rss
rss
rss

Să zicem că ai 10 lei. Presupunând că nu i-ai furat, ei sunt rodul unei munci anterioare, constituind o acumulare legitimă de capital. Există o „preferință de timp”, care face ca un client să considere mult mai valoroasă o marfă, care i se livrează acum, decât una care i se livrează mai târziu. (Nu e același lucru dacă primești o mașină-sport la 20 sau la 60 de ani, deci vei fi dispus să plătești ceva în plus pentru primul, respectiv, vei dori să ți se dea o compensație, pentru a-l accepta pe al doilea la același preț.) Din acumularea cinstită și preferința de timp rezultă că deținătorul capitalului are un drept legitim de a percepe o dobândă, de la cel căruia îi împrumută. Adică îi „vinde preferința de timp”.

Statul are însă o altă opinie. Sub numele de cămătărie, el face ilegal sau complicat acest gen de tranzacții între indivizi. În schimb, statul acordă acest privilegiu doar unor instituții reglementate, numite bănci. Dar nu e vorba doar de permisiunea de a derula un tip de activitate (să-i spunem acreditare), ci chiar de privilegiul de a împrumuta ce nu au. Și a profita de pe urma acestui privilegiu. În termeni feudali, acesta este un privilegiu de tip seniorial, și e la rădăcina corupției în lume.

Băncile actuale funcționează într-un sistem denumit „fracționar”. Adică li se cere să dețină un capital propriu, care e doar o fracție din cifra lor de afaceri. Adică pot împrumuta mai mult decât au. Mult mai mult. Căci această „fracție” a ajuns în timpurile moderne la 10%, ba chiar 5 și 1%. Altfel spus, dacă o bancă are 10 lei, ea are privilegiul de a da credite de 100 lei, chiar participând la crearea de monedă. Dobânda pe care o obține pentru cei 10 lei ai ei e legitimă. Cea pe care o obține pentru cei 90, e privilegiu seniorial.

Atunci când se spune că nicio bancă nu poate supraviețui unei panici bancare (atunci când deponenții dau buzna toți să își retragă depozitele), oamenii înțeleg diferit motivația. Unii înțeleg că banca în cauză a făcut ceva necinstit, pentru că banii lui ar trebui să fie în seifurile ei, pentru că ei acolo i-au depus. Aceștia sunt cei mai naivi. Alții înțeleg că banii nu pot fi în seifuri, pentru că ei se află la cei cărora banca le-a acordat credite în schimbul dobânzii, și trebuie așteptat ca aceia să returneze ratele. Aceștia sunt mai puțin naivi, dar neinformați până la capăt. În fine, unii înțeleg că banca nu are decât o fracție infimă în seifuri, pentru rulajul curent, și tot o fracție în scripte, sub formă de depuneri de la clienți, dar că are în derulare credite mult peste valorile sumelor depuse. Să zicem de zece ori mai mult.

efectele unui sistem financiar viciat: clasa parazită și coruperea societății

Distorsiunile pe care un asemenea sistem le produce sunt numeroase și foarte importante. Susținătorii lui subliniază că efectul e fundamental pozitiv: permițând unora să împrumute ceea ce nu au, se obține o „expansiune a creditului”. Această bogăție artificială stimulează activitatea economică, deschiderea de afaceri, investițiile, construcțiile, care în cele din urmă vor produce o bogăție reală, prin bunurile tangibile disponibile pe piață. Creditul e la baza dezvoltării spectaculoase a economiilor capitaliste. El asigură resurse atât investitorilor, pentru a-și realiza planurile de afaceri, proiectele, dar și consumatorilor, pentru a cumpăra într-un ritm mai mare produsele celor dintâi.

Un alt efect este expansiunea de tip colonial. Având în conturi sume colosale, primite cu dobânzi aproape de zero, corporațiile trans-naționale, pot să își extindă operațiunile pe piețe „emergente” (pe vremuri li se spunea în curs de dezvoltare, așa sună mai optimist). Cum niciun întreprinzător local, din țările de la periferie, nu poate ține piept unui asemenea asalt, din partea unor giganți cu acces la resurse nelimitate, de facto, are loc o cucerire economică similară politicii de dumping. Cel care are capitalul său, acumulat cinstit, e falimentat de prețurile mai mici și de organizarea superioară, a competitorului care are un capital de împrumut.

În esență, acest privilegiu de tip seniorial produce o castă parazită la nivel global, care nu e limitată doar la cei din sistemul bancar. Ea se revarsă treptat spre alte instituții speculative, spre giganții din asigurări, apoi spre corporațiile multinaționale, în fine, spre elitele politice și culturale (în special din mediul universitar și presă), pe care această castă parazită le întreține, într-un raport de simbioză. Corupția acestui sistem e implicită și orice discuție despre corupția celor mici de la periferie, chiar când are o bază reală, e diversionistă prin diferența de scară.

Mai rău, sistemul fracționar, bazat pe creația artificială de bogăție, corupe și masa mare a celor care nu participă ca privilegiați la sistem. Dimpotrivă, noi ceilalți suntem destinați să fim iobagii acestei organizări globale. Câștigurile acordate ca „venit pasiv” castei parazite sunt forme de taxare a eforturilor celorlalți. Creșterile spectaculoase de productivitate, de eficiență, de inovație și cunoaștere, se întorc în măsură mai mică la popoarele lumii, pentru că sunt erodate de acumulările de bogăție, disproporționat mai rapidă, în rândurile castei parazitare. Într-adevăr, inegalitatea crește într-un ritm amețitor, ducând la o șocantă concentrare de avuție în contul unui procent mai mic de 1%. Nu sunt adeptul egalitarismului, într-adevăr, egalitatea nu există în natură, dar inegalitatea e potențată tocmai de accesul la statutul de privilegiat.

Segmentul de 1% cei mai bogați oameni din lume deține o avere dublă decât 6,9 miliarde de oameni de pe glob. Probabil că primii sunt mai inteligenți, mai bine organizați și mai harnici decât ceilalți, dar nu în așa măsură. Avantajul lor e creat artificial de chiar natura sistemului.

Dar o parte din cei cu statut de iobag în organizarea globală aleg să își ia partea lor de beneficiu din aberația de sistem, consumând pe credit în ritm alert. Pe termen scurt, e exact ce își doresc organizatorii sistemului: consumatori, clienți fideli. E motivul pentru care statele au luat în ultimele decenii măsuri active pentru încurajarea consumului, ținând artificial în viață niște afaceri. Programe pretins sociale de tipul Prima Casă, Programul Rabla, Prima Afacere și delirantele programe birocratice ale Uniunii Europene nu fac decât să împingă la deal vagonetul consumului și îndatorării. Beneficiarii reali sunt instituțiile încasatoare de dobândă și birocrații sistemului. Desigur, acești consumatori entuziaști nesățioși, precum și micii beneficiari de fonduri de stat și europene, sunt corupți să susțină necesitatea perpetuării sistemului gestionat de paraziți. Ei sunt votanți fideli ai celor care promit mai multe și mai generoase programe guvernamentale.

rotița de hamster a îndatorării

Doar că ei trebuie convinși să participe și la etapa a doua a mecanismului înrobirii prin îndatorare: anume, să își dedice existența pentru a munci să returneze cu dobândă ratele. Mecanismul prin care și cei mai puțin lacomi și cei mai leneși sunt convinși să ia parte la acest efort perpetuu se cheamă devalorizare monetară. Prin contrafacerea monedei, casta parazită produce în mod direct o falsă bogăție, diluând mijloacele de schimb cu care se tranzacționează bogăția reală. Inflația e o taxă ascunsă, pe care emitentul monedei o pune tuturor deținătorilor, în momentul în care multiplică masa monetară disponibilă. Oamenilor li se dă senzația că au mai mulți bani, dar asta înseamnă că pot „licita” mai mult pentru bunurile pe care și le doresc, ceea ce crește prețurile. Taxa aceasta, sub formă de devalorizare, ajunge mai devreme la cei de jos, lovind oricum în măsură mai mare bunurile de strictă necesitate, și ajunge mult mai târziu la cei din casta parazită, care beneficiază primii de accesul la moneda nou creată. Până când efectul e conștientizat de grosul populației, privilegiații au produs deja un beneficiu din investirea fondurilor primite de la autoritatea centrală.

Prin penalizarea celor care economisesc, se obține un model de societate diferit de cele tradiționale, în care cumpătarea, modestia, gândirea pe termen lung erau valori respectate. Tipul de societate alternativ, creat în mod artificial, e cel al consumerismului, un mod de viață iresponsabil, egoist, materialist și vulgar. Bunurile de larg consum sunt proiectate să se defecteze sau să necesite constant consumabile mai costisitoare decât produsul în sine, să nu poată fi reparate, să devină demodate la presiunea mediatică.

cum s-a ajuns aici

Istoric, dreptul de a bate monedă a constituit atributul suveranității statelor. Nu întâmplător, moneda purta efigia regelui sau împăratului. Treptat, acest drept a fost transferat statelor naționale. Nu mai trebuie amintit că organizațiile oculte, de tipul masoneriei, au participat activ la crearea statelor naționale, pentru destrămarea imperiilor în special în lumea creștină. Aceasta a fost o etapă de tranziție, aceleași structuri oculte fiind astăzi partizanele destructurării statelor naționale, în favoarea unui stat global, centralizat.

Două lucruri s-au derulat cu nebăgarea de seamă a populației. Primul a fost renunțarea la etalonul aur, o formă de garantare a monedei bătute de suveran. În locul acestui tip de monedă, s-a trecut la moneda cu acoperire în bunuri și servicii. Aceasta nu mai era expresia doar a acumulărilor anterioare de bogăție ale emitentului, ci a întregii activități economice, de pe teritoriul său, incluzând expansiunea creditului, explicată mai sus. Trecerea s-a făcut gradual, prin experimente ale unor imperii, cum ar fi cel britanic. Și a culminat cu privilegiul acordat dolarului american, la finalul războiului mondial, de a fi monedă de referință mondială. Dolarul urma să aibă o valoare fixată în perpetuitate la un anumit gramaj de aur, iar restul monedelor urmau să fie cotate în funcție de el.

O serie de instituții internaționale s-au creat în urma acelui acord de pace, denumit sistemul de la Bretton-Woods, locul unde s-au creat FMI și Banca Mondială. Cum în anii de după mare criză din 29-33 și în timpul războiului, statele își văzuseră monedele prăbușite și făcuseră tranzacții între ele în mărfuri și în aur, acesta din urmă se acumulase în cantități mari la puterea învingătoare, Statele Unite, care intraseră ultimele și decisiv în război. Prin urmare, doar ele aveau aurul necesar pentru a susține crearea unei monede credibile. Prin acord, SUA se angajau să răscumpere dolarii pe care îi emitea, cu respectiva cantitate de aur.

Toate bune și frumoase, până când Charles de Gaulle a dorit să testeze această înțelegere, transmițând că ar dori să trimită un vapor cu dolari peste Atlantic și să primească în schimb cantitatea de aur echivalentă. I s-a răspuns, pe canale diplomatice, că pe mare mai sunt și pericole, vapoarele se mai scufundă, armata americană are portavioane cu care să își apere flota, armata franceză are cu ce să-și asigure securitatea ambarcațiunilor? Mareșalul a înțeles ce era de înțeles din acest răspuns cu tâlc și de atunci n-a mai cerut niciodată să verifice bonitatea hârtiilor verzi, emise de „marele aliat”, care îi eliberase.

În 1971, Richard Nixon a anunțat că America suspendă „temporar” convertibilitatea dolarului în aur. Acel „temporar” e încă în vigoare și nu se mai pune problema revenirii la a pretinde că e altceva decât o ficțiune. De atunci, a trecut o jumătate de secol și America a prosperat de pe urma acestui privilegiu. Corporațiile sale s-au extins pe tot globul, datoriile statului au ajuns la 23,5 trilioane de dolari, populația sa a primit constant bunuri tangibile, în schimbul unor hârtii pe care statul le putea emite fără restricții.

Anterior acestui anunț, făcut în toiul crizei petroliere, prin care OPEC răspundea invaziei israeliene din 1967 asupra vecinilor arabi, un alt lucru discret se petrecuse în culise. În lumea arabă, stăpânită de Imperiul Otoman, apăruseră state naționale, care să rupă acele zone bogate în resurse din parohia imperiului muribund al turcilor, în cea a imperiilor coloniale occidentale. Unele state arabe nou create erau atât de inventate că purtau numele familiei instalate la putere. Era și cazul Casei de Saud, un clan războinic descoperit de un agent secret britanic, pentru marea lor calitate simbolică: aveau în custodie accesul la Mecca. Devenit familie regală, acest clan tribal de Saud avea să devină partenerul de afaceri al occidentului. Acordul era simplu: clanul regal rămânea la putere și prospera beneficiind de protecție, cu condiția să permită petrolului să curgă spre restul lumii. O variantă îmbunătățită a acestui acord a fost negociată în numele Americii de Henry Kissinger și prevedea că vânzările de petrol se vor face exclusiv în dolari, indiferent cine era cumpărătorul. Se năștea astfel petrodolarul, moneda a cărui acoperire era indirect în petrol, pentru că toate țările, care făceau importuri trebuiau să împrumute mai întâi dolari de la emitentul lor, America.

băncile centrale, care nu mai sunt naționale

Al doilea lucru, petrecut fără ca popoarele să afle, e transferul băncilor centrale de la stat la privat. Din nou, Banca Angliei a marcat premiera, urmată de formarea în 1913 a Rezervei Federale a Statelor Unite. Numele înșelător al băncii centrale americane sugera că ar emite bancnote în baza rezervelor de aur de la Fort Knox și că ar fi o instituție federală (ceea ce pentru români s-ar traduce prin instituție națională) subordonată Congresului. Deloc adevărat, instituția e fondată de un cartel de bănci private, care beneficiază doar de privilegiul monopolului monetar, acordat de suveran – statul american.

Dar restul băncilor de pe glob nu sunt departe de acest statut, fiind gradual, dacă nu privatizate, măcar decuplate de posibilitățile de control ale deținătorului, care e statul național. În Elveția, la Basel, există o instituție foarte discretă, denumită BIS (Banca Reglementelor Internaționale), care e un fel de for tutelar al tuturor băncilor centrale („naționale”) ale statelor. Prin tratate, care garantează limitarea intervenției de stat în autonomia băncii naționale, BNR e mai mult subordonată acestei organizații netransparente decât statului român. Statele semnatare se obligă să nu afecteze autonomia băncii centrale, statut care seamănă din nou cu privilegiile feudale. În plus, prin tratatele de aderare la UE, modificate copios pe parcurs cu acte adiționale, BNR e și sub „ocrotirea” ECB (Banca Centrală Europeană).

S-a ajuns la situația în care banca „națională” poate acționa chiar împotriva intereselor guvernului, putând să îi susțină sau să îi saboteze supraviețuirea, prin efecte asupra cursului de schimb și mediului de afaceri. La modul cel mai propriu, feuda BNR poate răsturna oricând un guvern sau îl poate ajuta să câștige alegeri. Nu înseamnă că ar fi de dorit ca guvernanții să aibă acces la tiparnița băncii în scopuri populiste, sau la micul ei tezaur. Dar faptul că acest privilegiu a fost transferat, fără vreo consultare populară, în dreptul unor autorități externe, imposibil de investigat sau de sancționat prin vot, constituie cea mai mare pierdere de suveranitate, de la retragerea trupelor sovietice, în anii 50.

De notat și că o parte, fie ea și simbolică, a tezaurului băncii a fost înstrăinată, nefiind repatriată nici măcar după ce Parlamentul votase o lege în acest sens. Prăbușirea economică de acum poate fi un pretext și ca starea excepțională să justifice pierderea celui de-al doilea tezaur din istoria României.

dreptul de a taxa

Între datornici, statele sunt considerate privilegiate, pentru că au dreptul de a-și taxa supușii și de a impune moneda oficială în circulație. Prin promisiunea e a plăti în viitor, din veniturile unor generații încă nenăscute, statele se apropie de situația celor care se vindeau sau erau vânduți în sclavie, neavând alte resurse pe care să le dea la schimb.

O situație particulară e cea a Băncii Centrale Europene, care are de la statele naționale componente dreptul de a bate monedă, dar nu are și dreptul de a taxa „supușii” europeni din zona euro și non-euro. Motiv pentru care globaliștii europeni presează pentru realizarea unei mai mari integrări, sub formă federală, care să transfere și acest atribut de suveranitate (alături de altele) de la statele naționale, la autoritatea centrală, nealeasă.

dobânda negativă

Modalitatea prin care băncile centrale au intervenit în viața economică a națiunilor a fost prin manipularea dobânzii de referință. Aceasta este dobânda etalon, la care băncile comerciale se împrumută între ele și împrumută fonduri de la stat. De obicei, acest mecanism funcționa astfel: o dobândă crescută încuraja cumpătarea, prudența în investiții, scădea prețul activelor. Iar o dobândă joasă stimula consumul, apetitul pentru risc și creștea prețul activelor. De fiecare dată când motorul economic se gripa, autoritățile scădeau dobânda, inundau piața cu bani, care asigurau lichiditate companiilor și creșteau prețul acțiunilor.

Dar ulciorul nu putea merge prea des la apă. Folosind acest „stimulent”, băncile centrale au ajuns cu dobânzile întâi în preajma lui zero, apoi în teritoriul negativ. O situație care sfidează logica, pentru că nu e ceva ce se regăsește în tranzacțiile dintre două persoane. Doi indivizi nu își împrumută unul altuia bani cu promisiunea că împrumutatul îi va returna mai puțini bani creditoriului, care își asumă și riscul de a nu-și mai vedea suma înapoi.

Motivația pentru o astfel de practică în lumea interbancară era vagă. Fie era legată de temerea că moneda euro ar putea dispărea cu totul – caz în care, a deține franci elvețieni cu un mic cost era un risc mai mic decât a deține euro. Fie băncile achiziționau obligațiuni ale statului, pe termen îndelungat, pe care sperau să le vândă la un preț superior mai târziu sau că dobânda lor va crește între timp. În tot cazul, ciudățenii greu de motivat într-o lume normală.

În contextul pandemiei de gripă, Rezerva Federală a recurs în doar două săptămâni la reducerea dobânzii de referință de la 1,75, la 1,25, apoi la 0,25. Efectul nu a fost nici măcar oprirea prăbușirii bursei, deși pe vremuri, un asemenea stimulent ar fi fost destul să țină acțiunile pe creștere ani de zile. Doza de care are nevoie o economie pe aparate e tot mai mare, pentru că nu mai răspunde la vechile stimulente.

băncile fără rezerve

Am pornit acest articol vorbind despre privilegiul de tip feudal, pe care băncile îl au în a împrumuta cu dobândă ceva ce nu au. Când rezervele minime obligatorii, în sistemul fracționar, erau de 10%, acel „ceva” era de 90%. În vremuri de criză, iresponsabilii care ne conduc au decis că și atât e prea mult.

Când Băsescu ne silabisea cuvântul re-ce-si-u-ne și cerea „o centură de siguranță de la FMI”, respectiva centură a mers către capitalizarea băncilor. Adică Banca „Națională” a decis reducerea rezervelor minime obligatorii, și a eliberat băncilor niște miliarde mult dorite. Mugur Isărescu a spus atunci cu tupeu că „nu erau banii BNR, erau banii băncilor comerciale, pe care îi dădeam înapoi”. Cine nu înțelege mecanismele explicate mai sus nu poate prinde această prestidigitație. Așadar, ți se cere să te uiți cu mare atenți la cei, să zicem, 10%, capital propriu al băncilor, și să faci abstracție de ceilalți 90%, garantați de stat. De asemenea, să nu pricepi că, scăzând acel 10%, garanția de stat se apropie și mai mult de 100%.

Trebuie notat și un aspect important: e o mare diferență între susținerea unei bănci de stat, în sistem fracționar, și susținerea uneia private. Dar e o și mai mare diferență, atunci când beneficiara acestui privilegiu e o bancă străină, care doar culege dobânzi pe teritoriul statului „suveran”.

În valul intervenției pompieristice, justificată de coronavirus, Rezerva Federală a anunțat un alt pas istoric: nu doar dobânda cu care băncile comerciale se vor putea împrumuta va fi practic zero. Dar și rezervele minime obligatorii ale băncilor vor fi reduse la zero. Altfel spus, chiar și acel ipotetic 10% dispare. Băncile sunt îndemnate să își cheltuiască și mica acumulare proprie de capital, pentru a credita mai departe investițiile riscante ale mediului de afaceri.

Din acest punct, nu mai vorbim de un simplu ajutor de stat, de un avantaj. Ci vorbim de o susținere totală de la buget a operațiunilor bancare. Dacă băncilor nu li se mai cere să aibă nici măcar o mică parte de contribuție proprie, înseamnă că statul ar putea foarte bine să le naționalizeze, sau să permită și unui șomer să-și deschidă propria bancă sau, și mai bine: să facă el însuși o bancă de stat, care să joace în mod direct rolul băncilor fără rezerve proprii, eliminând măcar cota de profit plătită acestora. Oricare din aceste situații absurde sau anti-capitaliste, considerate scandaloase, nu diferă cu mult de situația dată.

În cazul unei panici bancare, statul are de acum obligația să asigure el însuși lichidități, prin tipărire, pentru a salva băncile cărora el însuși le-a permis explicit să își amaneteze și ultimele fonduri deținute.

de ce ar strangula globaliștii găina de aur

Ai crede că un asemenea sistem, în care o castă privilegiată poate parazita restul societății, taxând productivitatea acesteia și beneficiind de pe urma dobânzilor generate de ceva ce nu a deținut anterior. Dar lăcomia acestei pegre e patologică și sistemul are câteva pericole.

Primul pericol pentru sistem e existența altor state naționale, care se pot ridica și pot emite pretenția de a concura acest privilegiu. Statele rebele, care nu au dorit să participe la sistemul îndatorării globale, au fost pedepsite exemplar prin războaie, sub diverse pretexte. Liderii lor au sfârșit, de obicei asasinați, spulberați de mișcări populare și războaie.

Dar există state din categoria grea, care pot pune în discuție sistemul. Vestea proastă e că nici acestea nu își doresc un sistem, care să fie cinstit și să elibereze omenirea din această strânsoare. Țările emergente, conduse de China ar putea, teoretic răsturna supremația mondială a dolarului, cu susținerea Rusiei, dar amândouă sunt conduse la rândul lor de caste oligarhice, care nu sunt deloc faimoase pentru modul omenos cum își tratează supușii. Dimpotrivă, singurul motiv pentru care China ar dori răsturnarea sistemului petro-dolarului, ar fi pentru a-și asigura ea însăși un loc privilegiat, sau măcar o parte din împărțeală.

O altă problemă insolvabilă a sistemului actual e cota insuportabilă a datoriilor, care depășesc cu mult bogăția existență, prin cele trei paliere: datoriile suverane ale statelor, datoriile comerciale ale firmelor și datoriile persoanelor fizice. Asta înainte de a discuta de imensa componentă speculativă a noului capitalism de tip cazinou. Pur și simplu, s-au făcut promisiuni mult prea mari pentru a fi rezonabil să crezi că ele vor fi onorate vreodată.

soluția monedei globale

„Soluția” pe care o întrevăd elitele mondiale e îngenunghearea pe mai departe a statelor naționale cu datorii, prin preluarea directă a pagubelor unor corporații cu risc sistemic, „prea mari să cadă”. Sub pretextul crizei, statele vor fi chemate să intervină treptat prin pachete de salvare: întâi pentru domeniile cele mai lovite, să spunem, companii aviatice, operatori de turism, apoi constructori de mașini. Apoi bănci și fonduri de asigurări.

Nu va trece mult și va deveni evident pentru fiecare că prin creare de monedă la foc automat, datoriile nu vor putea fi stăvilite, nu fără a distruge total încrederea în respectiva monedă. Convingerea tot mai multor oameni că economiile lor sunt devalorizate accelerat de practicile bancare, îi va determina să cheltuiască în grabă, ceea ce va duce la apariția hiper-inflației, spirala devalorizării monetare și a scumpirilor, experimentată de țările eșuate ale istoriei.

Se va spune atunci că niciun stat nu poate supraviețui pe cont propriu, și că e nevoie de măsuri energice și de un efort comun, dictat de starea de alertă. Acesta va fi pretextul apariției unei monede mondiale, diferită de cele de până acum, prin aceea că va avea doar un format electronic. Conturile vor fi doar virtuale, poate prezentate ca având valențele tehnologiei block-chain, folosită de Bitcoin și încercată de viitoarea monedă promisă de Facebook.

Statele se îndreaptă ordonat spre acest deznodământ, făcând în mod coordonat devalorizări competitive. Prin coordonarea acestui truc, devalorizarea fiecărei monede în parte e mai puțin vizibilă. Dar impedimentul cursului de schimb va dispărea în clipa în care guvernul mondial va fi unic emitent de monedă pe planetă. Poate pe structura Drepturilor Speciale de Tragere, emise de FMI, poate sub o altă variantă, gestionată de BIS din Basel. Orice altă formă de economisire și de tranzacționată va fi declarată frauduloasă, speculativă și va fi denunțată ca periculoasă, asociată cu activități de mare criminalitate. Iar posibilitatea ca emitentul monedei să intre în incapacitate de plată, indiferent cât de mult s-ar extinde pătura sa parazită, va fi anulată.

Guvernul liberal anunță că ar putea recurge la fixarea prețurilor pentru anumite produse. Nu spun nici că-i bine nici că-i rău. Remarc doar că i-a ajuns soarta să ia asemenea măsuri tocmai pe unii din nucleul zis libertarian, reprezentat de Florin Câțu și Bogdan Glăvan, sfătuitorul lui Orban. Care justificau orice suferință și acțiune distructivă prin poncifele ideologiei. Tot ei vor fi mai mult ca sigur forțați să aloce și ajutoare de stat.
De mai mulți an am ajuns la concluzia că e nevoie de flexibilitate doctrinară, adică eficiența în atingerea unui scop mai înalt mi se pare mai importantă decât coerența ideologică. Nu știu dacă la vârful partidelor actuale (indifernt de ghinionul de a se afla la putere) există o reprezentare a acelui „scop mai înalt”.


Teoria libertariană spune că specula e un fenomen benefic per total. Prin speculă, sunt opriți cei care nu au o nevoie stringentă (își doresc mai puțin) să ajungă la o resursă rară. Astfel se face o alocare mai rațională. De asemenea, prețul ridicat motivează furnizorii să producă, intermediarii să distribuie, cercetătorii să inoveze, mărind în final oferta de lucruri intens cerute, în detrimentul celor pentru care există mai puțin interes. În același sens, teoria spune că intervenția de stat face alocarea resurselor ineficientă, că reglementările creează piața neagră și corupție.

Desigur, teoria e indiferentă la considerente morale. Sau, atunci când le abordează, consideră piața capabilă să creeze propria sa morală. Forma extremă a cultului pieței duce la darwinism social: supraviețuirea celor mai puternici, a se citi cei mai bogați. Forma mai utopică, adoptată de cei mai mulți libertarieni, aflați la vârstă adolescentină (biologic sau psihologic), e idealismul statului minimal (minarhhismul) sau visul și mai îndrăzneț al anarhismului de dreapta (anarho-capitalismul).

Toate cele trei forme duc însă paradoxal la efecte nu chiar incompatibile cu ale comunismului în versiunea sa utopică. În special darwinismul libertarian aduce mental cu lipsa de cruțare din etapa de „dictatură a proletariatului”. „E nevoie să spargi ouă, ca să ai omletă”, ar fi spus Lenin.
Făcând treaba murdară a corporațiilor (ocupate cu programe de „responsabilitate socială”) anti-etatiștii din conducerile de stat pun pe tavă statele, demantelate de mecanismele de auto-protecție ale comunităților. Și participă activ la împlinirea profeției marxiste a preluării statelor de către marele capital și de pauperizare a muncitorilor prin dispariția clasei de mijloc. Marea problemă de ordin practic a acestui desfășurător e că darwinismul liberal e la fel de incompatibil cu promisiunea democratică, pe cât de puțin tentante electoral sunt formele mai idealiste ale lui „fiecare pentru el”.

Pentru a fi pus în practică, liberalismul cinic are nevoie de o stare de necesitate sau de o dictatură, de preferat globală și perpetuă, față de care marele capital transfrontalier nu are nimic de obiectat. Ba chiar îi e scop, de care, prin distrugerea statului și comunităților, libertarianismul îl apropie cu viteza cu care pretinde că fuge de el. Pentru că dacă e ceva ce capitalistul își dorește cel mai puțin, aceea e competiția.

Politic, miza anilor ce vin, sub marea depresiune în care am intrat, rămâne aceeași: lupta între globalizare și statul național. Nu între stânga și dreapta, nu între partide, nu între ideologiile clasice – cu excepția cazului în care aceste idei și grupări se poziționează pe acest aliniament al marii înfruntări, într-o măsură oarecare. Cei care nu înțeleg despre ce e vorba, pot lupta inclusiv împotriva propriilor interese, atunci când se pun inconștient în slujba unor cauze sau când atacă falși adversari. Diversiunea e și ea o armă.

De ani de zile, această înfruntare e în centrul preocupărilor mele, pe măsură ce mi-am lămurit înțelegerea asupra politicului, care m-a preocupat dintotdeauna. Doar când au intrat într-un raport cu acest aliniament ideologic m-am mai referit în ultimii ani la partidele existente, la politicieni și fenomene populare ca mișcarea #rezist, Brexit, migrație sau fenomenul reacționar. Și așa cred că va fi și de acum încolo.

Dacă m-am referit mai mult la economie (și o s-o facem toți până la epuizare în anii ce vin) a fost tot în relație cu această confruntare fundamentală. Pentru că în economie se văd consecințele practice ale unor opțiuni ideologice și acolo vom vedea poziționările actorilor politici.

Dar omul nu e doar o ființă materială, nici măcar atunci când e amăgit să se creadă astfel. Nucleul său intim e de natură spirituală și folosește interacțiuni simbolice în toate cele care contează cu adevărat. Acest mic radar spiritual îl așează în relație cu Dumnezeu, cu ordinea lumii și cu rostul său în ea, îi structurează mentalitatea ca parte a marilor blocuri de civilizație. Sau, dimpotrivă, când este bruiat și defectat, îl împinge spre degradare, nihilism, deznădejde, distrugere la nivel individual și colectiv, captivitate, răutate.

Cum neutralitatea nu există între bine și rău, despiritualizarea programatică a omului de tip nou, redus la biologic și funcțiile lui sociale de producție și mai ales consum, are ca finalitate demonizarea, adică opusul eliberării promise. Este rodul otrăvit în funcție de care judec modernitatea, de fiecare dată când o critic. Iar calea înapoi, spre rosturile omului și demnitatea lui de ființă creatoare, e o cale spirituală.

Fără să existe o împărțire maniheică, tranșeele războiului dintre globalism și naționalism se suprapun deseori cu cele ale războiului spiritual. Ba chiar, uneori, primul e doar expresia de suprafață a celui de-al doilea. Doar două linii de apărare mai există în calea unui sistem tot mai opresiv de tiranie globalistă. Acestea sunt creștinismul și statul național.

Orice altă dispută, în afara acestui conflict, reprezintă un bruiaj sau ne scapă corelația cu adevărata înfruntare.

La nivel personal, arma supremă a acestei rezistențe este iubirea. Nu întâmplător, și ea face obiectul unei tentative de redefinire, de fapt, de răstălmăcire. Iubirea deschide poarta spre transcendent și spre atitudinea de urmare a lui Dumnezeu prin creație. Iubirea deschide ochii omului spre frumusețea esențializată, spre miracol, îi ridică ultima redută în fața lumii, care e familia, îi dezvăluie natura ca purtătoare a unei taine impresionante.

În presă, vom vedea și de acum înainte aceeași înfruntare, dar într-un ritm mai accelerat și mai explicit pentru tot mai mulți, presați de prăbușirea economică să se preocupe de viața politică și să îi găsească o noimă. Nu pot afirma că întreaga criză e creată artificial de o ocultă globalistă, ca metodă de distrugere finală a statelor nationale și înrobire prin pervertire a omului. Dar adepții acestei gândiri (mai bine sau mai rău intenționați, mai conștienți sau mai puțin) vor folosi pretextele crizei pentru a da loviturile finale națiunilor și libertății omului.

Vom vedea derulându-se planul (care pentru unii e un vis) al distrugerii monedelor naționale, inclusiv a celor mai reputate. Și chiar dacă acestea nu vor dispărea total, măcinate de hiper-inflație, globaliștii vor continua pașii mărunți ai încorsetării finanțelor în instituții trans-naționale centralizate și corporații situate peste puterea de cenzură electorală a statului. Statul va fi demonizat și făcut responsabil pentru nefericirile fiecăruia, chemat tot mai insistent să intervină în favoarea intereselor trans-naționale ale capitalului, sub pretextul protecției sociale.

Cei mai angajați în dimensiunea spirituală a înfruntării, vor continua atacul concertat împotriva Bisericii, a creștinismului în genere, pe care îl vor ridiculiza ca piedică în calea progresului accelerat, al științei, al unor drepturi recent descoperite și al plăcerii, ca rațiune de a exista. Va fi greu să reziști netulburat manipulărilor subtile, bășcăliei, etichetării și oprobiului colectiv indus.

Dar opțiunea contrară, de rezistență, are deja un nume practic, aflat chiar pe buzele celor din propaganda sistemului. Se numește „deglobalizare”. Politicienii, care o vor adopta (parțial, căci în totalitate ar fi și imposibil și indezirabil) vor fi demonizați. Dar se văd semnele că vor fi forțați din pur realism să recurgă la ea și cei fără înclinații reacționare, consemnate anterior.

Cei mai mari susținători ai curentului reacționar și de deglobalizare vor fi însă oamenii simpli. În funcție de dispoziția lor spirituală și punctele de rezistență la care vor mai fi conectați, ei vor începe să lupte activ pentru eliberarea de sub apăsarea clasei parazitice. Sub impulsul prăbușirii economiei mondiale, a sistemelor de pensii, popoarele vor avea șansa istorică de a spulbera elita globalistă, măcar interfața ei vizibilă, care e clasa politică. Cei care se vor rupe primii de sub opresiunea intimidantă a etichetelor, gândite de adepții dresajului corect politic pentru a amuți, vor fi în avangarda acestei dezrobiri. Ei vor fi cei care vor arăta că au dezvoltat imunitate la intimidarea prin etichetare, cei care vor schimba radical termenii discuției publice. Și popoarele, dacă nu vor fi păcălite din nou, le vor urma exemplul eroic, destrămând prin ridiculizare eșafodajul programării mentale a maselor.

Din păcate, răul și opresiunea sunt indisolubil legate de violență. Când limitele disidenței posibile sunt împinse tot mai jos, rămân tot mai puține opțiuni ca răsturnarea unei tiranii să se facă fără violență. De asemenea, gândirea pervertită, distorsionată și moral-relativistă a „fiilor veacului” face destul de probabilă recurgerea la războaie ca pseudo-debușeu, dar și la incitarea indivizilor către violența pe pont propriu și de gloată. O știre de fapt divers, spune că în Tailanda, haite mari de maimuțe se bat pentru hrană în preajma obiectivelor turstice. Maimuțele erau răsfățatele turiștilor străini, care le hrăneau, dar care au lăsat pustii străzile stațiunilor după declanșarea epidemiei virale. Cei care insistă să ne facă să credem că omul e doar o maimuță, care și-a pierdut coada, nu vor ezita să ne aducă într-o stare similară de degradare. Iar cei care sunt convinși ei înșiși că nu-s diferiți de o maimuță, nu vor ezita să se comporte ca atare, când hrana va dispărea de la raft, unde se obișnuiseră să o găsească.

Am fost întrebat care sunt veștile despre iminenta criză economică internațională și cum ne poate afecta ea. (Și eu abia așteptam să-mi dau cu părerea.)

Poate ați observat că n-am folosit în niciun status cuvântul coronavirus, nu m-am referit absolut deloc la fenomen de la apariția subiectului. Din mai multe motive. Nu sunt nici calificat nici pasionat de probleme medicale. Nu știu nici ce a cauzat această psihoză, cât e realitate și cât e panică indusă. CNN a decis acum câteva ceasuri să o numească „pandemie”, chiar înainte organizației mondiale de profil. În fine, ideea e că în punctul în care ne aflăm, pentru economie, nu mai are importanță dacă epidemia e atât de gravă, dacă e mai puțin gravă decât o banală gripă, dacă mor doar cei bătrâni și firavi, iar ceilalți se salvează chiar dacă o au în proporție de 99%. Chiar dacă mâine ar apărea pe ecran Esca și ar spune: a fost o glumă, nici nu există sau s-a descoperit pastila care-l vindecă, efectele pentru economia lumii sunt reale 100%. Deci unde ne aflăm?

Urmăresc de mulți ani presă economică și diverși analiști, unii foarte calificați, alții alarmiști mânați de diverse resorturi. Unii sunt speculatori de metale prețioase, alții simpli farsori avizi de publicitate, alții au interese geo-politice. Fără să fiu eu însumi calificat în domeniu, pot spune că am învățat să discern ce e informație validă și ce e tentativă de manipulare.

Două concepte vehiculate în lumea celor care fac predicții economice par să se potrivească situației. Primul e cel de „lebădă neagră”, popularizat de reputatul Nassim Taleb, care atenționează de mulți ani că sistemul actual are o fragilitate care-l expune în fața unor evenimente insolite. Epidemia (de gripă sau de panică) e un asemenea risc sistemic.

Al doilea e cel de „furtună perfectă”, vehiculat și de Nouriel Roubini și se referă la simultaneitatea mai multor crize regionale.

Fenomenul e în desfășurare și poate avea urmări imposibil de estimat. Scenariul cel mai pesimist vizează o prăbușire de ordin civilizațional, întinsă pe câteva decenii – ceva similar Evului Mediu, ce a urmat prăbușirii Imperiului Roman. Condițiile în care s-ar ajunge la așa ceva ar fi dictate de prăbușirea monedelor naționale, emise de băncile centrale fără nicio acoperire, concomitent cu o nouă epocă a marilor migrații și rearanjarea ordinii supremației mondiale. Scenariul cel mai pozitiv e amânarea unei crize de final de civilizație, o simplă scădere de PIB sau stagnare prelungită dar în condiții de bunăstare, pe model japonez.

Vulnerabilitățile, care se adună pentru furtuna perfectă sunt atât de numeroase că voi enumera doar câteva, pe regiuni:

Asia, între lupta pentru supremație și supraviețuire

Japonia e cumva în avangarda acestui sistem intervenționist, recomandat de baronul JM Keynes. Are o populație îmbătrânită, foarte longevivă, prudentă cu agoniselile ei. Refuză să apeleze la migrație pentru a simula creșterea demografică, rămânând un stat omogen etnic, un avantaj pe termen lung. De un deceniu, banca lor centrală inundă piața cu monedă pentru a susține creșterea bursei, iar în cele din urmă a ajuns să cumpere la propriu acțiuni, ceea ce o duce pe căi lăturalnice la o formă insolită de socialism. Perioada e cunoscută ca deceniul irosit, pentru că efectele au fost zadarnice. O invoc drept exemplu pentru Europa și China, următoarele la rând pe derdelușul îmbătrânirii. Efortul uriaș de a pregăti o olimpiadă, care s-ar putea să nu se mai țină, o poate zdruncina.

China are toate datele să devină noul lider mondial în acest secol. N-o pot opri decât două lucruri: un război sau un dezastru intern. Deocamdată, deranjul e mare, dar nu de natură să o deraieze pe termen lung. Ca ritm de îmbolnăviri raportate, pare și prima care vede deja luminița de la capătul tunelului. Dar. La nivel popular, China trăiește în plin capitalism și încă n-a cunoscut o spargere a unei bule imobiliare. Sistemul de pensii de stat e aproape inexistent, așa că oricine poate se împrumută și investește în imobiliare. Ambele sunt dubioase, dată fiind informația insuficientă de la ei: respectiv imobiliarele respective sunt uneori neocupate și se așteaptă să tot crească în valoare deși nu generează venituri din chirii; iar împrumuturile sunt deseori de la instituții care aduc puțin cu Caritas și mai mult cu IFN-urile de la noi. O perioadă lungă de inactivitate, pentru exportatori îi poate forța să vândă din acele investiții imobiliare, care se pot dovedi nu atât de vandabile sau nu la prețul așteptat. Vom afla atunci cât la sută din creșterea economică a Chinei vine din construcții – pentru că unii susțin că o mare parte, prin scamatorii ale autorităților locale. Chiar dacă turismul nu e o felie mare din PIB-ul lor, tot se va simți că măcar anul acesta nu se va înghesui multă lume să-i viziteze.

SUA, în fața crizei, își pune centura în joc

SUA sunt chiar mai vulnerabile decât China, pentru că au mai mult de pierdut. De la începutul anului, bursa și-a continuat creșterea cu care se lăuda Trump, după care, la final de februarie: dezastru. A căzut atât de mult, că e pe roșu și la bilanțul pe un an. Practic, cine a investit în acțiunile de pe Wall Street are mai puțin decât avea anul trecut. Asta n-ar fi o dramă, problema e că nu știe nimeni când se va opri. Singura cădere cu care e comparabilă e cea din 2008.

Mai grav e că tot acest deceniu de creștere statistică a fost întreținut de intervenția Fed, banca lor centrală, care a tipărit trilioane de dolari în neștire, a achitat pachete de salvare pentru bănci și industria auto, a preluat la buget niște fonduri imobiliare, a dat lichidități aproape gratis cu care să se facă investiții pe bursă – promițând că bunăstarea se va revărsa la tot omul. Cu banii aproape gratis de la Fed, firmele americane / multinaționale au făcut o nefăcută în ultimii ani: și-au cumpărat singure acțiuni, cărora le-au crescut astfel artificial prețul.

Primul semn de mare îngrijorare a fost anul acesta, anterior căderii de la finele lui februarie, griparea pieței Repo – o piață de împrumut pe termen scurt, în care statul a trebuit să intervină discret cu lichidități. Ca să explicăm pe românește: fondurile de pensii, firmele de asigurări și băncile au ca instrument solid de investiție pe termen lung titlurile de stat (hârtii prin care statul se obligă să plătească peste 10-30 de ani). E considerată una din cele mai sigure investiții pentru că are garanția statului. Pentru aceste hârtii de valoare există o piață paralelă Repo (de recumpărare), unde vinzi acele hârtii și obții lichiditate pentru rulaj, după care ți le răscumperi chiar și a doua zi. De obicei, există cine să te servească, pentru că piața asta e un fel de club al cașaloților. Ei bine, ceva s-a întâmplat cu niște luni înainte de căderea bursei, că piața asta a început să se gripeze așa tare, încât statul a intervenit și a dat el împrumuturile. Acei giganți, care dețin pensiile cetățenilor occidentali (dacă le mai dețin) au știut ceva ce noi nu știam de n-au mai vrut să se mai împrumute între ei.

Pe piața la vedere, bursieră, Rezerva Federală nu mai are multe gloanțe de tras, cum am spus anterior. Când investitorii nu mai vor să cumpere acțiuni, Fed le reducea dobânda la care îi împrumuta, ca să aibă băieții jetoane să parieze, cum ar veni. Și a tot redus-o așa, până a ajuns la 1,5%. Săptămâna trecută a fost prima dată când a redus dobânda intempestiv înainte să-și țină ședința regulată. A redus-o la 1% fără efectul așteptat. Mai are două gloanțe de tras de genul ăsta și gata. Trece la planul B.

Planul B e, de fapt, ce face, din 1971, când Nixon a anunțat că renunță „temporar” la acoperirea dolarului în aur. Adică tipăresc trilioane într-o veselie. Deocamdată n-au plătit pentru asta și dolarul, având o răspândire globală atât de mare și credibilitatea dată de cea mai mare armată de pe planetă, nu s-a diluat prea mult. Dar dacă în magazine apare penuria, în urma perturbării lanțurilor de producție și sistării activității economice, comercianții pot încerca să speculeze. Iar inflația poate scăpa de sub control, în condițiile în care tipul de societate propus e unul de creștere permanentă, îndatorare. Majoritatea americanilor sunt navetiști, dependenți de automobil și de mărfurile din supermarket. Etnic sunt în prag de război civil, peste 40 de milioane de americani supraviețuiesc grație bonurilor de hrană distribuite de guvern (o formă elegantă de a mânca la cantina săracilor, fără cozi la vedere ca în timpul Marii Depresii). 13% din populație e dependentă de antidepresive, 40% au consumat droguri, 8% se luptă concotiment cu consumul de droguri și alcool. Dacă credeți că oamenii fac urât că nu se mai găsește hârtie igienică la raft, imaginați-vă cum va fi când substanțele alea vor deveni greu de procurat. A, și au și în medie mai mult de o armă de foc de căciulă.

Pentru America, pierderea statutului de lider mondial poate veni cu urmări serioase prin prăbușirea monedei naționale. Pentru că va trebui să se confrunte cu elefantul din cameră: e cel mai mare datornic din istoria planetei și n-a mai avut buget fără deficit de pe vremea lui Clinton (deși unii susțin cu dovezi că acea performanță a fost doar o scamatorie contabilă). Ideea e că inflația o ajută să își returneze o parte din datorie mai ușor, dar nu poți devaloriza prea mult moneda fără să plenească.

Îndatorarea mare înseamnă că, la o degradare de către agențiiile de rating, dobânda crește. Și chiar dacă statele nu restituie decât dobânzile de la an la an, acel cost e prea mare, cumulat cu obligațiile care vin din urmă, respectiv: cheltuielile cu pensiile pentru generația mare din baby boom, costurile cu asigurările medicale date de Obama, costurile cu complexul militaro-industrial, prăsit de generația neocon. Colac peste pupăză, China deține o felie din datoria asta.

Europa și vulnerabilitățile ei

Europa era deja în propria ei degringoladă și gripa lovește într-o zonă de maximă vulnerabilitate. Italia avea deja cel mai problematic sistem bancar, aflat la mâna Băncii Centrale Europene, care a promis intervenții fără limită.

Germania era deja în stagnare și se îndrepta spre recesiune cu pași repezi. Asta înainte de virus, care deocamdată i-a cruțat. Punctele lor nevralgice sunt Deutsche Bank, cu muntele lor de titluri speculative, prea mari și pentru statul german. Și, mai ales, industria auto, aflată în cădere liberă în perioada de tranziție de la diesel la electric.

E partea care ne afectează direct, pentru că nemții sunt principalul nostru client și patron în producția de subansamble. Industria auto ne dă 14% din PIB. Înainte de gripă, nemții se pregăteau de 21% scădere în industria lor auto și 400.000 de concedieri. Imposibil să nu ne afecteze o asemenea combinație.

Turistic, Europa are cel mai mult de pierdut din întreaga lume. Doar în Italia, turismul aducea 13% din PIB, deci cam cât făceam noi din mașini (proporțional). Aducea, pentru că nu prea se mai pune problema de rezervat croaziere anul ăsta. Prima companie aviatică (Flybe din Marea Britanie) a dat faliment deja, tot la ei dăduse înainte de gripă și cel mai mare tur-operator. E inevitabil că statele vor trebui să intervină cu pachete de salvare pentru restul liniilor aeriene, marii operatori de turism, poate și hotelieri.

Franța e în stare pre-revoluționară, cu o manifestație maraton, soldată cu o sută de morți. Și totuși, Macron a fost forțat să meargă înainte cu reforma pensiilor. Marea Britanie abia își începe negocierile cu UE pentru un acrod de Brexit negociat, iar obiectivul german e să îngenuncheze regatul, pentru a da o lecție oricui ar mai visa să părăsească lagărul.

Cu ajutor de la sultanul otoman și cu concursul sinucigaș al unei clase politice trădătoare, Europa are însă de înfruntat riscul major al unei crize demografice, capabile să o aducă în prag de război civil. De fapt, pe lângă dezastrul demografic al înlocuirii băștinașilor europeni, cam toate cele enumerate până acum sunt parfum. Pentru că schimbarea componenței etnice e ireversibilă, rămâne moștenire cu care vor trebui să se descurce generațiile următoare.

Dincolo de speculațiile economice, amintite anterior, evoluția unor mărfuri cheie sunt predictori importanți. La căderea bursieră de săptămâna trecută, analiștii au spus că, pentru a vedea dacă asta înseamnă doar o corecție (adică sub 10% cădere) sau recesiune, va trebui să urmărim evoluția unor mărfuri ca: petrolul și cuprul. Acestea sunt indispensabile producției industriale și arată dacă se fac investiții, dacă activitate economică reală, separat de pariurile speculative. Eram curios să văd dacă vor fi fluctuații de câteva procente.

Azi Arabia Saudită a pornit o mișcare complicată de forțare a pieței (ale căror resorturi nu le intuiesc), după o aparentă neînțelegere cu Rusia, și prețul la petrol s-a prăbușit cu 30%. E doar un șoc de o zi, dar se adaugă tabloului de furtună perfectă, invocat inițial.

cum ne afectează

În fine, răspunsul: cum ne poate afecta, în calitate de săraci, criza bogaților.

Am menționat deja impactul direct dat de industria auto, prin efectul de domino de la nemți. Sigur, un optimist, ar spune că Dacia o să ia cota de piață pierdută de Oper și Volkswagen. Măcar de-ar fi așa.

Din turism, cu toată bogăția naturală, nu adunăm decât 6% din PIB. Cel puțin la vedere. Dar date fiind veniturile nefiscalizate, poate fi o suferință mai mare, dacă isteria se prelungește. Din nou, optimistul va spera că nu se vor mai putea face planuri pentru city-break-uri și croazire. Și atunci vor fi preferate Valea Prahovei și Mamaia, că te poți duce pe nepregătite.

Construcțiile sunt vizate chiar într-o măsură mai mare, pentru că situația de incertitudine și faptul că deja criza e pe buzele tututor nu stimulează pe nimeni să se înhame la credite. Au fost analiști care au tot prezis o nouă cădere a pieței imobiliare. Dar până acum s-au înșelat.

Imobiliarele urcă de peste un deceniu deja. Prețurile lor nesimțite față de aspect și zonă sunt gonflate artificial de intervenția statului prin programul Prima Casă. Cu precizie de ceasornic, prețul pentru două camere s-a dus fix unde a pus statul plafonul de creditare de fiecare dată. Dacă statul ajunge la fundul sacului, din motive de criză bugetară, poate suspenda programul. Dar dacă băncile îi vor bate zgomotos la ușă, îl poate și suplimenta.

În tot acest deceniu, totuși, prețul n-a reușit să ajungă la nivelurile de dinainte de spargerea precedentei bule din 2007-2009. Totuși, salariile au crescut cu mult și piața e dublu distorsionată de veniturile mai mari ale muncitorilor din străinătate, care nu-și permit investiții imobiliare în țările unde stau temporar. Chiar triplu distorsionată, dacă adăugăm și prezența speculatorilor externi. Deci cu toată bula, tot n-a ajuns nici măcar la prețurile din zona Vișegrad – dar nici Bucureștiul nu arată ca Budapesta sau Praga, să fim cinstiți.

E greu de spus cum se va manifesta criza economică. Una din supoziții e că se poate constata o primă etapă de deflație, când banii devin scumpi, pentru că există datorii de plătit și venituri mai mici. Care, apoi, să fie urmată de adevăratul tsunami de inflație.

Alt scenariu e că intervenția guvernelor va fi una controlată, cu o inflație mai mare, dar fără panică. La genul de inflație, care nu distruge decât o parte din afaceri, fără să distrugă dramatic moneda, poate fi și sezon de investiții – adică activele se ieftinesc. În acest scenariu, apare o sarabandă de falimente, restrângeri de activitate, concedieri, scădere a consumului. Ceva ce am mai trăit cu un deceniu în urmă. La creșteri de dobânzi și de curs valutar, primele victime sunt datornicii băncilor. În acel caz, construcțiile noi se sistează, prețul imobiliarelor și acțiunilor devine atractiv pentru cumpărări.

Dacă, în schimb, criza e una de tip sistemic, cum am trăit acum 30 de ani (atunci inflația era și 300% pe an) (sau cum n-am mai trăit vreodată), atunci banii se pot transforma în hârtii mai puțin valoroase. Iar prețul activelor tangibile, de la imobiliare la mâncare, poate deveni inaccesibil.

Un activ aparte e aurul, care teoretic e refugiul pe termen lung în calea inflației. La o privire statistică la un secol în urmă, așa stau lucrurile. Doar că acum e el însuși la maxim istoric. Deocamdată nu a crescut în contrapondere la căderea bursieră, chibiții lui scuzându-se că e doar ceva la care au recurs cei în criză de bani. Și că adevărata explozie a aurului deabia în anii următori urmează, pe fondul devalorizărilor monetare. Scot din discuție monedele virtuale, în care nu am încredere, pentru simplul fapt că pot fi interzise printr-un decret în caz de criză.

La fel de impredictibilă e turnura pe care o va lua pentru noi chestiunea demografică. Avem câteva milioane de compatrioți în alte economii – dintre care nu mulți au posibilitatea de a rezista acolo pe termen lung, dacă sunt dificultăți economice și turbulențe de stradă. E o sabie cu două tăișuri: poate fi o poliță de asigurare, dacă România e lovită mai întâi de criză, ca orice bonav vulnerabil. Sau pot genera un val (mai mic sau mai mare) de întoarceri.
Singurul scenariu poztiv e cel în care o criză economică ne face neatractivi pentru derularea în continuare a vizibilului plan de înlocuire. E bine să nu fi locul ăla unde nu vor prea mulți să dea năvală, cu condiția că locul de unde pleacă să nu treacă prin dificulăți încă și mai mari. Dar, se vede treaba, criza singură nu i-a păzit pe greci.

Libanul (care tocmai si-a anuntat intrarea in incapacitate de plata) poate fi considerat prima victima a migratiei. De luat aminte, pentru Europa.

Tara are o populatie de doar 6 milioane. Iar dintre acestia, nu mai putin de 1,5 milioane sunt refugiati din Siria! Iar aproape o jumatate de milion sunt refugiati mai noi sau mai vechi din Palestina.
Chiar, de astia de ce nu se preocupa niciun lider al planetei, niciun Soros, luptator pentru dreptate in lume!? Teoretic, razboiul lor s-a incheiat, dar unii sunt acum si la a doua generatie.

Deci vorbim de o tarisoara, careia i se pune in carca aproape 35% din populatie, in vreme ce tari bogate din preajma (Arabia Saudita, Israel, Kuweit, Qatar) isi apara granitele, ba chiar produc direct sau indirect respectivii refugiati.

Sigur, aceasta constatare e incorecta politic. Stim de la Trudeau, Macron si Merkel ca “diversitatea e forta noastra” si ca economiile profita de pe urma migratiei.

Ca si virusul, criza economica pleaca din zonele avansate, dar ii secera pe cei mai fragili. Liban e prima tara care da faliment anul acesta. Ma rog, incapacitate de plata, pentru ca tarile nu ies neaparat din afaceri.

Evident, Libanul nu era in centrul lumii speculative, nici mare producator de petrol nu era. Vulnerabilitatea sa era indatorarea. Nu a mai putut face fata dobanzilor pentru datoria sa de 170% din PIB. Aviz tarilor, care se indatoreaza alert in timpuri de prosperitate, cand “duduie”.

Urmatoarea victima ar putea fi Venezuela, care deja avea probleme de infometare si isi vede redusa principala sursa de venit. Petrolul a scazut ieri 30%, dupa socul dictat de Mohammad bin Salman, dar a recuperat azi dimineata 7%. In cazul Venezuelei, nu datoria e problema ci lupta politica disproportionata pe care regimul socialist suveranist o duce cu Marele Licurici. Cu doar cateva zile inainte de socul petrolier, Trump se intalnise cu Bolsanaro, presedintele neocon al Braziliei, negociind noi metode de presare a regimului Maduro.
Ceea ce il aduce si mai mult pe acesta la mana Rusiei, careia deja ii e indatorata cu 10 miliarde.
Iata altceva ce pot nota tarile mici si periferice: cand nu mai ai optiuni, neatarnarea costa scump, iar pretul la care esti cumparat devine unul ridicol de mic. (Mai ales raportat la uriasele lor bogatii naturale.)

O secvență antologică. Mai grăitoare decât un raft de cărți de istorie. Se întâmplă în februarie 1984, în direct la televiziunea franceză. Jean Marie Le Pen e invitatul unei emisiuni, care se transformă într-un proces inchizitorial, cu acuzațiile clasice: extremism, rasism, xenofobie. Politicianul se apără cum poate.

(Suntem, așadar, în anii 80, se cunosc suficiente despre stalinism și alte regimuri. Partidul Comunist Francez e, totuși pe cai mari, are peste 15%, avusese chiar și un sfert din electorat la finele anilor 60.)

După o oră și 5 minute de emisiune, JM Le Pen spune că a fost scandalizat că un deputat a cerut un minut de reculegere în Parlamentul European la moartea lui Yuri Andropov, dictatorul Uniunii Sovietice, fost șef al KGB. (Minut ținut de parlamentarii Europei.)

În replică, invitatul cere invitaților din platou: „pentru că în această cauză, tăcerile sunt mai puternice decât vorbele, și eu mă voi ridica, pentru a ține un minut de tăcere, sau câteva secunde de reculegere, în memoria tuturor celor care au căzut, pentru zecile de milioane de oameni uciși de dictaturile comuniste în lume. Și pentru a avea un gând fratern cu milioanele de oameni, care în acest moment sunt în lagăre și în Gulag.”

Rezultatul acestui apel, îl puteți vedea și aprecia singuri la 1:05. Din toată asistența, se ridică doar câteva persoane, iar jurnalistul refuză să onoreze acest moment, spunând mitocănește: eu sunt jurnalist, voi continua să pun întrebări.

La acea dată, românii își legau încă speranțele de Occident. Ascultau cu înfrigurare ceva vești la Europa Liberă. Nu știau că porțile li se vor deschide spre un Occident încă mai comunist. Să ținem minte această secvență, de fiecare dată când ni se va impune ipocrit să manifestăm compasiune și rememorare ritualică doar pentru anumite secvențe ale istoriei. Când se vor folosi etichete de genul „negaționist” împotriva oricui ar cerceta istoria. Vă imaginați ce scandal ar fi fost dacă, invers, realizatorul i-ar fi cerut lui Le Pen să țină un minut de reculegere pentru alte victime și el ar fi refuzat.

Radu Ioanid se prefigurează a fi viitorul ambasador al României în Israel. Radu Ioanid a studiat sociologia și filosofia în timpul regimului comunist, care îi permite în 87 să părăsească România, pentru a se stabili în America. Un privilegiu pe care mulți români și l-ar fi dorit în acea epocă.

Stabilit în Statele Unite, Radu Ioanid devine angajat al Muzeului Holocaustului și se specializează în acest subiect, din care face o profesie. A scris numeroase cărți acuzatoare la adresa României, pe care se pregătește, iată, să o reprezinte în lume la nivel diplomatic.

Un alt istoric, Gică Manole, i-a adus însă o acuză gravă, anume că ar inventa probe care să pună într-o lumină proastă România. În emisiunea „Dosarul zilei” de la Tele M Botoșani, acesta afirmă:

„L-am prins pe Radu Ioanid afirmând negru pe alb, în una din cărțile sale, că la Galați, în 30 iunie 1940, armata română, în apropierea gării Galați, a împușcat 400 de evrei. Am luat nota lui, să văd unde trimite, la ce document. (Eu unul vorbesc acum de lucruri extrem de grave. Când acuzi armata română de crime în masă, trebuie să dovedești.) Trimite domnul Radu Ioanid la o notă (nota era 23), la Matatias Carp, „Cartea neagră”, volumul 2. Și la pagina respectivă știți ce era? Știți în ce consta documentul lui Radu Ioanid? O proclamație a primarului urbei Pașcani privind restricțiile de circulație în oraș noaptea. Ăsta era „documentul”! Adică era o ficțiune. Niciun impostor nu-și permite să mistifice, să inventeze….”

Nu am posibilitatea să verific afirmațiile de mai sus, neavând acces la cărțile invocate. Dau doar link către înregistrarea emisiunii.

În Oregon (SUA), un bărbos a intrat în toaleta femeilor. Se produce un scandal, în care intervine un bărbat, ceva mai firav decât bărbosul cu pricina. La finalul altercației, perversul se alege cu barba plină de sânge. Dar povestea nu se încheie aici.

Bărbosul pervers îl dă în judecată pe cel care l-a scos afară din toaleta femeilor. La proces, se prezintă bărbierit, îmbrăcat în haine de femeie, și spune că e o femeie trans, care la data incidentului purta întâmplător haine bărbătești și barbă. Judecătorii și reporterii i se adresează la feminin în relatări.

Tânărul, care l-a împiedicat să intre în toaletă, e închis pe durata procesului. Din închisoare, vorbește la telefon cu familia și se plânge că e acuzat de discriminare, spunând că e condamnat doar pentru că „se pare că un transgender are mai multe drepturi decât un om obișnuit”.

Judecătoarea (o femeie!) îl condamnă pentru că în interceptările acelor convorbiri a simțit un ton de ură la adresa „victimei”, ceea ce îi dovedește că e o faptă motivată de intoleranță.

Omul a fost condamnat la aproape 6 ani de închisoare (70 de luni). El a încercat să se apere spunând că apelurile telefonice private constituie „libertate de exprimare” și nu ar trebui să influențeze încadrarea. Dar judecătoarea a respins cererea spunând:

„Acele convorbiri telefonice, ascultate de tribunal sunt dezgustătoare. Sunt o dovadă incredibilă de ură. Nu e vorba de libertate de exprimare aici. Ele sunt o mică fereastră către inima ta, iar acela e un loc întunecat.

„Putem face societatea noastră un loc mai sigur pentru transgenderi și alte comunități marginalizate”, și-a încheiat judecătoarea discursul moralizator.

Una din cele mai mârșave manipulări insistă să închidă orice discuție pe tema migrației, cu acest argument: „cum atât de mulți români au plecat în alte țări, trebuie și la noi să vină alte popoare”. Am mai multe argumente pentru a demonta sofistica din spatele acestei retorici.

1. alegerea celor plecați nu ar trebui să anuleze dreptul la alegere celor rămași

Mai mult sau mai puțin în cunoștință de cauză, mai mult sau mai puțin forțați de împrejurări, cei plecați au ales să trăiască într-un mediu multicultural, să învețe și să vorbească altă limbă. Cei rămași acasă au făcut o alegere de sens contrar, rămânând într-un anumit tip de mediu cultural, cu care sunt familiari. La fel cum unii aleg să trăiască într-un oraș aglomerat și alții într-un sat de munte. De ce doar alegerea celor plecați merită respectată și de ce ea ar trebui să aibă un impact asupra opțiunilor celor rămași!?

Se vehiculează o solidaritate în bloc. Dar există la fel de bine alți români, care aleg meserii care implică beneficii și riscuri specifice. Unii se fac polițiști, alții doctori de boli infecțioase, alpiniști utilitari, militari sau prostituate. Ce validitate are argumentul că „atâția români fac X, deci trebuie să accepți și tu, pentru că ești unul de-al lor”? Oare are vreo logică să îi spui unei tinere: „sunt mii de românce, care fac videochat și tu nu vrei să te dezbraci”!?

2. chiar cei plecați temporar nu au declarat că ar fi renunțat la a avea o țară a lor, în care să se întoarcă

Alegerea celor plecați e deseori forțată de împrejurări. Dar e de cele mai multe ori una pe timp limitat. Românii din afara granițelor nu au renunțat la cetățenia românească, devenind apatrizi. Dimpotrivă, foarte mulți își doresc să se întoarcă în singurul loc din lume pe care îl consideră cu adevărat „acasă”. Că alții nu mai vor să se întoarcă, sau spun asta la mânie pe internet, bravând, n-are importanță. Doar timpul ne va arăta cum se vor cerne apele.

Ce e foarte important: tocmai românii emigranți resimt cel mai dureros drama înstrăinării, sentimentul de a fi un musafir într-un loc care nu-ți aparține. Legătura lor cu țara e deseori foarte emoțională, acolo își investesc toată agoniseala sau surplusul, acolo visează să se întoarcă și să își reia viața. De ce ar trebui să îi condamne cineva, după 5 ani, 10, 20 de ani în țara altora, la sentimentul că nu mai au nicio țară propriu-zis a lor, nicăieri în lume!? Cei printre care trăiesc au o țară a lor. Și alți imigranți, cu care sunt colegi, au o țară a lor. De ce ar fi condamnați ei să li se răpească acest punct de sprijin și acest vis?

3. modelul multicultural nu este unicul pe glob, amenințarea cu reeducarea e abuzivă

Directorii de conștiință ai națiunii au trecut cu tupeu la jignirea și intimidarea celor care îndrăznesc să pună în discuție tema migrației ca principiu. Românilor li s-a spus că trebuie „să ia lecții de civilizație” și „să iasă din Evul Mediu”. Cu alte cuviinte, să treacă printr-o reeducare rapidă, pentru schimbarea mentalității.

Nu e clar când s-a sfârșit acel „ev mediu” cu care suntem rușinați retoric. Cu doar un deceniu în urmă, țările europene, pe care suntem acuzați că le-am luat cu asalt, ne cereau să avem viză pe pașaport. Erau ele în Evul Mediu când făceau asta? Statele Unite și altele practică această formă de selecție și pun evidente restricții pe piața muncii pentru români. Ba construiesc și ziduri la graniță. Sunt americanii în Evul Mediu din pricina asta?

Dar sunt țări pentru care retorica diversității nu face nici doi bani. Încercați să vă stabiliți în Japonia, în Taiwan sau Coreea de Sud și vedeți cât de ușor e și cum sunteți primiți. Înseamnă cumva că acele societăți, foarte avansate și civilizate, se află în Evul Mediu și ar trebui puse la stâlpul infamiei pentru alegerea lor? Chiar multiculturala Elveție organizează periodic referendumuri pe diverse chestiuni de schimbare culturală.

4. cetățenii români nu au fost consultați

Ceea ce ne aduce la argumentul democratic. Nu a existat nicio dezbatere publică, atunci când politicienii au semnat tratate bilaterale și internaționale pe tema migrației. Nu ne-au fost comunicate niciodată cifre reale privind ponderea emigrației deja existente, nici estimări privind cota considerată limită sau acceptabilă. Compoziția etnică a societății e trăsătura definitorie a societății, ea nu poate fi schimbată fără consultarea cetățenilor băștinași, proprietarii de drept ai țării.

5. românii au aderat la Uniunea Europeană, nu la Eurasia, la Uniunea Asiatică sau Uniunea Africană

Această afirmație nu e rasism, e o constatare juridică. Între România și țările din Vest, unde lucrează români, există un contract: tratatul de aderare. Acest tratat nu prevede deschidere granițelor pentru populațiile din afara Europei. Evident, nu prevede nimic despre relocări de refugiați din alte țări ale UE.

Cu toată lipsa de informare, de bine de rău, la aderare a existat o oarecare dezbatere publică. S-a votat și o schimbare de constituției pentru acomodarea cu tratatul. S-a dat un vot, la vedere, în Parlamentul României. Decizia de a aduce muncitori străini de pe alte continente e una pentru care nu am fost consultați. Da, e normal să vină italieni, spanioli și englezi, nu țări cu care nu suntem în nicio uniune juridică.

6. migrațiea intra-europeană e una temporară, cea din afară e ireversibilă

Există numeroși europeni, care trăiesc în alte țări europene. Legăturile dintre ei sunt istorice, au aceeași civilizație. Logistic, sunt aproape, le e ușor să țină legătura, chiar să facă naveta între țări învecinate. Diferența de bogăție nu e atât de mare între țări. Excluzând cazurile în care se căsătoresc acolo sau aleg să-și trăiască pensia într-un loc mai liniștit, europenii dislocați în Europa se întorc după un număr de ani. În acest caz, țara care îi primește doar în perioada cea mai activă are beneficii sporite, spre deosebire de țara în care au crescut sau cea în care apasă pe sistemele de pensii și asistență medicală. Dar, per total, portughezii și italienii aflați în Anglia, se vor întoarce în frumoasele lor țări, la fel și polonezii din Germania.

Cu totul alta e situația migranților din țări calamitate, lovite de războaie civile lungi de decenii, unde crima e la ordinea zilei; a celor veniți din țări cu sărăcie extremă, fără instituții performante de educație și sănătate, a celor veniți din zone deșertice, pentru care chiar accesul la apă potabilă e o problemă. Sunt țări care au o diasporă numeroasă, state eșuate, fără speranța de a ajunge prea curând în parametrii europeni. Aceste țări furnizează emigranți pentru totdeauna, al căror scop este să își aducă și rudele, care formează comunități închise.

7. condițiile economice fluctuează, demografia nu o urmează mereu

„Demografia este destin”, spunea Oswald Spengler. Altfel spus, dacă vedem cum arată azi școlile, știm cum va arăta viitoarea societate. Nu e nevoie de un ghicitor, pentru a trage concluzia după ce vezi școlile din marile capitale occidentale, în care abia dacă mai găsești câte un alb-doi. Valul migrator al unor asemenea popoare prolifice nu mai poate fi schimbat.

Ni se aduce argumentul creșterii economice. Acestea sunt fluctuații trecătoare. Anumite industrii pot fi lovite pe neașteptate – cum a fost cazul investiției Nokia de la Jucu. Ceva asemănător se poate întâmpla și cu industria auto în deceniul care vine. La scara istoriei, creșterea sau scăderea unei industrii pe durata unor ani e irelevantă. Cine mai știe în ce secol a crescut piața tăbăcăriei și când a fost mare nevoie de mineri în munții României? Totuși, comunitățile venite cu asemenea ocazii rămân într-un loc pentru sute și mii de ani după. E cazul comunităților de secui, de țigani, rămase aici deși (în cazul primilor), nu mai e o graniță de păzit unde se află. De sute de ani ne străduim să găsim modalități de conviețuire cu aceste popoare – ne-a fost și bine și rău împreună – dar n-a fost deloc ușor. Și vorbim doar de câteva comunități. Ar fi total iresponsabil să lăsăm urmașilor urmașilor noștri moștenirea de a se descurca într-un turn babel de comunități diverse, încă mai puțin interesate să se acomodeze locului.

8. Constituția României interzice colonizarea

Există un articol explicit, care interzice popularea teritoriului național cu grupuri compacte de alogeni. Agențiile de forță de muncă și fundațiile, care derulează programe de transfera a refugiaților, vin în contradicție cu acest articol din legea fundamentală. Acest argument singur, ar pune în mod normal capăt discuției, dar e ignorat în totalitate. În cazul celor redistribuiți din alte țări, mai e o ilegalitate în raport cu legile internaționale, care stipulează că statutul de refugiat se pierde la părăsirea primei țări sigure (în afara conflictului sau pericolului) în care a reușit să ajungă fugarul.

9. diferențele culturale și de natalitate sunt semnificative

Dacă nu suntem ipocriți, va trebui să constatăm numeroasele deosebiri. Iar asta nu ne face anti-europeni. Dimpotrivă, suntem europeni tocmai pentru că avem o cultură comună cu restul popoarelor Europei și distinctă de a altor continente. Sunt destul de rare atentatele organizate de europeni împotriva altor europeni, de exemplu. Sau ostilitatea izvorâtă din disprețul față de societăți în care se consumă alcool sau în care femeile sunt îmbrăcate mai decoltat. Suntem obișnuiți cu aceste lucruri, nu simțim pornirea de a pune mâna pe cuțit pentru a pedepsi felul de a fi al celorlalți. De culturile tribale ale deșertului ne separă totuși o lume.

La fel, nu putem să nu constatăm că singura minoritate de pe teritoriul României, cu o natalitate explozivă, are rădăcini în Asia de Sud-Vest. Românii s-au înscris, din păcate, în tendința de declin demografic a vest-europenilor. Se căsătoresc târziu, femeile urmează o carieră, nasc primul copil târziu și nu mai au timp pentru a-i adăuga mulți frați și surori. O familie cu doi copii e deja norocoasă și considerată mare, de la trei în sus, părinții sunt considerați suspecți. Ar fi imposibil ca o țară gazdă cu asemenea comportamente demografice să poată ține pasul cu alte culturi, care nu întâmplător au ajuns la populații considerabile – două țări ale globului depășind borna de un miliard. Iar noi importăm forță de muncă tocmai din asemenea țări cu natalitate prolifică. Chiar dacă primii veniți nu și-au întregit încă familiile, e doar o chestiune de timp.

10. importând lumea a treia, vom ajunge ca lumea a treia

Istoria a fost nemiloasă cu multe popoare. Nici cu noi n-a fost blândă mereu. Au fost războaie, imperii coloniale sadice, molime, dezastre naturale. Dar nu poți îndepărta total responsabilitatea popoarelor pentru starea țărilor lor. Nu știu cum au ajuns unii să se convingă că putem ajunge să arătăm ca Elveția și Norvegia, importând populații din locuri cu o istorie a violenței, unde traiul e periculos, unde bordeiul și mahalaua insalubră sunt peisajul obișnuit al așezărilor umane. Dacă popoarele alea erau așa harnice cum ni-i prezintă „samsarii” de oameni de prin agențiile de recrutare, ar fi construit la ei acasă și industrie și metropole și autrostrăzi. Sigur că sunt deocamdată decenți și modești. Dar nu văd de ce ar arăta diferit de Ferentari sau de Karachi un cartier în care s-ar aduna emigrația pakistaneză.

11. aportul emigrației e neglijabil economic

Intervine aici o altă deosebire, care face înșelătoare comparația cu emigrația românească în Europa. Dacă am fi fost o destinație pentru grupuri înalt calificate din Apusul Europei, altfel ar fi stat lucrurile. Deși relația cu sașii n-a fost chiar cum e ea idealizată azi, pot să le recunosc un aport semnificativ. Nemții au construit marile orașe ale Ardealului și Banatului. E drept că românii n-aveam mereu voie prin ele și că erau practic ridicate prin favoritism fiscal. Erau, adică, la fel de favorizați de stat ca multinaționalele de azi sau ca firmele off-shore. Dar au ridicat niște cetăți, pe care le arătăm turiștilor, nimic de zis.

Care e marele beneficiu pe care îl aduc muncitorii ieftini din Asia? Deocamdată servesc masa în restaurante, schimbă așternuturi în hoteluri, văd de copii și termoizolează blocurile comuniste. Nu le desconsider munca. Dimpotrivă, am toată înțelegerea la nivel uman, față de soarta lor grea. Dar sunt ocupații slab calificate. Nu e ca și cum ar fi făcut vreo linie de tren ultra-rapid de la București la Cluj, vreun baraj de hidrocentrală sau ar face operații chirurgicale de care doctorii noștri n-au auzit. Aș fi înțeles sacrificiul demografic în numele unor asemenea realizări.

Așa, ce facem? Ne vindem liniștea și viitorul pentru că sunt zugrăvite câteva din blocurile lui Ceaușescu!? Măcar dacă ridicau un cartier nou, cu o arhitectură nemaivăzut de frumoasă, să spui: da, domnule, nu eram noi în stare fără ei! Cine ar accepta, la el acasă, în schimbul unei zugrăveli mai ieftine, să primească sub acoperișul său pe zugrav, nevasta lui și toți copiii lor de atunci înainte!? Ca afacere, mi se pare una chiar prostească.

Și noi am exportat necalificați, uneori necivilizați, chiar infractori. Dar, per total, au plecat mulți ingineri, doctori, IT-iști, meseriași bine calificați, mulți școliți pe vremea când învățământul era riguros. Chiar și după această continuă degradare, avem un sistem de învățământ superior acelor țări cu rate uriașe de analfabetism, de unde importăm acum personal. Din nou, o afacere proastă: dăm personal îndelung calificat, poliglot, cu studii superioare Vestului, și luăm muncitori altfel harnici, care cu chiu cu vai rup câteva vorbe în engleză.

12. românii plecați nu au pus probleme similare de securitate

Au fost cazuri de români, care ne-au făcut de râs pe unde s-au dus. Unii chiar dintre minoritățile etnice, dar să ne facem că nu contează. Cu toate astea, nu s-a auzit să organizeze atentate, celule teroriste pe unde s-au dus. Nu și-au pus în cap să distrugă societățile unde au pus piciorul. Emigrația din afara Europei a obișnuit continentul cu atacurile cu acid la adresa necunoscuților, atacurile cu cuțitul, bombele plasate în tren.

13. emigrația reduce salariile

Poate unii români plecați pe afară, privind superficial, să fi tras concluzia că societățile multiculturale sunt mai prospere. Chiar că sunt prospere tocmai pentru că sunt multiculturale. (Așa e sugestia indusă de propagandiști.) Nimic mai fals. Ei nu și-au pus problema care era nivelul de trai și de siguranță înainte ca acele societăți să devină multiculturale. Dacă ar fi vorbit sincer cu autohtonii, ar fi aflat că aceia regretă vremurile de demult (nu foarte îndepărtate).

Matematic, nu există posibilitatea ca sporind oferta de forță de muncă să crească și oferta salarială. Dimpotrivă. Prin simpla creștere de candidați scade puterea de negociere. Dar lucrul e mai dramatic când oferta e crescută artificial cu „desperados” din țări de pe fundul prăpastiei. Aici intervine altă deosebire față de emigrația românească.

Dacă ne-ar fi fost aduși alți europeni, să zicem, bulgari, diferența nu era așa mare la salarii. Dar când concurentul tău e cineva dintr-o țară unde se câștigă doar 60 de euro pe lună, care mai sunt șansele să ai succes așteptând ca salariul tău să crească?

14. emigrația masivă e o piedică în calea întoarcerii românilor

În condițiile în care salariile se vor echilibra în jos (între România și Vietnam) și nu în sus (între România și Germania sau măcar Polonia), șansele ca românii să se întoarcă de la salariile lor occidentale scad. Procesul fugii în bejenie se va accelera prin afluxul de populații asiatice și africane, nu se va încetini.

15. emigrația degradează condițiile de muncă

Românii plecați în Occident au avut parte de experiențe diferite, de la caz la caz. Cei mai puțin norocoși au nimerit în ghearele traficanților de ființe umane, au ajuns să fie abuzați în condiții de sclavie. Alții au fost doar când și când umiliți. Dar mulți au descoperit un mod de lucru mai civilizat, într-o societate așezată, muncind alături de alți occidentali. Au primit salariul la timp, li s-a respectat programul, li s-au plătit toate taxele legale și contribuțiile, li s-a vorbit politicos, au devenit chiar membri ai unor sindicate cu putere de negociere. Efectul acestor din urmă practici începea să fie pozitiv și asupra procedurilor de lucru din țară. Oamenii aflau de la alții sau știau din propria experiență cum ar trebui să fie tratați într-o țară europeană.

Lucrurile nu stau deloc așa în Asia sau în Africa, unde respectul pentru muncitor e deseori precar și abuzul norma. Una din motivațiile explicite pe care unii angajatori români le au în a aduce muncitori străini e că românii sau maghiarii nu prea le mai acceptau abuzurile. Cu alte cuvinte, chiar presupunând (prin absurd) că salariile ar rămâne aceleași și nu ar scădea urmare a afluxului migratori, se va constata un efect negativ în condițiile de muncă. L-au constatat și vest-europenii pe pielea lor. Când ai la dispoziție muncitori, care nu pot amenința prea lesne că pleacă acasă sau se mută la altă firmă, îți permiți să fii zbir. Salariații români vor putea fi cu ușurință constrânși să lucreze gratis peste program, când li se va spune: dar uite, Li cum poate să muncească 10 sau 12 ore fără să se plângă?

Din nou, dat fiind că decalajul dintre mentalitatea românească și cea occidentală nu era chiar atât de mare, comparația din titlu se vădește ca înșelătoare.

16. multiculturalismul distruge coeziunea socială

Cu aceeași idee în minte, că românii sunt la ei acasă în Europa, că sunt prin structura lor europeni, putem constata la alții ravagiile experimentului multicultural. Efectele se răsfrâng și la nivelul cel mai mic, rupând solidaritatea și încrederea în interiorul comunităților. Când aduci valuri de popoare, care au altă istorie, alte pasiuni, fără amintiri comune, reduci relațiile la nivelul cel mai superficial. Uneori nici măcar acest nivel nu funcționează, când unii colegi se uită la fotbal și ații sunt pasionați de cricket.

Rezultă societăți disfuncționale, în care oamenii nu au multe să-și spună, comunică superificial și fățarnic. Pentru a preveni conflictele, apar curând legi de limitare a liberei exprimări, iar tabu-urile cresc de la an la an. Deși teoretic la el acasă, autohtonul nu mai îndrăznește să se manifeste spontan, pentru a nu ofensa și a nu fi pedepsit sau catalogat. Apare și un acut sentiment de neîncredere, mai ales că lucrurile nu se pot exprima la suprafață și e greu de ghicit părerea chiar a celor apropiați.

Societățile occidentale, lovite de plaga corectitudinii politicie, seamănă tot mai mult cu societățile din comunism. Apar șopârlele, aluziile, se vorbește liber doar acasă sau între prieteni verificați, dacă mai există ideea de prietenie. Relațiile de muncă sunt deseori armonioase, dar rareori se prelungesc după terminarea programului, când societățile redevin segregate, chiar ghetoizate. Străinii, așadar, lucrează împreună, pentru că sunt obligați să o facă. Dar când au posibilitatea să aleagă, aleg să trăiască în cartiere separate și să-și petreacă timpul liber în cercuri omogene etnic sau cultural.

17. ar trebui să învățăm din greșelile altora

Românii plecați, invocați ca argument în favoarea granițelor deschise, ar fi cei mai în măsură să sublinieze ce e disfuncțional în acest proiect artificial de inginerie socială. Exceptându-i pe cei loviți de morbul neo-marxismului, la o discuție sinceră, cei mai mulți se vor plânge de neajunsurile societăților cosmopolite.

Societățile occidentale au cules câteva decenii roadele importului de tineri, la vârstă adultă, plini de ambiție și vitalitate. Dar acel pom s-a uscat deja. Vechii imigranți au îmbătrânit la fel ca restul oamenilor și n-au mai plecat în preajma pensiei, cum probabil vor face mulți dintre români. Au rămas acolo și, ce să vezi? au și ei nevoie să fie tratați medical, chiar schimbați, dacă au ajuns la vârsta neputinței. Corvoada de a-i schimba pe bătrânii indieni le poate reveni tinerelor englezoaice. Un pic altfel decât își imaginaseră unii.

Mulți dintre imigranți au devenit experți în exploatarea sistemelor de asistență socială, storc alocații pentru toți cei opt copii, subvenții la cazare, gratuități de transport, de școlarizare și de tratament medical. Unii dintre ei sunt încasatori neți, o povară pentru societățile de adopție, în care au adus lenea sub-sahariană sau agerimea jamaicană.

Și mai grav, de la visul integrării în Occident al părinților, generația a doua de imigranți a cunoscut fie răsfățul fie radicalizarea în ostilitate. Atentatele cele mai răsunătoare au fost făcute tocmai de acești neadaptați de generație a doua, născuți și educați în Occident. Dar cu un sentiment acut de dispreț pentru decăderea societăților laicizate, cu o mare frustrare față de ipocrizia societăților gazdă, față de falsele lor promisiuni de ascensiune socială.

18 noi nu avem obligații față de vechile și noile colonii

Multiculturalismul, care ni se propune, e o formă răsturnată de colonialism. Un colonialism sinucigaș, derulat pe terenul metropolei. Societățile în care au nimerit românii plecați la muncă n-au fost mereu așa, evident. Schimbarea provinde abia din ultimii 50 de ani, mult accelerată în ultimele două decenii. Vorbim însă de un proiect ideologic, în care noi nu ar trebui să fim obligați să luăm parte, pentru că nu avem datorii istorice față de popoare colonizate.

Noi nu am extras bogățiile altor continente să ne construim metropolele. Privind la rece, vom înțelege că și extinderea europeană a fost o formă de expansiune imperială. Victimă i-a căzut estul, căruia i s-au capturat resursele, capacitățile de producție, piețele de desfacere, rețelele de distribuție, centrii de decizie, elitele academice. România e, de departe, cel mai dramatic caz al acestei capturări totale. Deși el însuși un pericol, exodul de forță de muncă la salarii mai mari în Vest, a fost singurul câștig primit la schimb.

Dat fiind că noi n-am avut beneficii similare nici din extinderea europeană, nici din cea anterioară, din era colonială propriu-zisă, nu văd de ce am fi chemați să împărțim povara și consecințele acestor forme de lăcomie. Nici nu am pozat vreodată ipocrit în civilizatori și misionari ai planetei.

Insula lor și pământul nostru au dimensiuni comparabile. Cu Scoția și Țara Galilor împreună, Marea Britanie e o idee mai mare decât România Mică. Dar România Mare era mai mare decât cele trei, chiar cu bucățica nordică a insulei vecine, irlandeze. De pe o insulă cât România, eglezii au avut timp de o sută de ani imperiul dominant al planete: între învingerea lui Napoleon la Waterloo (într-o largă coaliție europeană) și începutul primului război mondial, când vechile înțelegeri au fost puse în discuție. Între 1814 și 1914.

Când românii s-au scuturat de turci, au ajuns sub „coordonarea” Marilor Puteri. Apoi Providența a făcut miracolul de negândit, ca românii să reziste cu arma în bucățica de pământ unde se retrăseseră, suficient cât să vadă simultan cele 3 imperii vecine făcându-se țăndări. A fost Mâna lui Dumnezeu. Dar chiar și atunci, de departe, se simțea mâna invizibilă a altor imperii, care se nășteau. Anglo-americanii, apoi nemții îi luaseră petrolul, europenii îi dictau căror populații să acorde ugent cetățenie. De sub nemți i-au „eliberat” rușii, mai sălbatici în ocupație decât alții, cu comisarii lor evrei și unguri punând securea la rădăcina nației.

Un deceniu-două am avut mica noastră frondă independentistă cu limitări, făcând echilibristică atâta timp cât au fost disensiuni între blocuri și în interiorul lor: ba între chinezi și ruși, ba în Orientul Mijlociu. Apoi ne-am eliberat preț de câteva ore și de comunism, dar neavând cu ce umple grozăvia rămânerii fără stăpâni, am fost rapid capturați de noile imperii, cu rază mare de acțiune, pentru care vecinătatea nu mai e necesară pentru extindere. Nu comentez acum raporturile noastre coloniale, că subiectul zilei e Brexitul și am folosit cazul nostru (singurul care mă interesează cu adevărat) doar ca termen de comparație.

După secolul de glorie terestră, pe englezi i-a lovit legea karmică. Anglia a căzut și ea sub puterea a 3 imperii. Doar de cel mai fragil dintre ele încearcă să se rupă prin Brexit, și nici măcar asta nu e sigur că va fi posibil. Formal, despărțirea de UE s-a produs. Dar nici de acesta n-a mai avut vlagă vechiul Albion să se rupă tranșant, ci doar la masa negocierilor. Negocieri, care ar putea dura ani de zile și s-ar putea solda cu tratate, care să facă legătura mai strânsă ca înainte. Pentru că Uniunea Europeană însăși e o construcție juridică, definită de tratate de aderare, de contracte, nu o realitate organică, izvorâtă din sentimentul și suflul unui popor ori a unei credințe. Prin urmare, poți să te declari cât de independent și să fluturi câte stegulețe vrei, ai tratat, ești prin contract în afacerea respectivă – depinde doar de ce-o să scrie în tomurile alea de hârtie, în ce grad vei fi și cu ce consecințe. Nici eu nici englezii, care-și sărbătoresc azi simpatic și exuberant eliberarea nu știm ce va scrie în acele tratate, prin urmare cât de „ieșiți” când și dacă vor fi vreodată.

Sunt Farage sau Boris în situația lui Kogălniceanu din 1877?, de a spune: „în stare de răzbel, cu legăturile rupte cu Poarta. Ce suntem? Suntem independenți! Suntem națiune de sine stătătoare!”. Evident, nu sunt, din moment ce legăturile lor nu sunt rupte și negocierea contractuală de-abia acum urmează.

Ca și în cei doi ani anteriori, în care s-au foit și luptat intern, dacă să respecte sau nu votul pupular, englezii sunt în capcana unei negocieri cu interese asimetrice. Partea lor e interesată într-o înțelegere avantajoasă, iar partea imperiului european înțelege separația ca pe un pericol existențial. Deloc de mirare că mutarea de șah a euro-imperiului, înainte de negocierea finală, a fost să transforme și pentru englezi tratativele într-o chestiune existențială. Respectiv, prin ridicarea problemelor Scoției și Irlandei de Nord. Puteți pleca, dar n-o să rămâneți „într-o bucată”, cum sună expresia englezească.

Chiar dacă atracția locală și legăturile de secole vor face rămășița de imperiu britanic să nu se destrame, urmează negocierea propriu-zisă. Și aici vorbim de interese asimetrice. Hegemonul german simte necesar să facă din evadarea britanică, asupra căreia sunt ațintiți toți ochii, un exemplu de ținut minte și de descurajare pentru toate celelalte state din sfera sa. Adică să transforme Anglia într-un fel de Grecie cu arme economice, încât să dea tuturor mesajul: „cine va face ca ei, ca ei să pățească și cine va mai crâcni, de ei să-și amintească!”.

Albionul poate și el întoarce figura, provocând daune vitale imperiului franco-german doar în alianță și la comanda unui alt imperiu veritabil (nu istoric). Singurul suficient de hazardat pentru o asemenea opțiune belicoasă pare imperiul american, în era Trump. Deși, semnalele sunt că nu-și propune sau nu mai are resurse pentru a lovi letal competitorul european. Lipsă de apetit, care nu-i o veste grozavă pentru englezi.

Același apetit scăzut pentru implicări directe în scandaluri externe îl manifestă deocamdată și puterea emergentă a chinezilor. În raport cu ascensiunea lor, rebeliunea englezească s-a produs poate prea devreme. Dat fiind că Londra secondează Washingtonul în turbulențele din Hong Kong, care sunt, de data asta, pericol existențial pentru chinezi, pot aștepta mult și bine ajutor de la Răsărit. Iar apropo de răsărit, Rusia nu intră în calcul altfel decât propagandistic în jocuri de nivelul ăsta.

Cum spuneam, de când și-au pierdut imperiul global, englezii au căzut sub 3 imperii. Doar de cel german se pot rupe relativ civilizat, pentru că acesta e și cel mai firav și mai recent. După al doilea război mondial, din punct de vedere monetar și militar, imperiul care a preluat ștafeta de la englezi a fost cel american, al fostei lor colonii. Care nu are delicatețea de a ascunde că rezervă patriei-mamă alt rol decât de lacheu și de vârf de lance pentru treburi murdare.

Atât imperiul american, cât și cel european, sunt căzute însă sub stăpânirea imperiului trans-național al globalismului. Acest al treilea furnizează de fapt esența ideologică pentru celelalte două. El are un control total asupra supra-structurii engleze și în măsură tot mai mare și asupra societății. Controlul lui e atât de strict, încât e din ce în ce mai greu de crezut că ruperea de el va putea fi făcută pe cale pașnică, fluturând stegulețe și deschizând șampani.

3 secvențe video

Într-o campanie electorală, Angel Merkel a fost filmată luând stegulețul german din mâna unui coleg politician și făcându-i semn că nu e cazul – ca și cum ar fi fost un obiect vulgar, de rușine, cu care nu e cazul să ne afișăm în fața poporului. La ultima ședință a Parlamentului European, președinta de ședință le-a spus cu ciudă englezilor, care fluturau stegulețe: „plecați și luați-vă și steagurile cu voi!”. Ura asta față de ultimul vestigiu simbolic al statului național vine din ideologia imperiului globalist, pe care UE doar o adoptă.

Anglia însăși defilează cu un steag recent („union Jack”), al cărui albastru provine din steagul Scoției. Steagul său național e crucea Sfântului Gheorghe, roșie pe alb. Iar acesta e perceput uneori ca un simbol reacțional, prea naționalist și „prea alb”, care ar putea într-un viitor oarecare să fie la fel de proscris ca steagul confederat al secesioniștilor americani din Sud.

În fața acestui asalt simbolic, englezii au răspuns, dincolo de show, cu un gest emoționant. Ieșirea în kilturi și în plânset de cimpoaie pe ușa Parlamentului. Abia acela e un răspuns venit din profunzimile adevărate ale tradiției unei națiuni, un ecou de suferință, glorie și credință, într-o clădire artificială, de sticlă. Dar foarte puțini dintre englezi mai au legăturile nerupte sufletește cu acea tradiție, măcar pentru a înțelege măreția gestului.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica