rss
rss
rss

Pe planeta Pământ au mai rămas atât de puțini luptători pentru pace, încât Comitetul Nobel n-a avut decât să acorde premiul simbolic unei entități, Uniunea Europeană. E drept că Uniunea nu s-a bătut cu nimeni și e o cale de asigurare a păcii, dar parte din membrele ei tocmai ce se războiseră prin Libia, Irak și Afganistan. Oricum, cât mai poate să valoreze și premiul ăsta? după ce li-l acorzi unor impostori irelevanți ca Al Gore sau Obama, sau după ce i-ai cadorisit cu aceeași onoare pe Kissinger (pentru războiul din Vietnam), pe Arafat și Peres (pentru renunțarea la terorism și rărirea masacrelor), pe Menachem Begin (pentru invadarea Libanului și bombardarea Irakului), iar lista poate continua, cu alți premianți controversați.

Odată farsa pusă în mișcare, s-a ajuns la întrebarea pe care un președinte american a pus-o acum câțiva ani: pe cine sun, când vreau să vorbesc cu Europa? Respectiv, cui îi dăm premiul, când vrem să premiem Europa? După un moment de fâstâceală și competiție mută între eurobirocrați, ca să îi ia fața lui Barroso, Van Rompuy a venit cu soluția: președinții europeni merg în decembrie să ridice premiul. Ca să nu mai existe discuții la Curtea Constituțională, comunicatul zice negru pe alb: „all heads of state or government”, în ordinea asta.

Nu se precizează cum se împarte milionul de euro. Altfel, asta va fi chiar o transmisiune de urmărit pe Antena 3. Îmi și imaginez ce ar trebui să inventeze Bogdan Teodorescu pentru a avea un pretext să fie totuși ecranul măcar împărțit în două. Va fi destul de costisitor să închiriezi Santiago Bernabeu pentru lansarea restului de candidați USL, bașca să cari până în Spania câteva avioane cu simpatizanți dezinteresați din Teleorman și Ilfov.

Cum nu există un premiu Nobel pentru Drept, lui Victor Ponta nu îi mai rămâne decât nobelul pentru Știință. Dacă verificăm mai bine CV-ul premierului, cred că deja figurează acolo un Nobel pentru Chimie, câștigat în 1987 pentru o descoperire în domeniul polimerilor. Premiul a trecut neobservat, pentru că la scurt timp, viitorul lider PSD a fost obligat să ia calea exilului, unde a dormit o vreme pe băncile gării din Paris, pentru a se întoarce abia în primăvara lui 1990, doar ca să ia parte la manifestația din Piața Universității și să-l voteze pe Ion Rațiu. (astea toate chiar au fost povestite de-a lungul vremii de imaginativul premier!)

Pentru Băsescu, primirea premiului Nobel vine ca o încununare a întregii cariere și suplinește absența unui Premiu Nobel pentru Lectură, pe care l-ar fi putut câștiga meritat cu volumul Levantul.

Când vin după tine generații pe care nu le mai iei în serios, se cheamă că ai îmbătrânit. Și viața te pedepsește, pentru că viața întotdeauna ține cu tinerii, cu elanul lor tembel, incult și obraznic. Te pedepsește așa cum îi pedepsește pe cei care tratează superior marea sau muntele, pentru că în fața unei viituri nu poți să proptești o bibliotecă. Curg glumele despre Ponta și Crin, încuscriți cu Gigi Becali și despre Domnul Dan, ciocoiul de la Oltchim, ca dintr-o țeavă spartă a caloriferului transilvan al lui Andrei Marga. Recunosc, nici eu nu m-am putut abține, subiectele în cauză sunt prea mustoase. Dar cei care râd cu superioritate despre hiper-mediatizarea celor patru, despre răsturnarea tuturor ierarhiilor și tradițiilor, fac eroarea de a nu lua în serios forța vitală a unei noi generații. De data asta, râsul nu va îndrepta moravurile, ci noi, care râdem, vom fi spulberați de cei care nu văd nimic de râs.

Chiar așa: o nouă generație. Nu luați în derâdere numele partidului-fantomă al lui Becali. Brandul lui a fost transferat odată cu proprietarul de cei în drept: Ponta și Antonescu, exponenții cei mai ageri ai generației de coșmar care vine. Prima lor reușită notabilă e să credibilizeze două personaje ridicole și aproape ieșite din uz: Becali și Diaconescu. E ca la căsătoriile din interes între un bătrân decrepit, de familie bună, și o tânără aprigă, plesnind de viață, care-i duce numele și genele mai departe. V-am spus că tinerețea poate multe! Păi pentru publicul telespectator, cei doi bufoni de mahala nu mai prezentau interes: Becali nu mai făcea audiență, fiind mult prea previzibil și ușor de imitat și de un preșcolar, iar televiziunea lui Diaconescu era în marasm economic, acul audiențelor nu mai tresărea și angajaților le chiorăiau mațele de foame în așteptarea ciubucurilor din campania electorală. În studiourile OTV începuse să miroasă mai mult a mort decât a fantomă, iar viziunea despre lume și viață a lui Gigi nu-i mai ținea treji nici pe redactorii de la GSP.

Când probabil Becali se resemnase să împartă o canapea cu Viorel Lis la Capatos sau la Corina Chiriac pe Național TV, doi feți frumoși cu sânge tânăr au avut alte idei. Numai un guvern ca al lui Ponta putea să propulseze în arena politică un contracandidat ca Dan Diaconescu, numai un aventurier fără busolă morală ca Antonescu putea să îi vândă titlul nobiliar de liberal unui cioban infect, la preț de vilă pentru sediul partidului. Ce a început Ponta prin reinventarea lui Dan Diaconescu, politicianul, a definitivat Antonescu, pretinzând ca alianța de partide cea mai mare din țară să opună un bufon altui bufon. Dacă mâine Ponta va începe să se certe cu Oana Zăvoranu, probabil Antonescu îl va scoate din necaz anunțând că a convins-o pe Alina Plugaru sau pe Simona Trașcă să candideze pe listele USL fix în același colegiu cu diva cimitirelor. Și să nu-mi vorbiți de întâmplare și de forța imparabilă a prostiei. O fi decis candidatul USL, Sebastian Ghiță, să transforme RTV într-o televiziune de știri politico-tabloide, dar sutele de ore de emisie cu Diaconescu și Becali nu pot fi rodul întâmplării. Și „noua generație” nu e nici măcar originală. Ideea de a îneca opoziția în lături tabloide a avut-o prima dată mentorul lui Ponta, Adrian Năstase. Pe vremea lui, cu Vasile Dâncu pe post de ministru al Propagandei, s-au născut mediatic și Gigi Becali și Popescu Piedone și Dan Diaconescu (realizatorul, nu politicianul), tot așa cum sub îngăduința lui Ion Iliescu apăruse și crescuse ca un cozonac fenomenul Vadim Tudor. Rețetele au rămas neschimbate, doar scrupulele și stilul se mai tocesc între generații.

Apropo de vechi generații. Toată ziua ni s-a vânturat pe la urechi formula „seniorul liberal”, pentru a-i desemna pe niște bătrânei pe care Revoluția îi prinsese în relații amicale cu Securitatea și peste care tranziția a trecut, notându-le contribuțiile cu jenă sau la capitolul „curiozități”. Halal seniori! Două cuvinte au fost asasinate așadar astăzi. Cel de senior, dat acum oricărui purtător de baston (am putea auzi la fel de bine și despre Iliescu, seniorul socialist), si cel de liberal. S-ar putea să fim și noi obligați ca americanii să abandonăm cu lehamite acest cuvânt, devenit etichetă rușinoasă pentru cineva de dreapta. Ar fi mare păcat dar, cum spuneam, în fața tinereții toți suntem neputincioși cu etimologiile noastre corecte și pedante cu tot.

Crin Antonescu a dat la schimb azi cuvântul liberal, pentru a primi în piept decorația meritată de „hahaleră”. Un schimb echitabil, mă gândesc. Ruptura dintre Gigi și Crin va surveni la un moment dat, iar noul baci al mișcării liberale îi va arunca ofilitului Crin vorbele cu care își alintă toți antrenorii căzuți în dizgrație: zdrență, hahaleră, bagabont. Dar ce mai contează. Cercetați ce spun sondajele în rândul tinerilor de liceu și veți descoperi că Dan Diaconescu și Gigi Becali sunt modele aspiraționale, cu siguranță atât Ponta și Crin privesc cu admirație la cei doi. Tratat ca un câine jegărit de lumea academică pentru plagiat, Victor Ponta nu poate decât să disprețuiască intelectualii și titlurile lor, când are în față exemple de persoane, care cu un vocabular de 50 de cuvinte sunt ascultate nopți în șir de o țară fascinată. Cu ochii la toate bogățiile celor mai vechi în politică, cei doi juniori nu au cum să nu admire tunurile imobiliare și dexteritatea înmulțirii banilor de care au dat dovadă cei doi șoferi de Maybach și Rolls Royce. Ambii au între valorile de vârf banul făcut ușor, vorba găunoasă și invectiva, cu care să-ți faci praf adversarul. Privind la Gigi și Dan, doi tipi care au reușit tot ce-și doresc și ei, fără să îi care servieta unui Năstase sau Quintus, privind așadar la cei doi, Ponta și Crin se uită ca Baloo la Mowgli. Focul vorbirii, care poate aprinde mahalalele și pârjoli dușmanul, scânteia averii, care-ți transformă casa în palat și mașina în limuzină, doar la cei doi se găsea. Poveștile despre Mao, încercate pe vremuri de Ponta, pălesc pe lângă o tiradă despre ciocoi a talentului nativ Dan Diaconescu. La fel și puținul, pe care Crin Antonescu îl citise în cărți despre capitalism, pălește în fața „școlii vieții” la care noul senior Becali a învățat liberalismul. Cum să nu-i admiri, cum să nu-i aduci în casele oamenilor și în Parlament? că doar d-aia se și cheamă clădirea aia ”Casa Poporului”.

Trebuie să recunosc că am greșit în pronosticul de acum o săptămână, când spuneam că PPDD va fi pulverizat de finalul farsei Oltchim. Mi-au scăpat două lucruri: că farsa e posibil să nu aibă un final (ca la serialele create pe parcurs, ca „Tânăr și neliniștit”) și apariția unei noi nișe de public pentru partid.

Ca orice om ce se crede de bun simț, mi-am imaginat că lucrurile nu pot fi împinse mai departe de pânzele albe. Naiv din fire, în poveștile mele lucrurile se limpezesc la final, cei răi mărturisesc și se căiesc, cei buni primesc ovațiile. În poveștile toarse de „domnu Dan”, la final fiecare aruncă cu frișcă și noroi în fiecare, de nu se mai cunoaște om cu persoană și tortul de mizerie. Râde lumea, se distrează și se ceartă, iar mâine seară o poate lua de la capăt. Prin diversiunea cu pungile de bani și cu ajutorul avocaților, Diaconescu reușește să lase farsa în coadă de pește, se compromite în fața celor care gândesc, dar câștigă alt public.

Acest alt public e cel care îl va aprecia exclusiv pentru prestația actoricească de brigadă de amatori. Și mă tem că acest public hâtru e chiar mai numeros decât gloata de naivi, care chiar așteptau douăzeci de mii de euro și izbăvire financiară. Pe ei îi va pierde cu această ocazie, asta e. În schimb iarna aceasta tot ce înseamnă vot de protest și în batjocură se contabilizează la Dan Diaconescu. Vrei să te distrezi pe seama prostiei și fanfaronadei impostorului Ponta? Nu pe lătrăul Blaga o să-l votezi, ci pe bufonul cu tupeu, pe „haiducul lui șapte saci” (formula lui Marius Delapicentru).

Formula „vot anti-sistem” e o treabă serioasă peste tot în lume, iată că am reușit să-i dăm până și ei o tentă comică. Poate pentru că la noi e atât de bine pus la punct și de inventiv? Căci dacă e să te uiți serios în spatele firavului Dan, vezi ditamai securiștii, sau vezi rechini ca Eugen Anca, despre care Vadim (el însuși din lumea lor) spune că e agent KGB. Spectacol bine pus la punct, deci, dar magistral interpretat de „artistul poporului”, Dan Diaconescu. Tipul ăsta fără sare și piper, fără intonație și cu dantura zdrențe a reușit să se întreacă pe sine.

Înainte de a atinge gloria la iarnă, dacă va reuși într-adevăr să se mențină între distracțiile favorite ale poporului, Diaconescu a făcut două victime clare. Prima e Ponta și coaliția lui. „Noua generație e scăpat ștafeta din mână”, observa Dumitru Borțun, iar Victor Ciutacu, înfuriat de interimatul lui Daniel Morar, văzut cu ochi răi de Felix, exploda: „Există ceva la care se pricep oamenii ăștia din USL!?”. Destul de elocvent pentru dezastru, când tocmai oameni apropiați de sistem recunosc eșecul. (Iar „un eșec rămâne un eșec”, ne amintește și Isărescu).

Dincolo de persoane, Diaconescu a reușit cu o sută de mii de euro să umilească ditamai instituțiile statului, ministere, Guvern, agenție de privatizare. Toate s-au dovedit împiedicat în mișcări, termenele de plată neclare, portițele de ocolire numeroase, expunerea la ridicol, totală. Pe aceste instituții cei cu votul protestatar le urăsc mai mult decât pe persoanele, care le conduc.

Dar inclusiv la nivel personal, triumful farseurului Dan s-a dovedit zguduitor. Rămâne memorabilă scena cu Andreea Crețulescu (consultant plătit al lui Geoană și activistă a cauzei USL) îi taie fraza lui Crin Antonescu din studio, pentru a-l băga în direct pe Domnul Dan, de undeva din fața Ministerului Economiei. O fi Crețuleasca legată prin portofel de USL, dar instinctul ei de hienă de presă a simțit bine: la impresia artistică, Viitorul Președinte îl bate net pe Al lu’ Interimaru. Pe lângă show-ul de bâlci pe care îl poate face Diaconescu, scenetele de elocință provincială și momente de isterie oferite de îmbătrânitul Antonescu, sunt Chirița în provincie.

Întrecerea dintre Diaconescu și Ponta (ca exponent al politicienilor) a fost cel mai bine rezumată printr-un proverb de editorialistul de la Capital, Claudiu Șerban: „S-a întâlnit hoțul cu prostul la Vâlcea!”. Și adaug că ironic, tocmai un caracalean arată ce ușor se poate răsturna toată căruța cu politicieni.

În fine, a doua victimă a talentului de amator al lui Dan Diaconescu, pe lângă politicieni și sistemul lor, e presa. Față de presa fandosită, dar nulă, Diaconescu și-a luat suprema revanșă. Gândiți-vă că toți ziariștii începători de pe teren, toți analiștii îmbuibați din studiouri, toți au râs în decursul vieții lor cu dispreț de televiziunea de garsonieră a lui Dan Diaconescu. Tinerii, care poate se visau mari ziariști și directori de conștiințe ale unei lumi pe care nu o pricep încă, s-au trezit încolonați de șefi la ușa vilei lui Diaconescu sau la ușa băncii. Reporterițe zurlii, cameramani și fotografi se împingeu în sacii cu bani, mai ceva ca pensionarii la promoțiile cu tigăi. La fel și suficienții din studiouri, cei care i-au furat fără să-i mulțumească, ideea de a livra programe fără conținut, pe bani foarte puțini, cu oameni care mestecă vorbe ore în șir de la o masă. Și ei s-au văzut acum obligați de audiențe să îl descoasă și analizeze pe inventivul oltean din Caracal. O umilință pe care cu adevărat o merita presa fandosită.

Vi-l prezint pe Abu Hamza al-Masri: jumătate rupt din filmele cu pirați, jumătate din evul mediu. Îi lipsesc un ochi și două mâini, uneori poartă bandaj peste ochiul lipsă și cârlig de metal peste ce i-a rămas din mâna dreaptă. Dar asemănările cu Jack Sparrow se opresc aici. La față, dacă-l vezi, aduce ori cu Pleșu ori cu orice preot de pe la noi. E cetățean britanic, dar nu i-a plăcut țara de adopție, pe care a asemuit-o fără nicio politețe cu un closet. S-a dus să se bată cu sovieticii în Afganistan, să fericească popoarele cu o orânduire de tip medieval, doar că mai pură și mai dreaptă.

Dușmanul lui: civilizația, de preferință occidentală, decadentă, ipocrită și moartă pe dinăuntru. „Ne urăsc pentru libertățile noastre”, cum ar fi spus Bush Jr. Ei bine, nu chiar, pentru că în cazul piratului nostru musulman, libertățile s-au cam terminat. Țara de adopție, care i-a dat cetățenie, Marea Britanie, i-a acordat dreptul la un proces lung și stufos, dar gata. Judecătorul a bătut cu ciocănelul în masă și a hotărât expulzarea. O să-l trimită pachet în Statele Unite, unde îl așteaptă o pedeapsă de închisoare pe viață.

Bine, bine, și ce-a făcut, mai concret? o să întrebați. Trebuie să fi făcut el ceva. Deși capetele de acuzare sună pompos, în esență, piratul fundamentalist a vorbit. Toate acuzele ce i se aduc la asta se reduc. A jignit, a instigat, a fanatizat, a corupt minți neștiutoare, a dus spre căi greșite, a determinat pe alții să acționeze. Dar în esență a vorbit, din amvonul (minbarul) moscheei unde oficia. Nu e mai puțin adevărat că și cuvintele pot ucide, că mulți dictatori nu fac altceva toată viața decât să țină discursuri și să dea ordine, deseori verbale. Prin definiție dictatorii se așează sau sunt așezați în fruntea unui sistem care e constrângător, în care ordinele nu se mai pot comenta, oricât de aberante. „În lumea liberă”, lucrurile ar trebui să stea puțin diferit, prin urmare distincția între cel care vorbește și cel care meșterește o bombă, inspirat de ce a auzit, nu se poate șterge. Pentru că al doilea are, pe lângă discernământ, căi de a se sustrage obedienței.

Lumea asta liberă a inventat relativismul și deconstructivismul. Cuvintele nu mai fac multe parale, pot fi demontate și întoarse pe dos, reinterpretate, simțite altfel. Nu înseamnă că acolo unde se demolează nu se și construiește, de pildă terorismul e acum un concept legislativ, care acoperă fapte și acțiuni, care anterior aveau alte nume, doar că acum se numesc așa și au mai mare greutate, se dau pedepse mai mari. Nu 10, nu 20, pe viață. Desigur că bărbosul ăsta o fi spus multe lucruri înfiorătoare (nu l-am auzit vorbind), dezgustătoare, lucruri periculoase, iresponsabile și pline de ură. Fix genul ăla de lucruri, care pun la grea încercare limitele libertății de exprimare. Dar problema rămâne, justiția hotărăște că un cetățean occidental trebuie închis tot restul zilelor undeva, pentru ce a vorbit până acum. Ca alții să nu îl mai audă, să-l creadă și să treacă la fapte.

Specific terorismului e că are drept țintă nu atât persoanele pe care un atentat le ucide sau schilodește fizic, ci milioanele care, aflând, cad pradă stării de teroare. E o caracteristică pe care și justiția o are. Când trimite după gratii un om, nu o face numai ca să-l oprească să mai comită fapta din nou, nu doar ca să ofere o satisfacție simbolică victimelor, dar o face și pentru cei mult mai mulți, care află astfel că „s-a făcut dreptate”. Probabil că sentința are în cazul de față darul să descurajeze destui tembeli, care s-ar fi apucat la rândul lor să răspândească apeluri la ură și vărsare de sânge ori, și mai rău, să treacă la fapte. Dar poate la fel de bine să aibă efectul unui act de teroare juridică, prin care suntem înștiințați că glumele privind libera exprimare, drepturi garantate și absența tabuurilor încetează. Indiferent că folosești un bubuit de bombă sau un ciocănel de tribunal, important e ca mesajul să ajungă la cei de acasă și să se conformeze.

Știam că Dan Diaconescu nu are niciun leu, dar l-am lăsat să participe la licitație. E o foarte bună ocazie să demascăm din nou hoțiile guvernului Boc. Am informații că în spatele lui Dan Diaconescu se ascunde Adriean Videanu. Nu pot da mai multe detalii, ați văzut doar că Videanu s-a întâlnit cu fostul director Roibu.

Cam astea ar fi în sinteză declarațiile primului ministru Victor Ponta, după cel mai răsunător eșec în organizarea unei licitații de către statul român. Un oraș întreg a stat cu ochii pe televizor, să afle dacă vor mai primi lefurile restante, dacă vor mai avea de lucru după această licitație și asta le oferă ca explicație șeful Guvernului.

În primul rând, ce nu înțelege Victor Ponta e că nu e nici jurnalist de investigații, nici de divertisment. Treaba lui e să guverneze, să dea o soluție, în acest caz, pentru combinatul Oltchim și salariații săi: declararea falimentului, reorganizarea managementului, încredințarea altui proprietar, ceva practic, care să schimbe situația. Satisfacția că un pseudo-politician se face finalmente de râs, sau că precedentul guvern e demascat ca incompetent sau corupt, nu poate trece peste această datorie urgentă, decât dacă ai o minte de copil amator de desene animate.

Tristul adevăr e că e o foarte mică diferență între Dan Diaconescu și Victor Ponta. Ambii par incapabili să separe o ficțiune mediatică de realitate, respectiv minciunile ilogice de raționamente. Ambii au în spate fani creduli (e problema lor) și televiziuni. Doar că televiziunile lui Victor Ponta sunt ceva mai bine puse la punct decât programele de amatori de la OTV. De exemplu, azi televiziunile lui Ponta au funcționat brici.

Pentru orice om, care gândește, păcăliciul zilei nu era Dan Diaconescu, ci Ponta. Căci nu e prost cine cere, e prost cine dă. În clipa în care DDD a refuzat să semneze contractul și s-a scărpinat în cap, când a venit vorba să scoată banii promiși, toți ochii muncitorilor (viitori șomeri) era firesc să se îndrepte spre Guvern, căci statul e încă păgubosul proprietar al combinatului. Cine a putut fi atât de prost conducător, încât să arunce un combinat cât un oraș într-o farsă sinistră, vânzându-i afacerea unui bufon falit? Cine a permis să participe la licitație o persoană fizică, de pe stradă, fără tangențe cu petrochimia, fără o singură firmă profitabilă și fără datorii la stat? Acela ar trebui să plătească.

Dar, cum spuneam, televiziunile lui Victor Ponta au funcționat ceas. La primele ore ale dimineții, pe România TV, Antena 3 și Realitatea TV se rostogolea o singură temă-diversiune. Ordinul pe unitate era lipirea lui Adriean Videanu de combinat, el și nu Ponta trebuia dat ca responsabil de cum guvernează Ponta. Diversiunea face parte din șirul de minciuni fără noimă de logică tipice pentru Ponta. E din categoria „Băsescu mi-a înscenat scandalul cu teza de doctorat”. În ce sens, ți-a scris Băsescu o lucrare copiată?

La fel și diversiunea infantilă cu Videanu. Precupețul pedelist nu mai are niciun drept de semnătură, e perfect irelevant dacă ar fi participat el însuși la licitația câștigată de Diaconescu. Sau dacă ar fi câștigat chiar el licitația. Repet, nu e vinovat cine cere, doar cel care dă. Desigur, sunt multe lucruri de investigat din trecut. Oltchim a adunat 750 de milioane de euro datorii în ultimii trei ani și a fost trecut în insolvență în ultimele luni. Cât la sută e vina miniștrilor PDL-iști, cât e vina crizei, cât e vina managerului Roibu, se poate investigat și ar fi bine să se întâmple asta. Cum tot bine ar fi să aflăm și ce firme au extras profituri și mărfuri pe datorie din firma statului. Dar nimic din toate astea nu schimbă catastrofa de administrare a privatizării de către Guvernul lui Victor Ponta, cel care anunța acum o lună că ministrul Chițoiu (atunci, temporar președinte PNL) răspunde „cu capul”.

Singurul câștig pentru România e că în aceste 10 zile va disparea practic așa zisa a treia forță, partidul-cacealma a lui Dan Diaconescu. Culmea, votanții PPDD, naivi dar cu simț practic, se vor dezmetici cu mult înaintea votanților lui Victor Ponta. Pentru el vor continua să lucreze echipe de zgomote și televiziuni bine puse la punct, care vor duce pe culmi minciunile lui infantile. Ca în cazul referendumului, aceste echipe sunt gata să ducă la paroxism cacealmaua, să atace Curtea Constituțională, Comisia Europeană, cancelarul Germaniei, Secretariatul de Stat al Statelor Unite. Totul pentru a face credibilă o farsă.

La Victor Ponta, mă tem că totul ține de o trăsătură ireversibilă de personalitate. Omul pur și simplu așa a ales să treacă prin viață. Nu își va asuma nimic, va lucra cu și mai multă migală la propria impostură. Minciunile vor deveni și mai gogonate, dublate de alte minciuni și fumigene, noi ironii gratuite, noi aruncări cu noroi și acuze la adresa celor care „l-au atras într-o capcană”. E pur și simplu felul în care acest domn a ales să treacă prin viață: cu titluri universitare șterpelite, cu explicații despre propriile eșecuri, care îi privesc pe alții. Momentan, Vocea Rusiei e consecventă și merge pe linia Ponta, despre care crede că a fost „atras într-o capcană”. E adevărat, Traian Băsescu, alt iubitor de cacialmale nebunești, l-a atras într-o capcană mortală, atunci când, simțind câte parale îi face stofa, i-a dat Guvernul pe mână. A fost probabil capcana vieții lui, în care logoreea lui Crin Antonescu și a lui Victor Ponta încă se mai zbate, neputincioasă în confruntarea cu realitatea. Oare cât va mai dura până când și spectatorii Antena 3 vor realiza că au fost trași pe sfoară de niște panglicari, la fel cum vor realiza în aceste zile spectatorii OTV?

În rest, să așteptăm cuminți a doua tentativă de privatizare a Oltchim. Dați SMS, cui credeți că îi va vinde data viitoare Ponta Oltchimul: lui Nati Meir sau lui Iliuță Numerologie?

I-a reușit și de data asta: pe RTV, ultima candidată la titlul de tabloid politic, toată ora cât a durat licitația, figura lui Dan Diaconescu nu s-a desprins de pe ecran. Cineva decretase probabil în redacție că figura de șobolan fără dinți a „regelui audiențelor” poate duce postul lui Ghiță mai sus decât poate o ediție de seară, în care Corina Drăgotescu îi bate din ploape lui Gigi Becali, surâzând ca o fată mare la auzul câte unei grosolonii. „Vaai, domnu Becali, dar cum puteți să spuneți asta!?”, în timp ce din priviri și buze i se șoptește mutește un „nu te opri, încă puțin și ajungem Antena 3!”.

Dar nu numai la RTV i-a reușit figura lui Dănuț Chimicul, ci și în presa serioasă. Vrem, nu vrem, măcar următoarele zile ne vom cufunda într-unul din foiletoanele lui: mister, teorii ale conspirației, umor involuntar, amatorism de geniu. În fond, „otevizarea României” e singurul program credibil pe care îl are Dan Diaconescu. Ambițiile sale sunt mult mai mari, pentru a se muțumi doar cu Măruță, Capatos, Simona Gherghe, Mădălin Ionescu, Tudor Barbu, Kanal D și RTV, pentru a-i duce moștenirea mai departe.

Conspirațiile în care ne împinge falitul, care promite să acopere datorii de trei sferturi de miliard de euro sunt multe și grele. Primul „intrat în scenă” e Cozmin Gușă, un personaj la fel de sulfuros ca Domnul Dan însuși. Teoretic e proprietar pe mare parte din OTV, parte preluată de la Vântu. În mod bizar, cei doi nu au simțit niciodată nevoia să clarifice cine cât are din respectiva televiziune și din alte firme, nici fostul secretar general al PSD și membru marcant PDL nu a simțit nevoia să explice sursa banilor. Dacă Diaconescu chiar va apărea cu banii zilele astea, spre Gușă și spre rușii, de care e atât de legat, se vor întoarce multe priviri.

Apoi „intră în scenă” (așa își introducea DD pe timpuri personajele), Remus Vulpescu, prezentatorul showului de privatizare. Culmea, cea mai transparentă licitație din ultimul deceniu ridică din cauza vedetismului acestui arbitru mai multe întrebări decât altele. Imediat după licitație, Vulpescu anunța că, dacă Diaconescu vine cu banii, aceștia se vor întoarce la combinat, ca ajutor de stat pentru plata salariilor și materii prime. Altfel spus, noului patron i se întorc toți banii sub formă de capital rulant, ca și cum ai vinde o mașină și i-ai da înapoi cumpărătorului toți banii să-și ia benzină de ei. Ministrul Chițoiu iese și el cu o declarație și își contrazice subordonatul, spunând că nici vorbă de întoarcerea banilor în combinat.

Aici deja miroase a combinație chimică. Scenariile care se pot face sunt nenumărate. Fie Guvernul încearcă să câștige timp cu o problemă socială, măcar până după alegeri, fie se evită printr-un paravan asumarea înstrăinării încă unei părți din industrie către capitalul rusesc, fie se pune de o alianță sau un joc cu miză electorală. Și pentru USL și pentru ARD, partidul lui Diaconescu e un partener mai interesant decât a fost UNPR-ul lui Oprea, pentru că are momentan mai multe voturi ipotetice. (Ca blana ursului turbat din pădure, momentan.) Un scenariu în care personajul Diaconescu e gonflat artificial înainte de alegeri, la schimb cu niște avantaje cât se poate de palpabile, pentru amatorul de limuzine, vile și yachturi, nu poate fi exclus. Ca și scenariul cu bătaie și mai lungă, ca Diaconescu să fie un competitor râvnit pentru un tur doi la prezidențiale, de cineva, care vrea să repete schema Iliescu în turul doi cu Vadim din 2000.

Colac peste pupăză, tot prolificul Vulpescu ne-o introduce și pe reprezentanta FMI în România, cu care se conversa la telefon pe tema privatizării. Ca în orice colonie, care se respectă, trimisa Fondului îl instruia pe Vulpescu dacă e sau nu cazul să vândă firma statului. Gestul e la limita traficului de influență, dar e un ingredient de vis pentru spectacolele oteviste. Păi ce ar fi o conspirație, dacă nu ar interveni și rușii și americanii? Stați pe aproape că apar ei și evreii și arabii, în episoadele următoare.

Există o singură variantă în care foiletonul acesta otevist, în care am fost aruncați, să se curme înainte de vreme. Să aflăm de la domnu Dan în următoarele zile că banii pentru combinat au dispărut misterios chiar pe drum, undeva între Rucăr și Bran.

După spusele lui Frank Zappa, „politicienii nu sunt decât departamentul de divertisment al industriei de armament”. Pe firul logic, media nu mai decât răspândacul acestor programe de divertisment. Iar ordinul pe unitate primit lunile acestea e diabolizarea islamului. E un ordin ceva mai vechi, de câteva decenii, dar care are acum ca scop anularea oricăror remușcări pe care „omul alb” le-ar fi putut avea data viitoare când s-ar fi difuzat imagini cu localități bombardate, copii schilodiți și femei, care-și plâng rudele. Niciun război nu poate începe fără diabolizarea adversarului, fără a-l prezenta ca inuman și fundamental diferit de noi, iar viitoarele masacre ar putea trece mai ușor neobservate, dacă telespectatorului i s-ar aminti că ei nu sunt ca noi, sunt niște sălbatici, care își merită soarta.

Într-adevăr, ce poate fi mai diferit de noi o mulțime, gata să treacă la violențe și crime, pentru că a văzut un film? (Parcă am fi noi în 90, dar asta nu trebuia să-mi amintesc acum.) E drept că nu e modul în care mulțimile creștine ar reacționa la un film insultător și blasfemiator în mod prostesc. Dar nu sentimente de mândrie creștină vrea noua campanie să ne sădească în suflete, dacă ar fi așa, și-ar fi ratat ținta. Cum spuneam, scopul e diabolizarea țintei în anticiparea unui război.

Ce mi se pare interesant e cum coincid granițele acestei furii primitive cu granițele interesului geopolitic. Dacă povestea care ni se livrează ar fi adevărată, și primitivismul unei religii ar fi problema, granițele astea n-ar trebui să existe. Musulmanii ar trebui să fie la fel de furioși și de barbari și în Arabia Saudită și în Kuweit și în Qatar și în Emirate. Numai că, spre norocul nostru, al „occidentalilor” cu economii în pioneze și complet dependente de prețul petrolului, la celălalt capăt al țevii se întâmplă să se găsească musulmani de treabă, mai ușor de ofensat. Uite că saudiții, care nu permit femeilor să-și ia carnet de conducere, dar sunt parteneri comerciali de nădejde, nu-și ridică fustele albe în cap de enervare și nu alungă cumpărătorul din țară.

Bizar, dar furia pare a se răspândi fix în acele zone unde există capete de pod ale unor operațiuni secrete și militare. Ba în țări ca Pakistanul, unde există o ditamai clasa politică, dispusă la colaboraționism, dar și o întreagă generație de tineri radicalizați. Să fi ajutat și faptul că de ani de zile, cartierele acelor tineri fără mari perspective în viață, sunt sistematic bombardate cu drone? Din nou, coincidențe. Ba în țări deja invadate, cu trupe regulate, ca Libia, sau țări invadate neoficial de mercenari din Turcia și Arabia Saudită, cum e Siria. Și în Libia și în Siria operează și ipotetica Al Qaeda, vrăjmașul ăla suprem de pe vremuri, care acum e deja la al doilea război pe care îl luptă de partea „binelui”, a Americii eliberatoare. Și la ei furia e la cote de avarie. Parcă ne-am întors în anii 70-80, când Zbigniew Brzezinski îi vizita pe mujahedinii din Afganistan și le povestea cum Dumnezeu, dreptatea și America sunt de partea lor.

De asemenea, furia e ridicată în țări deja destabilizate, ca Egiptul, Tunisia, Yemen, Irak dar aproape inexistentă în țări unde nu există momentan interesul unei destabilizări, gen Turcia, Iordania sau țări de pe țărmul bogatei Mări Caspice. Și, în fine, culmea coincidenței, aproape nu există furie acolo unde sunt prea puține mijloacele de influențare a unor mișcări de protest, cum ar fi în regimul totalitar din Iran. Ce ghinion pentru povestea spusă de presă, să nu ai destui barbari, tocmai în țara luată deja în cătarea puștii (sau a rachetelor)!

În rest, lumea își vede de ale ei și constată cu dezolare că nu prea mai are bani. Bernanke anunță că va pompa dolari proaspăt tipăriți lună de lună în reumflarea bulei imobiliare. Economia americană practic nu mai merge fără perfuziile de la Rezerva Federală. Măcar să treacă de alegerile astea, să se realeagă socialistul Obama, și om vedea mai încolo, cu ce putem distra lumea. Tovarășii chinezi au probleme oarecum asemănătoare. Chiar și după raportările lor umflate, creșterea economică e cam moleșită, ba, colac peste pupăză, succesorul pregătit să preia Partidul Comunist a dispărut în neant. Nu mai știe nimeni nimic de el. Tinerii chinezi par și ei din ce în ce mai impacientați. Pentru divertismentul lor, Partidul a pregătit programe de detensionare și furie colectivă împotriva vecinului japonez. Banii (reali) sunt pe sfârșite deci și la americani și la chinezi, doar industria de divertisment și diversiuni își turează motoarele. Cum era scenariul ăla cu furtuna perfectă? Parcă se întrezărește ceva după perdelele de fum.

După milogii, care se adună la orice nuntă ca să-ți strice cheful, după huiduitorii lui Voiculescu, care și-au făcut debutul la nuntă la EBA, au urmat analiștii de modă. Ei sunt la fel de pricepuți ca analiștii despre orice, doar că sunt specializați pe haine. N-au povești de viață ca Tatoiu, nici obida lui Ciuvică, dar spun nației cine e bine și cine e prost îmbrăcat.

Întrebarea e cine s-ar îmbrăca după cum e sfătuit de un analist de modă? Probabil același gen de om care simte nevoia să se uite la emisiunea „Prodanca și Reghe” de la Antena 1. Genul care dă bani la vrăjitoare. Ideea ar fi că ei sunt cu un pas înaintea vremurilor, pot anticipa tendințe și în felul ăsta să îl mâne pe boul care se uită la ei cât mai în interiorul turmei. Numai că singurul aspect pentru care analiștii de modă pot fi considerați avangardiști e degenerare. Dacă lumea se mișcă în direcția pe care au luat-o acești performeri ai penibilului, nu mai avem scăpare. Cei mai mulți sunt chiar hidoși, dacă sunt bărbați nu mai au pic de masculinitate, dacă sunt femei, n-au feminitate. O combinație de homălăi grețoși și libidinoși cu ciudate, oscilând între frigiditate și nimfomanie.

În cazul în care n-o să ne mai putem suporta între noi și va trebui să ne eliminăm unii pe alții, propun să începem cu analiștii și creatorii de modă, poate lumea va deveni mai frumoasă. Nici nu reușesc să înțeleg cum s-or perpetua, având în vedere înclinațiile lor dubioase, cert e că se înmulțesc alarmant. Ce mare creativitate o fi aia să îți pui niște bocanci gigantici și să-ți înfășori un fular de trei ori în jurul gâtului, la 30 de grade? Parcă oamenii fără adăpost, care umblă cu toate gecile după ei mereu ar fi cine știe ce designeri. Pe scurt, analiștii și comentatorii de modă mă îngrețoșează și mă îngrijorează. Sunt atentat la gustul public și la creșterea demografică.

* Amendament: se va face o excepție pentru Adina Buzatu, pentru care manifest indulgență. Vorbește ea ca o feliță alintată de la grupa pregătitoare, dar deseori spune lucruri cu sens. În rest, bărbații, care se intitulează analiști de modă, n-au nicio scuză și trebuie feriți de ochii copiilor.

Am încercat să vă spun printre rânduri că ne îndreptăm spre o nouă civilizație românească. Una care ne va individualiza de toate celelalte, ca folclorul strămoșesc. Peste sute de ani, obiceiurile noastre vor figura în ghidurile de curiozități (gen „știați că într-o țară din Europa există tradiția să se….”), iar cei mai curajoși dintre turiști vor veni aici să ne vadă pe viu și să ne filmeze obiceiurile. Comunismul a declarat morala și buna creștere, mofturi burgheze; tranziția a dat tupeului și agresivității, putere de virtute. Un singur fir subțire ca borangicul ne mai ține legați de blândețea creștină din străfundul neamului. Când el va plesni, întins de vulgaritate, de prea mult simț practic, sau va fi înlocuit cu surogatul superstițiilor și falsei evlavii, abia atunci ne vom putea da arama pe față și noua civilizație românească va putea să se nască, iar planeta se va cruci.

În mod normal nunata Elenei Băsescu ar fi fost ultimul eveniment care m-ar fi interesat. (Televiziunile presimt că au făcut audiențe strălucite. Pe blog au crescut simțitor căutările răutăcioase despre EBA fără machiaj, EBA înainte de operații, EBA cu buza umflată sau în nu știu ce pictorial. Desi și pe bloguri a început un fel de Cântarea României, festival de amatori, pentru cei care nu au loc la o masă într-un studio de știri. Foarte bine, tânăra generație să ia și ea parte la făurirea noii (ne)civilizații românești.) Întâmplarea face ca despre Elena Băsescu să fi scris, atunci când a fost cazul, cele mai dure lucruri scrise vreodată pe acest blog. Așa s-a nimerit, acum realizez că am fost chiar nedrept, că puteam să găsesc sute de personaje publice mai detestabile. Mi s-a părut insultătoare împingerea ei moț în poziții unde n-avea ce căuta, pentru toți tinerii merituoși. Am văzut în asta un simptom al neam-prostiei lui Băsescu însuși, care nu s-a putut să nu-și tragă rubedeniile după el în poziții înalte. Pe scurt, n-am avut și nu am vreo simpatie pentru personajul Elena Băsescu, dacă nu s-ar fi încăpățânat să se joace de-a politica sau de-a diva, mai mult ca sigur aș fi ignorat-o deplin.

Ce se poate spune însă despre tipul de neam prost care pleacă de acasă, pentru a huidui o mireasă? Ce poate scuza un asemenea gest, mai ales când vorbim în mare de pensionari cu părul alb în cap. Îi știți, cu siguranță, sunt genul care bombăne prin autobuze, cei care muștruluiesc tinerii pentru te miri ce, care îți împuie capul cu perfecțiunea lucrurilor de pe vremea lor. Dacă nu realizăm că asta marchează un nou minim istoric, al degradării noastre ca popor, ne pierdem în amănunte. Pentru că noi suntem fundamental un popor de țărani și nu cred că s-a întâmplat așa ceva vreodată în vreun sat din România, culmea, nici măcar în sordidul mahalalei. Până și acolo, cu noroaiele până la glezne ori pe covor de coji de semințe, există un respect aproape mistic pentru rochia albă a miresei și pentru părul alb al unui bătrân. Și cel mai redus bețiv al cartierului înțelege să respecte ziua unică din viața unei fete, care s-a visat de mică în rochie albă cu voal și buchet. Iată deci că forța televiziunilor e mai mare decât cea a rânduielilor. În mod normal, politicienii sunt niște ficțiuni, n-ar trebui să fie parte din viața noastră personaje ipotetice ca Băsescu, Antonescu, Iliescu. Ei poate nici nu există, poate i-au inventat cititoarele de prompter și îi joacă mereu alți figuranți, important e ca noi să existăm ca oameni. Să faci niște pensionari să se schimonosească de ură, huiduind o mireasă, iată o performanță demnă de opera de educare a maselor, creată de televiziuni.

În fața primăriei de lângă Obor, pensionarii, veniți din pornire intimă sau tocmiți cu 50 de lei pe zi de Felix, erau ca acasă. Te și așteptai să iasă Onțanu să le dea tuturor câte o casoletă cu ciolan cu fasole, ca în fiecare decembrie. E neamul prost de la toate promoțiile de tigăi, de la toate reducerile, bine înfipt în picioare sau în baston și dotat cu coate ascuțite. În jurul bisericii, deja același popor renunțase și la creștinism de dragul scandărilor. Păcat că pe treptele bisericii nu putea ieși Ilie Cleopa, să le strige din tot pieptul: „Bă, păgânilor, unde dați năvală și la ce ați venit !?”. Încă mai cred că de vorba aspră a duhovnicului, care trăise în codru și dormise noaptea sub stânci, unde urlau lupii, chiar și acel popor decăzut s-ar fi cutremurat.

Nu ne mai place vorba aspră, nici observația de la obraz. Acum avem de ales. Putem s-o vedem pe drăgălașa Oana Stancu, explicându-ne de ce e un gest politic să huidui mireasa și de ce sunt semn de dictatură sepepiștii, care apără nuntașii de vite, să nu dea năvală. M-a convins încă o dată că e capabilă să spună cele mai mari mizerii, cu un zâmbet dulce pe buze.

*

S-a bătut mare monedă pe afluența mare de politicieni la nunta Elenei Băsescu. De parcă dacă se încuscrea cineva, care lucra la abator, te-ai fi mirat de afluența mare de măcelari. Pe Cornel Nistorescu l-a deranjat că nu recunoștea suficiente rude (încă nu s-a cerut invalidarea nunții pe acest motiv). Bogdan Ficeac îi dădea și el înainte cu mesajul politic al nunții și ne îndemna să facem abstracție de cadrul bisericesc sau de evenimentul privat și să ne ocupăm de substratul politic. Ce-au fost și ce-au ajuns acești doi foști ziariști! N-am mai fost la un televizor, deci nu știu dacă și noaptea nunții a fost întoarsă pe toate fețele tot din punct de vedere politic.

E drept că nici familia nu s-a străduit să facă din nunta lor un eveniment secret. EBA chiar și-a povestit meniul pe Twitter sau ceva. V-am spus că e treabă de neam-prostie. În spatele ei a stat (unde altundeva?) și babooistul Poponeț, nașii erau și ei niște copii de bani gata, dintr-un univers care mi-e străin. Lucrul a fost subliniat apăsat de trăncănitori ca semn de parvenitism. Chit că genul ăsta de nuntă și-l face acum cam orice buticar. Păi nu puteau să ia și ei exemplu de la Ponta, să se însoare în China, la mausoleul lui Mao, sau în Italia ca Antonescu? Au ales să facă masă mare tocmai în țară, ca să ne sfideze? Huo!

În vreme ce poporul se indigna, nebăgat în seamă, Victor Ponta nășea fiul unui interlop, care se ocupa cu adunat taxe de protecție și lucruri cu care își ocupă timpul interlopii în general. O cununie demnă de „un grup infracțional organizat”, dar absolut deloc mediatizată. Cum nicio televiziune n-a putut trimit o echipă să filmeze când interlopul îi pupa mâna nașului Ponta, vă dau și eu un filmuleț cu tatăl celui cununat de premierul Ponta. Nu am filmarea cu arestarea lui Gorun acum mulți ani (mi-o amintesc), dar am de la altă descindere a mascaților la finul lui Ponta. Să fie într-un ceas bun!

Îmbătați de speranța deșartă că Ponta și Crin (e deja un personaj colectiv) au dat definitiv bir cu fugiții și nu se mai întorc din Africa, respectiv Napoli, opoziția unită a trecut la reglări de conturi. După ce a întrebat ca un rock star de pe scenele mitingurilor pro-Băsescu dacă „mai e cineva aici?!”, lui Mihail Neamțu i-a răspuns o voce în cap despre cine nu ar trebui să mai fie aici: Elena Udrea. Prin aici se înțelege mai curând acolo, pentru că locul dreptei unite e momentan în viitor.

Recunosc ca problema mă pune în încurcătură. Dacă teologul Neamțu ar fi la originile unui val de purificare morală și fecioara din Pleșcoi (așa i-a rămas numele, ea spune că-i din Buzău) e doar prima ce trebuie urcată pe rugul din care se naște o altă generație politică, medieval cum sunt, aș consimți. Dar nu prea văd cadrele de perspectivă, pe care le-ar scoate Mihail Neamțu din mânecă nici, mai ales, ce ar mai rămâne din PDL, dacă s-ar aplica același criteriu. Sunt mai breji Blaga, Flutur, Cezar Preda și toți ceilalți? Ar trece testul comisiei de integritate, dacă Monica Macovei nu ar închide ochii și n-ar strânge din dinți? Nu, ei sunt același partid fesenist, care n-a dat două parale pe planurile intelectualilor reformatori, cu aceeași organizație de tineret, care o alegea unanim pe EBA.

Cred despre Elena Udrea că e peste media clasei politice românești și peste media PDL. Nu doar la notorietate, dar și la capacitatea de a învăța și de a gestiona situații tensionate ori dezbateri, Elena Udrea a făcut progrese uimitoare și poate fi numărată printre premianții clasei. Aș așeza-o lângă Adriean Videanu, alt jucător inteligent, cu prestanță și abilități. Ambii au lăsat ceva pe unde au trecut, la Ministerul Turismului, respectiv la Primăria Capitalei. Dar au un păcat major: nu-și pot justifica averile, lumea îi percepe ca hoți. Nu trebuie să lucrezi la Fisc sau Curtea de Conturi, ca să-ți dai seama că așa averi nu se puteau aduna din sudoarea frunții și noroc nici în câteva generații, că veniturile lor nu se regăsesc în bunuri și servicii vândute societății.

Privind în alte partide, cazul lor e similar cu al altor rechini inteligenți, ca Miron Mitrea sau Dan Ioan Popescu. De ce nu, chiar cu al lui Adrian Năstase. Sunt doar câteva nume de persoane foarte înzestrate intelectual, cu pregătiri diferite, care au ajuns vulnerabilități pentru partidele lor, pentru că lumea i-a bănuit, chiar fără să-i poată dovedi, pe unii. Până și mastodontul anti-schimbare, care e PSD, a înțeles semnalele și i-a trecut discret pe linie moartă.

Am evitat să intru de fiecare dată în insinuările și mitocăniile spuse despre Elena Udrea. Mi se par din aceeași categorie cu glumele despre Năstase gay. Altele erau problemele lui, după cum s-a văzut. Dacă pe așa ceva a mizat Mihail Neamțu, e doar o dovadă de oportunism și bădărănie. Fapt e că valul de atacuri îndreptat asupra fostului ministru al Turismului dinspre presă a lăsat urme, ce nu mai pot fi ignorate.

PDL, sau noua alianță de dreapta, e acum în fața unei dileme. Elena Udrea e, asemeni baronilor locali, un jucător redutabil într-un colegiu oarecare. Chiar și cu un sistem de vot „câștigătorul ia tot”, poate aduce o victorie semnificativă partidului. Iar procentele se vor aduna numai din asemenea victorii. Dar la nivel național, păstrarea ei în frunte rămâne o vulnerabilitate. Pe de o parte, un partid cu dinozaurii fesenisto-pedeliști, dar cu altă siglă, e cam degeaba. Pe de alta, un partid al visătorilor, unii nu foarte conectați la realitate sau la societate, riscă să facă aceleași valuri pe care le-a făcut Noua Republică, adică nici să nu se afle de existența lui în afara internetului.

Eu sunt de părere să luăm pe oricine așa cum e. În cazul Udrea, cred că mai are lucruri de spus în politică, ar fi un redutabil om de partid și de campanie, dar m-aș simți mai liniștit dacă nu i s-ar mai da vreodată un buget public pe mână. Lui Neamțu putem să îi dăm, după ce face majoratul în politică.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica