rss
rss
rss

În piesa lui Matei Vișniec, Angajare de clown, trei circari bătrâni se tachinează și își pregătesc numerele înaintea unui interviu de angajare. Piesa este despre ratarea dureroasă a personajelor, care deși s-ar fi putut socoti prieteni de o viață, se detestă și se atacă în modul cel mai vulgar și mai crud cu putință, încercând să își mascheze eșecul personal în aroganță și dispreț. Sună cunoscut, nu?

În circul nostru de provincie, Traian Băsescu e cel mai înzestrat clown, din câți ne amintim să fi jucat aici. Are numere, care chiar ne fac să râdem. Acolo unde alții doar își desenează o lacrimă pe o jumătate de obraz și un rânjet, pe cealaltă jumătate de față, el o poate face fără machiaj, și când plânge ți se strânge inima. Pe urmă le trage preșul de sub picioare unor căpcăuni cu două capete mai înalți ca el, le trage un șut în fund și o tigaie în creștet, de se cutremură sala râzând în hohote. E talent pur, așa ceva nu se învață la nicio academie de clowni din lume! De-asta încă îl mai ascultă lumea când vorbește și de cele mai multe ori are și dreptate în ce spune, iar lumea în sală e atentă, pentru că nimeni nu știe când urmează un moment dramatic sau când vine poanta.

Pe lângă numărul lui, toți ceilalți au doar trucuri de provincie, scamatorii ordinare de balul bobocilor. Niște cabotini, care vin la circ cu aerul că joacă Hamlet. De-asta îl și urăsc și s-au adunat de fiecare dată neputincioși împotriva lui, lucru care nu a făcut decât să îl transforme pe Băsescu în vedeta circului. Și spectacolul, în care intrase ca figurant, a devenit, la fiecare reprezentație, despre el.

Cel mai caraghios, la modul involuntar, e Victor Ponta, care s-a angajat la circul nostru pe baza unui CV inventat, imitând scamatorii de pe YouTube. În timp ce i se toarnă o găleată cu apă în cap și i se trag pantalonii jos, spre hazul spectatorilor, Ponta se oprește, își șterge ochelarii și ne anunță să stăm liniștiți, că asta e doar în campanie. Dar, de luni încolo, cel care tocmai i-a tras pantalonii jos și îi toarnă magiun pe gulerul cămășii, îl va pune tot pe el prim-ministru. Asta până și pentru un clown e nedemn! S-au mai văzut împăcări dramatice, pupături între dușmani, dar să spui în timp ce te scuipi că o să vă pupați, după ce vă mai trageți câteva flegme, e dezgustător. Prea seamănă a bătaie în noroi între femei în bikini. Ceea ce e mai de prost-gust decât bătăile cu frișcă de altă dată.

Problema e cu ce rămânem noi, după fiecare bătaie a lor cu frișcă? Neamul prost, îmbulzit spre primele rânduri, e de părere că dacă prindem măcar puțină frișcă, să ne lingem pe degete, sau o tigaie de luat acasă, tot putem să zicem că ne-am ales cu ceva. Totuși, cum ne-am pricopsit noi cu așa furnizori de divertisment, când trebuia să ne alegem conducători și, teoretic, peste doar câteva zile am avea toată puterea în buletinul de vot? Evident, știm de pe acum că nu o avem, îi vedem pe bannere întinse între stâlpi, ca pe afișele cu elefanți și dresură de tigri. E clar la ce să ne așteptăm.


(sursa foto: evz.ro)

Vorbind rece, nu avem politicieni sub media națională. Mergem în orice piață de cartier, în orice sat și ne urcăm în orice tren, și o să găsim o distribuție chiar mai proastă, alegând aleatoriu. În medie, societatea arată mai rău decât Parlamentul ei, deși ne place să spunem contrariul, cu toate astea, rezultatul ne îngrozește, știm clar că nu putem aștepta nimic bun de la ei. Că vor continua să se porcăiască inept și după alegeri, că se vor îmbogăți tot mai nerușinat și vor ruina ce mai e de ruinat.

S-ar fi putut și altfel? Da, dar numai la modul teoretic. În orice firmă cu mai mult de 20 de angajați din România, în orice universitate sau institut găsești sigur cel puțin o persoană, care nu s-ar preta la genul ăsta de circ. Gândiți-vă doar la cercul persoanelor cu care intrați în contact: nu se poate să vă lipsească dintre cunoștințe oameni care pot duce o cerință la bun sfârșit în termenul promis, pot respecta un contract, când au o dificultat nu își bârfesc colegul, nu clevetesc, nu dau vina pe cel dinainte sau pe criză, sunt cei care rezolvă lucruri, nu le complică, unii care fac impresie bună când ajung în străinătate. Statistic, ei nu sunt un procent mare din populație, dar numeric nu sunt puțini. Din păcate, școala nu îi mai produce și societatea nu le încurajează existența.


(sursa foto: evz.ro)

Nu am un răspuns, așa că voi formula întrebarea retoric. Oare ce ar trebui să se întâmple în societate, ca să transformăm alegerile dintr-o întrecere de clownerii și sudalme, într-un adevărat concurs de angajare pe postul de lider sau de manager? Oare ar ajuta, dacă ar ieși la pensie clownul talentat și ar rămâne doar cei atât de insipizi, încât publicul să nu mai guste spectacolul și să ceară altceva? Unii spun că următorul val de criză tocmai asta va rezolva, că vom fi zguduiția atât de tare, încât ne vom trezi. Uitați-vă deja cum sună promisiunile electorale: acum patru ani, dezbaterea era dacă să li se mărească sau nu salariile profesorilor cu 50%, acum e arătat cu degetul vinovatul pentru vestea șoc, că o parte din cei care au încasat cu îngrozitoare eforturi niște fonduri europene, vor da un sfert din ele înapoi. Repet, asta e cu titlul de campanie electorală, vă amintiți, sper, ce a urmat după campanie, ca măsuri concrete. Deci o bubuitură se va auzi sigur. O vom interpreta ca pe gongul de final al întregii mascarade sau ca pe invitația la un nou spectacol?


(sursa foto: libertatea.ro)

După ce a citit un interviu al Hertei Muller, despre situația politică a momentului, Costi Rogozanu a simțit nevoia să îi spună condescendent „nene, ai luat-o razna!”, notând până și gestul bătăii pe umăr, adică, nu oricum. După ce i-am citit articolul de răspuns, mi-a venit să zic din Caragiale: „amice, ești idiot!”.

Mai întâi, diagnosticul scriitoarei germane, care mi se pare fără cusur, perfect, la virgulă:

„Partidul comunist s-a reinventat și are un nou nume. Social-democrații sunt acum la putere. Sunt niște staliniști care ne duc țara înapoi în trecut.” […]
„40% din vechii angajaţi (n.r. – ai Securităţii) au fost preluaţi de către noul Serviciu Român de Informaţii. Restul au ajuns toţi milionari cu ajutorul privatizărilor făcute abuziv”. […]
„Este fără ruşine ceea ce face la Bucureşti aşa-numitul regim social-democrat. De fapt, sunt rămăşiţele partidului comunist, care vrea să-i protejeze pe cleptocraţii din rândurile sale” […]
„Ceaușescu era nebun și a înnebunit jumătate de Românie. Sunt nervoasă din cauza lui”

După mintea mea, un om normal și cinstit n-ar avea ce obiecții să aducă unor asemenea constatări, la care câștigătoarea Nobelului pentru literatură adaugă vina Vestului de a fi tratat cu nepăsare parazitul comunist, pe care și l-a băgat și în casă prin deschiderea Uniunii Europene. N-a avut reacție nici măcar puterea de la București, până și pentru obrăznicia tipică a lui Victor Ponta ar fi fost prea mult. N-am urmărit dacă Mircea Badea și-a suflecat cumva mânecile, trăgând sonor aer pe o nară, ca să o invite „la o smardoială” pe scriitoare, privind fix în sticla televizorului. Cine știe, poate a și făcut-o „băsistă” (că doar el a inventat cuvântul ăsta tembel). Cum glumește Cartianu, ea și cu băsista de Angela Merkel.

În schimb, a sărit din dispozitiv Costi Rogozanu, foarte prompt să nu lase să pătrundă vreo undă de îndoială în sufletul votantului uselist taman duminica asta, când se votează. Nu e grosul bazinului electoral, cel cu sacoșa și cu speranța că totuși o să se dea ceva, e cretinul subțire de pe internet, care citește Critic Atac, ca să se mai răcorească. Nu face să pierzi nici măcar nișa asta de public, așa, în fața alegerilor. Boul ăsta de Rogozanu e așa de rău croit la minte, că n-ai nici de unde să-l apuci, îți ia mai mult timp să te miri că există așa ceva.

Ultima dată când l-am văzut la televizor pe Rogozanu, cu noul lui cioc, mi-a trecut prin cap că flăcăul ar putea inventa un nou gen de filme porno, dar de stânga. Să-i spunem welfare-porn, în care să joace toți neajutorații și defavorizații de la natură, dar să fie un gen gustat de intelectuali, mai soft, pentru cei care nu sunt încă pregătiți pentru un hardcore bolșevic.

Acum, că-l văd cât de util se servește guevaristului Ponta ca soldat credincios, parcă l-aș vedea pe colegul lui Bușcu, prestând fără batistă la hidrantul lui Vântu. Pentru că, nu vă lăsați păcăliți de radicalismul lui jucat, în care, chipurile, îl face pe Ponta trădător al luptei de clasă, Rogozanu prestează conștient și metodic la hidrantul puterii. Urmăriți orice apariție a jalnicului marxist la orice televiziune a odioșilor capitaliști și veți remarca disciplina cu care punctează orice temă din unghiul guvernamental. Am folosit imagini pornografice tocmai pentru că Rogozanu are un fel de a răstălmăci trecutul, care e dincolo de limitele decenței.

E curată pornografie să reabilitezi cel mai criminal dintre sistemele politice testate vreodată pe glob, în zeci de țări, pe mai bine din populația planetei, cu mereu aceleași rezultate, cu aerul că n-a fost aplicat suficient de bine, pentru mofturile tale impertinente. Cum tot neobrăzare e să le sugerezi unor tineri, care oricum nu știu de capul lor, că regimul comunist avea o orientare anti-marxistă, pentru că mulți intelectuali cu vederi de stânga sufereau persecuții sau erau închiși. Păi asta e natura mașinăriei totalitare, rezultată din gândirea comunistă, toacă de-a valma, deși nu gândirea de stânga e ținta, ci sursa ei. De pildă, primul atentat terorist din România, și printre primele din Europa, a fost făcut de un evreu, care a pus o bombă fix în Parlamentul țării. Înainte să reușească isprava, evreul nostru cominternist, și-a pierdut o mână, tot meșterind dispozitive explozive. Ar trebui să ai o minte contorsionată până la prostie, ca să socotești nedoritul accident la victime ale antisemitismului sau ale luptei de clasă. Și totuși, cam așa se răsucesc sinapsele rogozane, de-asta e și greu să îl contrazici pe unul, care pendulează între nesimțire și sminteală.

Pentru el lupta de clasă e un fenomen de maximă actualitate, e mai ascuțită ca pe vremea lui Dej, iar dușmanul de clasă e „capitalul” însuși. Nu e clar dacă detestatul capital se referă la orice acumulare de bani, idei, cunoștințe, forță de muncă, sau e o metonimie pentru exploatatorii burgheji, sunt sigur că are Costi o viziune foarte precisă, dar nu vreau s-o aflu. Dușmanul sunt corporațiile, care sug sângele poporului și al statului, care îi transformă inclusiv pe politicieni în victimele lor neputincioase. Aparent, Rogozanu nu are doar o altă narațiune asupra istoriei, delirează pur și simplu.

Dar nu vă lăsați păcăliți. Am mai văzut genul ăsta de nebunie jucată convingător, de exemplu, la Florin Iaru. Alt fost idealist, tot bine mobilat intelectual și el, nimic de zis, care are ieșiri isterice la fel de bine orientate pe linia trustului. Își iese din minți împotriva PDL-ului la Realitatea TV și devine limbă catifelată cu Becali la România TV. L-ați văzut când îi spunea duios ciobanului, care tocmai îl făcuse senil pe Neagu Djuvara, că el în locul lui n-ar fi fost atât de stăpânit și civilizat, dacă ar fi fost insultat ca în interviul pe care îl dăduse venerabilul istoric? Cam așa sunt și ieșirile revoluționare ale lui Rogozanu, halucinante, dar, în fond, niște nebunii profitabile.

Ca un Michael Moore plătit în monezi, Rogozanu face și el parte dintr-o stângă caviar. Vorbește la televiziuni aparținând unor trusturi capitaliste, acolo unde nu calcă adevărații proscriși de pe lista neagră, acolo unde ultimii supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste sau ai luptei din munți n-au călcat, acolo unde nu intră marii duhovnici și mărturisitori ai acestui neam, acolo unde nu intră cei care deranjează cu adevărat și în general nu sunt chemați oamenii coerenți, de bun simț și neînregimentați, cei imprevizibili. E de la sine înțeles că fix acele trusturi capitaliste, putrede, l-au plătit rezonabil pe Rogozanu pentru prestațiile lui gazetărești, oricum, suficient cât să nu fie nevoit să ia contact cu viața muncitorului năpăstuit, altfel decât ca un bun comunist, adică din afară. De la PSD, susține că nu primește nimic, pentru cântatul în strună.

rescrierea istoriei, la dreapta

Există, desigur, și o dreaptă caviar, sau fripturistă, cum i-ar zice mai popular Iliescu. Și ea lucrează la propria ei variantă de rescriere a istoriei, chiar dacă infinit mai discretă și mai puțin aberantă decât cea practicată de foștii comuniști și de aplaudacii lor din tânăra generație. Când auditoriul de la Ateneu a fremătat de satisfacție că Herta Muller îl cam umilea pe Gabriel Liiceanu la scenă deschisă, tocmai această reașezare a faptelor era taxată. Mai ales aura de opozant interior și anticomunist post-factum, pe care Liiceanu se migălește să și-o construiască în stilul său atât de afectat și de lipsit de umor.

Ce le scăpase însă celor din marea sală a Ateneului e că Herta Muller însăși e parte a acestui proces de rescriere a istoriei comunismului. În ianuarie 1990, dacă ai fi întrebat de un opozant al regimului comunist, nimeni nu ar fi nominalizat-o pe Herta Muller, cum sunt convins că o va face peste un deceniu. Și nu din ignoranța, care e masiv răspândită și azi, ci pentru că așa stăteau lucrurile. Herta Muller n-a fost nici măcar Doina Cornea, n-a fost nici pe departe Paul Goma, cum poate ar rămâne cu impresia cineva azi. A fost o persoană absolut onorabilă și respectabilă, care a făcut, dacă vreți o opoziție socială la un regim, care o îngrădea, regim care i-a provocat suficiente neplăceri, care pentru o persoană cu sensibilitate înaltă, s-au transformat chiar în niște traume.

Scriitoarea, care a ales atunci opțiunea exilului, pe care alții, evident, nu o aveau, are păreri drepte, cum drepte sunt și analizele lui Vladimir Tismăneanu, fără ca vreunul dintre cei doi să se transforme în eroi ai luptei anti-comuniste. Acel moment, în care insista să ceară socoteală intelectualilor români pentru lipsa lor de eroism, a fost posibil doar pentru că românii, reprezentați de un segment educat al lor la Ateneu, nu își cunosc istoria și, ca atare, nu și-o respectă. Avea atunci Herta Muller dreptate să îi mai reteze din emfază lui Liiceanu, dar într-o țară bine instruită, i s-ar fi replicat prompt, că poporul ăsta a avut nu victime, ci martiri. Că am avut nu persoane care au suferit neplăceri și cărora li s-au pus piedici, ci mari schingiuți. Cum spunea Cioran, în materie de suferință și nefericire, avem ca popor expertiza jupuiților de vii. Dacă Herta Muller a îndurat lucruri, ce să mai zică Elisabeta Rizea, scalpată de securiști în timpul anchetelor, prin atârnara de păr pe o grindă, sau Victoria Arnăuțoiu, căreia comuniștii i-au dat copiii la orfelinat până au devenit adulți, pentru că ea și întreaga familie era fie în munți fie în închisori?

Fiecare distorsionează trecutul, după cum îl servește mai bine în prezent. Cei mai descreierați, neo-comuniștii crescuți cu Coca Cola, îl contorsionează, ca să aducă tocmai regimul comunist ca probă că socialismul, în forme cât mai radicale posibil, trebuie încurajat și experimentat tot mai mult. Alții își fac din trecut un soclu pentru viitoare statui de producție proprie. Din Vest și dinăuntru se lucrează la alte planuri orwelliene de reinventare a trecutului, pentru scopuri actuale.

Herta Muller notează foarte bine cât de vinovat e Vestul că s-a făcut că nu pricepe ce hram poartă clasa politică, proaspăt fardată, din Est. Dar nu merge mai departe de atât, să remarce că tocmai Vestul, prin forțele lui mediatice și de influență cele mai reprezentative, e implicat masiv în acest proces de rescriere. Cozile de topor s-au găsit din belșug aici, și se vor găsi din ce în ce mai multe, pe măsură ce din oengism se va câștiga tot mai bine, aproape ca din politică. N-a fost întâmplătoare tăcerea sistematică impusă ultimilor supraviețuitori, în aceste două decenii din urmă. Faptul că, deși trăiau, marii mărturisitori, trecuți prin procese de reeducare, luptătorii din munți și adevărații eroi ai Revoluției, nu scandalagiii amatori de diplome , au fost sistematic ascunși de presă și opriți să intre în conștiința publică, unde ar fi meritat și ar fi fost firesc să fie. Odată cu dispariția lor fizică, în curând se va putea spune orice. Se vor fabrica eroi de mucava, cu „dosar mai bun”, se vor umfla sub lupă meritele unora, ale altora vor rămâne la index, vezi cazul sărmanului Radu Gyr.

Unii vor vrea să purifice jertfa din perioada comunistă de orice semnificație creștină, în stilul corect politic de acum. Să scoată în evidență din ce în ce mai mult cazurile de opoziție socială, disidența de stânga și așa mai departe, în numele nuanțării, în numele menajării unor aberante sensibilități. Alții lucrează la fel de temeinic la ascunderea grijulie a detaliului etnic, al implicării masive și decisive a minorității evreiești în fenomenul intelectual și în represiunea comunistă. Tot așa cum comuniștii, români neaoși, din perioada lui Ceaușescu au încercat să sugereze mai discret, mai pe față, contrariul, că vina toată le-ar aparține ba evreilor, ba rușilor. Fiecare cu interesele lui. Marile mașinării ale lobby-ului occidental sunt de mult puse în mișcare, fie pentru a apăra unicitatea brandului Holocaustului, fie pentru a steriliza experiența comunistă de semnificații spirituale, care ar putea ajuta omul de azi de pretutindeni, care luptă cu sisteme tot mai sofisticate de control, pentru a-și salva sufletul, nu pentru a cere o porție mai mare, dintr-o pradă de furat.

Ce vor găsi vecinii mei pe buletinul de vot. Pentru deputați, colegiul 19, București:

  • Dinu Giurescu (Uniunea Social Liberală)
  • Mircea Cristian Raicu (Alianța România Dreaptă)
  • Cătălin Daniel Fenechiu (Partidul Poporului Dan Diaconescu)
  • Varujan Pambuccian (Uniunea Armenilor din România)
  • Nicolae Păun (Partida Romilor Pro-Europa)
  • Ion Cantea (Partidul România Mare)
  • Radu Dan Septimiu Popa (Partidul Ecologist Român)
  • Mircea Grosaru (Asociația Italienilor din România)
  • Husein Ibrahim (Uniunea Democrată Turcă din România)
  • Gheorghe Firczak (Uniunea Culturală a Rutenilor din România)
  • Ion Marocico (Uniunea Ucrainenilor din România)
  • Varol Amet (Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România)
  • Aurel Vainer (Federația Comunităților Evreiești din România)
  • Slavomir Gvozdenovici (Uniunea Sârbilor din România)
  • Miron Ignat (Comunitatea Rușilor Lipoveni din România)
  • Ghervazen Longher (Uniunea Polonezilor din România)
  • Giureci-Slobodan Ghera (Uniunea Croaților din România)
  • Niculae Mircovici (Uniunea Bulgară din Banat)
  • Ovidiu Victor Ganț (Forumul Democrat al Germanilor din România)
  • Miroslav Adrian Merka (Uniunea Democratică a Slovacilor și Cehilor din România)
  • Dragoș Gabriel zisopol (Uniunea Elenă din România)
  • Oana Manolescu (Asociația Liga Albanezilor din România)
  • Ionel Stancu (Asociația Macedonenilor din România)

După cum se poate observa, ai de unde alege! O aberantă lege a minorităților face ca asociații dintre cele mai fantomatice să se înghesuie să aibă fie și formal candidați, pentru a primi apoi un loc calduț în Parlament, pe locurile rezervate, care asigură o supra-reprezentare a acestor minorități, comparativ cu ponderea lor demografică. Rezultă doar buletine mai stufoase, copaci tăiați inutil, dar și posibilitatea de a vota totuși ceva, în cazul în care vrei să protestezi cu ștampila în mână.

La Senat, colegiul 8:

  • Dan Voiculescu (Uniunea Social Liberală / Partidul Conservator)
  • Iulian Crăciun (Alianța România Dreaptă / Forța Civică)
  • Doina Domnica Pârcălabu (Partidul Poporului Dan Diaconescu)
  • Andrea Hekman (Uniunea Democrată Maghiară din România)
  • Dănuț Vasile Dobrescu (Partidul România Mare)
  • Dănuț Octavian Dumitrescu (Partidul Ecologist Român)

În liniștea blândă de după blocurile gri a unui cartier de la periferia Bercenilor, și-a făcut apariția o specie mai vizibilă decât maidanezii locului: politicienii. Un ecologist insistă chiar să practice poluarea fonică și să îndemne oamenii că au nevoie de aer curat și de Radu Popa în parlament. Din mașina dodată cu goarnă, din cutia de scrisori, de pe stâlpi, Radu Popa are de departe campania cea mai puternică în cartier, surclasând favoriții apatici de la USL și ARD. A beneficiat până și de două pagini în prima ediție din ziarul gratuit Asul de Treflă, găsit pe preșul de la ușă. Publicația ar fi meritat o recenzie specială, fiind aproape în întregime dedicată fondatorului ei, Nicu Păun, despre care putem afla că e scorpion, că e considerat înger sau sfânt de diverse familii nevoiașe pe care le-ar ajuta și că urăște să fie lingușit. Foaia mai conținea știrea că Radu Mazăre îl recomandă pe Mădălin Voicu (sau invers, nu mai țin minte) și câteva bancuri porcoase cu Băsescu.

Radu Popa mi-a atras prima dată atenția când am primit o carte scrisă chiar de el, despre administrație. Gestul mi s-a părut înduioșător, părea entuziasmul naiv al unui scriitor, care vrea mai mult să fie citit decât votat. Pe urmă am început să frunzăresc cartea: prefață de Sorin Oprescu și cu un CV dubios al autorului, din care nu lipseau școlile de băieți cu ochi albaștri pe stil nou și un raft de lucrări despre apărare și securitate. Încă mai descumpănitor era stilul de lemn masiv al cărții distribuite alegătorilor, cu butuci de genul: „Cetățeanul – determinarea contină a construcției europene”, „Cetățeanul – vector decisiv al transformării locale” și „Comunitatea locală – „poporul” unității administrativ-teritoriale”. Și tot așa pe mai multe pagini, să tot citești soluțiile acestui cărturar pe stil nou.

Curând au început să curgă semnalăriile de articole de presă, despre isprăvile lui Radu Dan Septimiu Popa. De unde avea așadar bani pentru o campanie atât de costisitoare? Păi fusese șef la Bursa de Mărfuri, ceva trepăduș prin primăria lui Oprescu, dar, mai ales, șef la ALPAB, Administrația de Lacuri și Parcuri, cea cu tunurile de milioane de euro, ba pentru contracte de pază cu firme de apartament, ba pentru ceasuri de aur, ba pentru păsări exotice. Întrețesută cu aceste scandaluri financiare pe bani publici, o adevărată telenovelă, cu o amantă cam trecută, dotată cu silicoane pe banii instituției conduse de Popa, care pe urmă a plecat deja tunată cu un coleg de-al șefului. C-așa e-n viață!

Dacă am ajuns la capitolul femei, trebuie notată prestația ambițioasă a candidatei PPDD, Doina Pârcălabu. Milos, cum mă știți, și ea mi s-a părut înduioșătoare la început. Ține un blog al campaniei electorale, în care notează de la starea vremii din ziua respectivă, la impresii, care par ale unei adolescente, care atunci întâlnește prima dată oameni obișnuți pe stradă:

„Ziua este din ce in ce mai mica si oamenii cauta sa se indrepte catre casa pe lumina ca sa nu li se intample ceva pentru ca la adapostul intunericului, delincventii incep sa isi caute victime.

Niste baieti jucau pe trotuar fotbal si alergau, scoteau aburi si tipau. Erau intr-o verva care contrasta cu tot ce vazusem pana atunci. Alte fete decat cei care treceau zgribuliti catre case, care coborau din masini si se indreptau spre intrarea blocului sau a casei.”

Tot în același articol ne povestește cum i s-au oferit macrameuri și conchide cu regret că „și în acest domeniu ar trebui făcut ceva”. Sau ne spune mândră că a aflat rețete de murături și că orice informație pe care o absoarbe de la oameni îi va fi utilă, ca să voteze legi în Parlament. Legi de murături, cum ar spune Nenea Iancu.

Specia asta de politician, parașutat în realitate, care nu vine decât cu un rucsac de bune intenții, devine tot mai răspândită. Tot mai mulți sunt convinși că rostul politicianului e doar să culeagă cât mai multe idei de la cât mai mulți oameni, în loc de program politic, cu promisiunea că le vor transpune în practică, dacă vor fi aleși. Dacă ar fi sinceră, această naivitate ar fi iluzia perfectă a democrației. Mediocritatea ar deveni chiar o calitate, pentru că orice înzestrare a politicianului ar risca să altereze cu idei proprii acuratețea ideilor culese, ca folclorul, din popor. Nici măcar Marx nu avusese o asemenea viziune asupra politicii, de vreme ce desemnase în comuniști un fel de noocrați, niște știutori ai legilor istorice.

Cine o vede pe doamna Doina Pârcălabu, îmbibându-se de ce îi transmite poporul, uneori cu notații sentimentale, ar putea chiar să creadă că are în față o gospodină autentică, o fiică din popor, extrasă de Domnu Dan, pentru reformarea clasei politice. De fapt, cucoana de pe afișe e cât se poate de „din sistem”. Oficial doar din sistemul de sănătate, unde a condus balaurul bugetar numit CNPAS. La Casa de Pensii, o vacă de muls foarte grasă, Domnica Doina Pârcălabu ajunsese pe vremea alianței feseniste dintre PDL și PSD, numită de Marian Sârbu, dar păstrată de Șeitan, ministrul lui Boc, și ocrotită de Văcăroiu, de la Curtea de Conturi, care spunea că pagubele instituției nu i-ar trebui imputate.

În mod ciudat, de pe site-ul de prezentare al candidatei poți afla toate acele impresii banale și poți vedea clipuri, dar nu poți citi nici măcar un amărât de CV. Pentru votantul pensionar din secotorul 4, poate ar fi fost o informație relevantă că doamna Pârcălabu a condus chiar Casa de Pensii. Ar fi făcut-o mai simpatică, nu credeți? Despre pagubele din bilanțul instituției conduse de candidată, puteți citi câte ceva aici.

Dacă de la candidata poporului nu sunt multe de așteptat, adevărata rază de soare asupra cartierului meu vine de la un om dedicat patriei. Ion Cantea candidează sub sloganul sugestiv „PRM și nu uitați de Ion”. Evident că nimeni n-a uitat de Iliescu, asocierea cu marile branduri ale politicii n-are cum să strice. Omul ăsta, care a mai făcut două facultăți la bătrânețe, una la Bioterra, alta nu se știe unde, are propuneri concrete, practic cu orice idee ar veni, mie îmi aduce bucurie. Citez de pe pagina lui de Facebook:

„Daca voi castiga in alegeri, voi lupta in parlament pentru imbunatatirea legei detectivilor mai ampla mai permisibila. Pregatiti proiectul de lege, EU Cantea Ion voi castiga competitia, sunt un luptator, doar ma stiti. Va salut cu prietenie.”

Sună tentant nu? Dar să aprofundăm programul său, expus pe larg în acest fluturaș ghiduș, primit în cutia de scrisori. Practic, programul valorează cât alte tratate groase de mii de pagini, ale unor gânditori politici, care n-au același dar al conciziei și stăpânesc mai puțin limba română.

„Să culegem neghina politică, să abolim rușinea (mă rog, știam că grâul se culege și neghina se aruncă, dar dacă e vorba să abolim rușinea… să lăsăm jena la o parte)
Să implementăm iubirea și pofta de viață (e ceva ce i-aș putea spune și unei femei, dacă aș fi față în față cu ea, într-un loc intim)
Să renască respectul pe toate planurile (sper să se și potrivească planul de acasă cu realitatea din târg)
Să fim ocrotiți și apărați de devastatorii politici sălbatici în gândire și fapte”

Și restul punctelor din program merită aprofundate (le găsiți scanate), atrage în special atenția dezideratul de a-i alunga de pe plai pe investitorii străini, lacomi și hrăpăreți. Căutând să aflu date despre acest domn fascinant Ion Cantea, am făcut puțină muncă de detectiv, doar pentru a afla că omul e el însuși detectiv! Da, bătrânelul cu gesturi de Colombo, care are o licență universitară în aproape orice domeniu al vieții, de la motoare la drept, turism și legislație rutieră. De Securitate nu scrie nimic nicăieri, dar având în vedere că s-a dus la PRM, nu cred să-i displacă. Agenția sa de detectivi particulari se numește Șopârla Neagră. Mi-a plăcut că oferă și prețuri pe site. Ora de filaj costă între 10 și 100 de euro, o nevastă infidelă poate fi dată în fapt pentru 500-1500 de euro, supravegherea copilului neastâmpărat e negociabilă.

Tot candidatul Ion Cantea aflu acum e și patron la stabilimentul Paradis de pe Drumul Găzarului, un fel de bar cu hotel. Să vă spun sincer, de fiecare dată când am trecut pe acolo am crezut că dincolo de o asemenea firmă nu se poate ascunde decât un bordel clandestin, dar acum că aflu ce om serios și nobil e patronul, mi-e și rușine că am putut avea asemenea gânduri murdare și, evident, false.

Acești candidați, socotiți outsideri, mi se par mult prea tari, încât nici nu m-aș mai ocupa de „greii” nefericitului nostru colegiu. Din partea PPDD candidează la Camera Deputaților avocatul-vedetă Daniel Fenechiu, faimos din tămbălăul cu Oltchimul. Dan Diaconescu îl prezintă ca pe avocatul care n-a pierdut niciodată niciun proces, dar parcă poți să pui bază în ce spune țeparul micului ecran. Găsesc totuși comică situația celor doi frați Fenechiu, despărțiți de „doctrine” în două partide diferite, care s-ar putea reuni în Parlament. Practic, cei doi se pot mândri apoi că indiferent ce ar fi spus și ar fi promis, inclusiv promisiunea de a-i alunga definitiv pe ciocoii din partidul fratelui, oamenii tot i-ar fi votat, atrași irezistibil de numele de încredere Fenechiu.

Despre Mircea Raicu și Iulian Crăciun n-am reușit să aflu în campania electorală mai mult decât știam la începutul cursei. Primul susține din inimă Legea Căldurii, cum fac toți candidații alianței, care include și PDL. A terminat facultatea cu cea mai virilă siglă de la Construcții, Facultatea de Utilaj Tehnologic. Apoi și-a împopoțonat CV-ul, ca orice politician, cu masterate la SNSPA și Universitatea Athenaeum. E PD-ist de pe vremea lui Petre Roman (mai înainte nu ne spune) și a apucat tot felul de funcții, inclusiv director la REBU și prin consiliile locale, Administrația Străzilor, șamd. În Primărie s-a contrat cu Oprescu, alte opinii politice nu știu să fi avut.

Iulian Crăciun, tânărul antreprenor în scaun cu rotile, a reușit să-și facă un site bestial, de unde aflăm că e susținut de foarte multe celebrități, de la Andrei Gheorghe, Silviu Hotăran, Liviu Mihaiu, Mircea Toma, Monica Tatoiu, George Butunoiu. Pe Facebook m-a cam descumpănit, pentru că a insistat prea mult pe handicapul lui și prea puțin pe proiecte. Pe site vorbește despre intenția de a ajuta mediul de afaceri, atragerea de investiții și susținerea IMM-urilor. Nu s-a contrat direct cu rechinul Dan Voiculescu, dar e cel mai bine plasat pentru a-l ține pe varan mai departe de Parlament și, implicit, mai aproape de pușcărie.

Despre Dan Voiculescu am tot scris. Rar s-a putut aduna într-un singur personaj public tot ce e în neregulă cu societatea noastră, de când am scăpat, măcar formal de comunism. Securistul adună în el tot ce e mai abject în clasa politică și ar fi jenant ca tocmai voi, vecinii mei (mai buni sau mai răi) să îl ajutați încă o dată să fugă de procurori și judecători, pentru a se ascunde între ceilalți parlamentari. Țin minte afișele lui de acum patru ani: „să vezi ce poate face Voiculescu!”. Lumea naivă l-a crezut, poate s-a iluzionat că și un escroc, dacă e suficient de mare ca escroc, te poate ajuta, dintr-o poziție de putere. Nu cred că s-a văzut ceva, dacă ăsta a fost planul. În schimb, cu câteva luni înainte de terminarea mandatului, scârboasa creatură și-a dat demisia din Parlament, doar pentru că un dosar al său de corupție ajunsese în faza pronunțării, și prin acest truc, putea fi judecat ca simplu cetățean, la orice judecătorie, reluând iarăși tertipurile avocățești de lungire a proceselor, până la prescriere.

Acum același Dan Felix Voiculescu, turnător de rude de sânge, cu patalama de la tribunal, vine să le ceară uitucilor din Berceni încă un mandat și încă o imunitate. Votați cum credeți, dragi vecini, dar scăpați măcar de rușinea de a-l fi trimis cu mâna noastră în Parlament pe Voiculescu!

E plină țara de consultanți politici și de circa 4.000 de candidați la alegerile parlamentare. Dacă se vede că nu se omoară cu cititul, măcar discursuri ale altora să asculte, poate prin imitație se prinde ceva de ei. Așa că voi adăuga acestui discurs de adio, rostit săptămâna trecută de unul din ultimii înțelepți ai scenei politice, congressmanul Ron Paul, și unul din primele discursuri politice ale lui Ronald Reagan, de dinainte de intrarea în cursa prezidențială. Mi se pare o simetrie frumoasă, chiar dacă unul a pornit din lumea artistică, venind cu talentul său și cu ideile altora, pentru a avea una din cele mai împlinite cariere, în timp ce altul tocmai a eșuat în cursa pentru președinția Statelor Unite, dar a reușit să fie cel mai important popularizator al concepției clasic-liberale în politică și economie. Deși pare în acest moment o ratare, din rândul celor care acum au descoperit ideile libertariene, foarte bine prezentate de Ron Paul, va apărea probabil viitorul mare politician al Americii sau Europei. Presupunând că societatea îl va îngădui.

În discursul său de retragere, Ron Paul vorbește despre cursul pe care nu doar politica, dar și societatea americană, l-au luat în secolul XX, având ca urmare o dependență crescută de stat și o îndatorare, care limitează treptat opțiunile. Sub falsa împărțire între stânga și dreapta, republicanii și democrații au devenit partide ale Statului: primul direcționând bugetul spre război, ceilalți spre asistență socială, într-un tandem perfect. Iar ambele tabere susțin tacit amnistiile fiscale și pachetele de salvare pentru corporațiile, care le finanțează campaniile electorale.

Dar problema nu se mărginește la conducătorii politici. „Apetitul pentru libertate” al societății e acum mai scăzut decât era pe vremea Revoluției Americane, de la sfârșitul secolului XVIII. Pare un paradox, pentru că standardele de viață și libertățile au continuat să crească în termeni reali. A durat, într-adevăr mult până când multe resurse acumulate să fie consumate, și încă mai durează, până când dolarul să fie distrus cu totul. „Încrederea durează uneori mai mult decât ar merita, mare parte din bunăstarea noastră de azi depinde de traiul pe datorie.”

În era redistribuirii, dirijate de stat, s-a ajuns ca banii circulați de politică, să depășească net bugetele pentru educație și cercetare. Un nou tip de materialism s-a substituit principiilor. „Dacă doar materialismul ne preocupă, problemele sunt garantate.” Acum nu mai producem suficient nici măcar pentru a returna datoria. „Avem nevoie de o redeșteptare de ordin intelectual” (și spiritual, aș adăuga eu, mai puțin grijuliu cu noile sensibilități corect-politice ale electoratului.)

Există un sistem sănătos și fără compromis, care oferă răspunsurile, l-am putut și vedea în acțiune la începutul istoriei noastre (americane). Acel sistem funcționa, dar am permis liderilor politici să se concentreze pe abundența materială, pe care libertatea o generază, în timp ce ignorau libertatea însăși. Acum nu mai avem nici una nici alta. Dar ușa s-a deschis, de nevoie, pentru un răspuns. Răspunsul vine din Constituție, din libertăți individuale și împiedicând statul să își folosească forța pentru a împărți privilegii și beneficii, pentru a alege cine câștigă și cine pierde.

Când nu vom mai avea resurse pentru a susține imperiul global american, ne vom confrunta cu multe resentimente, în multe regiuni ale lumii.

Multe întrebări se nasc din acest sistem corupt, al dirijismului de stat. (Unele par banale, chiar bizare, dar ascund realități grave ale sistemului.)

  • De ce e interzis în SUA consumul de lapte crud (nepasteurizat și neprocesat)?
  • De ce le e interzis cetățenilor să achite tranzacții între ei în aur și argint?
  • De ce politicienii consideră că nu e necesar să fie auditate rezervele de aur, pe care le dețin cu adevărat trezoreria americană (FED)?
  • De ce nu pot decide americanii ce tipuri de becuri să își cumpere pentru casă?
  • De ce atâtea abuzuri asupra celor care călătoresc pe calea aeriană, sub pretextul prevenirii terorismului?
  • De ce există atât de multe pedepse pe viață pentru infracțiuni, cărora nu li se pot identifica în mod cert victimele, cum e cazul celor legate de droguri?
  • De ce e sinucidere politică pentru oricine să critice AIPAC (atotputernica organizație a lobbyului evreiesc în America)?
  • De ce nu încetăm războiul împotriva drogurilor, când autoritățile nu sunt în stare să le oprescă să pătrundă nici măcar în închisori?
  • Ar ajuta dacă întreaga societate ar fi transformată într-o pușcărie?
  • De ce schimbarea de guvernare nu schimbă prea multe din politica generală? Oare pentru că ambele partide au vederi similare?
  • De ce nu înțeleg oamenii că războiul distruge întotdeauna bunuri și libertăți? (nu le generează, potrivit teoriei keynesianist-socialiste)
  • De ce preocupă atât de puțin extinderea privilegiului acordat președintelui american, de a face liste cu persoane, pe care le dorește eliminate (ucise), oriunde pe glob, inclusiv dintre cetățenii americani, sub
    pretextul luptei împotriva terorismului?
  • De ce patriotismul a ajuns să fie confundat cu loialitatea oarbă pentru politicile autorităților naționale, nu loialitate față de libertățile și binele oamenilor din jur?
  • De ce sunt atât de puțini cei care vor să îi influențeze la nivel intelectual, prin argumente, pe cei din jur, pentru a obține anumite schimbări, și atât de mulți cei care aleargă după puterea, prin care să producă prin forță acele schimbări?
  • De ce folosirea religiei, pentru a justifica războaie și alte acte violente, sau redistribuirea forțată a proprietății, nu ridică semne de întrebare?
  • De ce democrația e prețuită atât de mult, când ea e un dușman al minorității, pe care o lasă la discreția dictatelor majorității?

Dacă pe vremea scrierii Constituției americane existau doar patru infracțiuni considerate delicte federale, astăzi ele sunt de ordinul miilor, iar sub pavăza corectitudinii politice, libertatea de exprimare nu mai e în siguranță nici măcar pe internet, unde autoritățile pot decide să acționeze chiar și fără mandat.

Criza financiară e, în realitate, o criză morală, care îi îndeamnă pe cetățeni să aleagă treptat tirania. Aceeași moralitate îndoielnică face să treacă drept acceptabile actele de violență ale statului, inclusiv crimele din războaiele „de eliberare”. Și aceeași cultură a violenței va justifica acte similare din partea indivizilor, când baierele statului se vor rupe sub presiunea crizei. Dacă privilegiile se pot acorda discreționar, după capriciile majorității, inclusiv cu violență, nu va mai dura mult și indivizii vor recurge la aceleași metode, pentru a pune mâna pe ce vor considera că li se cuvine de drept. E felul în care se prăbușesc și dezintegrează societățile care pierd liantul moral.

Un sistem moral de guvernământ nu poate exista fără oameni morali. „Doar oamenii virtuoși sunt capabili de libertate”, spunea Benjamin Franklin. O societate care huiduie sau ridiculizează pe cineva care invocă regula de aur biblică (ce ție nu-ți place, altuia nu-i face), nu poate fi o societate morală (lucrul i s-a întâmplat chiar lui Ron Paul în dezbaterile prezidențiale cu public, când a vorbit despre dublul standard al politicii externe americane în Orientul Mijlociu.

E, de aceea, mai important să lucrăm la schimbarea de sine, mai mult decât la schimbarea puterii politice. Schimbarea politică va veni de la sine, cu timpul.
*

Așa iese din scenă un mare om politic al zilelor noastre, ignorat de o populație amețită de flash-urile și breaking-news-urile presei, de întorsăturile de frază ale analiștilor de banalități. Iată cum intra în arena politică, în 1964, actorul Ronald Reagan, pe atunci simplu susținător al unui candidat, pe care istoria nu-l mai reține la fel de clar. Problemele era izbitor de asemănătoare cu cele de azi, poate încă nu așa de presante: bugete dezechilibrate de datorii, taxe împovărătoare și înșelăciunea rezolvării tuturor nemulțumirilor prin programe sociale ale statului. Admirabilă elocință și capacitate de sinteză, o limpezime a cugetului, care îți dă optimism și când îți anunță vești sumbre. Așa ar trebui să sune un politician.

„Istoria va rețină că aceia, care aveau cel mai mult de pierdut, au făcut cel mai puțin pentru a preveni să se întâmple (dezastrul). [..] Dacă pierdem libertatea aici, noi nu avem unde fugi (spre deosebire de cubanezii, plecați din Cuba lui Castro).”

O prezentare interesantă a noii componențe a Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, cu luptele de putere și grupările din culise, care au hotărât cine să fie ales în unanimitate, de partidul cu 75 milioane de membri.

Mare freamăt mare, blogosfera a stat până dimineață să vadă grafice cu prezența la vot și rezultate în timp real din Statele Unite. Marii oameni de dreapta ai internetului (că la ăia de stânga n-am nervi să mă uit) au vibrat alături de Romney, speranța unei lumi capitaliste, mai libere și mai deștepte. Ura, ura! Păcat că entuziasmul și implicarea lor n-a putut urni votantul american, mai obez și mai colorat decât îl țineam noi minte din filme. America a pierdut și alegerile astea. Le-a pierdut bunul simț, cinstea, credința în orice. Le-au câștigat tot cititorii de promptere transparente, marionetele marilor carteluri financiare și ale industriei de lobby, socialiștii de coloratură mai mult sau mai puțin liberală.

Nu-mi place să stric bucuria copiilor, dar entuziasmul pentru alegerile lor blătuite mi se pare mai penibil din România decât din America. Pentru că așa sunt toate modele, mai jenante la cei care le maimuțăresc la mâna a doua. Republicani, democrați, dispute doctrinare? Niște mizerii create de niște farseuri. Și sistemul lor politic e iremediabil trucat, americanii și-au hotărât singuri soarta de multă vreme, de când au decis să accepte socialismul ca fiind mai moral decât capitalismul, de când au abandonat modul creștin de raportare la realitățile vieții și au trecut pe droguri culturale, furnizate de elitele academice. O societate imorală în intimitatea ei naște la fiecare patru ani o elită politică imorală. Mai bine zis, o reconfirmă prin redistribuirea locurilor din față. Le plac artificiile financiare, prin care se poate menține o vreme iluzia bunăstării pe termen nelimitat, acceptă războaiele și crimele aferente, ca pe o bună afacere. Cunoscându-i, politicienii și finanțatorii lor nu au avut decât să le speculeze tarele de caracter, ca să-i robească încă și mai mult. Jocul e pierdut, singura șansă de renaștere a Americii (pe care o văd foarte posibilă și pe care mi-o doresc) e ca această cursă spre fundul prăpastiei, în care s-au pornit cu alte state (mai înapoiate și încă mai socialiste) să ajungă într-adevăr la punctul cel mai de jos. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Motiv pentru care Obama mi se pare o opțiune mult mai bună. Măcar de data asta comuniștii să își asume propria imbecilitate. Sau, mă rog, măcar să se străduiască mai mult, când vor începe eterna lor răstălmăcire a istoriei și faptelor. Vreau să-l văd pe Bernanke și pe ideologul lor Krugman cum visează noi bule speculative, cum povestesc cum poate crește bunăstarea cheltuind mai mult pe orice, inclusiv distrugând, ca să ai ce construi la loc. O guvernare socialistă nici nu trebuie oprită când comite erori. Era mai bun Romney? Categoric nu, din moment ce ai de ales între plastic și silicon, prea mare diferență nu poate să fie. A scăpat omenirea de spectrul războiului pentru că nu s-a întors un republican la Casa Albă? Nici pomeneală, spre război duce însăși ideologia socialistă. Tot așa cum nici comunismul nu se poate instaura fără violență, la socialiști e invers, începe cu zăhărelul și se termină cu biciul și o masivă violență de stat. Încă nu am văzut toate războaiele pe care e în stare să le pornească laureatul Nobel pentru Pace. Pentru oprirea lor, o națiune de creștini, ca americanii, ar fi ales orice altceva, dar n-au făcut-o.

Altfel, nu poți să nu admiri că regia lor e mult mai bună, scenografia e superbă, filmările sunt de Hollywood. Superb și gradul de civilizație între cei doi candidați, admirabil discursul de învins al lui Romney, cu urarile de succes și cuvintele calde la adresa familiei lui Obama. La noi atunci s-ar fi înjurat de amante și ar fi cerut renumărarea. Ca să nu mai zic că la prima depunere a jurământului lui Obama a cântat Aretha Franklin, iar la noi o să cânte în Parlament Cici de la Sistem și Florin de la HiQ. Ceva civilizație tot creează și capitalismul ăsta sălbatic. Își vor aminti de ea cu nostalgie și americanii, când vor fi terminat dezmembrarea lui, pentru a aluneca în barbaria colectivistă.

Cu această hartă, mi-am identificat catindații și vă și anunț public cum votez (probabil). Transparență totală 🙂

Prima surpriză, au pus un intelectual de marcă la noi în mahala! Dinu Giurescu, mare dezamagire mare, de când e speaker la antene. Probabil câștigă, n-o să-mi pară chiar rău, măcar puțină civilizație să aducă, sper să apuce să-și termine mandatul. (scuzați) Recunosc, votez politic: Mircea Raicu (ARD), destul de prezentabil, destul de civilizat, după nasul meu pare băiat de sistem. N-a vrut mare lucru cât a fost consilier, probabil n-o să vrea nici ca parlamentar. Cum tot nu se alege, măcar să intre la redistribuire, pentru candidați mai buni. Domnu Dan ne onorează și el cu însuși fratele Daniel Fenechiu, avocatul cel viclean, ia și ăsta ceva voturi la ce vecini am. În caz de alarmă, sunt interesat și de candidatul UDMR (Nagy Laszlo).

Aici am o dilemă, pe de o parte aș râde să nu intre UDMR în parlament, cu suprastructura lor total coruptă, pe de alta, mi se pare sexy să votezi cu ungurii. Dacă aș putea să aleg cui să dau voturi la redistribuire, i le-aș da lui Alex Ștefănescu sau lui Gabriel Biriș.

La Senat candidează Florin Huidu (tatăl), întreprinzătorul securisto-peremisto-pepededist cu magazinul de vopsele, devenit cârciumă. Șanse puține, candidat etern, mai trage și de pe urma fiului, cu care e certat. Favorit, maestrul Felix însuși, acest Nosferatu al politicii și presei. Momentan, votul meu merge la Iulian Crăciun, pentru ca mi se pare mai tare să fie umilit Dan Voiculescu de un invalid, decât să fie bătut pur și simplu. Dacă Crăciun continuă pe coarda patetică în loc de program politic, o să devin foarte curios cum arată și cât de unguroaică e Hekman Andrea de la UDMR. Daca e destul de unguroaică, mai vorbim.

Dacă nu credeți, urmăriți seria de clipuri electorale ale Andreei Paul, căreia partidul i-a atribuit un colegiu aproape de graniță. Cu puțin sadism le poți considera chiar savuroase prin inadecvarea personajului, tonul fals cu care recită ceva gândit de alții și privirea de caprioară asediată de faruri. Vorbim de una din cele mai frumoase femei din politica noastră (da, consider inteligența atrăgătoare), care are suficiente competențe să se poată prezenta într-un mod decent și în mod normal nu ar avea dificultăți să își prezinte argumentat un punct de vedere. Dar echipele de campanie ale „profesioniștilor” ARD simt nevoia să intervină și să înghesuie candidatul în mesajele lor de mari strategi, care știu ei mai bine cum să atingă oșanul la coarda sensibilă. Și îți îmbracă o profesoară universitară decentă și cam sobră în costum popular local, ca pe Elena Udrea. Nu că nu și-ar merita și ea soarta, dacă tot i-a ales ca modele pe Blaga și Stolojan. Păi eu speram să își propună să îi scoată la pensie pe ăia doi.

La fel și în cazul găselniței cu Iulian Crăciun. Ceva ce avea potențial mare de tot pentru a se transforma într-o fenomenală lovitură de imagine, umilirea lui Felix Voiculescu prin armele decenței și exemplului personal, e deja transformat de incompetenții gânditori „ai dreptei” în ceva de un patetism jenant, în genul de campanie care vrea să îți stârnească mila nu solidaritatea cu unul ca tine, în luptă cu unul ca ei. E drept că nici cartierul (în care trăiesc) nu te ajută prea mult la mesaje sofisticate.

Apropo de cartier, din loc în loc avem corturi albe, în care pensionarii sunt momiți să li se ia glicemia. De unde glicemie? Păi de la dulceață. De la dulceața aia de Nicu Bănicioiu, de care dai cu nasul imediat de intri în cort, într-un porter mare. Lui n-aveau cum să îi aducă deservicii. Dacă ar fi arătat și în realitate ca-n pozele alea, nu l-ar mai fi refuzat nici fetele alea de liceu ale lui Negoiță.

M-am tot întrebat ce e cu fascinația asta pe care „Casa Regală” o exercită în rândul tinerilor, mai ales al tinerelor, aș zice. Desigur, e foarte multa mediatizare interesată, de la trustul lui Felix, de la noul TWR (al lui Elwis), acum că au intrat în pământ bătrânii monarhiști curați, nu mai sunt regaliști decât foștii comuniști și tinerimea de pe Facebook. Așadar, de ce a doua categorie? Și singura explicație pe care am găsit-o e brandingul.

Avem fete care nu știu să se îmbrace, dar știu toți creatorii de modă, toate buticurile și numele de țoale, avem băieți care nu știu să savureze un pahar, dacă n-au văzut eticheta de pe sticlă, dar știu și ei ce merită și ce nu merită să pui pe masă, microbiști care nu știu niciun jucător, dar știu că țin cu Barcelona, fani ai unei mărci de mașini (slavă Domnului că nu avem și fani ai unor constructori de case, dar vor apărea și ăia, dacă se mai intețește competiția imobiliară), foști fani ai unor trupe, care nu știu să asculte muzică, oameni dresați să cumpere branduri, de la pasta de dinți la salam și chiloți, de firmă să fie.

Și, dacă îi veți studia, acești tineri monarhiști sunt de cele mai multe ori refractari la istorie, la trecut, la orice e vechi, dacă nu are brand. Capșa, mai treacă meargă, Centrul Vechi, are și ăla brand. Pe câți ați văzut să fie interesați de casele la fel de interesante din Cotroceni sau Aviației? N-au brand deocamdată, dar pot avea și mulțimea va da buluc și acolo ca pe Lipscani și Șelari.

Casa Regală face un branding de zile mari, sau i se face. Pentru tânăra generație e pregătit acum un vlăstar de import, pun pariu că o să-l vedeți și-n tabloide curând, că astea sunt legile brandingului, te duci unde e publicul, iar țara e în tabloide. Veți spune: dar nu asta a făcut dintotdeauna monarhia? Uneori, da, în fazele ei decăzute. În vremurile bune, regalitatea evoluează în sfera mitului. Brandul e un mit fără credință, e partea funcțională a mitului, disecată de cineva care n-a trăit mitul și acum trăiește din exploatarea lui, dintr-un mit, care și-a dat duhul.

L-am auzit vorbind pe regele Luxemburgului, țara aia unde mare parte dintre locuitori lucrează într-o bancă prosperă. Vorbea ca un libertarian, era digerabil pentru orice minoritate imaginabilă, omul cel mai practic din câți poți imagina. Doar credința nu avea ce căuta în universul lui de valori. Ce să mai valoreze monarhia fără credință? La ce bun un rege, care îți cere să crezi că e purtătorul unui legământ sacru, dacă el însuși dă semne că nu mai crede?

Nu știu aproape nimic despre acel minuscul regat, pot doar să ghicesc că bancherii respectivi, care vorbesc toți câte patru limbi (! ziarele la ei apar cu trei coloane identice, traduse pentru toți) îl privesc pe regele lor cu aceeași toleranță cu care privesc departamentul de marketing al băncii. E nevoie și de el ca afacerea să meargă.

Pentru o lume golită de sens, pregătesc și la noi niște artizani, nu o monarhie a unui popor, care vrea să își regăsească rădăcinile, care vrea să facă un legământ, să se așeze sub semnul sacrului, ci o monarhie cu semnul R în cerc, de la „registered trade mark”.

Pe planeta Pământ au mai rămas atât de puțini luptători pentru pace, încât Comitetul Nobel n-a avut decât să acorde premiul simbolic unei entități, Uniunea Europeană. E drept că Uniunea nu s-a bătut cu nimeni și e o cale de asigurare a păcii, dar parte din membrele ei tocmai ce se războiseră prin Libia, Irak și Afganistan. Oricum, cât mai poate să valoreze și premiul ăsta? după ce li-l acorzi unor impostori irelevanți ca Al Gore sau Obama, sau după ce i-ai cadorisit cu aceeași onoare pe Kissinger (pentru războiul din Vietnam), pe Arafat și Peres (pentru renunțarea la terorism și rărirea masacrelor), pe Menachem Begin (pentru invadarea Libanului și bombardarea Irakului), iar lista poate continua, cu alți premianți controversați.

Odată farsa pusă în mișcare, s-a ajuns la întrebarea pe care un președinte american a pus-o acum câțiva ani: pe cine sun, când vreau să vorbesc cu Europa? Respectiv, cui îi dăm premiul, când vrem să premiem Europa? După un moment de fâstâceală și competiție mută între eurobirocrați, ca să îi ia fața lui Barroso, Van Rompuy a venit cu soluția: președinții europeni merg în decembrie să ridice premiul. Ca să nu mai existe discuții la Curtea Constituțională, comunicatul zice negru pe alb: „all heads of state or government”, în ordinea asta.

Nu se precizează cum se împarte milionul de euro. Altfel, asta va fi chiar o transmisiune de urmărit pe Antena 3. Îmi și imaginez ce ar trebui să inventeze Bogdan Teodorescu pentru a avea un pretext să fie totuși ecranul măcar împărțit în două. Va fi destul de costisitor să închiriezi Santiago Bernabeu pentru lansarea restului de candidați USL, bașca să cari până în Spania câteva avioane cu simpatizanți dezinteresați din Teleorman și Ilfov.

Cum nu există un premiu Nobel pentru Drept, lui Victor Ponta nu îi mai rămâne decât nobelul pentru Știință. Dacă verificăm mai bine CV-ul premierului, cred că deja figurează acolo un Nobel pentru Chimie, câștigat în 1987 pentru o descoperire în domeniul polimerilor. Premiul a trecut neobservat, pentru că la scurt timp, viitorul lider PSD a fost obligat să ia calea exilului, unde a dormit o vreme pe băncile gării din Paris, pentru a se întoarce abia în primăvara lui 1990, doar ca să ia parte la manifestația din Piața Universității și să-l voteze pe Ion Rațiu. (astea toate chiar au fost povestite de-a lungul vremii de imaginativul premier!)

Pentru Băsescu, primirea premiului Nobel vine ca o încununare a întregii cariere și suplinește absența unui Premiu Nobel pentru Lectură, pe care l-ar fi putut câștiga meritat cu volumul Levantul.

Pagina 10 of 44« Prima...89101112...203040...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica