rss
rss
rss

Se spune că o insultă dezvăluie mai mult despre cel care o adresează, decât despre destinatar. Și protestele împotriva guvernului spun mai multe despre generația fulgilor de zăpadă, decât despre putere. Așadar, într-o ordine aproape aleatorie, câteva observații. Le-am numerotat să fie mai ușor de obiectat la ele și să le poată parcurge tinerimea mai lesne pe smartphone:

  1. E un semn bun că societatea românească găsește resurse pentru proteste masive nemotivate financiar. N-au existat cereri legate de salarii, beneficii sau impozite. Aparent, e o bătălie idealistă pentru principii și valori.
  2. A fost infirmată impresia de apatie generală, de dezinteres, la adăpostul cărora se pot face orice fel de matrapazlâcuri, care vor fi uitate sub agitația cotidiană. Aici strategii PSD au greșit grav, anticipând un protest fără priză la public, limitat doar la comunicate date de ONG-uri, discursuri în Parlament și câteva emisiuni fără audiență. N-a fost așa, micul aranjament cu ajustarea legilor în interes personal le-a bufnit în față și va avea urmări prelungite în timp pentru o întreagă nouă generație de votanți.
  3. Protestul-maraton acoperă în mod convenabil scandalul defecțiunii agentului Ghiță, bufnit în fața generalului Coldea. După toate aparențele, Ghiță făcea parte dintr-o nouă generație de miliardari creați de supra-structura ocultă a statului. Să le spunem „capitaliști 2.0”, a căror misiune era să absoarbă fonduri ale statului în vehicule private, care să fie apoi folosite pentru a perpetua puterea respectivelor structuri. Numărul acestor agenți de caviar e necunoscut, dar dintre misiunile încredințate lor ni se dezvăluie: eliminarea și înlocuirea capitaliștilor din prima generație, creați de garda veche din Securitate, cumpărarea de influență politică și mediatică.
  4. În această construcție, Codruța & Co au jucat rolul pe care l-a avut Ion Iliescu în tranziția primului deceniu. Unul a vegheat transferul de proprietate de la stat, către administratorii privați din fosta nomenclatură și aparatul represiv, echipa de acum veghează protector transferul de la autohtoni spre capitalul internațional. Abele personaje simbol au reușit să rămână în ochii vechilor feseniști și ai noilor progresiști drept „săraci și cinstiți”. Căci au vegheat transferul fără să își însușească un procent pentru sine, motivați doar de dorința de putere și popularitate. În ambele cazuri, e greu de spus în ce măsură au fost conștienți de procesul în care erau implicați, dacă au premeditat sau doar nu s-au putut opune unor transformări. Dar efectul acesta a fost. Dacă mitingul s-ar întinde până în primăvară, s-ar auzi și un „Codruța apare, soarele răsare!” ca-n 1990.
  5. Protestatarii nu au spirit justițiar real. Sunt încredințați că e în interesul lor să fie eliminați anumiți actori politici, și sunt de acord să accepte orice metodă pentru ca aceștia să fie “înfundați” și scoși din arenă. De asemenea, sunt dispuși să închidă ochii la fapte similare ale celor care se prezintă a juca în aceeași echipă cu ei.
  6. În același stil, nu își doresc să fie informați, ci să li se confirme punctul de vedere. Ar ieși în stradăa cu siguranță, dacă s-ar cenzura Hotnews, Digi sau dacă ar fi în pericol Mândruță, Guran sau Chirilă. Dar își doresc cu patimă să fie închise Antena 3 și Romania TV.
  7.  E o caracteristică mai largă a generației snowflake, aceea că prețuiesc mai mult egalitatea decât libertatea și că își doresc mai mult să nu fie ofensați decât să asculte păreri diverse.
  8. Fulgii de zăpadă socotesc pe bună dreptate drept propagandă un post TV care emite în linia unui partid, în special de la putere. Dar socotesc legitimă suprimarea acelui post prin intervenția unor companii, care să decidă pe criterii politice dar cu metodologie comercială, care posturi mai continuă să emită și care nu.
  9. Au fost crescuți în autodispreț – de fapt într-o glorificare a sinelui (o exceptionalitate, care merită totul) dar cu nenorocul de a înflori într-o comunitate cu istorie jenantă, apucături proaste și trăsături de batjocură. (Complet invers decât educația secolelor anterioare, care cultiva modestia și spiritul de sacrificiu.) Își iubesc stăpânii, atâta timp cât vin din țări cu nume sonor.
  10. Sunt încredințați că sunt parte dintr-o poveste de tip “visul american”, cu un succes spectaculos, care îi așteaptă după colț, dacă se străduiesc suficient. Nu găsesc deci nimic hilar într-un protest în care participă cot la cot un bancher internațional și un salariat a cărui viață e mâncată de orele suplimentare neplătite sau răsplătite cu un bonus, între planuri, target-uri și ședințe de impulsionare a motivației.
  11. Mare parte din participanți sunt persoane nepasionate de politică în majoritatea timpului, care de altfel se vor și plictisi curând de subiect. E cu atât mai interesant fenomenul de contagiune al revoltei, pe o temă destul de abstractă ca legislația penală și dreptul constituțional. Protestul a fost ținut cu strictețe într-o zonă vagă, pentru a prinde la categorii cât mai largi. Lucru cu totul ciudat pentru un protest atât de îndelungat și cu o asemenea efervescență online, nu s-a îmbunătățit cu alte cereri. E firesc ca oamenii să aibă și alte nemulțumiri, mai concrete și mai personale, de obicei, după un număr de zile survenea fie o radicalizare fie o elaborare ideologică sub forma unei proclamații în mai multe puncte. Dar pe toată desfășurarea, mișcarea și-a păstrat caracterul de protest controlat.
  12. Generația fulgilor e formată din apolitici. Consideră politica un joc murdar, dar vor să fie consultați în deciziile privind mersul societății. Cred că ideologia e complicată, sursă de conflict și confuzii, preferă soluții pragmatice aplicate de tehnocrați. Între cele două războaie, tinerii radicali au căutat diverse moduri de organizare, care să răspundă la criza capitalismului. Comuniștii au mizat pe o metodologie prezumată a fi științifică, bazată pe planificare. Fasciștii și legionarii, care trăiseră primul război mondial, au încercat să împrumute statului din organizarea militară. Tinerii de azi atribuie multinaționalelor, cu eficiența și expansiunea lor de neoprit, valențe similare. Managerul poartă pentru unii aura pe care omul de știință sau mareșalul o aveau pentru mentalul secolului XIX. Își doresc, prin urmare, o țară ca o corporație, condusă după regulile profitului, chit că asta are oarece dificultăți de armonizare cu ideea de democrație.
  13. E un tip de organizare, care întrunește aprobarea mai multor centre de putere, fiind în interesul și al Securității și al capitalului străin și al păturii subțiri care acționează ca o interfață între cele două. E întâmplător și modul ideal de a administra o colonie, vezi cazul Companiei Indiilor de Est. Asta explică și implicarea simultană a unor centre variate de influență, de la acoperiții Anacondei din SRI, la rețeaua Soroș, de la progresiști la neoconi, la agenții de publicitate implicate în gherilele de net inventate de Felix Tătaru și dezvoltate de Mihaela Nicola sau Sebastian Lăzăroiu.
  14. În mod greu de explicat, această vastă infrastructură mediatică nu s-a pus în mișcare la o turație similară cu ocazia recentelor alegeri. Nici măcar algoritmii Facebookului n-au părut ciupiți atunci. Ciudat, întrucât rezultatul era previzibil. Asta vine în susținerea impresiei că protestul e o reușită peste așteptări a încercării de a acoperi „accidentul” Ghiță din interiorul sistemului. (Desigur, nu e doar atât, asta explică cel mult partea de implicare a serviciilor. Parte care nu e de neglijat, dacă doar unul dintre ele are peste 30.000 de angajați, care pot opera conturi cu identități multiple în rețea.)
  15. Pentru masa mare de participanți de bună credință, dezamăgirea e o chestiune de timp. Mișcarea e atât de vag definită ideologic, dar atât de răspândită, încât e probabil că va gonfla cel puțin un personaj politic fără consistență, care să fie acceptat fără cercetări prea minuțioase, așa cum lungile proteste din anii 90, l-au ridicat în cele din urmă pe blândul Milică la statura de lider providențial. Deocamdată necunoscut numele lui. Cel mai probabil Dacian Cioloș va fi propulsat la șefia PNL, în locul unor tinere care au probleme în a-și ține socoteala anilor. Va crește în mod cert și nebuloasa politică numită USR, în ciuda căderilor de tensiune și a problemelor penale ale lui Nicușor Dan. Poate ridicând un lider ceva mai radical, de tip Goțiu.
  16. PSD nu are mecanisme de apărare în fața intereselor conducerii sale, care pot fi divergente cu ale organizației. Dar pentru mine nu e nicio surpriză că nu se găsesc oameni motivați de binele general în acest partid. Pentru cei din stradă, se pare ca e un șoc. Sistemul îl antrenează pe primarul din Iași, Mihai Chirică, pentru o preluare ostilă a partidului. Nu că partidul ar fi fost o clipă unul anti-sistem. PSD e placă turnantă, element de fundație în sistem, față de care activul său are doar neînțelegeri pasagere și rareori interese divergente.
  17. Modelul de societate pentru care suntem pregătiți e unul mai puțin liber și mai puțin democratic, dar într-un mod nu foarte evident. Generația snowflake reacționează violent când e contrazis curentul de opinie la care au aderat, de altfel destul de recent. Un banner în care era ironizat dublul standard al ANAF față de firmele românești și străine a fost rapid sfâșiat și cei care îl purtau, evacuați la unison din piață. Nu vreau să mă gândesc ce-ar fi pățit cineva care aducea vreo critică Laurei Koveși sau generalului retras în umbră, Coldea. La fel, oricine exprimă dubii e împroșcat cu invective. Se întâmplă atât cu adversari vechi ai „ciumei roșii”, bănuiți de ambiguitate, cât și cu vechi flașnete pesediste, care oricum erau de ani și ani pe piață, la fel de partizani și de vânduți, dar nu erau înecați în înjurături ca acum. E un fenomen cu care ne vom mai întâlni de acum înainte. După același model, vor urma lichidări și puneri la colț pentru diverse alte categorii de indezirabili pe calapod occidental: vor fi eliminate multe puncte de vedere sub pretextul că trebuie epurați rasiștii, homofobii, bigoții, sexiștii și așa mai departe. Lista de etichete va crește de la o zi la alta, pe măsură ce spațiul de liberă exprimare se va îngusta. Curând, și între români se va instala același tip de neîncredere rece, iar auto-cenzura va fi mai nemiloasă ca înainte de 89. Nimeni nu va mai spune ce gândește unui necunoscut întâlnit în tren, unui coleg, vecin și va avea mare grijă să nu deranjeze cu ceva ce scrie pe Facebook, ca să nu-și compromită CV-ul.
  18. Nevoia de acceptare mi se pare un motor esențial al implicării segmentului nepasionat de politică în proteste. E în special vorba de mari consumatori de internet și Facebook, sensibili la sentimentul general, pe care îl aproximează tocmai prin aceste instrumente.
  19. Un câștigător neașteptat și nemeritat al protestelor e și Klaus Iohannis, a cărui rapidă prăbușire părea de neoprit. Categoric, el nu poate fi suspectat de a fi orchestrat aceste mișcări, nici măcar propria lui reinventare și nici că va putea da măcar iluzia ca Băsescu, de a fi preluat pentru sine frâiele sistemului. Mi se confirmă impresia că în ciuda așteptărilor neamțul e un personaj caragialesc, anume Agamiță Dandanache, incompetentul apelpisit, dar cinic în a-și asigura chivernisirea alături de „coledzi”.
  20. Perdant categoric este PSD, care pornește de la o poziție dominantă și fără rival , care se putea așeza la o guvernare lungă, cu un președinte abulic, ce putea fi adormit până ar fi fost uitat de propriul lui electorat. Frica de pușcărie a liderului Dragnea și presiunea masei de primari, amenințați de dosarele (corecte sau exagerate) pentru orice document ar semna, au făcut ca într-o lună de zile, marele partid să treacă în defensivă, cu povara unei guvernări de care deocamdată ține cu dinții, dar de care s-ar putea să își dorească să scape mai repede, dacă sentimentul public se păstrează.
  21. Liderii PSD nu s-au dat în lături de la folosirea huliganilor din galeria lui Dinamo ca să discrediteze protestul, deci sunt, ca de obicei, în stare de orice mârșăvie. Profilul civilizat al participanților, mulți corporatiști fără înclinații violente, numărul mare și perspectiva ca incitatorii să fie înregistrați de SRI și închiși apoi au făcut ca protestul să nu sfârșească într-o nouă mineriadă.
  22. Sistemul a reușit să evite boicotul public exprimat prin prezența tot mai scăzută la urne, care putea genera o presiune pentru apariția unei mișcări reale de transformare. Acum au fost reluate vechile metode de fidelizare a adepților. Pentru Iohannis și așa zisa dreaptă, orice critică va fi amuțită ca venind de la „ciuma roșie”, cum pentru Băsescu nu putea veni decât de la moguli. Simetric, pentru votanții PSD, criticii vor fi băsiști sau alte versiuni actualizate. Orice partid nou ar apărea acum ar fi tratat ca o diversiune a părții adverse.
  23. Creativitatea manifestată în piață e departe de a fi una spontană. Stilul e destul de asemănător, multiplicat în mai multe variante. Dar mulțimea pare bucuroasă să citească inscripțiile cu laser de pe clădiri, să știe pentru ce protestează și când să aplaude. Au apărut și exemplele de plagiat din protestul din Maidanul ucrainean, cu aceleași lumini aprinse și steagul uriaș, detalii cât se poate de îngrijorătoare.

„Pereat mundus, fiat justitia!” era dictonul sub care intelectualii de la dreapta lui Băsescu cereau „dreptate până la capăt”, să fie jupuit Ponta de titlul ilegitim de dottore și mogulii de averi. Trepădușii pesediști ziceau că astea sunt mofturi, că e căutare de bască și important e ce face el ca prim-ministru, nu dacă a copiat în liceu. În mai multe cuvinte, spuneau ei: „nu ne pasă, bă!”, „la muncă, cu toți ăștia care ling hârtii și inspectează prin biblioteci, țara are nevoie de liniște!”.

Cum au ajuns „marile conștiințe” ale pseudo-dreptei să reacționeze peste câțiva ani la subiectul plagiat exact ca Lucian Bolcaș, Codrin Ștefănescu sau Bogdan Chireac, constituie o cădere mai zgomotoasă decât a lui Băsescu însuși. Căci nu-i de colo să ajungi de la Papahagi și Tapalagă direct la Liviu Pop, ca de la întrunirile cu greii continentului la Consiliul Europei, la ore în șir pe telefon la Crețuleasca și Ciutacu prin emisiuni.

Argumentele găștilor sunt interschimbabile: nu vreau să știu, contează ce face, e fals pentru că acuzatorul e rival politic sau e descalificat. Dezvăluirile au venit acum niște ani de la un cal breaz pe nume Mugur Ciuvică, pe care e până la un punct de înțeles să îl ignori. Nu și când produce dovezi palpabile, scanări de pagini copiate și tabele cu pasajele în paralel. Ca în materialul publicat pe www.grupul.ro, site momentan căzut (ori l-au răpus serviciile, ori popularitatea, ori n-a plătit Felix hostingul). Au urmat recent verdicte fără echivoc de la un grup specializat de universitari clujeni, pe plagiate.ro. În fine, mai târziu, cu scuze și strângeri de inimă, a venit și ancheta redutabilei ziariste Emilia Șercan, altfel gravitând undeva prin zona DNA și servicii, dar bine documentată și cu antecedente în demascarea altor plagiate din gruparea lui Gabriel Oprea. Deși i se caută scuze de tipul omisiuni și greșeli, sinteza de pe pressone.ro e fără echivoc: Koveși n-a făcut ceva diferit de Ponta, Oprea, Tobă, Udrea și doctorii făcuți pe bandă de instituții dubioase la Academia Națională de Informații și alte școli mai mult sau mai puțin militarizate.

Asemenea dezvăluiri, ale unor adevăruri care până la urmă ies la iveală, îi lasă în offside pe autoproclamații elitei culturale românești, care făceau mitinguri și valuri de proteste perfect justificate la Ponta, dar fie tac, fie sfidează în cazul Kovesi. Ce rezultă de aici e că nu avem o elită apărută pe criterii valorice, mai curând niște găști, care pozează în conștiințe civice atunci când grupul e în pericol sau are ceva de câștigat, dar tac sau fac gălăgie diversionistă când unul din gașcă e incomodat.

De fapt, căutând de virgule și ghilimele niște lucrări în care procurorii plagiază din inculpați și din avocații inculpaților pe care ei înșiși îi anchetează (situație de un absurd unic!), scăpăm din vedere ceva esențial. Că lucrările de doctorat ar trebui să fie o culme a unei activități de cercetare și descoperire, exemple de excelență academică, nefiind în cadrul universitar lucrări de mai mare prestigiu. Luând la puricat citate serbede din avocatul Mateuț și diverși moși Teacă de prin SRI și MApN despre bățul de chibrit și cum prezentul aduce noi provocări pentru organele de anchetă, uităm să ne întrebăm: cui folosesc toate aceste vrafuri de maculatură!? Să zicem că erau toate ghilimelele și notele de subsol și frazele rescrise cu alte cuvinte, nu chiar „copy paste”, cine ar fi avut ceva de învățat citind lucrările acestor promițători intelectuali români (căci asta ar trebui să fie un doctorand).

Și aici ajungem la o constatare dezolantă: scrierile de top ale unor generali cu patru stele, miniști, procurori generali și prim-miniștri nu diferă prea mult ca substanță cu scrierile din pușcărie ale infractorilor, care vor să scape mai iute acasă. Din cercetarea în materie de drept a lui Ponta nu afli mai multe decât din lucrarea despre Neagoe Basarab a lui Copos, lucrarea de economie a lui Voiculescu sau lucrările despre fotbal ale lui Gică Popescu sau Mihai Stoica. Nu diferă decât contextul în care au fost scrise: pentru a parveni prin impostură sau pentru a scăpa printr-o nouă fraudă. Ultimii, neputându-se împopoțona și cu un titlu academic la final. Mai gravă decât dispariția simțului etic al citării e dispariția simțului valoric, devalorizarea unor concepte.

adrian_papahagi1

aligica3

aligica2

aligica1

Dar intelectualul român nu se teme de ridicol, dacă simte că e pentru o cauză bună. De pildă, Dragoș Paul Aligică duce raționamentul mai departe și face nici mai mult nici mai puțin decât apologia terorismului politic. Spunând că nu îl interesează prin ce metode, e mulțumit dacă hoții sfârșesc în închisoare ca Voiculescu sau morți ca Patriciu, Aligică se exprimă ca un apologet legionar din anii 30-40. Căci dacă nu contează mijloacele și îi vrei morți pe adversari, nu văd de ce să te mai încurci cu procese și probatorii, un banal revolver ar putea rezolva mult mai rapid ce e de rezolvat.

Dar „binomul DNA-SRI” are nu doar acoperiți de lux, suporteri benevoli înflăcărați, ci și postaci numeroși. Care vor sări zicând: „aha, dai în fabrici și uzine, în anticorupție, faci jocurile mangafalei Ghiță și ale altora, cărora li s-a apropiat funia de par”. Dar pentru mine Ghiță nu e cine știe ce mister – e o creație a SRI, ajutat să facă foarte mulți bani din contracte dirijate de stat, care apoi a făcut pasul în luminile rampei, visând un rol de mogul păpușar. Un verdict în cazul său nu e o surpriză și va fi binemeritat. Pentru moment, însă, e mult mai utilă țării filosofia tulbure impusă de DNA, prin care hoții pot chiar să scape cu banii, dacă fac denunțuri ale unor fapte mai grave.

Plagiatul în sine nu e o faptă mai gravă decât furtul de miliarde. Dar a afla dacă persoana cea mai puternică din sistemul judiciar e sau nu coruptă, e o miză mai mare. E de mai mare interes public să știm dacă Laura Codruța Kovesi a conspirat cu Florian Coldea, cu Gabriel Oprea, Maior și Ghiță pentru a influența rezultatul alegerilor, de care depindeau inclusiv funcțiile celor menționați. Dacă au existat relații de prietenie între înalți demnitari, ofițeri și personaje atât de toxice. Dacă șefa DNA a făcut demersuri să își ascundă plagiatul sau a folosit o rețea de jurnaliști pentru a influența rezultatul alegerilor.

Căci într-un mod similar, nu ni s-a clarificat cât de vastă era rețeaua de acoperiți din presă și mai ales din mediul de afaceri. Am văzut cu unele dosare s-au subțiat, cum au dispărut mențiunile despre cercetările multinaționalelor, Bechtel, Lukoil, privatizarea Petrom, EADS, retrocedările, Alumil, și multe altele, în paralel cu multe reușite remarcabile ale DNA. Ar trebui să știm cât la sută din PIB reprezintă afacerile ofițerilor îmbogățiți de sistem, pe care sistemul îi împinge apoi să finanțeze televiziuni, partide și institute de sondare, pe care sistemul îi doboară la un moment dat sau doar îi condamnă cu suspendare, pentru a putea trage o concluzie dacă anticorupția e chiar asta sau reglare de conturi între găști și redimensionări ale sferelor de influență.

După ce ambasadorul american la Chișinău a dat de pământ cu aspirațiile unioniste ale moldovenilor, a urmat un moment de derută. Întâi tăcere, în special în rândurile progresiștilor și neoconilor autointitulați de dreapta. O lipsă de reacție la cel mai înalt nivel românesc, dar acolo tăcerea tălâmbă a devenit deja un brand (mă îndoiesc că Iohannis are măcar capacitatea de a înțelege când o declarație are semnificații istorice și când nu). O remarcabilă reacție fermă a venit de la Traian Băsescu, rebelul care bate cu pumnul în masa fostului său mare licurici. Apoi, o undă de speranță a străbătut intelighenția: poate că micuțul Pettit a vorbit de capul lui, e incompetent, să așteptăm să vedem dacă va fi retras de la post. (Între timp, omologul său de la București l-a confirmat, dovedind înainte să apuc să scriu această impresie, că e într-adevăr punctul de vedere al administrației.)

Cine speră însă că Pettit va fi tras de mânecă la Departamentul de Stat pentru depășirea de atribuții când a indicat încotro să se îndrepte țara din punct de vedere geopolitic, adică să își ia gândul de la reunificare, nu înțelege cum funcționează imperiile. Mai important, cine crede că opinia despre moldovenismul basarabenilor e o scăpare de cultură generală, nu s-a prins cum funcționează corectitudinea politică. Pentru că această opinie exprimată de un reprezentant imperial într-o provincie obscură din zona gri, e în perfectă concordanță cu ideologia de stat.

Având rădăcini marxiste, limbajul „progresist” are o natură pretins dialectică, în practică fiind un dublu limbaj. Pentru multe dintre popoare, neo-marxismul prescrie estomparea și chiar anularea identității. În numele toleranței, al integrării europene, al demitizării. Rețeta e propusă cu precădere majorităților, care trebuie să își cultive ambiguitățile, o stare permanentă de vină colectivă pentru abuzuri din trecut. Națiunilor mici, de la periferie, renunțarea la identitate le e impusă de la obraz, ca o formă de civilizare, de intrare în rând cu lumea bună.

Concomitent însă, marxismul cultural practică și o exacerbare a identității, pentru popoare alese și minorități ce trebuie încurajate prin „acțiuni afirmative”, cum sună limbajul său de lemn. Așa ne-am pricopsit cu discipline școlare și manuale despre literatura romilor, sublimă dar încă nedezvoltată. De același tratament favorabil beneficiază și zisele minorități sexuale, încurajate să își sărbătorească „diversitatea” prin evenimente și tradiții ad-hoc.

Mulți sunt induși în eroare să creadă că regionalismul e o mișcare la firul ierbii, care se opune forțelor globalizante. Dar fragmentarea statelor-națiune în unități prea mici pentru a supraviețui singure e limpede în interesul curentului globalist. Kosovo s-a bucurat de un adevărat răsfăț la nivel înalt (nu era o simplă provincie rebelă, mai era și un mic califat pe tărâm european), Catalunia, Scoția, Valonia, Padania beneficiază și ele de popularizare. De aceea privesc cu îngrijorare resursele alocate construirii unui brand multicultural independent pentru Transilvania.

În acest context, Moldova de Est, cu identitatea ei încropită pe hârtia pe care Ribbentrop și Molotov împărțeau România, Polonia, Finlanda și alți vecini nefericiți, s-ar putea califica la o nesperată loterie experimentală. Nu știu care sunt planurile hegemonice ale americanilor și rușilor, în ce o privesc, constat doar că situația ei e în perfectă concordanță cu linia oficială a Vestului. În logica marxismului cultural, identitatea românească e ceva ce trebuie subminat cu orice prilej, dar identitatea discutabilă moldovenească e de încurajat. Ba, cu noul statut dat de Pettit, acela de „stat multicultural”, cea mai săracă țărișoară din Europa poate deveni chiar vedetă. Măcar de le-ar fi pus Dumnezeu mâna în cap fraților noștri de peste Prut, dar mă îndoiesc că reprezentanții unchiului Sam au de gând să îi ofere ceva mai mult decât un tratament lingvistiv exoticei republici.

Update 1: Un lucru bun prilejuit de această declarație: deși se dă o lovitură năprasnică polului și așa dezorganizat și compromis al pro-europenilor moldoveni, e bine că se mai văd dintre pseudo-patrioții cu simbrie. Motivul pentru care „cei buni” vor pierde alegerile la Chișinău e simplu: ca și la București, atât americanii cât și serviciile românești au turnat bani (poate nu foarte mulți) în proptirea aceleiași specii de lichele cu apucături de slugă vicleană. Și la Chișinău și la București a fost prăsită aceeași pâclă oengistică de lideri de opinie și politicieni hrăpăreți. Chiar și neinformat și apatic, poporul totuși îi simte pe respectivii gușteri și îi disprețuiește chiar și când îi votează în silă.
Update 2: Un eveniment nefericit îmi dă dreptate să fi adus în discuție „brandul Transilvaniei” în articol. La ceva timp după ce l-am scris, ambasadorul american la București s-a pozat cvasi-oficial cu drapelul Ținutului Secuiesc și un grup de separatiști maghiari. E o acțiune de o gravitate extremă, care ar fi atras expulzarea, dacă era vorba de ambasadorul Ungariei (care acum are un pretext perfect să facă gesturi similare). Se vădește că vorbim de ideologie de stat în acest dublu standard: declararea ca „identitate construită” și „comunitate imaginată” a statului națiune, concomitent cu mângâierea pe creștet a regionalismului și teritoriilor separatiste. Rușii au Abhazia, Transnistria și Osetia, americanii au luat în brațe Kosovo și mai nou Secuimea.

Cum blogul meu e oricum muribund, din lipsa totală de timp pentru el, mă pomenesc scriind tot mai rar și despre subiecte morbide. Pe care n-aș fi vrut să le abordez deloc. Nu pentru că am acea angoasă a modernului în fața subiectului, care îl amuțește de spaimă. Modernul descreștinat are în moarte un tabu suprem, e subiectul de care nu vrea să audă, pentru că îi dă peste cap toate ecuațiile existenței, o vrea evacuată cât mai discret din discuție, ca pe ceva indecent. Sau compensează muțenia asta cu foarte mult sentimentalism, cu o emotivitate necunoscută omului ritualic.

Pentru acesta din urmă, moartea e un mister cutremurător, o taină deopotrivă, dar inserată dintotdeauna în rostul existenței. Creștinul e familiar cu moartea, fără să o iubească sau s-o dorească. O știe în diversele ei fațete, și fetidă, îngrozitoare, aducătoare de descompunere, dar și izbăvitoare, ca trecere spre veșnicie. Are o altă înțelegere a ei, pentru că înțelege diferit suferința și viața. Sau le pricepe diferit pe cele două, tocmai pentru că nu scoate moartea din ecuație.

Pot vorbi așadar despre moarte, în forma ei îmblânzită de înțelegerea creștină, dar îmi displace să vorbesc despre ea în forma concretă, deznădăjduitoare și obscenă în care te obligă să o percepi noua civilizație de tip audio-video. Acest tip de moarte „nefiltrată” e cu adevărat obscenă. E atât de diferită această idee de moarte, de pe ecranele televizoarelor și ale calculatoarelor, de ideea despre moarte la care ajunge omul îmbisericit, pe cât de diferită e literatura clasică pe tema iubirii, de pornografie. Teoretic, același subiect, practic, lumi diferite.

Ori tocmai moartea-obscenitate e combustibilul emoțiilor televizate și „socializate” virtual. Abia schematizată în acest mod grotesc, moartea devine o marfă, poate fi vândută spectatorului gol de idei, gol de credințe. Doar adusă la acest stadiu de cârlig emoțional, poate stârni reflexele condiționate, spaimele, sensibilitățile de suprafață. Moartea vulgară stoarce lacrimi, sperie, șochează, e marfa supremă pentru jurnalismul degradat și degradant, e breaking-news-ul suprem, „chestia serioasă” din fluxul neserios al divertismentului. Maeștrii abjecției pot face și din moarte divertisment, adică o formă de a scoate bietul om din ale lui, zguduindu-l emoțional, în timp ce o reporteriță întreabă părinții unui dispărut ce simt în acele momente.

O altă reporteriță, antenistă, își anunță pe Facebook satisfacția deplină că practică meseria cea mai plină de adrenalină din lume. Vin alții și o fac de râs că-i insensibilă să se bucure că are un subiect gras de transmis. Ca-n campanie, dacă cineva din tabăra opusă face o gafă, o îngroși și încerci să o faci cât mai mult cunoscută. În măruntul război mediatic între televiziuni, așa ocazie nu se ratează.

Apoi vin alții, care au războaie mai mari în curs. Vin apărătorii guvernării, care au și ei un cadavru-două de spălat – ba să ni-l arate pe Oprea la intervenție, care are de acoperit alt cadavru, din coloana oficială. Sau pe Ponta, care politic e un mort-viu, lipsit de credibilitate, dar care uite-l mișcă!, dă ordine, ține ședințe, ia măsuri. De cealaltă parte, oamenii „binomului”, susținători ai trecerii prin foc a clasei politice de către DNA, nu ratează ocazia și se roagă de o revoluție sub sloganul „corupția ucide”. Tot ce-i posibil, nu mă simt în stare să arăt cu degetul vinovații într-o grozăvie atât de mare, las asta în seama investigatorilor.

Pentru toți, morții sunt un pretext pentru continuarea răfuielilor personale. Și noi chiar suntem în al treilea război mondial, care a început de ceva vreme, doar că nu și pe teritoriul nostru. Ca și precedentele două, e un război ideologic, geostrategic, dar cu o mult mai mare încărcătură religioasă. Războiul însuși e doar ecoul acestor concepții în conflict, despre care nu am locul aici să vorbesc. Are deja și va avea cu mult mai multe victime decât această cumplită tragedie, doar că e total ignorat și destul de puțin înțeles.

Prin urmare, nu am fost surprins că s-a folosit intens această tragedie în bătălia dintre seculariști și credincioși. M-a uimit doar indecența și proporțiile la care s-a ajuns. Și m-a făcut să constat încă o dată câtă dreptate avea Eliade când semnala camuflarea religiosului în manifestările lumii secularizate. Așa cum spuneam, pentru creștin, moartea nu e finalul, e de înțeles cum poate fi minimizată în raport cu viața veșnică. Dar te-ai aștepta ca pentru un secularist, moartea să stârnească atitudini mai pioase. În fond, pentru un ateu, n-ar trebui să existe altceva de pus deasupra vieții de aici, în acord cu viziunea lui despre univers, totul se termină la finalul existenței, afirmativ, umaniștii necredincioși pun viața (concretă și finită) ca valoare supremă. Atunci te întrebi cât de religioasă și de ferventă e credința ateilor militanți, dacă și în preajma morții găsesc mai important să lovească în Biserică și în credințele altora? Mie asta mi se pare o atitudine ca un fel de martiriu pe dos. Martirul e creștinul suprem, capabil să renunțe la propria viață pentru o idee, încredințat de certitudinea vieții veșnice. Un ateu atât de îndârjit, încât să nu mai conteze pentru el viața și moartea, doar pentru a putea denunța falsitatea sau nocivitatea clericală, trebuie să aibă un grad similar de credință. Cu o precizare esențială: adepții sloganului „spitale nu catedrale” folosesc prilejul morții pentru a afirma o convingere, dar nu moartea proprie, ci a altora.

În ochii combatanților marelui război, cei uciși sunt victime utile. E logica oricărui război. Toți cei care pornesc războaie știu că vor fi victime, dar le consideră un preț demn de plătit pentru o cauză sau alta, evident, atâta vreme cât nu sunt ei înșiși pe lista respectivă. E posibil ca acei tineri de la concert să fi fost demult victime colaterale în acest război ce are pe lista obiectivelor schimbarea din temelii a concepțiilor și modului de viață al populațiilor cucerite. Presa are pe agendă de multă vreme promovarea demonismului și a ocultului, dar în forme soft, mai greu de recunoscut decât formele teribiliste adoptate de hard rock. Rockul e o revoltă legitimă și, până la un punct admirabilă, în fața unei societăți demne de dispreț, dar a fost de multă vreme „privatizat” și înhămat ca zonă de nișă la proiectele de inginerie socială ale celor ce controlează respectiva societate. Dai din plete și te revolți, dar în mod organizat, într-o hărăbaie insalubră, dar antifonată, să nu deranjezi vecinii, care merg la serviciu. Te ridici și protestezi, te declari altfel, dar te încolonezi în stilul grupului, aduci profituri proprietarului de club, casei de discuri, dealerului de diverse, care și el cotizează la un politician, care e și el mulțumit că revolta tânărului rebel se consumă într-o hală ușor de ferecat și de incendiat.

Revolta inocentă a celor care miros ipocrizia, dar nu au maturitatea necesară să caute alternative realiste, e speculată de multe feluri de profitori. În vârful piramidei profitorilor, chiar făcătorii de războaie globale, manipulatorii de conștiințe, controlorii sistemului, cei care creează revoluții pe Facebook, jonglează cu emoțiile, canalizează furia colectivă. Pentru ei lucrează indirect și reporterița extatică în fața frumuseții meseriei ei, și telespectaorul consumator de tabloide, și cel care scrie ori dă doar like pe Facebook.

În respectiva lume virtuală și arificială mocnește o revoluție năucă, bine controlată de cei care stăpânesc sistemul. Se lucrează iarăși la un #unitisalvam , la proteste pentru cauze străine. Sau totul va sfârși într-un fâs. Se spune că revoluțiile apar când lucrurile se ameliorează doar puțin, după o mare speranță soldată cu o decepție. Contextul se potrivește binișor cu starea de spirit de după victoria fără finalitate a lui Iohannis. Un proiect gol, care n-a fost dus la capăt. Vorba lui Arghezi, golul din tobă n-a sunat suficient de tare.

Ce-și dorește generația aceasta virtualizată? Vag spus, „vor o țară ca afară”, adică occidentalizarea, care e oricum în curs. Dar puțini dintre ei pricep că acel Occident e el însuși în schimbare, că s-ar putea să ajungă la el și să nu semene cu ce-și imaginau. Ba mai rău, că s-ar putea să vină peste ei într-o formă de coșmar, chit că alternativă geopolitică nici nu există – Estul sau stagnarea, fiind variante chiar mai rele. Extrem de puțini realizează că Occidentul spre care își doresc să pornească de s-ar putea și printr-o revoluție, e condus de forțe auto-distructive, cu înclinații malefice. Dacă ar cunoaște dedesubtul acestor stări de lucruri, și-ar putea propune mai curând să salveze Occidentul de el însuși, oricât de nebunească ar suna o asemenea întreprindere.
Dar un asemenea salt de conștiință pare iluzoriu, așa că fiecare va continua să se înroleze în marele război cu armele de care dispune – cu propriile opinii și credințe.
În tăvălugul care vine, victimele vor rămâne doar în durerea imposibil de stins a unor familii zdrobite de suferință și în chinul pe care îl au de îndurat cei mutilați dintre răniți. E o suferință atât de mare, peste care nu se mai poate spune nimic.

În mod normal, nu comentez cu ocazia morții cuiva. O consider un fenomen atât de tulburător și misterios, încât, indiferent despre cine ar fi vorba, e o necuviință să tulburi tăcerea și solemnitatea acelei clipe de neînțeles pentru om. Un moment, care e doar între om și Dumnezeu. Tocmai dispariția acestui sentiment al decenței mă face să și scriu ceva cu prilejul ăsta.

Văd un val de bucurie diavolească, o sârbă jucată pe mormântul proaspăt al cuiva, o horă de foști creștini sălbăticiți, în jurul mesei pe care stă coșciugul. După știința mea, Vadim are două fiice aflate la vârsta adolescenței sau a tinereții, măcar pentru atâta lucru și tot găsesc deplasată bășcălia asta morbidă. Promit să n-am asemenea porniri nici măcar când va muri mult invocatul Iliescu, cred că ele îl degradează pe cel care face din moarte motiv de batjocură, nu pe cel răposat.

Cu atât mai absurd e că autorii glumițelor de cimitir o fac crezându-se apărătorii unor valori, al căror opozant s-a nimerit să fie Vadim Tudor. Două sunt, în fond, reproșurile care i se fac fostului politician, și care ar justifica ura inclusiv post-mortem: că era indecent și anti-democrat. Lovind cu piciorul într-un cadavru, nu se poate spune că aduci vreun beneficiu decenței.

Da, Vadim Tudor a terfelit în cel mai urât mod cu putință orice personalitate demnă de respect din țara asta. A lansat calomnii, care i-au urmărit pe unii pe nedrept până în ceasul morții și în posteritate. A face același lucru cu el, deja nu mai înseamnă apărarea bunului simț, ci a-i deveni epigon în cele mai rele apucături ale sale. Dar asta e doar partea de suprafață, chestiune de stil și de gust.

Problema mult mai profundă e reflexul cenzurii, bucuria de a suprima glasul cuiva, care se prelungește in extremis în actul de a jubila în clipa când cineva moare, adică e amuțit pentru veșnicie. În anii în care Vadim porcăia cu vorbe usturătoare și chiar cu minciuni sfruntate, oameni de toată cinstea, se puneau în paralel bazele unei elite organizate aproape militar, în care orice ieșire din front se pedepsea cu trecerea la index. Vadim avea puterea de a macula prin pamflet, de a schingiui în efigie, cercurile elitiste aveau puterea de a ostraciza, de a marginaliza și a face nefrecventabile alte personalități, care nu se încadrau în linia vremii. Și unii și alții aveau același instinct al reducerii la tăcere a interlocutorului. Dar la pamflet încă se mai poate răspunde, chiar și când polemica e coborâtă la nivelul mocirlei. La puterea insidioasă a listelor negre, la conspirația tăcerii, mult mai lașă decât un text pus sub pseudonim într-o revistă, nu se mai poate răspunde.

De-a lungul vremii, am avut sentimente variate față de Corneliu Vadim Tudor. L-am știut de la bun început un exponent al vechiului regim, un mic profitor în umbra Securității, aciuat prin cohorta de oportuniști din jurul echipei favorite a familiei Ceaușescu, Steaua. Un poet mediocru chiar și al detestabilei Elena Ceaușescu, într-un alai în care strălucise cândva mult mai talentatul Adrian Păunescu. Tot cu voie de la stăpânire s-a lansat și în zorii anilor 90 într-o formă controlată de opoziție, al cărei rol era mai mult să atace adevărata opoziție, decât puterea. S-a regăsit apoi tot pe un rol marginal în patrulaterul roșu.

Era, aproape fără excepție, pe alte poziții decât eram eu. Era xenofob, intolerant și anti-occidental. A făcut un circ mizerabil când Băsescu a citit declarația de condamnare a comunismului. Când CDR-ul a venit la putere, după 1996, și a trecut la măsuri de reformă dureroasă, și-a regăsit adevăratul suflu și vârful de popularitate. Rolul de opozant populist, care folosește toate marotele educației național-comuniste, îl prindea de minune. Prin el, PSD-ul corupt și monolitic lovea cu atacurile cele mai murdare, fără să și le asume. L-am detestat în perioada respectivă, poate chiar urât uneori. Îl vedeam capabil să stârnească ura care zace în omul cel mai primitiv, să întărâte vecinii între ei pe motivul etniei, să întoarcă România din drumul ei spre Europa civilizată.

Cu sprijinul mediatic al securistului Voiculescu, a reușit atunci să ajungă în vârf de popularitate și să intre în turul doi împotriva lui Ion Iliescu. A fost singura dată când nu m-am prezentat la un tur al unor alegeri prezidențiale, considerând că n-am ce alege între Iliescu și Vadim, între comunism și xenofobie, cum mi-i reprezentam la data aceea. Poporul a ales cu moderație și resemnare. Poate mai bine, în interesul nostru pe termen lung, căci un Iliescu mai înțelepțit nu ne-a deraiat de la parcursul euro-atlantic. Poate nici Vadim, cel oportunist și descurcăreț, nu ne-ar fi deturnat spre un model tip Belarus sau Ucraina. Sau poate totul fusese un joc calculat de securiști mai dinainte, cu falsă alegere.

Dar un lucru trebuie spus cu toată tăria acum. Imediat după turul întâi al acelor alegeri prezidențiale, a început un fel de dictatură post-modernă în România. Între cele două tururi de scrutin, s-a declanșat un veritabil linșaj mediatic împotriva lui Vadim Tudor, rămas perfect singur și lapidat de socialiști și democrați deopotrivă. Întreaga presă și-a unit zumzetul într-o singură voce și a acționat nedemocratic în numele democrației. Știu că unii susținători ai dreptei, între care mă număr și eu, au numit regimul lui Adrian Năstase o formă de dictatură mediatică. Ce uită ei deliberat e că dacă a existat o dictatură a lui Adrian Năstase, ea a debutat cu suprimarea vocii lui Vadim Tudor între cele două tururi de scrutin. Abia apoi a venit reconfirmarea lui Iliescu în funcția de președinte, numirea lui Năstase ca premier și cumpărarea ori intimidarea una câte una a fiecărei televiziuni sau ziar de pe piață.

Înainte ca Evenimentul zilei să aibă probleme, ca Mugur Ciuvică să fie săltat de pe stradă că a trimis un e-mail cu dezvăluiri sau ca Știrile Pro TV, prezentate de Andreea Esca să devină la fel de obediente cu Năstase ca Observatorul Antenelor, înainte, așadar, a fost suprimată opinia lui Vadim Tudor. Abuz în fața căruia n-a protestat nimeni, pentru că era suprimat un extremist. Și oamenii civilizați nu protestează când sunt suprimați extremiștii. Ori, a apăra dreptul la liberă exprimare doar pentru opiniile care îți plac, e un reflex de gașcă, nu o atitudine democratică.

Am căutat atunci, pentru prima dată, să aflu ce scria mult hulitul Vadim Tudor, cel interzis la televiziuni în anii de putere absolută a lui Adrian Năstase. Am ajuns să frunzăresc, pentru prima dată, pe internet, revista România Mare, pe care o fondase și o scria aproape de unul singur. Prima surpriză pe care am avut-o era nivelul foarte jos, de calcul propagandistic, la care părea că se adresează unui public destul de sărăcuț intelectual. În timp ce o mulțime de ziariști semidocți se chinuie să pară cât mai erudiți și elevați în scris, autorii respectivei reviste păreau că fac un efort deliberat de a se menține rudimentari și într-un registrul sentimental-visceral, pentru a intra în rezonanță cu vulgul.

Multe dintre intuițiile mele despre mentalitatea securiștilor vin din contactul cu acele texte, scrise probabil de foști oameni de aparat, neadaptați schimbării după 89. Lichele, dar insuficient de lichele sau prea bătrâni pentru a mai schimba încă o dată haina caracterului în noul limbaj europenizat. Din calcul sau din obișnuință, vorbeau pe limba generației crescută în ceaușism. Era, apoi, amestecul neverosimil de religiozitate și obscenitate, misticismul și puritanismul, împletite cu sudalma și limbajul pornografic. Una peste alta, chiar și când scria bazaconii, revista era măcar stilistic altceva decât orice altceva se scria într-o presă deja osificată, în care se simțea suflul cadaveric al limbajului corect politic. Noua limbă de lemn se înțelenea deja în ONG-uri, apoi în ministere și departamente. Slujea acea mizerabilă revistă o dictatură ipotetică, despre care știm acum că n-a mai venit, una cu execuții cu mitraliera pe stadioane? Sau era, în sine, așa abominabilă, un exercițiu de libertate?

Uneori, când citeam ceva scris în România Mare aveam același sentiment al contaminării cu mizerie, pe care l-am avut ulterior deschizând site-ul tabloidelor sau citind comentariile groase ale postacilor. Da, există în scris și o zonă ce poate macula, care rămâne în amintirea cuiva ca o agresiune. Dar era, câteodată, și câte o notă de umor sănătos, o sclipire genială în împunsătura pamfletului, împotriva unora prea puternici pentru a putea fi atinși de vorbe. Acela era geniul ciudat al lui Vadim Tudor. În anii aceia, când presa și opoziția amuțiseră, așteptând să se sature de la sine pofta de bani și putere a lui Năstase, Vadim Tudor a fost autorul unora din cele mai mușcătoare discursuri la adresa celui mai puternic om al zilei. Dacă ni-l amintim în postura ridicolă de poet de curte, autor de ode pentru nevasta dictatorului, e cinstit să ni-l amintim și în această postură curajoasă. Și-a asumat cumva rolul de bufon al curții și a spus pentru fiecare din noi uneori lucruri pe care ne-am fi dorit să le zicem atât de năprasnic.

Apoi a urmat declinul. Vadim, cel cu gura mare dar fără soluții reale, s-a transformat într-un entertainer de televiziune. Bufonul l-a înghițit pe tribun. A eșuat lamentabil în rol de copil-minune bătrân la Capatos în emisiune, demonstrându-și erudiția legat la ochi. Uimitor, dar personaj în bâlciul televiziunilor. Sistemul l-a creat, i-a dat o lesă mai lungă când a fost nevoie, apoi l-a dresat să distreze musafirii și să facă frumos. Deși specialitatea lui era să facă urât. A fost, o vreme, plăcerea vinovată a multora, autorul celor mai spumoase replici de talk-show. Dar în spatele scenei, sistemul răsufla ușurat. În timp ce în Ungaria vecină extremiștii defilează în cămăși negre, rași în cap, extremistul nostru de serviciu aștepta cuminte să intre publicitatea între două poate și-o bastârcă dată președintelui.

Acum sistemul are altă formă, altă ideologie, dar e la fel de sigur pe forțele lui. Acum deplânge pericolul ca să apară alți vadimi după moartea tribunului Alcibiade. Din nou, același reflex de a reduce la tăcere, de a pune la zid orice „nu e voie” să gândești sau să spui. Din fericire, de pe urma lui Vadim Tudor nu rămâne un partid politic viabil. L-a distrus încă din timpul vieții, pârjolind totul în jur. Mare capital politic nu are ce, nici cui lăsa, deci apărătorii corectitudinii și liniștii publice pot sta liniștiți.

Rămân, însă, câteva poezii – poate modeste, sentimentale și populare, unele transformate în șlagăre demodate. E simplu să râzi de ele, de sentimentalismul lor ușor desuet, eu unul prefer aerul lor puțin ridicol, multor producții moderne lipsite de orice licărire de spirit.
La moartea unui om, n-ai ce să spui decât Dumnezeu să-l ierte! A fost și Vadim Tudor cum a fost și epoca asta chinuită pentru români, iar ceea ce vine din urmă nu-i neapărat mult mai încurajator.

Pentru că nu mai am timp să scriu, nici încrederea că e de folos cuiva, reproduc de la alții:

Scrisoare deschisă Președintelui României, domnul Klaus Iohannis

„Stimate Domnule Președinte,
Numele meu este Darie Ducan, sunt un tânăr scriitor român. Am 27 de ani. Am absolvit Facultatea de Litere la București, apoi mi-am continuat studiile filologice și literare la Paris. Am scris mai bine de 20 de cărți de poezie, dramaturgie și eseu. Sunt, începând de la 19 ani, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

După acest preambul sec și strict informativ, doresc să vă aduc în vedere mai multe obsesii care mă ocupă în ultimul timp. Stimate domnule Iohannis, în 2009, când aveau loc discuții publice care vehiculau numele dumneavoastră pentru funcția de premier al României, am crezut și am sperat într-un nume de suflu nou. Am plecat din România în 2012 pentru a reîncepe niște studii care la București îmi păruseră inutile și mai ales pe fondul disperării și lipsei de perspectivă în România.

Nu am plecat cu gândul de a părăsi cultura română nicio clipă, ci, din contră, pentru a o sluji.
În momentul în care ați fost desemnat candidat pentru funcția de președinte al României, v-am acordat încrederea meu cu o speranță vinovată, poate, de preaplin. Păreați omul salvator, păreați Carol Davila al spitalului care era România. (Și care încă este.) Personal, am stat 9 ore în picioare, la ambasada României de la Paris, ca să vă votez. În ploaie, frig și suportând niște umilințe greu de descris din partea ambasadei și a sistemului ei de dominion și feudă. V-am votat. Și nu am făcut doar atât. Am participat cu bună știință la, o spun realist, propaganda în folosul simbolului pe care părea că îl reprezentați. Micile mele reportaje de la fața locului au fost intens distribuite pe facebook de sute de oameni, acoperind o plajă semnificativă de cititori în acele zile critice. Am crezut în dumneavoastră ca într-o legitimare pe care poporul acesta o face, când e lucid, chiar contra sa, contra inerției sale istorice în care trăim de la Ceaușescu încoace. Sunt un liberal ca fundament cu profunde credințe de stânga. Și am făcut un efort personal pentru a credita un om care să pună echilibrul în lucruri și, paradoxal, să facă ceea ce așa-zisa stângă a momentului nu e în stare să facă. Așa am crezut atunci.

Toate aceste texte de front, să le zic așa, au fost incluse într-o carte numită Pentru o artă imunitară. Probabil e absolut obligatoriu să ratezi în politică pentru a te desăvârși în cultură. După aceste momente, am așteptat să vă văd la lucru și am sperat într-o schimbare. Nu mi-au plăcut, în tot acest timp, numeroase reacții ale dumneavostră, limbajul de lemn, atitudinea moale și decorativă. Păreați, între toate instituțiile statului, ultima stare de agregare a apei. Am încercat să vă scriu pe pagina facebook (brava redută a manipulării eficace) însă comentariile mele, deși decente, au fost cenzurate. Trecuseră cele 9 ore de stat la coadă, când era util orice vot. Trecuseră alegerile. Puteam, desigur, să fiu tratat ca orice plevușcă naturală, ca orice cobai. Nu sunt singurul. Ați făcut-o și cu alții. Tot ce nu ne mai poate servi, e basculat în cenzură. Probabil acesta e principiul de aplicare pe care doriți să îl impuneți opiniei publice din România. L-ați pus în aplicare (într-un fel de frondă inversă) și în cazul “Legii nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.“ Am citit stupefiat reacțiile din presă referitoare la aceasta. În parte, cu dezinformările de rigoare. Văd în gestul dumneavostră unul de afiliere, cum am și zis, un – nu mă feresc să o spun – complex al neamțului, fapt cu care pătați funcția pe care o ocupați. Tocmai ce părea să fie depășirea unui complex, devine astăzi punerea în aplicare a altuia. Ați personalizat o funcție publică într-un mod în care nu era cazul, prin generalizare. V-ați vulnerabilizat pentru o afiliere care, deși exclud acest tip de negoț, măcar dacă ar aduce oarece profit, de stil ploieștean. Mi-e teamă că nu aduce nimic, ci ați făcut-o gratuit, cu seninătatea dumneavostră care din potențial inteligentă a devenit sumbru simplistă.
Președintele Traian Băsescu a condamnat comunismul pentru aceleași tribune de politruci pentru care și dumneavostră condamnați acum mișcarea legionară, fără nuanțe și echivoc. Înțelegeți, vă rog, că orice credință politică are eroi, după cum are și criminali. Legionarii au făcut crime abominabile, l-au ucis pe Iorga, au făcut lucruri care nu se pot ierta, dar sunt, printre ei, oameni care au avut măsura bună a valorii acestui neam și cultura specificității sale în universalitate. Comuniștii, de asemenea, au făcut crime. Dar pedepsiți crimele, nu faptele colaterale. Mi-e teamă că ați ars o etapă, prin gestul dumneavostră, care vă apropie de tendințe dictatoriale ( nu doar simpliste, ci și inconștiente) mai mult decât orice: ați interzis din principiu principii care, între timp, nu mai aparțin doar istoriei, ci și culturii (tocmai în sensul lovinescian, pe care l-a remarcat foarte corect Bogdan Ghiu). Cum faceți, domnule președinte, să ieșiți din acest pleonasm inconștient în care ați intrat etalându-vă complexul? Ați pastișat stafia afilierii. A înregimentării morale. Nici măcar la un ideal național, ci la unul străin și pedant internaționalist. Eu nu sunt legionar. Sunt, după cum am afirmat, liberal în gândire și socialist în formele de manifestare, cu gândul că e un egoism a fi liberal pur în România de azi, până nu reușim să echilibrăm pătura de mijloc. Dar îmi dau seama, spre deosebire de dumneavostră, de efectele colaterale ale acestei legi antinaționale. Da, antinațională, câtă vreme istoria aparține națiunii și o manipulăm în sensul intereselor de moment. Și mai e încă dintr-un motiv antinațională. Pentru că propovăduiește cenzura.

Ce înseamnă promovarea cultului persoanelor vinovate de crime contra păcii și omenirii? Mircea Eliade? Cioran? Țuțea? Ce facem atunci cu articolele ușor antisemite ale lui Mihail Sebastian? Delicat, nu? Cu ortodoxismul lui Nicolae Steinhardt? Retragem de pe piață insulina doctorului Paulescu? Nu îl mai publicăm pe Martin Heidegger sau oprim muzica lui Carl Orff în sălile de concert? Ce ne garantează că satira cu adresă nu va fi interpretată tot ca promovare? Înțeleg că și apologia de stânga va fi cenzurată. Cum anume, domnule președinte? Conform criteriului enunțat, și al unor propagandiști ai diverselor instituții de calofilie, criminalistică și interes, dacă o stradă nu se mai poate numi Petre Țuțea, înseamnă că nici muzica lui Dmitri Șostakovici nu se mai poate interpreta, nu? A scris muzică pentru Stalin. După cum e de la sine înțeles, așa ceva e imposibil de controlat. Pentru asta, singura formă ar fi să reinstituiți poliția politică. Nu cred că doriți așa ceva. Cred că legea nici măcar nu se va atinge de Șostakovici, Heidegger, Orff, Céline etc. Cred că are în vedere strict cultura națională. În sensul unei politici de racordare prin care iarăși cultura română trebuie să cadă victimă spre a se institui un nou deceniu de beznă. Sper să putem evita așa ceva.
Fiecare are dreptul să facă apologia cui vrea. Apologia e aproape o ficțiune personală cu propensiuni spre realism. Nicidecum crimă. Totala lipsă de independență, de care dați dovadă, mă sperie. Nu numai că e antinațional demersul dumneavostră, dar încalcă și drepturile omului. Acelea de a crede fiecare în cine vrea și a exprima ceea ce crede. Știu foarte bine că cele două ideologii vechi trebuie suprimate pentru a lăsa loc uneia noi, corectitudinea politică, în care toți să funcționăm ca niște roboți fără miros, fără pasiuni, asexuați și amorfi. Dar viața e plină de contradicții. Și mai ales e trist că această ideologie nu are minima încredere în om, mizând (care ideologie nu face asta?) tocmai pe om, pe umanitate. Pune în atribuțiile statului, ale legii, ce ar trebui să se rezolve între oameni individual, prin religie, prin morală, dar individual. Unde vă e liberalismul, domnule Iohannis? Nu cred în umanismele epistemice scrise de Jean-Paul Sartre, dar măcar acel scriitor le-a produs ca un nebun personal, cu autoritate, nu printr-o lege care nu e deschisă discuției, ci care pur și simplu există.

Vă rog, ieșiți din strictețea indiscutabilă și înțelegeți că nu apologia e calea spre crimă, ci cauționarea instituțională. Ar trebui, paradoxal, să mă bucur că îi dați funcției poetice atâta importanță. De la Croce la Ceaușescu, nimeni nu a luat un sceptru folcloric în mâna-i republicană. Și, de la Croce la dumneavostră, nimeni nu a dat mai multă importanță celor spuse decât celor făcute. (Și mă refer la Croce, nu la Heidegger, ca să vă menajez!) Ați deschis terenul implantării în România, la nivel de lege, a unei ideologii noi, i-ați, după cum am spus, dislocat rivalele (care, așa buimace și impotente cum sunt, știu eu ce pericole ar mai fi reprezentat?) Prin aceasta, domnule președinte, ați devenit vasalul cu acte al celui căruia spuneați că îi sunteți doar partener. Ați deschis calea coloniei adânci, a Daciei Felix, a lucrului bine făcut. În momentul de față, ați suprimat bicameralitatea istoriei. Și stânga, și dreapta. Un bărbat de stat adevărat se luptă cu egalii săi, cu istoria prezentă, încearcă să o modifice spre binele oamenilor, nu al umanității.
Perspectiva istorică nu e la îndemâna dumneavostră și, cu cât o violentați, împotriva dumneavostră se va întoarce. Aristotelic vorbind, v-o spun în calitate de poet. Trebuie să spună poetul ceea ce veți opri și istorici să spună. Și, desigur, în acord cu apologia funcției poetice pe care o faceți. Nu am nicio îndoială că Ceaușescu a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat mascată în revoluție (ceea ce nu înseamnă că nu a fost și o revoluție reală înghițită) pe fondul nemulțumirilor sociale evidente, și care au fost folosite ca pretext de către aceiași eliberatori ale căror voci de asiguratori (parcă aș spune creditori) se aud în filmul lui Chris Marker, Détour Ceausescu, 1990. Când un șef de stat e ucis de către o putere străină, el riscă să fie legendarizat. Ați găsit momentul propice să interziceți, preventiv, acest fapt. Nu fac nicio apologie lui Ceaușescu, nu am niciun motiv, observ doar teatralitatea istoriei de deasupra ei, unde mă și aflu. Ca să o observ, să îi văd funcția poetică. Dar nu folosind-o cobai, ci încercând să o topesc în opinie. Lipsa de viziune a dumneavostră mă sperie și mă revoltă. Niciun contrapunct, doar digerare, doar partea pasivă a acestui sex cu masele. Desigur, în limitele legii. Aș dori să vă spun și cât sunt românii de umiliți în afara țării, cât le e de greu, dar mi-ar fi rușine să spun asta președintelui care face toate eforturile ca România să nu mai fie o țară liberă, ci o țară cu libertate direcționată, o țară în care dreptul la opinie e baricadat în baie, pe polița de sus pe care încă mai e rugină de la Europa liberă, transfigurată într-un vechi tranzistor.
Nu fac apologia niciunui criminal, dar Ceaușescu nu poate fi pus în același rând cu Stalin, după cum, în partea de nord-vest a Ardealului, armata lui Miklos Horthy a trimis evrei în lagăr. Cel puțin acolo, nu armata română. A făcut-o în alte părți. Dar nu acolo. De aceea lucrurile trebuie privite cu nuanța pe care numai istoricii de meserie o pot avea. Când politicul se substituie istoriei, România nu mai e o țară independentă. Nici măcar atât cât a fost sub comunism în ultima lui perioadă, de tristă amintire, independentă să moară de foame, independentă să înghețe de frig, dar independentă.
Domnule președinte. Negoțul dumneavostră cu istoria e același negoț (relegat în idee) pe care Ceaușescu îl făcea vânzând sașii. Am avut contacte umane și amicale cu sașii în copilărie. Sunt oameni minunați și adorabili. Dar de ce această exhibare a unui complex? De ce ați privatizat instituția prezidențială mai mult decât a făcut-o Traian Băsescu prin camarila sa afaceroidă? De ce numai prin vânzare de sine ne putem sincroniza unei Europe care (de aici din vest vă spun) scârțâie prin ateism și mașinism inuman, însă găsește totuși căi sociale de dialog. Și ele sunt chiar simțite de către oameni. Acest fapt nu înseamnă acceptarea istoriei, cu bunele și cu relele ei, ci pur și simplu înlocuirea ei cu o nouă istorie, impusă, artificială. Ea nu poate avea aderență la poporul român pentru că acesta nu se recunoaște în ea. El își acceptă mai ușor greșelile decât se poate crede, cu condiția de a i se lăsa dreptul și tihna necesare tocmai perspectivei istorice.
În ceea ce mă privește, continui să cred că o anumită latură patriotică a mișcării legionare, în speță ortodoxistă, a fost una benefică. Ea a creat cultură și un teritoriu de jertfă de care lumea în care am intrat vrea tot mai tare să ne dezvețe. A creat mari poeți și un patriotism interbelic de care cred că și azi e nevoie. Nici perioada comunistă nu consider că a fost un bloc de beznă de 45 de ani, cred că a avut perioadele ei de opresiune cruntă, de nedreptate socială și chiar de oarecare liberalism. În acel timp, s-a scris o întreagă literatură din care se poate citi epoca. Dar așa cum nu e suficientă dialectica operei pentru ilustrarea epocii, prezentul e incapabil de perspectivă istorică. Vă acuz de egoism, domnule președinte. Dar e un egoism pentru alții, cel de care dați dovadă, nici măcar pentru dumnevostră. Liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Nici egoismul lui nu a fost pentru sine. A tolerat pentru alții. A fost colportor istoriei cum sunteți și dumneavostră. Voi regreta mereu greșeala de a vă fi votat. Credeam că miza pe care o veți avea va fi cu totul alta și că s-a identificat cu cea a unui popor. Sunteți o mare decepție.

Pentru cele susținute aici, în cărțile sau în articolele mele, cu privire la poporul meu, din care sunt bucuros că fac parte, chiar și așa, într-o istorie strâmbă cum s-a întâmplat să fie, depun mărturie în fața lui Dumnezeu și în fața propriului talent. Iar dacă iubirea pentru cultura țării mele și față de țara mea intră sub incidența penală, atunci voi fi pregătit pentru un exil lung întrucât statul român intră în contradicție cu ideile mele despre libertate. Exilul meu a început în momentul în care am fost cenzurat de însuși omul pentru care am luptat și în care am crezut. Aici, în exil, am scris Arta imunitară pentru a arăta condiția în care au fost umiliți românii în ultimii 25 de ani, cu dumneavostră, – cireașă. Xenofobia e un fapt detestabil, fără îndoială. Dar a condamna xenofobia și a nu condamna acțiunile antiromânești, mi se pare strigător la cer. Cu atât mai mult cu cât, de 25 de ani, România e guvernată, cu întreruperi, (și) de un partid constituit exclusiv pe criterii etnice, UDMR, pe numele lui. Prin această perspectivă adoptată, ați dezamăgit înainte să validați.

Așa cum anumiți oameni ai PSD au încercat să se agațe de oasele lui Brâncuși, spre a le aduce în țară, în interes electoral, așa doriți și dumneavoastră să deveniți vizibil în ochii unei Europe care nu prea cred eu că e foarte atentă la succesiunile obedienței dumneavoastră, din simplul motiv că și ea le are pe ale ei.
Cum am spus, liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Poetic vorbind, sunt Darie Ducan. În încheiere, vă asigur de stima mea strict protocolară.”

Darie DUCAN
Paris, 12 august 2015

Trebuia să vină și acest moment în care farsele jucate de Victor Ponta să se înfunde. De fapt, așa pare normal, că din momentul în care s-a pus în mișcare mecanismul penal împotriva sa, demisia ar fi ceva logic, urmată de retragerea măcar temporară din politică, pentru a se concentra pe apărarea în instanță. Dar poate mă pripesc. În fond, are susținători dispuși să creadă că e un persecutat politic și să repete apărarea aia a avocaților fără argumente: de ce acum? „Uitați, e o coincidență cu moțiunea PNL.” Păi niciodată n-ar fi fost bine: de ce în campania electorală? de ce în preajma sărbătorilor? de ce vineri?

Dar să mergem pe ipoteza bunului simț și să presupunem că Victor Ponta e terminat politic. Poate el va aștepta să meargă ca Fenechiu sau Vâlcov azi la Guvern și mâine direct în celulă. Dar în Parlament tot se vor găsi defectori cu simțul ridicolului, care vor pricepe semnalele externe că așa ceva e intolerabil. Și atunci șarada se va fi încheiat. Doctorul fără doctorat, care profesează ca avocat fără examen, în baza acelui titlu obținut fraudulos, mitomanul patologic, coruptul care a dat funcții în Guvern altui derbedeu, de la care a primit o mașină și bani de două apartamente, potlogarul care a dat o funcție grasă altuia, care i-a cumpărat respectivele apartamente, într-un cuvânt acest impostor înfiorător iese din scenă.

Aștept acest moment din ziua aceea când l-am auzit la radio câștigând alegerile interne împotriva unui Geoană, deja devenit ridicol național, când mi s-a strâns inima la gândul că figura de școlar tocilar va păcăli multă lume cu mașinăria pesedistă de tip mafiot în spate. A fost mai rău decât m-am temut și doar victoria neașteptată a lui Iohannis a împiedicat un rău încă și mai mare.

Până aici, așa arată normalitatea: instituțiile statului de drept lucrează, căpușele firmelor de stat pe contracte de consultanță fictive merg la închisoare. Surpriza e că Iohannis nu e neapărat un câștigător al acestei situații. Sau, din nou, mai mult câștigător prin neprezentare sau pe greșeala adversarului.

Venit pe un val uriaș, aproape miraculos de susținere și cu apetit pentru schimbări dramatice, Iohannis a ales să își demobilizeze prin plictiseală alegătorii și să îi dezamăgească alegând o coabitare călduță. El a fost cel care l-a resuscitat pe Ponta, luându-l drept partener rezonabil și cu viitor, în clipa când era mort și mototolit ca un iepure trecut pe sub roțile unui tractor, după 16 noiembrie.

Fără să fie forțat de împrejurări similare, Iohannis a făcut cele mai proaste dintre alegerile pe care le-a făcut și Băsescu anterior. Ambii au venit la putere după un pact tacit sau explicit cu serviciile secrete, cu oculta provenită din fosta Securitate.
Băsescu a uimit mergând pe drumul său după ce s-a văzut instalat la putere – a rupt pactul nescris al politicienilor care se criticau dar nu se băgau la închisoare, ceea ce a descătușat Justiția și a deschis o cutie a surprizelor, căreia i-ar putea cădea el însuși victimă. Iar serviciile a reușit să și le subordoneze în dese rânduri, prin forța personalității, transformându-le într-un instrument cu efect pozitiv și negativ, de la caz la caz.

Anturajul pe care și l-a ales Iohannis după câștigarea alegerilor e nu doar mediocru, dar de rău augur în privința relației pe care se pregătește să o aibă cu serviciile secrete. O garnitură de acoperiți de mâna a doua și aspiranți la controlul serviciilor l-a acaparat pe președinte, amețindu-l cu iluzia unei puteri de tip monarhic, într-o țară care se zvârcolește în sărăcie.

Tocmai aici ar fi fost șansa lui Iohannis de a fi continuator al părții pozitive de proiect prezidențial din perioada lui Băsescu. Acesta din urmă a reușit cum necum să pună în mișcare componenta judiciar a statului. E ceva ce, slavă Domnului, Klaus Iohannis nu dă semne că ar vrea să suprime. În privința asta, rămâne un uriaș câștig față de proiectul pesedist de restaurație. În schimb, dezvăluirile Elenei Udrea au pus reflectorul pe influența exagerată pe care SRI o are asupra clasei politice, justiției, presei și afacerilor. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat din mers acest context de neanticipat și l-ar fi transformat în catalizatorul începutului său de mandat.
S-ar fi putut concentra pe reformarea acestui pilon al statului, ultimul bastion major al sistemului comunist. Ar fi preluat dezvăluirile din dosare despre circuitul banilor din corupție spre partide și ar fi luptat pentru reformarea administrației.

Istoria ultimului deceniu a arătat că un asemenea program reformator poate avea de partea lui nu doar vectori externi, dar și o majoritate populară. Uimitor e că și votanții pesediști au început să prindă multe din subtilitățile procesului judiciar și, deși votează sistematic cu hoții, nu sunt insensibili la ideea epurării corupților, dacă li se dă satisfacția că și inamicii lor sunt vizați. Deci Iohannis avea la discreție atât publicul băsist, cât și pe cel antenist, doar să fi vrut să se impună ca lider de program reformator.

Și în materie de blaturi cu PSD, nu e nici măcar original. Evident, și în această privință, inventivitatea lui Băsescu a fost neegalată. El e cel care l-a numit de două ori premier pe Victor Viorel. Prima dată cu gândul unei coaliții eterne (deci USL nu e ideea lui Voiculescu, până la urmă). A doua oară, forțat de împrejurarea unui vot popular masiv defavorabil.
Dar cel mai odios a fost blatul bălăcărelii din ultimul an de mandat. (dacă n-o fi fost mai mult) Momentele acelea grosolane în care țara era prostită cu scenete cu pisicuțul și Victor Viorel, cu dezvăluiri răsuflate despre ofițerul Ponta, în timp ce Elena Udrea și Ghiță funcționau ca mesageri amicali între grupări.

Și să nu uităm, faptele de care e acuzat Ponta se petreceau chiar în plină guvernare Băsescu. O ironie totală, puștiul se căpătuia în regimul dictatorului Băsescu, trăgând din banii minerilor din bazinul Olteniei, care scoteau cărbune pentru termocentralele de la Turceni și Rovinari. Urmașul lui Iliescu fura din banii minerilor în timpul dictaturii portocalii a lui Băsescu.

Socoteala blatului a funcționat doar parțial, în final, partida Maior a capitulat în fața partidei Coldea, în cele mai bune dintre condiții pentru primul, proaspăt ambasador în cel mai râvnit loc. Părerea mea, că Iohannis s-a afundat în teren mlăștinos lungind relația cu Ponta, de astă dată nu ca pact de coabitare ci ca dialog politicos pe termen nedefinit.

Și, dacă va continua o politică similară și cu noul PNL, va avea aceleași dezamăgiri, pe care nici nu le va înțelege. Va rămâne la fel de inert când îi va veni sorocul dosarului lui Vasile Blaga. Și, dacă decide să își țină cuvântul, ne va cadorisi cu Cătălin Predoiu în cea mai puternică funcție din țară. Un fel de din lac în puț, un purtător de cuvânt mai peltic al mafiei transpartinice. Unul, care intermedia întâlniri cu Hrebenciuc pentru oamenii de afaceri la ananghie. Altfel spus, alt premier pe care dosare l-ar putea prinde din urmă în chiar timpul mandatului.

Homosexualii și-au încheiat tranziția de la bărbat la femeie fără succes, devenind noile feministe ale societății, adică soiul cel mai prost, care jenează orice doamnă. Pentru că nu s-a văzut feministă frumoasă sau care să fie bănuită de feminitate, ci doar tovarășe activiste ale sexului oțelit, că ar fi și urât să îi spui sexul slab.

De feminism s-a plictisit toată lumea bună, nici vorbă să aducă vreun serviciu femeii în societate. Arțagul feministelor s-a transformat în zgomot de fond pentru cei mai mulți, ceva cu care trebuie să te obișnuiești, își fac și ele meseria, ca operatoarele de la call center, care te sună să îți propună o asigurare de viață, martorii lui Iehova sau colectorii de fonduri caritabile. Nu mai ții minte când au apărut prima dată, pe vremea când chiar ascultai ce au de spus, nu știi care e rolul lor social, dar îi iei ca pe un fapt, ca și cum n-ar fi avut de ales să fie ceea ce sunt și să strice câteva minute din ziua fiecăruia. Gata, au devenit zgomot de fond, ca traficul pentru orășean.

În schimb, homo-activiștii sunt pe val, hărmălaia lor încă oprește lumea în loc. Pentru că așa au văzut ei că se comportă genul cel mai prost de femeie, pe care și l-au luat drept model: moare să i se dea atenție și n-o interesează dacă trebuie să se facă de râs pentru asta. Noua armă cu care homo-activiștii terorizează lumea nevinovată din jurul lor se numește homofobie. Un cuvânt-sperietoare, menit să intimideze și să pună eticheta pe „înapoiatul”, care urmează a fi izolat de societate. Încă o ironie, că din frica lor ancestrală de a nu fi arătați cu degetul pe stradă, această ocupație le-a devenit una de căpătâi. Exact ca ateii militanți, care „s-au eliberat de prejudecăți religioase” și își petrec mare parte din viață hărțuind credincioșii cu părerile lor, mai ceva ca doi mormoni în căutare de prozeliți.

Și cuvântul „homofob” e o bazaconie fără corespondent în realitate. Pentru că nimeni nu are o fobie în sensul de frică, spaimă irațională. Exceptând deținuții firavi la fizic, proaspăt aduși între viețași, nu ai unde găsi bărbați, care trăiesc cu frica homosexualilor. Aproape întotdeauna, când cineva vede doi bărboși libidinoși unul cu altul, nu e vorba de frică, ci de silă. O scârbă care, spun homo-activiștii, ar trebui scoasă în afara legii și pedepsită drastic. Ori, din acest punct încolo, mișcarea lor se transformă într-una leit totalitară. Nu în sensul că te obligă să aderi la practicile lor. Nici comuniștii nu te obligau să intri în PCR, nu în asta consta totalitarismul. Dar pedepseau drastic orice altă orientare, altă opțiune, opinie sau sentiment. Pentru că totalitarism se cheamă a intra în sfera sentimentelor unui om.

O armă cu rază mai largă de acțiune se cheamă astăzi „hate speech” (discursul urii), care pe vremuri se chema „sentimente dușmănoase”. Sigur, nu-i frumos să urăști pe nimeni, nu recomand nimănui să simtă dezgust față de homosexuali. Dimpotrivă, atitudinea corectă e cea care decurge din compasiunea creștină, încercarea de a vedea partea umană, drama personală din fiecare și ce are el de oferit frumos semenilor. Dar a legifera ca obligatorie iubirea, înseamnă a o goli de sens. La fel cu tentativa de a scoate ura în afara legii. Cum ai da o lege, care obligă toți oamenii să spună numai lucruri deștepte. Ar fi o prostie.

În timpul comunismului, a existat legiferarea de sens contrar în această privință. Celebrul articol 200 a băgat nefericiți la închisoare pentru „inversiune sexuală” și a mutilat, prin șantajul cu închisoarea, încă și mai multe vieți. Găsesc asta o tragedie, ce nu ar trebui să se mai repete. Pe lângă absurdul de a trimite homosexuali în închisoare, care mi se pare un fel de a trimite pedofili la grădiniță, măsura de a pedepsi păcatul cu închisoarea o socotesc intolerabilă. Foarte bine că a fost eliminată din legislație această prevedere, care oferea material de șantaj securiștilor și le sporea numărul colaboratorilor nebenevoli. E uimitor că fostele victime ale unei legislații abuzive s-au transformat în opresori cu legea în mână, procesomani, care aleargă să reclame tot ce mișcă pe motiv de discriminare și să târască lumea prin tribunale fie și pentru o vorbă.

Ce a urmat din acel punct, al dezincriminării penale, a depășit pas cu pas cadrul bunului simț. În mod normal, orice discuție pe tema asta ar fi încetat și homosexualii decenți ar fi fost chiar avantajați, dacă n-ar fi apărut specia homo-activiștilor, salariați ai ONG-urilor occidentale, care au făcut tot posibilul să îi umilească public și să le ostilizeze părți din populație, care nici n-ar fi știut de existența lor altfel. Aici vorbim de specia activistului, nu de persoană ca atare. A fi exasperat de feministe nu te face misogin, chiar dimpotrivă. Dacă ar apărea militanți ai copiilor obraznici, mi-ar fi la fel de antipatici, fără să însemne că am ceva împotriva copiilor.

Au fost mai întâi marșurile stil circotecă. Pe atunci, gay-ii nu deveniseră feministele de azi, erau la stadiul travestiului rudimentar. Și, cum se întâmplă cu bărbații păroși, dați cu ruj, rezultatul ținea mai mult de grotesc decât de feminitate. Marșurile astea, nici pro nici contra, nu le-am înțeles niciodată. De ce ai simți nevoie să faci un miting în care să anunți vecinii ce găuri folosești? Cum ar fi să se facă și mitingul femeilor amatoare de sex anal? Ce femeie de calitate ar vrea ca asta să fie fapta memorabilă pentru care e recunoscută în societate? La fel, m-aș simți stânjenit să particip la un miting în care să cer cuiva să nu mai facă o anume perversiune la el acasă.

Mi-e jenă și că am ajuns în situația de a scrie pe această temă. N-aș fi făcut-o, dacă homo-activiștii n-ar fi insistat să aducă tema insistent în dezbaterea publică, dacă nu ar fi existat această agresivitate împotriva liberei exprimări, cu demascări și apeluri la stârpire a resentimentarilor.

Acum s-a trecut într-o nouă fază, mult mai sofisticată, a activismului mediatic, prin care se încearcă hărțuirea și intimidarea oricui emite cele mai vagi dubii legate de practica în cauză. Denunțul pentru homofobie, victimizarea perpetuă, taman când nimeni nu îi mai băga în seamă și nu mai avea grija lor.

Într-un protest al studenților la UNATC, viitoarea generație de cineaști a folosit tema în războiul cu profesorii. Deci nu mai poți da afară pe cineva, că se ia cu mâinile de păr și se dă cu fundul de pământ că îl discriminezi pentru orientarea sexuală. Iar la cât de susținuți și organizați sunt, mă mir că nu au deja locuri pentru homosexuali în școli. Vor avea cu siguranță la locul de muncă, pentru că deja chestionarul pentru apărarea diversității la angajare include și rubrica asta în multe țări vestice. Oricum, cineaștii tineri nu au nevoie de așa ceva, ei sunt deja foarte bine orientați și știu de unde le vin premiile, banii și succesul în carieră. Nu mai fac demult cinematografie pentru public, s-au aliniat la toate tendințele corectitudinii politice, iată-i gata să-și schimbe și orientarea sexuală, dacă asta li se cere.

Și totuși, care e miza, la nivelele superioare, a unei asemenea ambiții încăpățânate? De ce se investesc atâtea fonduri și resurse în acest subiect marginal? Ținta e atacarea familiei, pe care se sprijină civilizația noastră. Familia și nu individul e forța economică a capitalismului, familia e baza educației oricărui copil, familia e anterioară statului, oricărui partid și forma în care ideea creștină trăiește. În spațiul euro-atlantic, cel puțin, în ultimele două milenii, familia a fost înțeleasă doar în sânul Bisericii, singura care i-a dat un sens mai profund, transcendent. Statul nu a făcut decât să uzurpe acest atribut eclezial, substituindu-i-se printr-un surogat civil găunos.

Din populația globului, se estimează că 2% ar avea înclinații homosexuale. Dintre aceștia, când un eșantion semnificativ de homosexuali americani au fost chestionați, doar 20% s-au declarat interesați de ideea căsătoriei. Asta înseamnă estimativ zero virgulă ceva la sută din populația lumii. Pare ireal că suntem bombardați aproape zilnic cu știri pe această temă, că națiuni întregi sunt chemate la referendum, că subiectul e nelipsit din agenda electorală în Occident, ca și cum populația ar fi împărțită 50-50 într-o dezbatere, care în realitate privește sub un procent din societate. Cum spuneam, resorturile țin de interesele războiului cultural dus de o elită împotriva majorității, nu de interesele reale ale unei minorități.

Doar dacă îi înțelegem pe homo-activiști ca pe o nouă specie de feministe are sens ambiția lor prostească de a presa pentru căsătoriile homosexuale. La ce i-ar folosi cuiva o asemenea uniune caricaturală, în afara valorii pe care i-ar fi dat-o o taină bisericească? Pentru a se pune la adăpost în privința moștenirii la bătrânețe? Pentru împărțirea la partaj a bunurilor? Să fim serioși, nu îi împiedică nimeni să încheie și astăzi la notar contracte între părți, care să aibă toate clauzele unui contract prenupțial și ceva pe deasupra.

Într-adevăr, un singur lucru ar putea face mai greu și anume să adopte copii. Dar este majoritatea neparticipativă în privința temei, pregătită să accepte așa ceva și să îi estimeze toate pericolele? În Marea Britanie, un investigator al rețelelor de pedofilie a spus că dacă s-ar merge până la capăt cu anchetele în rândul elitei, nu ar mai rămâne locuri în închisori. Cea mai vastă rețea de acest tip, devoalată până acum, avea 70.000 de membri. O anchetă și mai mare e în curs și vizează elita din regat, cu 1.400 de suspecți, între care membri ai Casei regale, politicieni și alte vedete. Numeroase instituții urmează a fi acuzate și ele de tăinuire în acest caz, inclusiv prestigiosul BBC.

Aș fi curios dacă alianța pe care am văzut-o în ultimul timp între homo-activiști și duduile progresiste din ONG-uri se va menține cu același aplomb și după ce această bombă în curs de detonare va deveni cunoscută publicului larg. Vor continua ele să încurajeze liniștite inclusiv adopțiile în așa zisele familii homosexuale? Sau se va inventa un termen infamant pentru conservatori, după modelul „homofobului”? Să spunem, „pedofob”. Care ar fi limitele deschiderii și cât de mult suntem obligați să aplaudăm și să îmbrățișăm?
Foarte organizata comunitate de profil includea mai întâi homosexualii bărbați, apoi a fost extinsă la lesbiene, apoi s-au adăugat transexualii. Recent, sigla LGBT nu mai e socotită încăpătoare, așa că a devenit LGBTQ, pentru a-i include și pe „ciudați” (queer). Temporar se numește LGBTIQ, pentru că au intrat pe listă și cei fără un sex cert („intersex”).
Deocamdată lipsește un Z, pentru zoofili, dar deja a făcut vâlvă știrea că madanezii din România au ajuns să fie chinuiți în bordeluri grotești din Danemarca, Olanda sau Germania. Oare nici când auzi de așa ceva n-ai voie să te declari scârbit? Sau ți se va pune și atunci eticheta de zoofob și studentele de la UNATC vor defila cu steagul curcubeului pe sub geamul tău de intolerant?

Șapte lideri ai celor mai importante forțe politice din Marea Britanie s-au înfruntat timp de două ore, în prima dezbatere față în față, cu o lună înainte de alegerile din mai.

Ritmul a fost unul alert și foarte civilizat în același timp. Sondajele de la final au arătat că primii trei – Cameron, Miliband și Farage – s-au situat cam la egalitate în impresiile telespectatorilor despre cine a câștigat înfruntarea. Scoția și Țara Galilor au fost reprezentate de liderele partidelor locale, dar a lipsit un reprezentant al minorității irlandeze. Trimisa galezilor a punctat la impresia artistică, iar lidera ecologiștilor a fost socotită a avea cea mai slabă prestație.

Cum era de așteptat, cozeurul Nigel Farage, de la UKIP, a stârnit cele mai multe controverse, generând, ca de obicei, o reacție de tip simpatie-antipatie pentru public. În acest fel, euroscepticul și-a atins scopul de a se prezenta ca alternativa la întreg spectrul politic britanic: „ați putut vedea în această seară o diferență clară, între politicienii corectitudinii politice, ai ipocriziei, și mine.”

A fost și singurul politician care a invocat România în dezbaterea de aseară, deplângând că au fost admise în Uniunea Europeană 10 state fost-comuniste, în unele fiind salarii și de zece ori mai mici decât în Anglia. Farage e de părere că Uniunea Europeană e nereformabilă și că David Cameron, care promite să își folosească influența diplomatică, pentru a impune reforme la nivel comunitar, își minte alegătorii. Singura soluție pentru a opri imigrația e, pentru Farage, ieșirea grabnică din UE și semnarea unui tratat de schimb economic cu organizația.

În replică, premierul Cameron l-a acuzat că nu face altceva decât să aducă la putere un guvern laburist, care nici măcar nu va ține referendumul privind rămânerea în UE, promis de conservatori pentru 2017.

De remarcat replicile numeroase ale celorlalți participanți la dezbatere în favoarea rămânerii în Uniunea Europeană și împotriva criticării imigranților, care sunt o sursă importantă de bunăstare pentru regat. După cum nici măcar Farage nu propune un izolaționism perfect, ci întoarcere la cooperarea din Commonwealth, unde se află nu mai puțin de 50 de țări, între care și India, Pakistan sau Bangladesh, mari furnizoare de imigrație. Deși se spune despre Farage că e un extremist, acesta nu a avut poziții radicale precum BNP, partidul naționalist, care a aduna jumătate de milion de voturi la ultimele alegeri, fără însă a reuși să câștige vreun mandat.

Planul lui David Cameron, prim-ministru conservator și favorit la realegere, în privința imigrației prevede continuarea politicii de limitare a acesteia doar la cea din spațiul comunitar și negocieri în UE pentru schimbarea tratatelor. Dacă aceasta din urmă e mai greu de realizat, schimbările concrete, care i-ar viza și pe români sunt: expulzarea celor care nu își găsesc de lucru în șase luni de la sosirea în Marea Britanie, anularea posibilității de a cere ajutoare încă de la sosire, respectiv obligația de a contribui 4 ani la buget înainte de a putea beneficia de ajutoare sociale și de șomaj, anularea posibității salariaților de a cere alocații pentru copiii rămași în țara de origine.

Aici, dezbaterea integrală:

La începutul lunii mai, Marea Britanie are alegeri generale, în urma cărora se va decide cine va forma guvernul. Imposibil de scos din ale lor, englezii nu se satură să aleagă dintre două partide, vechi de când lumea: conservatorii și laburiștii. Alte două partide mai mici vor conta și ele, putând prinde locuri într-o viitoare coaliție. Dreapta, aflată la putere, e încă pe val și are, în persoana premierului David Cameron, un lider credibil, cu un ușor avans. Dar rezultatul e încă foarte strâns și orice se poate întâmpla.

Cum nimeni nu îi pune la îndoială poziția reginei, alegerile parlamentare țin și locul unor prezidențiale, fiind foarte personalizate. Liderii celor două partide dau un concurs de popularitate pentru a fi prim-ministru, funcția cu cea mai mare putere de decizie în stat. De aceea, dezbaterile ajung să fie bătălii între două personalități.

o dezbatere negociată

Înainte de a se ajunge efectiv la dezbaterea televizată s-au purtat nenumărate runde de negociere. Cameron, pornit din postura de favorit și cu faimă de bun vorbitor, a evitat pe cât posibil înfruntările directe, în care ar fi putut pierde această reputație în clinciuri pe teme emoționale, dragi stângii și populiștilor naționaliști de la UKIP. Cameron a refuzat un format de dezbatere în 3, cu confruntare directă, admițând în cele din urmă să participe la o serie de dezbateri în 7, cu reprezentanți de la mai multe partide.

Înaintea acelei înfruntări directe, s-a organizat o dezbatere în paralel, cu premierul și liderul opoziției. Fiecare a dat câte un interviu unui reporter foarte incisiv, apoi fiecare a răspuns unor întrebări din partea unor alegători selectați. Un format cu multe precauții dar, cum se va vedea, foarte dinamic și antrenant. Mai ales cu un reporter, care îl face pe Cristian Tudor Popescu să pară un timid plin de căldură.

Nigel Farage, absentul-problemă
Marele absent al acestei confruntări e liderul UKIP, Nigel Farage, care poate scoate un scor uimitor de mare, la concurență cu unul din cele două partide tradiționale. Farage e „Vadim al lor”, o combinație de inteligență, bufonerie, elocință și populism. Conduce gruparea naționalistă UKIP – un joc de cuvinte între prescurtarea pentru Partidul Independent al Marii Britanii și promisiunea „you keep” („păstrezi”) de a păstra „Anglia pentru englezi”.

Ce înțelege Farage prin acest slogan, s-a ferit mereu să explice, profitând de ambiguitate. Dar s-a pronunțat mereu împotriva imigrație, la cote uriașe în regat. Ulterior, a revenit cu precizări, spunând că partidul lui nu consideră culoarea un criteriu, dar a tunat de câte ori a avut ocazia împotriva afluxului de est-europeni, inclusiv români, în Marea Britanie.

De fapt, UKIP s-a înființat acum câțiva ani cu scopul explicit de a scoate țara din Uniunea Europeană. Ironia face ca Farage să fie unul din cei mai activi și mai cunoscuți membri ai Parlamentului European, pe care vrea să îl submineze din interior. Luările sale de cuvânt, foarte logice și bine articulate, pline de ironie, i-au umilit de multe ori pe euro-birocrații de la Bruxelles, arătându-le absurditatea sistemului lor.

Aceasta este marea deosebire între Farage și genul de populist cu care suntem noi obișnuiți. E un tip bine informat în materie de economie și spune lucrurilor pe nume în multe privințe. Economic, poate fi catalogat drept un libertarian. Politicile propuse de el vizează limitarea cheltuielilor și influenței statului, mai curând decât pomeni pentru asistații social. Iar într-o lume nebună, în care guvernanții au politici iresponsabile, bufonul Farage sună ca un om cât se poate de sănătos, când vorbește de bugetul țării sau al UE.

În rest, multe din tiradele sale sunt nesusținute de probe. Iar, recent, a fost pus în dificultate în presa centrală, care oricum nu e de partea lui, pentru o asistentă, înregistrată când cerea o factură umflată la un restaurant, ca să o deconteze la Parlamentul European.

premierul David Cameron

Ambii favoriți, conservatorul Cameron și socialistul Miliband, pot fi considerați persoane lipsite de carismă. N-au nici figuri de actori americani (sau de James Bond, ca să rămânem în regiune), nu sunt vorbitori pasionați, ca Tony Blair, sau personalități impozante ca Margaret Thatcher. Dimpotrivă, par produsele anoste ale unor mașinării de partid, îndatorați intereselor financiare din City-ul londonez, lipsiți de originalitate.

Între cei doi, David Cameron are un mic avantaj: nu e fermecător, dar e convingător, pare credibil și vorbește cu greutatea funcției de prim-ministru în spate. I se reproșează des că a trăit toată viața doar în elita financiară și politică, fiind incapabil să empatizeze cu omul de jos.

După ce a preluat țara de la tandemul Blair-Gordon Brown, ajunși acum foarte impopulari, pentru aventurile lor războinice în alianță cu americanii și pentru salvarea băncilor cu bani de la stat, Cameron vine pe cai mari. A reușit să scoată țara din criză și să o aducă la creștere economică. În fiecare zi a mandatului său s-au înființat 1000 de locuri noi de muncă, mai multe decât în tot restul Uniunii Europene, ceea ce i-a și adus un influx de spanioli, italieni, români și polonezi fără precedent.

A făcut economia să meargă, dar a mărit și TVA-ul. A scăzut deficitul la jumătate, dar s-a împurumutat 500 de miliarde de lire. Pregătește un pachet de austeritate, pentru micșora îndatorarea, cu măsuri ce vizează 1% din cheltuieli, cu tăieri din asistența socială, dar refuză să spună în ce vor costa aceste măsuri viitoare.

Reporterul i-a reproșat că 900.000 de britanici au ajuns să apeleze la depozitele de hrană gratuită de la stat – sunt ajutoare alimentare pentru cazuri speciale, cum ar fi cei în procedură de aprobare a ajutorului în bani, sau cei cărora li s-a suspendat ajutorul pentru declarații inexacte.

Ed Miliband, un fel de Geoană

Dacă despre Cameron se poate spune că e lipsit de carismă, rivalul său de la stânga e de-a dreptul neînzestrat pentru comunicarea publică. Are un fel de sâsâit, care îl face să își schimonosească buzele când vorbește, încât de fiecare dată când l-am auzit, mi-a venit în minte versul lui Eminescu: „bâlbâiți cu gura strâmbă”… Și asta e doar partea de suprafață, pentru care omul nu are nicio vină.

Marea problemă a liderului laburist e că în interiorul ambalajului boțit nu e mare lucru. Miliband e inconsistent și are o privire candidă, de naiv trimis în față de alții. Îmi amintește izbitor de Geoană și ca stil de adresare și ca personaj.
Nici măcar în propria familie Ed nu a strălucit, fiind mereu în umbra fratelui său, un politician cu mai mare succes ca el, pe care l-a învins surprinzător, la puține voturi, într-o rundă de alegeri interne. Acesta s-a retras definitiv din politică după acel moment, dar unii se întreabă și acum, dacă nu ar fi fost o variantă mai bună pentru laburiști.

Dacă ar câștiga alegerile, Ed Miliband ar fi și primul evreu, care ar guverna Marea Britanie. Deși e ateu declarat, Miliband păstrează cu sfințenie rădăcinile tradițiile familiei. Tatăl său a fost sionist și a predat marxismul la facultate. Și Ed și copilul său poartă și prenumele bunicului lor, Samuel, un faimos bolșevic din Polonia. Bunicul Samuel s-a alăturat ocupantului bolșevic în clipa în care Uniunea Sovietică a invadat Polonia și a luptat în armata condusă de Trotsky, împotriva țării în care se născuse. Despre faptele sale de vitejie, constând în uciderea de polonezi și ruși anti-comuniști, a povestit cu mândrie nepoților, care l-au transformat într-un erou de legendă. Desigur, altfel ar fi stat lucrurile, dacă ar fi luptat în armata, care a invadat cealaltă jumătate din Polonia, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, dar cine spune că istoria e dreaptă?

În materie de viziune economică, Miliband duce mai departe tradiția profund stângistă a familiei, fiind poreclit Ed cel Roșu. Cere, așa cum e previzibil pentru un laburist, mai multă echitate, susținere pentru cei rămași în urmă de dezvoltarea economică. Și are argumente pentru asta: multe din locurile de muncă create în ultimii ani sunt plătite cu salariul minim, au timp de lucru parțial sau chiar așa numitele contracte cu timp de lucru zero – în care salariatul vine la serviciu, dar află abia în ziua respectivă câte ore i se va da ceva de făcut sau dacă a venit degeaba.

În general, sistemul britanic încurajează capitalismul, e și o bună explicație pentru reușita lor economică. Programul de lucru de opt ore e doar pentru cazurile fericite, în general se lucrează peste nouă ore, șase zile pe săptămână. Variantele de contract de colaborare sau timp parțial fac să nu fie operantă ideea de salariu minim, din care oricum cu greu se poate trăi într-una din cele mai scumpe țări de pe continent, unde orice, de la chirie la hrană și transport, are costuri piperate.

Concedierea unui salariat e foarte facilă, dar asta dă și șansa unei piețe a muncii efervescente. Mulți britanicii se plâng de sistemul de sănătate, ajuns la saturație, cu spitale cu grad de ocupație a paturilor de peste 90%. Miliband vrea salarii mai mari și stabilitate. Diferența față de România e că la englezi mai trebuie să spui și care sunt sursele de finanțare, când faci o promisiune electorală.

Atât Cameron cât și Miliband au fost puși în dificultate pe durata interviului. Mai întâi premierul, care a fost blocat de întrebarea dacă ar putea trăi din veniturile aduse de un contract fără ore de muncă. Apoi challengerul, când a fost ironizat pentru aparența lui de om slab: „dacă te închidem într-o cameră cu Putin, după două minute, te găsim plângând pe jos!”, a zis sarcastic jurnalistul.

pro și contra Uniunea Europeană

Ambele partide consacrate britanice nu sunt, de principiu, împotriva ideii europene. Evident, cu un plus de susținere din partea stângii. Dar sunt confruntate cu un sentiment popular tot mai apăsat împotriva Uniunii Europene, cu care încearcă să jongleze.

Conservatorii sunt cei mai afectați de critica anti-europeană, care l-a făcut popular pe Nigel Farage și al său UKIP. Ca să calmeze spiritele, premierul Cameron a ales calea amânării și a promis un referendum pentru ieșirea sau rămânerea în UE în 2017. Dar a precizat că există rațiuni pentru care Uniunea i se pare o idee bună, îi plac avantajele ce decurg din comerțul și circulația libere, profiturile aduse investitorilor și producătorilor britanici. Dar nu îi place că UE tinde să se transforme într-un stat. Ca modalitate de a fi cu slănina în pod și cu masa pusă, Cameron propune reformarea Uniunii Europene, astfel încât fie ea să devină mai puțin restrictivă, fie să aplice unele reguli doar țărilor din zona euro.
Monedă pe care nici laburiștii nici conservatorii nici nu iau în calcul să o adopte în locul lirei cu efigia reginei.

Ed Miliband și-a asumat o poziție curajoasă și impopulară în această privință, spunând că nu are de gând să organizeze un referendum pentru rămânerea în UE, atâta timp cât i se pare o idee bună să rămână înăuntru. Dar și-a luat unele măsuri de siguranță, precizând că un asemenea referendum s-ar ține, totuși, dacă uniunea dă semne că se transformă și mai mult, cerând un transfer de suveranitate de la nivel național la nivel federal.

Pagina 1 of 4312345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica