fi scăpat din mână de ele, într-o celulă rece mulți ani de zile.

Koveși a fost necesară cu ambițiile ei de mărire și putere, cu dependența ei de securiști locali și de șefii neoficiali din centrala CIA, pentru a putea semăna teroarea în politicieni și posibilii lor finanțatori locali.

Klaus a fost necesar, cu mediocritatea lui, dispusă cinic la orice aranjament, care să-l scoată la suprafață și să îi asigure un stil de viață, mai bine zis un huzur nesperat.

Toți aceștia și mulți, mulți alții au fost necesari ca să mențină agitația, perdelele de fum și o populație dezbinată și epuizată, îndârjită în apărarea lor sau în ura față de ei. Despre ei și disputele lor s-a vorbit fără încetare, pentru ei s-au făcut mitinguri-mamut și manifestații maraton.

La adăpostul gălăgiei lor, aflăm zi de zi, despre câte o nouă sfâșiere a suveranității și o nouă despuiere de resurse a țării. Nota bene: despre acestea aflăm mereu peste noapte, cu titlul „s-a votat în Senat”, „s-a adoptat tacit în Camera Deputaților”. Fără mitinguri, fără ONG-uri, fără protestatari în plen, fără parlamentari care fac live cu telefonul.

Aflăm așadar că avem niște bogății uriașe de hidrocarburi în Marea Neagră. Însemnate la nivelul Europei, îndeajuns încât să facă și din unele țări vecine din dependente de ruși în independente energetic. Dar aflăm aproape concomitent și că nu le mai avem. Că parcelele s-au dat deja, că nu le are țara, le au companii din Austria și Statele Unite. Când le-au achiziționat și cât am câștigat pe dreptul de folosire!? Nu ni se spune. Că acum se mai discută doar detaliile: cât de puțin să ne dea și nouă, frimituri, procente din maxim o cifră, contracte fixe pe 30 de ani, indiferent cât se devalorizează monedele sau cum fluctuează cotațiile internaționale.

Presa ticăloșită nu vorbește decât din unghiul interesului american (pardon, al mediului de afaceri) sau din cel rusesc (să nu se mai facă nimic).

Tot peste noapte am aflat și de ploconul pregătit consultanților israelieni, pentru lobby-ul internațional, de dragul căruia aceiași politicieni șantajați au dat și susținerea noastră la ONU și părți din mari regii ale statului, într-un holding numit în bătaie de joc Fond Suveran.

Aflăm și despre legi anti-românești, care aduc limbile minorităților mici și mari pe picior de egalitate cu limba de stat în instituții publice. De noi legi ale cenzurii istoriografiei și liberei exprimări. Șurub cu șurub se strânge pentru deznaționalizarea noastră, pentru menținerea unei stări de umilință, a unui complex de inferioritate tipic tuturor popoarelor din colonii față de marele popor dominant și civilizator.

Exploatarea cât mai ieftină, fără crâcneli, a acestor resurse a fost însăși miza atacului împotriva românismului și a propulsării unor personaje odioase, mobilate modest, dar roase de ambiții și venalități. Rostul lor e același ca al elitei noastre internaționaliste. La fel cum rostul șeicilor saudiți e să fie siguri să petrolul pompează pe conductă.

Pentru vechea generație, a lui Iliescu, proprietatea privată era „un moft”. Pentru noua generație, independența e tot un moft. Desigur, urmașii bătrânilor comuniști nu mai gândesc așa, pentru că între timp au acumulat ceva proprietate privată ei înșiși.  Noua generație, care se avântă acum în discuții politice, e convinsă că integrarea într-un spațiu globalizat, că o fi o confederație europeană sau un imperiu american nu contează, e benefică în sine. Într-atât de bună, încât de dragul ei merită să închizi ochii la orice acumulare de putere care scapă controlului popular, atâta timp cât acel pol de putere ne duce „într-acolo”. Acestor tehnocrați binevoitori ai puterii sunt dispuși să le sacrifice inclusiv libertăți individuale și drepturi cetățenești. Scris cu litere mici ca în contractele bancare, e detaliul că această concesie un e doar până vom fi trecuți puntea imaginară spre abundența Occidentului, ci pentru totdeauna.

 

Vedeți dumneavoastră, în dictaturi și în teritorii dependente, cetățenii nu prea fac politică. În esență, acesta era și conținutul pactului nescris ce a permis stabilitatea pe zeci de ani a regimurilor dictatoriale comuniste, după încetarea represiunii violente masive: cetățenii nu vor mai fi arestați, duși în lagăre sau uciși, atâta timp cât se abțin de la a face în vreun fel politică. Puteai fi inginer, doctor, profesor, să îți urmezi studiile și cariera fără să intri în coliziune cu statul. Ba chiar și preot, deci să ai explicit o altă convingere decât ideologia oficială. Dar să nu critici regimul, să nu lansezi petiții, să nu chemi oamenii la adunări, să nu convingi alți indivizi să protesteze, să nu dai o interpretare proprie istoriei, să nu ceri lucruri administrației ș.a.m.d.

E o situație spre care ne îndreptăm în aplauzele entuziaste ale tinerilor frumoși și din ce în ce mai puțin liberi. Lor nu li se pare nimic în neregulă că noua Securitate se pune la dispoziția unor puteri străine, că orchestrează un plan elaborat de preluare a controlului în societate, prin rețele de procurori și judecători, că are politicieni controlați la modul cel mai evident. Că inclusiv cei cu care aparent se luptă, fac numiri de miniștri și prim-miniștri cu legături certe cu acest sistem ocult. Nu li se pare nimic suspect în existența unui grup format din capi ai SRI, politicieni și magistrați, care se adună acasă la un prezumtiv infractor, unde coordonează felul în care sondajele de la ieșirea de la urne sunt difuzate la televiziuni, cum sunt colectate informațiile despre votul din secții de votare din ambasade. Că poate încearcă să trucheze scorul electoral, dar în mod cert caută febril să își pregătească viitorul în carieră după rezultatul alegerilor. Și că, urmare a acelei întâlniri chipurile private, dintre politicienii prezenți în sufragerie se aleg câțiva, care peste câteva zile înființau un partid balama, cu ajutorul căruia se înclina balanța guvernării către o anumită parte. Că același grup de putere intervenea pentru preluarea ostilă de televiziuni de la un mogul la altul și pentru finanțarea altor posturi de televiziune prin donații de voie de nevoie de la afaceriști din mari dosare de corupție.

 

Sunt doar simple trăsături ale confiscării statului de către un grup, ce acționează sub coordonarea serviciilor secrete americane, punând așadar România în poziție de vasalitate. Pentru cei din grup, calculul e simplu: preluarea puterii în schimbul trădării. Pentru cei care le aprobă prin tăcere abuzul, calculul e cam defectuos în opinia mea. Pentru că dacă renunți la primatul votului și la independența de stat, e o iluzie că vei mai fi lăsat să faci politică după ce transferul se va realiza total. Indiferent că e instituită în numele anti-corupției, al drepturilor omului sau democrației, o juntă a generalilor SRI e tot o juntă cu nimic mai brează decât regimurile militarizate de prin Pakistan sau America Latină. Mai devreme sau mai târziu, economia centralizată de firme protejate ale sistemului, căpușată de multinaționale, pentru care pledează ambasadori, va fi la fel de ineficientă ca orice antrepriză de stat. Dacă puterea se mută de facto din Parlament în Servicii și magistratură, indivizii venali, cei lacomi de bani și influență, se vor muta din partide în structurile de forță. Îi vom lichida din Parlament cu dosare aprobate de generali, dar își vor lua uniforme de colonei și generali ei înșiși. Diferența e că atunci când grosul corupției va fi în servicii și nu în Parlament, nu îi vom putea schimba prin vot, pentru că de facto nu vom mai face politică. Formal, desigur, vom mai vota, dar nu va conta.

 

În mod surprinzător, în decursul vieții mele, probabil gradul cel mai mare de libertate pentru societate s-a înregistrat în zbuciumații ani 90. Cine ar fi crezut? Dar nu pentru că Iliescu ar fi crezut sincer în democrație și libertăți civile. Ci pentru că sistemul era în transformare, instituțiile de forță erau nesigure, viitorul era imprevizibil și controlul nu era pus la punct. Era, desigur, și amintirea prea recentă a dictaturii abia răsturnate. Legi privind delictele de opinie erau de negândit în anii 90, dar sunt acceptate ca „intrare în rândul lumii” de generația actuală de tineri ușor de ofensat. Economic, situația era un haos, inflația galopantă și de 300% pe an rodea orice agoniseală, dar posibilitatea de a întreprinde ceva independent cu mijloace puține exista încă. Nu generozitatea sau convingerile regimului ne dădeau mai multă libertate, ci incompetența lui.

Ni se livrează din când în când știri despre „românii din diaspora” care chipurile protestează pentru cutare și cutare lucru. Se face un mare miting la București și ni se spune că aceleași cauze au fost susținute și de românii din Londra, Paris, Madrid. Evident, e o manipulare de doi bani, pentru că nu ni se arată mereu decât maxim câteva zeci de persoane adunate pe o stradă din respectivele metropole. De cele mai multe ori e vorba de studenți, copii merituoși sau copii de bani gata. Sau adulți cu profesii bune, care își permit luxul de a participa la astfel de socializări simbolice. Măcar dacă ar fi aceștia reprezentativi pentru emigrația românească! Ce bine ar fi! În realitate, ce se întâmplă cu cele 3 milioane de români aflați în străinătate cu ocazia acestor proteste trâmbițate? Păi ce să se întâmple, ei sunt la muncă pe șantirerele și ogoarele țării de adopție, spală, sapă, cară 9-12 ore pe zi, aleargă să supraviețuiască. Abia dacă deschid un site al unui ziar să se informeze vag despre orice subiect de acasă sau de unde se află. Pe scurt, ei nu fac politică. Și știți de ce nu fac politică? Pentru că sistemul e atât de bine pus la punct, încât îi stoarce de toată energia și le oferă suficiente forme de consum, ca să îi determine să alerge să acumuleze mai mult. Nici ei, nici colegii lor străini nu fac politică, pentru că viața nu le mai îngăduie.

Și în țările respective, mult admirate, politica (și literatura) sunt monopolul unei pături subțiri, ce își permite luxul de a se preocupa de alte lucruri decât de traiul de zi cu zi. Pentru toți ceilalți, opiniile politice vin prefabricate de-a gata în idei simple, consumate în regim fast-food, uneori în izbucniri de emoție colectivă bine controlată.

Le dau, așadar, o veste proastă entuziaștilor TFL-iști. Lumea spre care aleargă e una mult mai controlată decât cea de care fug. S-or entuziasma ei acum să facă politică pentru prima dată, dar cam asta va fi și ultima, pentru că odată înscăunat regimul fără contrapondere și fără feed-back electoral, șurubul se va strânge tot mai mult.

S-a spart buboiul! Unul după altul, inși din interior au descris în amănunt sistemul care ține captivă țara și a predat-o fedeleș noilor proprietari străini. Disperați, nenumărații lătrăi ai sistemului arată spre credibilitatea scăzută a celor care fac dezvăluirile. Dar nu asta e esențialul, că sunt ei pătați, ci realitatea care se deslușește din depozițiile lor. La fel, era irelevant pe vremuri că neamul lui Bercea avea zero credibilitate, la fel și postul părtinitor care îi difuza și folosea. Ce conta era ce spuneau ei despre fratele președintelui. Nici acum nu are importanță că dezvăluirile vin de la indivizi cu dosare penale, de la securiști, de la politicieni șpăgari îmbogățiți. Contează dacă ei puteau afla acele lucruri despre practicile autorităților, dacă e plauzibil ca ei să fi aflat lucrurile pe care le spun. Și e! Că-i cheamă Dragomir, Ghiță, Bica, Udrea sau Izaura Bercea e totuna.

Apusul tace complice

Ce contează e că informațiile au ajuns la cine are urechi de auzit. E un moment similar cu publicarea Arhipelagului Gulag de către Soljenițin în Vest. Acum nimeni nu mai poate spune că nu știa ce se petrece în spatele cortinei de fier. Informările acestea au ajus cu siguranță și la agenții de intelligence ai Americii și ai Europei, în caz că le-a fost vreodată străină adevărata natură a sistemului românesc. Deocamdată, occidentul tace prudent – îndărătul pocinogului din curtea aliatului cel mai obedient, își exersează unele critici mai curând pe imperfecțiunile de formă ale neastâmpăraților din Polonia și Ungaria. Am devenit ceva gen Arabia Saudită la scară mai mică: o colonie prea prețioasă să te mai uiți la detalii gen democrație și drepturile omului.

Au rămas asadar, doar cateva categorii de oameni:

  • 1) galeriile de pe internet și TV

E masa mare a publicului ușor de prostit, care fuge după fentă – ei se distrează copios despicând în patru bătaia dintre doi politicieni irelevanți, daca Palada și Goțiu s-au păruit. Sunt așa zișii cetățeni implicați, care nu își dau seama de propria lor prostie și fac mai mult rău prin zumzetul produs. Sunt prostovanii care consumă așa zisa presă quality mincinoasă, dar au aceeași bășcălie tâmpă ca ultimul consumator de tabloid. Dacă nu o mușcau p-asta cu bătaia, li s-ar fi livrat altceva de rumegat în turmă: un divorț, o ceartă între chiloțărese, un scandal pe moștenirea unui mort celebru.

  • 2) lichelele influente

E gașca largă a lichelelor, răspândacii sistemelor din țară și străinătate. Căci serviciile lor se oferă oricui plătește, la ei totul e de vânzare, uneori o fac și gratis, doar să se mențină în atenție. Nu sunt neapărat mai buni ca turma din prima categorie, dar sunt la butoane. Pun umărul conștient la diversiuni. Nu sunt sistemul, adică nu ei scriu partitura, dar au contribuția lor la ticăloșia mare, sunt și ei influenceri în micile lor cercuri, de care sunt mândri tare. Acestea sunt jigodiile oportuniste, fac paradă de principii, dar au totul de vanzare. Bâzâie teme false, manipulări subtile, îi țin captivi pe gură-cască, cei implicați benevol din prima categorie.

  • 3) poporul somnolent

Spre ghinionul lor, mai există și o a treia categorie. Să îi spunem poporul vegetal. (cum i-a zis Ana Blandiana) Spre neșansa celor de la punctul 2, aceștia sunt cei mai mulți. Atât de mulți, încât de fiecare dată cei de la 1 și 2 au un șoc atunci când se urnesc, fie și parțial, spre urne sau spre altceva. Se întâmplă rar, de obicei, alegerile sunt rezolvate de sistem doar cu categoriile 1 și 2. De asemenea, spre dezamagirea celor de la punctul 1, care îi disprețuiesc pe cei tăcuți, îi cred mai slab înzestrați doar pentru caă nu iau parte la sporovăiala genului de telespectator, care pune mâna pe telefon și sună în direct.

imposibila evadare

Suntem intr-o situație aproape fără ieșire. Sincer, nu știu cum se poate evada din strânsoarea în care am fost băgați: un stat controlat de generali de securitate, cu acces nelimitat la resurse financiare, judiciare și legislative, în control asupra a tot ce înseamnă media. Un stat care astfel legat fedeles a fost livrat pachet unor structuri externe încă mai diabolic organizate, cu posibilități de control electronic și de manipulare nemaiîntâlnite în istoria lumii, dar și unor entități private, ajunse în premieră mult mai puternice decât statele naționale. Din așa ceva nu s-a eliberat nimeni vreodată, nici eu nu am vreo soluție de sugerat, mai cu seamă că în afara lagărului occidental în care am izbutit să ne băgăm sunt pușcării încă mai sinistre ale altor popoare.

DAR dacă nu găseam ceva pozitiv de spus aș fi preferat să tac. Ei bine, categoria de la punctul 3 e pentru mine sursa de optimism. Dacă va veni vreodată o schimbare, din acea a treia categorie va veni. De la cei care știu, dar știu că n-au nicio putere să facă ceva. De la cei care nu știu, nu se bagă, dar simt. Credeți-mă, poporul somnolent și profund s-a prins. E un dispreț vecin cu lehamitea, pe care îl au acum oamenii de rând, neinteresați de politică, atât pentru gașca mare a sistemului cât și pentru pătații care fac dezvăluiri. Omul de jos știe că e vorba de hoți, nu mai crede basmul cu anticorupția cu zâna Koveși, statul de drept, care curăță țara prin culegerea unul câte unul a corupților. Din crâmpee de dezvăluiri, valul minciunii poleite s-a ridicat. Avem tabloul sinistru în toată urâțenia lui: securitatea cea nouă scrie rechizitorii, elimină indivizi de pe scenă, dictează sentințe prin magistrați acoperiți, procurorii vorbesc în privat ca mardeiașii și se laudă că au băgat la beci pe unii doar pentru că i-au înjurat de mamă acum zece ani. Pentru că pot. Ambasadorii occidentali intervin pentru tartorii sistemului și fac pe față trafic de influență în biroul politicienilor. Politrucii locali le cumpără bunavoința cu șpăgi în contracte gigant de înarmare sau de infrastructură nerealizată. Magistrații cei viteji și securiștii cei puternici se întâlnesc acasă la politicieni corupți și pun bazele unor partidulețe, care intră în Parlament și la guvernare pe ușa din dos, dar țin în șah rezultatul alegerilor. Cine vorbește e arestat sau internat la nebuni.
Iată tabloul în toată sluțenia lui. Și omul de rând l-a înțeles prea bine și îi e scârbă, spre disperarea celor de la punctele 1 și 2. De remarcat și detaliul că milioanele de români din diaspora se încadrează masiv în punctul 3 (mult mai rar în 1) sunt neimplicați în gâlceava cotidiană nu din indiferență, ci dintr-un fler pe care ți-l dă distanța.

Tineți minte: de aici va veni și tsunamiul schimbării (în mai bine sau mai rău, dar va veni). Poporul de la punctul 3 s-a prins de farsa pusă în scenă de lichelele de la 2 și a învățat să ignore zgomotul de fond produs de punctul 1. De-asta nu mușcă galușca partidulețelor garofiță, create în laborator, nici cele cosmopolit-progresiste, nici cele fals naționaliste cu piept bombat. Cu prima ocazie când va apărea o mișcare sau cineva, care să încarneze acest dezgust, cineva care sa fie macar capabil să scoată din sărite categoriile 1 și 2, poporul se va aduna în spatele lui. Atunci cei din prima categorie nu vor înțelege nimic, se vor înfuria pe popor, că nu ascultă de deșteptăciunea lor proastă, îl vor disprețui ca de obicei. Dar cei de la punctul 2 vor simți că le fuge pământul de sub picioare.

Se spune că o insultă dezvăluie mai mult despre cel care o adresează, decât despre destinatar. Și protestele împotriva guvernului spun mai multe despre generația fulgilor de zăpadă, decât despre putere. Așadar, într-o ordine aproape aleatorie, câteva observații. Le-am numerotat să fie mai ușor de obiectat la ele și să le poată parcurge tinerimea mai lesne pe smartphone:

  1. E un semn bun că societatea românească găsește resurse pentru proteste masive nemotivate financiar. N-au existat cereri legate de salarii, beneficii sau impozite. Aparent, e o bătălie idealistă pentru principii și valori.
  2. A fost infirmată impresia de apatie generală, de dezinteres, la adăpostul cărora se pot face orice fel de matrapazlâcuri, care vor fi uitate sub agitația cotidiană. Aici strategii PSD au greșit grav, anticipând un protest fără priză la public, limitat doar la comunicate date de ONG-uri, discursuri în Parlament și câteva emisiuni fără audiență. N-a fost așa, micul aranjament cu ajustarea legilor în interes personal le-a bufnit în față și va avea urmări prelungite în timp pentru o întreagă nouă generație de votanți.
  3. Protestul-maraton acoperă în mod convenabil scandalul defecțiunii agentului Ghiță, bufnit în fața generalului Coldea. După toate aparențele, Ghiță făcea parte dintr-o nouă generație de miliardari creați de supra-structura ocultă a statului. Să le spunem „capitaliști 2.0”, a căror misiune era să absoarbă fonduri ale statului în vehicule private, care să fie apoi folosite pentru a perpetua puterea respectivelor structuri. Numărul acestor agenți de caviar e necunoscut, dar dintre misiunile încredințate lor ni se dezvăluie: eliminarea și înlocuirea capitaliștilor din prima generație, creați de garda veche din Securitate, cumpărarea de influență politică și mediatică.
  4. În această construcție, Codruța & Co au jucat rolul pe care l-a avut Ion Iliescu în tranziția primului deceniu. Unul a vegheat transferul de proprietate de la stat, către administratorii privați din fosta nomenclatură și aparatul represiv, echipa de acum veghează protector transferul de la autohtoni spre capitalul internațional. Abele personaje simbol au reușit să rămână în ochii vechilor feseniști și ai noilor progresiști drept „săraci și cinstiți”. Căci au vegheat transferul fără să își însușească un procent pentru sine, motivați doar de dorința de putere și popularitate. În ambele cazuri, e greu de spus în ce măsură au fost conștienți de procesul în care erau implicați, dacă au premeditat sau doar nu s-au putut opune unor transformări. Dar efectul acesta a fost. Dacă mitingul s-ar întinde până în primăvară, s-ar auzi și un „Codruța apare, soarele răsare!” ca-n 1990.
  5. Protestatarii nu au spirit justițiar real. Sunt încredințați că e în interesul lor să fie eliminați anumiți actori politici, și sunt de acord să accepte orice metodă pentru ca aceștia să fie “înfundați” și scoși din arenă. De asemenea, sunt dispuși să închidă ochii la fapte similare ale celor care se prezintă a juca în aceeași echipă cu ei.
  6. În același stil, nu își doresc să fie informați, ci să li se confirme punctul de vedere. Ar ieși în stradăa cu siguranță, dacă s-ar cenzura Hotnews, Digi sau dacă ar fi în pericol Mândruță, Guran sau Chirilă. Dar își doresc cu patimă să fie închise Antena 3 și Romania TV.
  7.  E o caracteristică mai largă a generației snowflake, aceea că prețuiesc mai mult egalitatea decât libertatea și că își doresc mai mult să nu fie ofensați decât să asculte păreri diverse.
  8. Fulgii de zăpadă socotesc pe bună dreptate drept propagandă un post TV care emite în linia unui partid, în special de la putere. Dar socotesc legitimă suprimarea acelui post prin intervenția unor companii, care să decidă pe criterii politice dar cu metodologie comercială, care posturi mai continuă să emită și care nu.
  9. Au fost crescuți în autodispreț – de fapt într-o glorificare a sinelui (o exceptionalitate, care merită totul) dar cu nenorocul de a înflori într-o comunitate cu istorie jenantă, apucături proaste și trăsături de batjocură. (Complet invers decât educația secolelor anterioare, care cultiva modestia și spiritul de sacrificiu.) Își iubesc stăpânii, atâta timp cât vin din țări cu nume sonor.
  10. Sunt încredințați că sunt parte dintr-o poveste de tip “visul american”, cu un succes spectaculos, care îi așteaptă după colț, dacă se străduiesc suficient. Nu găsesc deci nimic hilar într-un protest în care participă cot la cot un bancher internațional și un salariat a cărui viață e mâncată de orele suplimentare neplătite sau răsplătite cu un bonus, între planuri, target-uri și ședințe de impulsionare a motivației.
  11. Mare parte din participanți sunt persoane nepasionate de politică în majoritatea timpului, care de altfel se vor și plictisi curând de subiect. E cu atât mai interesant fenomenul de contagiune al revoltei, pe o temă destul de abstractă ca legislația penală și dreptul constituțional. Protestul a fost ținut cu strictețe într-o zonă vagă, pentru a prinde la categorii cât mai largi. Lucru cu totul ciudat pentru un protest atât de îndelungat și cu o asemenea efervescență online, nu s-a îmbunătățit cu alte cereri. E firesc ca oamenii să aibă și alte nemulțumiri, mai concrete și mai personale, de obicei, după un număr de zile survenea fie o radicalizare fie o elaborare ideologică sub forma unei proclamații în mai multe puncte. Dar pe toată desfășurarea, mișcarea și-a păstrat caracterul de protest controlat.
  12. Generația fulgilor e formată din apolitici. Consideră politica un joc murdar, dar vor să fie consultați în deciziile privind mersul societății. Cred că ideologia e complicată, sursă de conflict și confuzii, preferă soluții pragmatice aplicate de tehnocrați. Între cele două războaie, tinerii radicali au căutat diverse moduri de organizare, care să răspundă la criza capitalismului. Comuniștii au mizat pe o metodologie prezumată a fi științifică, bazată pe planificare. Fasciștii și legionarii, care trăiseră primul război mondial, au încercat să împrumute statului din organizarea militară. Tinerii de azi atribuie multinaționalelor, cu eficiența și expansiunea lor de neoprit, valențe similare. Managerul poartă pentru unii aura pe care omul de știință sau mareșalul o aveau pentru mentalul secolului XIX. Își doresc, prin urmare, o țară ca o corporație, condusă după regulile profitului, chit că asta are oarece dificultăți de armonizare cu ideea de democrație.
  13. E un tip de organizare, care întrunește aprobarea mai multor centre de putere, fiind în interesul și al Securității și al capitalului străin și al păturii subțiri care acționează ca o interfață între cele două. E întâmplător și modul ideal de a administra o colonie, vezi cazul Companiei Indiilor de Est. Asta explică și implicarea simultană a unor centre variate de influență, de la acoperiții Anacondei din SRI, la rețeaua Soroș, de la progresiști la neoconi, la agenții de publicitate implicate în gherilele de net inventate de Felix Tătaru și dezvoltate de Mihaela Nicola sau Sebastian Lăzăroiu.
  14. În mod greu de explicat, această vastă infrastructură mediatică nu s-a pus în mișcare la o turație similară cu ocazia recentelor alegeri. Nici măcar algoritmii Facebookului n-au părut ciupiți atunci. Ciudat, întrucât rezultatul era previzibil. Asta vine în susținerea impresiei că protestul e o reușită peste așteptări a încercării de a acoperi „accidentul” Ghiță din interiorul sistemului. (Desigur, nu e doar atât, asta explică cel mult partea de implicare a serviciilor. Parte care nu e de neglijat, dacă doar unul dintre ele are peste 30.000 de angajați, care pot opera conturi cu identități multiple în rețea.)
  15. Pentru masa mare de participanți de bună credință, dezamăgirea e o chestiune de timp. Mișcarea e atât de vag definită ideologic, dar atât de răspândită, încât e probabil că va gonfla cel puțin un personaj politic fără consistență, care să fie acceptat fără cercetări prea minuțioase, așa cum lungile proteste din anii 90, l-au ridicat în cele din urmă pe blândul Milică la statura de lider providențial. Deocamdată necunoscut numele lui. Cel mai probabil Dacian Cioloș va fi propulsat la șefia PNL, în locul unor tinere care au probleme în a-și ține socoteala anilor. Va crește în mod cert și nebuloasa politică numită USR, în ciuda căderilor de tensiune și a problemelor penale ale lui Nicușor Dan. Poate ridicând un lider ceva mai radical, de tip Goțiu.
  16. PSD nu are mecanisme de apărare în fața intereselor conducerii sale, care pot fi divergente cu ale organizației. Dar pentru mine nu e nicio surpriză că nu se găsesc oameni motivați de binele general în acest partid. Pentru cei din stradă, se pare ca e un șoc. Sistemul îl antrenează pe primarul din Iași, Mihai Chirică, pentru o preluare ostilă a partidului. Nu că partidul ar fi fost o clipă unul anti-sistem. PSD e placă turnantă, element de fundație în sistem, față de care activul său are doar neînțelegeri pasagere și rareori interese divergente.
  17. Modelul de societate pentru care suntem pregătiți e unul mai puțin liber și mai puțin democratic, dar într-un mod nu foarte evident. Generația snowflake reacționează violent când e contrazis curentul de opinie la care au aderat, de altfel destul de recent. Un banner în care era ironizat dublul standard al ANAF față de firmele românești și străine a fost rapid sfâșiat și cei care îl purtau, evacuați la unison din piață. Nu vreau să mă gândesc ce-ar fi pățit cineva care aducea vreo critică Laurei Koveși sau generalului retras în umbră, Coldea. La fel, oricine exprimă dubii e împroșcat cu invective. Se întâmplă atât cu adversari vechi ai „ciumei roșii”, bănuiți de ambiguitate, cât și cu vechi flașnete pesediste, care oricum erau de ani și ani pe piață, la fel de partizani și de vânduți, dar nu erau înecați în înjurături ca acum. E un fenomen cu care ne vom mai întâlni de acum înainte. După același model, vor urma lichidări și puneri la colț pentru diverse alte categorii de indezirabili pe calapod occidental: vor fi eliminate multe puncte de vedere sub pretextul că trebuie epurați rasiștii, homofobii, bigoții, sexiștii și așa mai departe. Lista de etichete va crește de la o zi la alta, pe măsură ce spațiul de liberă exprimare se va îngusta. Curând, și între români se va instala același tip de neîncredere rece, iar auto-cenzura va fi mai nemiloasă ca înainte de 89. Nimeni nu va mai spune ce gândește unui necunoscut întâlnit în tren, unui coleg, vecin și va avea mare grijă să nu deranjeze cu ceva ce scrie pe Facebook, ca să nu-și compromită CV-ul.
  18. Nevoia de acceptare mi se pare un motor esențial al implicării segmentului nepasionat de politică în proteste. E în special vorba de mari consumatori de internet și Facebook, sensibili la sentimentul general, pe care îl aproximează tocmai prin aceste instrumente.
  19. Un câștigător neașteptat și nemeritat al protestelor e și Klaus Iohannis, a cărui rapidă prăbușire părea de neoprit. Categoric, el nu poate fi suspectat de a fi orchestrat aceste mișcări, nici măcar propria lui reinventare și nici că va putea da măcar iluzia ca Băsescu, de a fi preluat pentru sine frâiele sistemului. Mi se confirmă impresia că în ciuda așteptărilor neamțul e un personaj caragialesc, anume Agamiță Dandanache, incompetentul apelpisit, dar cinic în a-și asigura chivernisirea alături de „coledzi”.
  20. Perdant categoric este PSD, care pornește de la o poziție dominantă și fără rival , care se putea așeza la o guvernare lungă, cu un președinte abulic, ce putea fi adormit până ar fi fost uitat de propriul lui electorat. Frica de pușcărie a liderului Dragnea și presiunea masei de primari, amenințați de dosarele (corecte sau exagerate) pentru orice document ar semna, au făcut ca într-o lună de zile, marele partid să treacă în defensivă, cu povara unei guvernări de care deocamdată ține cu dinții, dar de care s-ar putea să își dorească să scape mai repede, dacă sentimentul public se păstrează.
  21. Liderii PSD nu s-au dat în lături de la folosirea huliganilor din galeria lui Dinamo ca să discrediteze protestul, deci sunt, ca de obicei, în stare de orice mârșăvie. Profilul civilizat al participanților, mulți corporatiști fără înclinații violente, numărul mare și perspectiva ca incitatorii să fie înregistrați de SRI și închiși apoi au făcut ca protestul să nu sfârșească într-o nouă mineriadă.
  22. Sistemul a reușit să evite boicotul public exprimat prin prezența tot mai scăzută la urne, care putea genera o presiune pentru apariția unei mișcări reale de transformare. Acum au fost reluate vechile metode de fidelizare a adepților. Pentru Iohannis și așa zisa dreaptă, orice critică va fi amuțită ca venind de la „ciuma roșie”, cum pentru Băsescu nu putea veni decât de la moguli. Simetric, pentru votanții PSD, criticii vor fi băsiști sau alte versiuni actualizate. Orice partid nou ar apărea acum ar fi tratat ca o diversiune a părții adverse.
  23. Creativitatea manifestată în piață e departe de a fi una spontană. Stilul e destul de asemănător, multiplicat în mai multe variante. Dar mulțimea pare bucuroasă să citească inscripțiile cu laser de pe clădiri, să știe pentru ce protestează și când să aplaude. Au apărut și exemplele de plagiat din protestul din Maidanul ucrainean, cu aceleași lumini aprinse și steagul uriaș, detalii cât se poate de îngrijorătoare.

„Pereat mundus, fiat justitia!” era dictonul sub care intelectualii de la dreapta lui Băsescu cereau „dreptate până la capăt”, să fie jupuit Ponta de titlul ilegitim de dottore și mogulii de averi. Trepădușii pesediști ziceau că astea sunt mofturi, că e căutare de bască și important e ce face el ca prim-ministru, nu dacă a copiat în liceu. În mai multe cuvinte, spuneau ei: „nu ne pasă, bă!”, „la muncă, cu toți ăștia care ling hârtii și inspectează prin biblioteci, țara are nevoie de liniște!”.

Cum au ajuns „marile conștiințe” ale pseudo-dreptei să reacționeze peste câțiva ani la subiectul plagiat exact ca Lucian Bolcaș, Codrin Ștefănescu sau Bogdan Chireac, constituie o cădere mai zgomotoasă decât a lui Băsescu însuși. Căci nu-i de colo să ajungi de la Papahagi și Tapalagă direct la Liviu Pop, ca de la întrunirile cu greii continentului la Consiliul Europei, la ore în șir pe telefon la Crețuleasca și Ciutacu prin emisiuni.

Argumentele găștilor sunt interschimbabile: nu vreau să știu, contează ce face, e fals pentru că acuzatorul e rival politic sau e descalificat. Dezvăluirile au venit acum niște ani de la un cal breaz pe nume Mugur Ciuvică, pe care e până la un punct de înțeles să îl ignori. Nu și când produce dovezi palpabile, scanări de pagini copiate și tabele cu pasajele în paralel. Ca în materialul publicat pe www.grupul.ro, site momentan căzut (ori l-au răpus serviciile, ori popularitatea, ori n-a plătit Felix hostingul). Au urmat recent verdicte fără echivoc de la un grup specializat de universitari clujeni, pe plagiate.ro. În fine, mai târziu, cu scuze și strângeri de inimă, a venit și ancheta redutabilei ziariste Emilia Șercan, altfel gravitând undeva prin zona DNA și servicii, dar bine documentată și cu antecedente în demascarea altor plagiate din gruparea lui Gabriel Oprea. Deși i se caută scuze de tipul omisiuni și greșeli, sinteza de pe pressone.ro e fără echivoc: Koveși n-a făcut ceva diferit de Ponta, Oprea, Tobă, Udrea și doctorii făcuți pe bandă de instituții dubioase la Academia Națională de Informații și alte școli mai mult sau mai puțin militarizate.

Asemenea dezvăluiri, ale unor adevăruri care până la urmă ies la iveală, îi lasă în offside pe autoproclamații elitei culturale românești, care făceau mitinguri și valuri de proteste perfect justificate la Ponta, dar fie tac, fie sfidează în cazul Kovesi. Ce rezultă de aici e că nu avem o elită apărută pe criterii valorice, mai curând niște găști, care pozează în conștiințe civice atunci când grupul e în pericol sau are ceva de câștigat, dar tac sau fac gălăgie diversionistă când unul din gașcă e incomodat.

De fapt, căutând de virgule și ghilimele niște lucrări în care procurorii plagiază din inculpați și din avocații inculpaților pe care ei înșiși îi anchetează (situație de un absurd unic!), scăpăm din vedere ceva esențial. Că lucrările de doctorat ar trebui să fie o culme a unei activități de cercetare și descoperire, exemple de excelență academică, nefiind în cadrul universitar lucrări de mai mare prestigiu. Luând la puricat citate serbede din avocatul Mateuț și diverși moși Teacă de prin SRI și MApN despre bățul de chibrit și cum prezentul aduce noi provocări pentru organele de anchetă, uităm să ne întrebăm: cui folosesc toate aceste vrafuri de maculatură!? Să zicem că erau toate ghilimelele și notele de subsol și frazele rescrise cu alte cuvinte, nu chiar „copy paste”, cine ar fi avut ceva de învățat citind lucrările acestor promițători intelectuali români (căci asta ar trebui să fie un doctorand).

Și aici ajungem la o constatare dezolantă: scrierile de top ale unor generali cu patru stele, miniști, procurori generali și prim-miniștri nu diferă prea mult ca substanță cu scrierile din pușcărie ale infractorilor, care vor să scape mai iute acasă. Din cercetarea în materie de drept a lui Ponta nu afli mai multe decât din lucrarea despre Neagoe Basarab a lui Copos, lucrarea de economie a lui Voiculescu sau lucrările despre fotbal ale lui Gică Popescu sau Mihai Stoica. Nu diferă decât contextul în care au fost scrise: pentru a parveni prin impostură sau pentru a scăpa printr-o nouă fraudă. Ultimii, neputându-se împopoțona și cu un titlu academic la final. Mai gravă decât dispariția simțului etic al citării e dispariția simțului valoric, devalorizarea unor concepte.

adrian_papahagi1

aligica3

aligica2

aligica1

Dar intelectualul român nu se teme de ridicol, dacă simte că e pentru o cauză bună. De pildă, Dragoș Paul Aligică duce raționamentul mai departe și face nici mai mult nici mai puțin decât apologia terorismului politic. Spunând că nu îl interesează prin ce metode, e mulțumit dacă hoții sfârșesc în închisoare ca Voiculescu sau morți ca Patriciu, Aligică se exprimă ca un apologet legionar din anii 30-40. Căci dacă nu contează mijloacele și îi vrei morți pe adversari, nu văd de ce să te mai încurci cu procese și probatorii, un banal revolver ar putea rezolva mult mai rapid ce e de rezolvat.

Dar „binomul DNA-SRI” are nu doar acoperiți de lux, suporteri benevoli înflăcărați, ci și postaci numeroși. Care vor sări zicând: „aha, dai în fabrici și uzine, în anticorupție, faci jocurile mangafalei Ghiță și ale altora, cărora li s-a apropiat funia de par”. Dar pentru mine Ghiță nu e cine știe ce mister – e o creație a SRI, ajutat să facă foarte mulți bani din contracte dirijate de stat, care apoi a făcut pasul în luminile rampei, visând un rol de mogul păpușar. Un verdict în cazul său nu e o surpriză și va fi binemeritat. Pentru moment, însă, e mult mai utilă țării filosofia tulbure impusă de DNA, prin care hoții pot chiar să scape cu banii, dacă fac denunțuri ale unor fapte mai grave.

Plagiatul în sine nu e o faptă mai gravă decât furtul de miliarde. Dar a afla dacă persoana cea mai puternică din sistemul judiciar e sau nu coruptă, e o miză mai mare. E de mai mare interes public să știm dacă Laura Codruța Kovesi a conspirat cu Florian Coldea, cu Gabriel Oprea, Maior și Ghiță pentru a influența rezultatul alegerilor, de care depindeau inclusiv funcțiile celor menționați. Dacă au existat relații de prietenie între înalți demnitari, ofițeri și personaje atât de toxice. Dacă șefa DNA a făcut demersuri să își ascundă plagiatul sau a folosit o rețea de jurnaliști pentru a influența rezultatul alegerilor.

Căci într-un mod similar, nu ni s-a clarificat cât de vastă era rețeaua de acoperiți din presă și mai ales din mediul de afaceri. Am văzut cu unele dosare s-au subțiat, cum au dispărut mențiunile despre cercetările multinaționalelor, Bechtel, Lukoil, privatizarea Petrom, EADS, retrocedările, Alumil, și multe altele, în paralel cu multe reușite remarcabile ale DNA. Ar trebui să știm cât la sută din PIB reprezintă afacerile ofițerilor îmbogățiți de sistem, pe care sistemul îi împinge apoi să finanțeze televiziuni, partide și institute de sondare, pe care sistemul îi doboară la un moment dat sau doar îi condamnă cu suspendare, pentru a putea trage o concluzie dacă anticorupția e chiar asta sau reglare de conturi între găști și redimensionări ale sferelor de influență.

După ce ambasadorul american la Chișinău a dat de pământ cu aspirațiile unioniste ale moldovenilor, a urmat un moment de derută. Întâi tăcere, în special în rândurile progresiștilor și neoconilor autointitulați de dreapta. O lipsă de reacție la cel mai înalt nivel românesc, dar acolo tăcerea tălâmbă a devenit deja un brand (mă îndoiesc că Iohannis are măcar capacitatea de a înțelege când o declarație are semnificații istorice și când nu). O remarcabilă reacție fermă a venit de la Traian Băsescu, rebelul care bate cu pumnul în masa fostului său mare licurici. Apoi, o undă de speranță a străbătut intelighenția: poate că micuțul Pettit a vorbit de capul lui, e incompetent, să așteptăm să vedem dacă va fi retras de la post. (Între timp, omologul său de la București l-a confirmat, dovedind înainte să apuc să scriu această impresie, că e într-adevăr punctul de vedere al administrației.)

Cine speră însă că Pettit va fi tras de mânecă la Departamentul de Stat pentru depășirea de atribuții când a indicat încotro să se îndrepte țara din punct de vedere geopolitic, adică să își ia gândul de la reunificare, nu înțelege cum funcționează imperiile. Mai important, cine crede că opinia despre moldovenismul basarabenilor e o scăpare de cultură generală, nu s-a prins cum funcționează corectitudinea politică. Pentru că această opinie exprimată de un reprezentant imperial într-o provincie obscură din zona gri, e în perfectă concordanță cu ideologia de stat.

Având rădăcini marxiste, limbajul „progresist” are o natură pretins dialectică, în practică fiind un dublu limbaj. Pentru multe dintre popoare, neo-marxismul prescrie estomparea și chiar anularea identității. În numele toleranței, al integrării europene, al demitizării. Rețeta e propusă cu precădere majorităților, care trebuie să își cultive ambiguitățile, o stare permanentă de vină colectivă pentru abuzuri din trecut. Națiunilor mici, de la periferie, renunțarea la identitate le e impusă de la obraz, ca o formă de civilizare, de intrare în rând cu lumea bună.

Concomitent însă, marxismul cultural practică și o exacerbare a identității, pentru popoare alese și minorități ce trebuie încurajate prin „acțiuni afirmative”, cum sună limbajul său de lemn. Așa ne-am pricopsit cu discipline școlare și manuale despre literatura romilor, sublimă dar încă nedezvoltată. De același tratament favorabil beneficiază și zisele minorități sexuale, încurajate să își sărbătorească „diversitatea” prin evenimente și tradiții ad-hoc.

Mulți sunt induși în eroare să creadă că regionalismul e o mișcare la firul ierbii, care se opune forțelor globalizante. Dar fragmentarea statelor-națiune în unități prea mici pentru a supraviețui singure e limpede în interesul curentului globalist. Kosovo s-a bucurat de un adevărat răsfăț la nivel înalt (nu era o simplă provincie rebelă, mai era și un mic califat pe tărâm european), Catalunia, Scoția, Valonia, Padania beneficiază și ele de popularizare. De aceea privesc cu îngrijorare resursele alocate construirii unui brand multicultural independent pentru Transilvania.

În acest context, Moldova de Est, cu identitatea ei încropită pe hârtia pe care Ribbentrop și Molotov împărțeau România, Polonia, Finlanda și alți vecini nefericiți, s-ar putea califica la o nesperată loterie experimentală. Nu știu care sunt planurile hegemonice ale americanilor și rușilor, în ce o privesc, constat doar că situația ei e în perfectă concordanță cu linia oficială a Vestului. În logica marxismului cultural, identitatea românească e ceva ce trebuie subminat cu orice prilej, dar identitatea discutabilă moldovenească e de încurajat. Ba, cu noul statut dat de Pettit, acela de „stat multicultural”, cea mai săracă țărișoară din Europa poate deveni chiar vedetă. Măcar de le-ar fi pus Dumnezeu mâna în cap fraților noștri de peste Prut, dar mă îndoiesc că reprezentanții unchiului Sam au de gând să îi ofere ceva mai mult decât un tratament lingvistiv exoticei republici.

Update 1: Un lucru bun prilejuit de această declarație: deși se dă o lovitură năprasnică polului și așa dezorganizat și compromis al pro-europenilor moldoveni, e bine că se mai văd dintre pseudo-patrioții cu simbrie. Motivul pentru care „cei buni” vor pierde alegerile la Chișinău e simplu: ca și la București, atât americanii cât și serviciile românești au turnat bani (poate nu foarte mulți) în proptirea aceleiași specii de lichele cu apucături de slugă vicleană. Și la Chișinău și la București a fost prăsită aceeași pâclă oengistică de lideri de opinie și politicieni hrăpăreți. Chiar și neinformat și apatic, poporul totuși îi simte pe respectivii gușteri și îi disprețuiește chiar și când îi votează în silă.
Update 2: Un eveniment nefericit îmi dă dreptate să fi adus în discuție „brandul Transilvaniei” în articol. La ceva timp după ce l-am scris, ambasadorul american la București s-a pozat cvasi-oficial cu drapelul Ținutului Secuiesc și un grup de separatiști maghiari. E o acțiune de o gravitate extremă, care ar fi atras expulzarea, dacă era vorba de ambasadorul Ungariei (care acum are un pretext perfect să facă gesturi similare). Se vădește că vorbim de ideologie de stat în acest dublu standard: declararea ca „identitate construită” și „comunitate imaginată” a statului națiune, concomitent cu mângâierea pe creștet a regionalismului și teritoriilor separatiste. Rușii au Abhazia, Transnistria și Osetia, americanii au luat în brațe Kosovo și mai nou Secuimea.

Cum blogul meu e oricum muribund, din lipsa totală de timp pentru el, mă pomenesc scriind tot mai rar și despre subiecte morbide. Pe care n-aș fi vrut să le abordez deloc. Nu pentru că am acea angoasă a modernului în fața subiectului, care îl amuțește de spaimă. Modernul descreștinat are în moarte un tabu suprem, e subiectul de care nu vrea să audă, pentru că îi dă peste cap toate ecuațiile existenței, o vrea evacuată cât mai discret din discuție, ca pe ceva indecent. Sau compensează muțenia asta cu foarte mult sentimentalism, cu o emotivitate necunoscută omului ritualic.

Pentru acesta din urmă, moartea e un mister cutremurător, o taină deopotrivă, dar inserată dintotdeauna în rostul existenței. Creștinul e familiar cu moartea, fără să o iubească sau s-o dorească. O știe în diversele ei fațete, și fetidă, îngrozitoare, aducătoare de descompunere, dar și izbăvitoare, ca trecere spre veșnicie. Are o altă înțelegere a ei, pentru că înțelege diferit suferința și viața. Sau le pricepe diferit pe cele două, tocmai pentru că nu scoate moartea din ecuație.

Pot vorbi așadar despre moarte, în forma ei îmblânzită de înțelegerea creștină, dar îmi displace să vorbesc despre ea în forma concretă, deznădăjduitoare și obscenă în care te obligă să o percepi noua civilizație de tip audio-video. Acest tip de moarte „nefiltrată” e cu adevărat obscenă. E atât de diferită această idee de moarte, de pe ecranele televizoarelor și ale calculatoarelor, de ideea despre moarte la care ajunge omul îmbisericit, pe cât de diferită e literatura clasică pe tema iubirii, de pornografie. Teoretic, același subiect, practic, lumi diferite.

Ori tocmai moartea-obscenitate e combustibilul emoțiilor televizate și „socializate” virtual. Abia schematizată în acest mod grotesc, moartea devine o marfă, poate fi vândută spectatorului gol de idei, gol de credințe. Doar adusă la acest stadiu de cârlig emoțional, poate stârni reflexele condiționate, spaimele, sensibilitățile de suprafață. Moartea vulgară stoarce lacrimi, sperie, șochează, e marfa supremă pentru jurnalismul degradat și degradant, e breaking-news-ul suprem, „chestia serioasă” din fluxul neserios al divertismentului. Maeștrii abjecției pot face și din moarte divertisment, adică o formă de a scoate bietul om din ale lui, zguduindu-l emoțional, în timp ce o reporteriță întreabă părinții unui dispărut ce simt în acele momente.

O altă reporteriță, antenistă, își anunță pe Facebook satisfacția deplină că practică meseria cea mai plină de adrenalină din lume. Vin alții și o fac de râs că-i insensibilă să se bucure că are un subiect gras de transmis. Ca-n campanie, dacă cineva din tabăra opusă face o gafă, o îngroși și încerci să o faci cât mai mult cunoscută. În măruntul război mediatic între televiziuni, așa ocazie nu se ratează.

Apoi vin alții, care au războaie mai mari în curs. Vin apărătorii guvernării, care au și ei un cadavru-două de spălat – ba să ni-l arate pe Oprea la intervenție, care are de acoperit alt cadavru, din coloana oficială. Sau pe Ponta, care politic e un mort-viu, lipsit de credibilitate, dar care uite-l mișcă!, dă ordine, ține ședințe, ia măsuri. De cealaltă parte, oamenii „binomului”, susținători ai trecerii prin foc a clasei politice de către DNA, nu ratează ocazia și se roagă de o revoluție sub sloganul „corupția ucide”. Tot ce-i posibil, nu mă simt în stare să arăt cu degetul vinovații într-o grozăvie atât de mare, las asta în seama investigatorilor.

Pentru toți, morții sunt un pretext pentru continuarea răfuielilor personale. Și noi chiar suntem în al treilea război mondial, care a început de ceva vreme, doar că nu și pe teritoriul nostru. Ca și precedentele două, e un război ideologic, geostrategic, dar cu o mult mai mare încărcătură religioasă. Războiul însuși e doar ecoul acestor concepții în conflict, despre care nu am locul aici să vorbesc. Are deja și va avea cu mult mai multe victime decât această cumplită tragedie, doar că e total ignorat și destul de puțin înțeles.

Prin urmare, nu am fost surprins că s-a folosit intens această tragedie în bătălia dintre seculariști și credincioși. M-a uimit doar indecența și proporțiile la care s-a ajuns. Și m-a făcut să constat încă o dată câtă dreptate avea Eliade când semnala camuflarea religiosului în manifestările lumii secularizate. Așa cum spuneam, pentru creștin, moartea nu e finalul, e de înțeles cum poate fi minimizată în raport cu viața veșnică. Dar te-ai aștepta ca pentru un secularist, moartea să stârnească atitudini mai pioase. În fond, pentru un ateu, n-ar trebui să existe altceva de pus deasupra vieții de aici, în acord cu viziunea lui despre univers, totul se termină la finalul existenței, afirmativ, umaniștii necredincioși pun viața (concretă și finită) ca valoare supremă. Atunci te întrebi cât de religioasă și de ferventă e credința ateilor militanți, dacă și în preajma morții găsesc mai important să lovească în Biserică și în credințele altora? Mie asta mi se pare o atitudine ca un fel de martiriu pe dos. Martirul e creștinul suprem, capabil să renunțe la propria viață pentru o idee, încredințat de certitudinea vieții veșnice. Un ateu atât de îndârjit, încât să nu mai conteze pentru el viața și moartea, doar pentru a putea denunța falsitatea sau nocivitatea clericală, trebuie să aibă un grad similar de credință. Cu o precizare esențială: adepții sloganului „spitale nu catedrale” folosesc prilejul morții pentru a afirma o convingere, dar nu moartea proprie, ci a altora.

În ochii combatanților marelui război, cei uciși sunt victime utile. E logica oricărui război. Toți cei care pornesc războaie știu că vor fi victime, dar le consideră un preț demn de plătit pentru o cauză sau alta, evident, atâta vreme cât nu sunt ei înșiși pe lista respectivă. E posibil ca acei tineri de la concert să fi fost demult victime colaterale în acest război ce are pe lista obiectivelor schimbarea din temelii a concepțiilor și modului de viață al populațiilor cucerite. Presa are pe agendă de multă vreme promovarea demonismului și a ocultului, dar în forme soft, mai greu de recunoscut decât formele teribiliste adoptate de hard rock. Rockul e o revoltă legitimă și, până la un punct admirabilă, în fața unei societăți demne de dispreț, dar a fost de multă vreme „privatizat” și înhămat ca zonă de nișă la proiectele de inginerie socială ale celor ce controlează respectiva societate. Dai din plete și te revolți, dar în mod organizat, într-o hărăbaie insalubră, dar antifonată, să nu deranjezi vecinii, care merg la serviciu. Te ridici și protestezi, te declari altfel, dar te încolonezi în stilul grupului, aduci profituri proprietarului de club, casei de discuri, dealerului de diverse, care și el cotizează la un politician, care e și el mulțumit că revolta tânărului rebel se consumă într-o hală ușor de ferecat și de incendiat.

Revolta inocentă a celor care miros ipocrizia, dar nu au maturitatea necesară să caute alternative realiste, e speculată de multe feluri de profitori. În vârful piramidei profitorilor, chiar făcătorii de războaie globale, manipulatorii de conștiințe, controlorii sistemului, cei care creează revoluții pe Facebook, jonglează cu emoțiile, canalizează furia colectivă. Pentru ei lucrează indirect și reporterița extatică în fața frumuseții meseriei ei, și telespectaorul consumator de tabloide, și cel care scrie ori dă doar like pe Facebook.

În respectiva lume virtuală și arificială mocnește o revoluție năucă, bine controlată de cei care stăpânesc sistemul. Se lucrează iarăși la un #unitisalvam , la proteste pentru cauze străine. Sau totul va sfârși într-un fâs. Se spune că revoluțiile apar când lucrurile se ameliorează doar puțin, după o mare speranță soldată cu o decepție. Contextul se potrivește binișor cu starea de spirit de după victoria fără finalitate a lui Iohannis. Un proiect gol, care n-a fost dus la capăt. Vorba lui Arghezi, golul din tobă n-a sunat suficient de tare.

Ce-și dorește generația aceasta virtualizată? Vag spus, „vor o țară ca afară”, adică occidentalizarea, care e oricum în curs. Dar puțini dintre ei pricep că acel Occident e el însuși în schimbare, că s-ar putea să ajungă la el și să nu semene cu ce-și imaginau. Ba mai rău, că s-ar putea să vină peste ei într-o formă de coșmar, chit că alternativă geopolitică nici nu există – Estul sau stagnarea, fiind variante chiar mai rele. Extrem de puțini realizează că Occidentul spre care își doresc să pornească de s-ar putea și printr-o revoluție, e condus de forțe auto-distructive, cu înclinații malefice. Dacă ar cunoaște dedesubtul acestor stări de lucruri, și-ar putea propune mai curând să salveze Occidentul de el însuși, oricât de nebunească ar suna o asemenea întreprindere.
Dar un asemenea salt de conștiință pare iluzoriu, așa că fiecare va continua să se înroleze în marele război cu armele de care dispune – cu propriile opinii și credințe.
În tăvălugul care vine, victimele vor rămâne doar în durerea imposibil de stins a unor familii zdrobite de suferință și în chinul pe care îl au de îndurat cei mutilați dintre răniți. E o suferință atât de mare, peste care nu se mai poate spune nimic.

În mod normal, nu comentez cu ocazia morții cuiva. O consider un fenomen atât de tulburător și misterios, încât, indiferent despre cine ar fi vorba, e o necuviință să tulburi tăcerea și solemnitatea acelei clipe de neînțeles pentru om. Un moment, care e doar între om și Dumnezeu. Tocmai dispariția acestui sentiment al decenței mă face să și scriu ceva cu prilejul ăsta.

Văd un val de bucurie diavolească, o sârbă jucată pe mormântul proaspăt al cuiva, o horă de foști creștini sălbăticiți, în jurul mesei pe care stă coșciugul. După știința mea, Vadim are două fiice aflate la vârsta adolescenței sau a tinereții, măcar pentru atâta lucru și tot găsesc deplasată bășcălia asta morbidă. Promit să n-am asemenea porniri nici măcar când va muri mult invocatul Iliescu, cred că ele îl degradează pe cel care face din moarte motiv de batjocură, nu pe cel răposat.

Cu atât mai absurd e că autorii glumițelor de cimitir o fac crezându-se apărătorii unor valori, al căror opozant s-a nimerit să fie Vadim Tudor. Două sunt, în fond, reproșurile care i se fac fostului politician, și care ar justifica ura inclusiv post-mortem: că era indecent și anti-democrat. Lovind cu piciorul într-un cadavru, nu se poate spune că aduci vreun beneficiu decenței.

Da, Vadim Tudor a terfelit în cel mai urât mod cu putință orice personalitate demnă de respect din țara asta. A lansat calomnii, care i-au urmărit pe unii pe nedrept până în ceasul morții și în posteritate. A face același lucru cu el, deja nu mai înseamnă apărarea bunului simț, ci a-i deveni epigon în cele mai rele apucături ale sale. Dar asta e doar partea de suprafață, chestiune de stil și de gust.

Problema mult mai profundă e reflexul cenzurii, bucuria de a suprima glasul cuiva, care se prelungește in extremis în actul de a jubila în clipa când cineva moare, adică e amuțit pentru veșnicie. În anii în care Vadim porcăia cu vorbe usturătoare și chiar cu minciuni sfruntate, oameni de toată cinstea, se puneau în paralel bazele unei elite organizate aproape militar, în care orice ieșire din front se pedepsea cu trecerea la index. Vadim avea puterea de a macula prin pamflet, de a schingiui în efigie, cercurile elitiste aveau puterea de a ostraciza, de a marginaliza și a face nefrecventabile alte personalități, care nu se încadrau în linia vremii. Și unii și alții aveau același instinct al reducerii la tăcere a interlocutorului. Dar la pamflet încă se mai poate răspunde, chiar și când polemica e coborâtă la nivelul mocirlei. La puterea insidioasă a listelor negre, la conspirația tăcerii, mult mai lașă decât un text pus sub pseudonim într-o revistă, nu se mai poate răspunde.

De-a lungul vremii, am avut sentimente variate față de Corneliu Vadim Tudor. L-am știut de la bun început un exponent al vechiului regim, un mic profitor în umbra Securității, aciuat prin cohorta de oportuniști din jurul echipei favorite a familiei Ceaușescu, Steaua. Un poet mediocru chiar și al detestabilei Elena Ceaușescu, într-un alai în care strălucise cândva mult mai talentatul Adrian Păunescu. Tot cu voie de la stăpânire s-a lansat și în zorii anilor 90 într-o formă controlată de opoziție, al cărei rol era mai mult să atace adevărata opoziție, decât puterea. S-a regăsit apoi tot pe un rol marginal în patrulaterul roșu.

Era, aproape fără excepție, pe alte poziții decât eram eu. Era xenofob, intolerant și anti-occidental. A făcut un circ mizerabil când Băsescu a citit declarația de condamnare a comunismului. Când CDR-ul a venit la putere, după 1996, și a trecut la măsuri de reformă dureroasă, și-a regăsit adevăratul suflu și vârful de popularitate. Rolul de opozant populist, care folosește toate marotele educației național-comuniste, îl prindea de minune. Prin el, PSD-ul corupt și monolitic lovea cu atacurile cele mai murdare, fără să și le asume. L-am detestat în perioada respectivă, poate chiar urât uneori. Îl vedeam capabil să stârnească ura care zace în omul cel mai primitiv, să întărâte vecinii între ei pe motivul etniei, să întoarcă România din drumul ei spre Europa civilizată.

Cu sprijinul mediatic al securistului Voiculescu, a reușit atunci să ajungă în vârf de popularitate și să intre în turul doi împotriva lui Ion Iliescu. A fost singura dată când nu m-am prezentat la un tur al unor alegeri prezidențiale, considerând că n-am ce alege între Iliescu și Vadim, între comunism și xenofobie, cum mi-i reprezentam la data aceea. Poporul a ales cu moderație și resemnare. Poate mai bine, în interesul nostru pe termen lung, căci un Iliescu mai înțelepțit nu ne-a deraiat de la parcursul euro-atlantic. Poate nici Vadim, cel oportunist și descurcăreț, nu ne-ar fi deturnat spre un model tip Belarus sau Ucraina. Sau poate totul fusese un joc calculat de securiști mai dinainte, cu falsă alegere.

Dar un lucru trebuie spus cu toată tăria acum. Imediat după turul întâi al acelor alegeri prezidențiale, a început un fel de dictatură post-modernă în România. Între cele două tururi de scrutin, s-a declanșat un veritabil linșaj mediatic împotriva lui Vadim Tudor, rămas perfect singur și lapidat de socialiști și democrați deopotrivă. Întreaga presă și-a unit zumzetul într-o singură voce și a acționat nedemocratic în numele democrației. Știu că unii susținători ai dreptei, între care mă număr și eu, au numit regimul lui Adrian Năstase o formă de dictatură mediatică. Ce uită ei deliberat e că dacă a existat o dictatură a lui Adrian Năstase, ea a debutat cu suprimarea vocii lui Vadim Tudor între cele două tururi de scrutin. Abia apoi a venit reconfirmarea lui Iliescu în funcția de președinte, numirea lui Năstase ca premier și cumpărarea ori intimidarea una câte una a fiecărei televiziuni sau ziar de pe piață.

Înainte ca Evenimentul zilei să aibă probleme, ca Mugur Ciuvică să fie săltat de pe stradă că a trimis un e-mail cu dezvăluiri sau ca Știrile Pro TV, prezentate de Andreea Esca să devină la fel de obediente cu Năstase ca Observatorul Antenelor, înainte, așadar, a fost suprimată opinia lui Vadim Tudor. Abuz în fața căruia n-a protestat nimeni, pentru că era suprimat un extremist. Și oamenii civilizați nu protestează când sunt suprimați extremiștii. Ori, a apăra dreptul la liberă exprimare doar pentru opiniile care îți plac, e un reflex de gașcă, nu o atitudine democratică.

Am căutat atunci, pentru prima dată, să aflu ce scria mult hulitul Vadim Tudor, cel interzis la televiziuni în anii de putere absolută a lui Adrian Năstase. Am ajuns să frunzăresc, pentru prima dată, pe internet, revista România Mare, pe care o fondase și o scria aproape de unul singur. Prima surpriză pe care am avut-o era nivelul foarte jos, de calcul propagandistic, la care părea că se adresează unui public destul de sărăcuț intelectual. În timp ce o mulțime de ziariști semidocți se chinuie să pară cât mai erudiți și elevați în scris, autorii respectivei reviste păreau că fac un efort deliberat de a se menține rudimentari și într-un registrul sentimental-visceral, pentru a intra în rezonanță cu vulgul.

Multe dintre intuițiile mele despre mentalitatea securiștilor vin din contactul cu acele texte, scrise probabil de foști oameni de aparat, neadaptați schimbării după 89. Lichele, dar insuficient de lichele sau prea bătrâni pentru a mai schimba încă o dată haina caracterului în noul limbaj europenizat. Din calcul sau din obișnuință, vorbeau pe limba generației crescută în ceaușism. Era, apoi, amestecul neverosimil de religiozitate și obscenitate, misticismul și puritanismul, împletite cu sudalma și limbajul pornografic. Una peste alta, chiar și când scria bazaconii, revista era măcar stilistic altceva decât orice altceva se scria într-o presă deja osificată, în care se simțea suflul cadaveric al limbajului corect politic. Noua limbă de lemn se înțelenea deja în ONG-uri, apoi în ministere și departamente. Slujea acea mizerabilă revistă o dictatură ipotetică, despre care știm acum că n-a mai venit, una cu execuții cu mitraliera pe stadioane? Sau era, în sine, așa abominabilă, un exercițiu de libertate?

Uneori, când citeam ceva scris în România Mare aveam același sentiment al contaminării cu mizerie, pe care l-am avut ulterior deschizând site-ul tabloidelor sau citind comentariile groase ale postacilor. Da, există în scris și o zonă ce poate macula, care rămâne în amintirea cuiva ca o agresiune. Dar era, câteodată, și câte o notă de umor sănătos, o sclipire genială în împunsătura pamfletului, împotriva unora prea puternici pentru a putea fi atinși de vorbe. Acela era geniul ciudat al lui Vadim Tudor. În anii aceia, când presa și opoziția amuțiseră, așteptând să se sature de la sine pofta de bani și putere a lui Năstase, Vadim Tudor a fost autorul unora din cele mai mușcătoare discursuri la adresa celui mai puternic om al zilei. Dacă ni-l amintim în postura ridicolă de poet de curte, autor de ode pentru nevasta dictatorului, e cinstit să ni-l amintim și în această postură curajoasă. Și-a asumat cumva rolul de bufon al curții și a spus pentru fiecare din noi uneori lucruri pe care ne-am fi dorit să le zicem atât de năprasnic.

Apoi a urmat declinul. Vadim, cel cu gura mare dar fără soluții reale, s-a transformat într-un entertainer de televiziune. Bufonul l-a înghițit pe tribun. A eșuat lamentabil în rol de copil-minune bătrân la Capatos în emisiune, demonstrându-și erudiția legat la ochi. Uimitor, dar personaj în bâlciul televiziunilor. Sistemul l-a creat, i-a dat o lesă mai lungă când a fost nevoie, apoi l-a dresat să distreze musafirii și să facă frumos. Deși specialitatea lui era să facă urât. A fost, o vreme, plăcerea vinovată a multora, autorul celor mai spumoase replici de talk-show. Dar în spatele scenei, sistemul răsufla ușurat. În timp ce în Ungaria vecină extremiștii defilează în cămăși negre, rași în cap, extremistul nostru de serviciu aștepta cuminte să intre publicitatea între două poate și-o bastârcă dată președintelui.

Acum sistemul are altă formă, altă ideologie, dar e la fel de sigur pe forțele lui. Acum deplânge pericolul ca să apară alți vadimi după moartea tribunului Alcibiade. Din nou, același reflex de a reduce la tăcere, de a pune la zid orice „nu e voie” să gândești sau să spui. Din fericire, de pe urma lui Vadim Tudor nu rămâne un partid politic viabil. L-a distrus încă din timpul vieții, pârjolind totul în jur. Mare capital politic nu are ce, nici cui lăsa, deci apărătorii corectitudinii și liniștii publice pot sta liniștiți.

Rămân, însă, câteva poezii – poate modeste, sentimentale și populare, unele transformate în șlagăre demodate. E simplu să râzi de ele, de sentimentalismul lor ușor desuet, eu unul prefer aerul lor puțin ridicol, multor producții moderne lipsite de orice licărire de spirit.
La moartea unui om, n-ai ce să spui decât Dumnezeu să-l ierte! A fost și Vadim Tudor cum a fost și epoca asta chinuită pentru români, iar ceea ce vine din urmă nu-i neapărat mult mai încurajator.

Pagina 1 of 4312345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica