rss
rss
rss

În mod normal, n-aș mai fi revenit asupra subiectului referendumului, dar un detaliu, pe care n-am apucat să îl comentez din lipsă de timp mi-a rămas în minte. Plus că văd că măcar în universul paralel al lui Mihai Gâdea, chestiunea e încă în dezbatere, deci de ce aș încerca eu să fiu mai exigent decât adevărata televiziune a poporului (audiențele așa spun)?

Concret, judecătorii Curții Constituționale (nu toți, doar cei care nu au votat cum trebuie) sunt tocați mărunt, căutați la rude, antecedente, poze compromițătoare sau dezavantajoase și la dosarul de la Securitate. Dintr-odată, acest detaliu nu mai pare irelevant, ci redevine infamant. Eu unul am participat cândva la un miting la care se cereau nu mai știu ce arhive pentru CNSAS, la care mai veneau vreo sută de oameni, covârșitor pensionari. Tot așa la alt protest legat de corupție, unde participarea era de câteva zeci. Erau pensionari, pentru care o revendicare de ordin moral sau de principiu era o prioritate mai mare decât o indexare. Îi respect enorm pe acei oameni, tot mai puțini la număr.

Pe atunci nu se dăduse încă un verdict în privința turnătoriilor lui Dan Voiculescu, dar țin minte ce ironii groase veneau dinspre trompetele lui. Cum ne declara Mircea Badea niște „deontologi”, depășiți de vremuri sau cum râdea teatral ca la o glumă bună, când citea că mai preocupă pe cineva în două mii nu știu cât Securitatea sau comunismul. La fel de persiflant a fost și când oamenii au putut afla doar un mic detaliu din tinerețea de turnător a lui Voiculescu, despre cum își pâra și rudele pentru a avansa în carieră.

Ca de obicei, la antene interesa mai mult ce făcuse Băsescu la Anvers. O aluzie era mai puternică decât o sentință a justiției. La nivel de presimțire, n-ai cum să nu vezi cât de în largul lui se simte Băsescu, atunci când are de lucrat ba cu „serviciile”, ba cu diverși acoperiți din presă. Suspiciunea antenistă, deși jucată, avea argumentul că, totuși, aparatul judiciar era dintre cele mai infestate, deci în multe cazuri, sentințele chiar erau butonate din altă parte. Filosofia „organizației” fusese dintotdeauna preluarea centrilor de putere și control din societate: de la politic la presă, instituții majore și sursele principale de bogăție. În calitate de învinși, noi, românii, nici nu am putea să nu le recunoaștem eficiența.

Desigur că în condiții normale, decizia oricărei instanțe ar trebui să încheie discuțiile pe tema tranșată judiciar. Nu te apuci să spui că arbitrul trebuie concediat, că urmează litera regulamentului și nu dă satisfacție celor 80.000 de suporteri din tribune. La fel, nu încerci să schimbi verdictul arbitrului central, doar pentru că un asistent sau arbitrul de rezervă credea altfel; regula e regulă și verdictul rămâne, indiferent că el s-a luat cu unanimitate sau nu. Să mergem însă pe această cărare nefirească propusă de anteniști și anexa lor politică, USL.

E greu să nu constați calitatea îndoielnică a completului CCR, în cadrul căruia o notă discordantă pare să facă doar Iulia Motoc, care se mai ocupă din când în când cu postarea de poezii pe Facebook. Votul partizan pe chestiuni pur formale, bine definite de lege, e iarăși un mare semn de întrebare. La fel cum oamenii lui Felix se întreabă cum e posibil ca o judecătoare, propusă de PSD, să voteze „pentru Băsescu”, se poate oricine întreba cum e posibil ca 3 din 9 judecători să considere că 46 e mai mare decât 50? Pe ce articol de lege s-a întemeiat votul lor, de fapt?

Pe unul dintre cei trei, cel mai bătrân dintre membrii Curții, uitucul Ion Predescu, nu o să îl uit, de pe vremea când ciopârțea legea lui Ticu Dimitrescu. Era cu 10-15 ani mai tânăr și se lupta vitejește pentru fiecare articolaș de lege, ce ar fi putut ține mai mult arhivele închise și pentru sintagme dintre cele mai dubioase, de genul „dacă a făcut sau nu poliție politică”.

Despre la fel de faimoasa Aspazia Cojocaru nu știam absolut nimic săptămâna trecută. Aflu abia acum câteva zile că reprezentanta PSD-ului în CCR a fost declarată și colaborator și necolaborator al Securității. Ce spune asta despre starea presei? Că eu sunt un consumator în exces de media și n-am auzit nici de primul verdict, nici de al doilea, nici la Antena 3, nici la B1. Așadar, această doamnă cu discurs și alură de gospodină era un bun de protejat și pentru o tabără și pentru alta, până recent. Pot duce paranoia chiar mai departe, să îmi imaginez că și pesediștii și Băsescu, presupunând că puteau manevra arhive, informații divulgate de servicii și decizii judecătorești, deci și unii și alții puteau să se bazeze pe dna Cojocaru, la nevoie, doar cu acest mic detaliu de dosar.

E genul de detaliu de care s-ar fi râs la toate televiziunile, dar care s-ar putea dovedi decisiv. În realitate, nimic din ce are bătaie istorică nu ar trebui să se prescrie ca interes public. Recitiți listele primului guvern de după Revoluție, apoi listele următoarelor guverne. Cu informația pe care o avem astăzi despre acei miniștri, cam greu ați găsi unii pe care să nu îi bănuiți de apartenență sau complicități securistice. S-ar putea să ajungeți chiar la concluzia că Securitatea a înființat și operat cel mai de succes partid politic din România tranziției. Și că îl operează cu succes, încă.

Știu, e un abuz dacă Mona Pivniceru e întârziată să-și dea demisia că nu se întrunește ședința Consiliului Superior al Magistraturii. În fond, asta am susținut în ultimele luni, că legea trebuie respectată, chiar când nu convine „boborului” sau unei majorități parlamentare, pentru că e, pe termen lung, în interesul tuturor să se respecte regulile întocmai, nu doar când ne dau dreptate. Cu toate astea nu poți să nu ai un zâmbet malițios când vezi că „inamovibilii” zilei gustă din propriile lor medicamente.

Voit sau fortuit (cum ar spune comentatorii de sport), astăzi nu s-au adunat destui judecătorii să ia act de demisia doamnei Pivniceru. Dar ce ar fi dacă am trânti acum o grevă a magistraților, cum făcea doamna Pivniceru în momente cruciale de zvârcolire ale sistemului? Ce, grevele astea se pot face doar când îi intră lui Vântu dosarele în prescripție? Pentru cei cu viitoare pensii de 200 de milioane de lei vechi pe lună, nu se poate? (atât îi va aduce poștașul de acum înainte colegei de grevă Lidia Bărbulescu).

Dar cum ar fi asta în comparație cu problemele omului de rând cu justiția? Păi în august instanțele nu prea judecă defel, că au vacanță, ca elevii. Dar de termene de judecată peste un an sau doi, să fi auzit doamna judecător Pivniceru? Ăsta e sistemul judiciar, nedrept, imprevizibil și umilitor cu omul obișnuit, pe care îl cunosc mulți pe pielea lor, deasupra căruia tronează chiar judecătorii.

Desigur, asta a fost doar o reamintire a felului în care Mona Pivniceru a forțat regulile în trecut, pentru lucruri care îi conveneau. Și da, ar putea să o mai facă din nou, odată ajunsă ministru. Doar nu credeți că toată această zbatere pe viață și pe moarte se face ca USL să poată mări pensiile și salariile? Nu, se face pentru acea formulare ireală a lui Victor Ponta:

„Noi suntem doar la guvernare, nu suntem la putere. Traian Băsescu e la putere”.

Sunt multe feluri în care poate fi interpretată această zicere. Sigur, e ticluită pentru a-i duce de nas pe cei mai nătăfleți că USL e încă în opoziție și încă se luptă să-l dea jos pe Boc. Poate la mulți dintre telespectatorii lui Gâdea mișcarea chiar ține, cât Băsescu va mai putea să dea decorații sportivilor și să strângă mâinile ambasadorilor străini. Luată ca scăpare freudiană, declarația vorbește despre neputință, academic numită și impotență, în comparație cu „masculul alfa” al politicii locale. În fine, tot freudian, tânjirea asta după „putere” nu poate viza decât puterea judecătorească. Cea pe care ar fi și ilegal ca Guvernul (puterea executivă) ori Parlamentul (puterea legislativă) să o aibă. Din nou același fariseism, al răsturnării cuiva prin metode abuziv-dictatoriale, pentru pretinse înclinații dictatoriale, dar cu scopul de a instaura de-a binelea un regim de putere totală.

Ideea cu greva magistraților e în context o glumă, normal e să respectăm toate legile în chiar spiritul lor, fără a obstrucționa nici măcar înscăunarea unei persoane pe care o consider malefică într-o asemenea funcție. Exact ca în cazul libertății de exprimare, procedurile trebuie să funcționeze ceas și în cazul celor mai antipatice păreri sau persoane. Să nu forțăm mecanismele statului, pentru a ține departe un om (sau pentru a suspenda un demnitar), chiar și când vedem în el un pericol pentru statul însuși.

În primele ore după anunțarea sentinței Curții Constituționale nu a fost clar care e planul B al echipei Ponta și Crin. Sau dacă există un plan B. Din fețele lor căzute, nu reieșea decât că nu au de gând să își țină promisiunile solemne, făcute „propriilor lor conștiințe”. Aici erau destul de previzibili. Ponta nu se va mai comporta ca un preșcolar, spunând că el nu va mai lucra în ruptul capului cu Băsescu, iar Crin Antonescu nu va ieși din politică, în ciuda promisiunilor repetate, necerute de nimeni. Jenant și rușinos, dar logic: la ce ar fi buni cei doi, decât la politica locală? Ambii sunt deja clone ale lui Mircea Geoană. Între țopăielile pentru

„Mihaela, dragostea mea…. este victoria mea, în aceeași măsură cu este și victoria lui Crin…”,

între aceste țopăieli și momentul excluderii lui Geoană din partid au trecut fix 2 ani: din noiemrbie 2009, până în noiembrie 2011. Atât a durat ca angrenajele greoaie de investitori și baroni locali să se răzbune pe cel care le risipise banii și șansele. Crin Antonescu și Victor Ponta sunt în acei doi ani, nu realizează, dar ceasul le ticăie, răbdarea finanțatorilor se apropie de final, poate chiar mai repede. Nici furioșilor din piață nu le convine să parieze mereu pe niște păcălici.

Spre seară, planul B a devenit limpede. Vom avea în fiecare seară de acum, până la alegeri, poate chiar până la numirea noului premier, miting în Piața Universității. Cu pensionari cinstiți, cu rezerviștii îmbuibați ai lui Dogaru, cu galerii, cu lumpen tocmit cu ziua, cu revoluționari pesediști. Cum-necum, va fi miting seară de seară, dacă nu în stradă, măcar pe ecranele patriei. Uzina de vise și coșmaruri a lui Dan Voiculescu, Bogdan Teodorescu, Sorin Roșca Stănescu, va dudui, deja vedetele Antenei 3 sunt convocate, cu rândul în piață. La munca de jos, tot cu gura, dacă din studio n-au fost în stare. Să zbiere și Dana Grecu, ca poate o răzbi mai abitir ca bătrânul Dogaru. Pentru halucinantul număr de șapte (cred) televiziuni de știri, e mană cerească. E audiență ieftină cu aproape nicio investiție, doar să o dai pe post, în loc de documentare și reportaje inteligente, dar scumpe. Pentru partidele din USL va fi o campanie înaintea campaniei electorale, care să îi țină cumva în priză pe cei 7 milioane și jumătate. De fapt asta e miza lor vitală: să și-i mențină și fidelizeze pe cei 7,5 milioane, care nu erau neapărat votanți USL ci doar anti-Băsescu. Dacă vor reuși, cu o prezență tipică la urne de 10, chiar 12 milioane, bătălia e câștigată.

Și se mai realizează ceva: USL are nevoie ca tema majoră a campaniei să rămână Băsescu și la toamnă. Astfel, să nu se discute despre bilanțul guvernării de jumătate de an, în comparație cu guvernarea de 3 ani jumate, din mandatul care se încheie, ci despre poziții pro sau crontra Băsescu. Iar acolo poziția e tranșată.

Tăcerea lui Traian Băsescu din această seară e semn de mare înțelepciune. Știe în primul rând că nu a câștigat o bătălie, ci alții au pierdut-o. Dacă a câștigat-o, a câștigat-o rușinos. Știe că milioanele de votanți de la referendum sunt supărați de decizie, dacă nu furioși. E mai inteligent să îi lași să-și verse furia pe neputincioșii Ponta și Crin.

Cât despre decizia Curții, s-a vorbit despre cine de ce parte a trecut. Ori nu asta e problema. Aș fi curios cum justifică cei 3 votul pentru validarea referendumului, când listele nu au fost modificate (guvernul nu a avut curajul), și în lege scrie doar de liste electorale, nu de estimări, mini-recensăminte și alte aberații. Unul dintre aceștia 3, Predescu, deja a uitat și ce-a declarat și ce-a votat. E la vârsta când pierderile de memorie se mai întâmplă. Eu însă nu-l uit. Mi-l amintesc și acum, pe când era parlamentar PSD și ciopârțea legea lui Constantin Ticu Dumitrescu, în complicitate cu Corneliu Turianu. De data asta acest Trahanache mult mai impertinent a rămas fără destui coledzi, ca Agamiță Dandanache.

Îmi îngădui și un pronostic pentru alegeri: USL se menține unită, în ciuda urii mocnite. Guvernarea lor dezastruoase e decontată de public „regimului Băsescu”. USL scoate un glorios 45%, PDL, salvat doar de lupta lui Băsescu din ultima lună, poate strânge un 30%, împușcă și bezmeticii lui Dan Diaconescu, dacă se prezintă în alegeri, un 10%, UDMR, tradiționalul 7%, restul, alți ciudați. UDMR și Diaconescu sar fericiți în barca USL, dacă Băsescu se arată dispus să numească un pesedist prim-ministru. Și se va arăta, dar Victor Ponta nu mai pupă funcția în veci. Măcar atâta lucru nu poate permite „scorpionul”. Va fi poate un ex-pesedist, antrenat special pentru funcție, gen Mihai Tănăsescu. Unul care să se ia de piept cu noul val de criză și cu „o foamete mai mare decât cea din 1947”, cum se anunță deja. Care să plătească toate datoriile reportate în aceste luni de distracție aparent ieftină.

Nu am spus „deținutul model Adrian Năstase”, cum ar fi fost firesc. Realitatea e că fostul prim-ministru a devenit un real model pentru societate. Ce a învățat cel mai mărunt locuitor al patriei de la Adrian Năstase? Că trebuie să fie cinstit ca să reușească în viață? Nici vorbă, vede și el cu ce mașină se plimbă fiii lui Năstase, în ce vile se relaxează soția, că și o zdreanță de fular, pe care ți-o legi de gât când te-ai zgâriat, costă cât un salariu considerat excelent pentru mulți muritori. Nu-ți trebuie multă minte să raționezi că asemenea valori nu se adnă din muncă cinstită, deci calea e deja trasată.

Mai departe, ce au învățat sătenii din Gorj să spună, când sunt luați la întrebări, ce e cu prezențele alea la urne de câte 200%? Că sunt anchetați politic! Regimul Băsescu le-a înscenat procese de furt electoral, cum i-a înscenat și lui Adrian Năstase. E un proces politic, Năstase egal Maniu, o spune chiar Lucia Hossu Longin.

Evident, că în satele din Oltenia nu și-a bătut nimeni capul cu procesele lui Maniu, acolo securiștii și activiștii au fost modele de succes în ultimele două generații. Nu se pierd ei în detalii. Că politicienii din generația lui Maniu erau ridicați în puterea nopții, fără proces, uneori, fără apărători cu puteri reale, fără apel la instanțe internaționale, fără administrare de probe, doar cu acuzatori populari. Unii nu beneficiau de niciun proces, stăteau câte 5 – 10 ani, fără ca familia să știe dacă mai sunt în viață și, dacă supraviețuiau, erau eliberați fără alte explicații, să se întoarcă la casa, care între timp le fusese confiscată. Evident că nu aveau internet și nu stăteau cu familia pe chat, nici nu primeau 5 mese pe zi și tratamente medicale costisitoare.

Procesul lui Năstase, nu pentru cea mai gravă acuzație, a durat 8 ani de zile. Nu din dorința procurorilor, ci din dorința celor 15 (!) avocați de elită pe care i-a avut. S-au dat sute de termene, s-a constestat un an de zile constituționalitatea unei legi, s-a votat ridicarea imunității parlamentare, s-au audiat sute de martori, s-au administrat câțiva metri cubi de probe, s-au efectuat, la cerere, câteva expertize judiciare. Curat proces politic, nu? La finele acestui efort birocratic uriaș și pedant, până la ultima virgulă a legii, justiția l-a clasat, chiar cu blândețe: un escroc, ce trebuie să stea închis doi ani, dar poate cere eliberarea după 8 luni. Crunt abuz, veți zice!

Totuși, ca să beneficieze de reducerea previzibilă a pedepsei, într-o lume normală, ar trebui ca pușcăriașul să arate o minimă căință. Să convingă o comisie că înțelege de ce a fost pedepsit, că regretă faptele. La urma urmei, nu eliberezi criminali, care promit să se răzbune sau hoți, care promit că se for apuca iar de furat. Arată deținutul Năstase vreo urmă de căință? Dar societatea, a înțeles că hoția nu e calea scurtă spre succes? La ambele întrebări, răspunsul e negativ.

Adrian Năstase scrie din închisoare epistole zeflemitoare la adresa Justiției, ia peste picior alte anchete ale Procuraturii, își anunță fanii că e bine, relaxat și cu moralul ridicat. S-au mai văzut infractori fără remușcări, nu aici ar fi problema. Problema e că societatea românească îi transmite la ore de maximă audiență epistolele, așteaptă să vadă ce ne mai scrie deținutul politic escroc de dincolo de zăbrele. Țara e căzută în admirație și râde la glumele pușcăriașului despre procurori. N-am văzut niciodată să se dea și scrieri de pe blogurile unor judecători. Sau și mai grav, niște file din jurnalele unor procurori hărțuiți de politicieni, amenințați cu moartea de infractori. Într-o lume normală, ei ar fi eroii, pe ei i-ar citi cu nesaț opinia publică.

În schimb, mesajul implicit pe care societatea îl transmite anchetatorilor onești e că munca lor e impopulară, stârnește resentimente la public și în cel mai bun caz, inutilă. Cred că de mai multă admirație s-a bucurat la publicul consumator de Mazăre, poza cu judecătorul pozat la Saint Moritz în același jacuzzi cu spumă cu inculpatul, căruia i-a dat prin sentință despăgubiri de trei sferturi de milion de euro. Astea sunt criteriile societății.

În satele cu votanți anchetați lumea plânge, cu lacrimi reale, de pârjolul secetei. Nisipul intră în curți. Exact în aceleași curți în care se găsesc dalele furate de pe fostele canale de irigații și garduri din țevile de la aceleași instalații. Sentimentul justiției și vinovăției a dispărut la fel ca din mintea senină a lui Adrian Năstase. Ca și sentimentul de rușine față de comunitate. Pe un asemenea sol mental, semințele instigării împotriva autorităților prind foarte ușor. Țăranii se văd îndreptățiți să blocheze mașina Procuraturii pe uliță, să le strige procurorilor că au gura mare, când se văd cu reporterii Antena 3 și RTV în apărare.

Comparația cu Maniu e doar o abjectă figură de stil. La scara istoriei, modelul Adrian Năstase a triumfat în societate, nu martiriul umil al bătrânilor țărăniști și liberali interbelici.

Să presupunem că milițianul suprem, Radu Stroe, va pocni mânie din călcâie, cu mâna la caschetă și va anunța cu glasul lui cârâit – ironic, stingerea din viață sau decăderea din drepturi a 2, 3, 7 milioane de români, câte o fi nevoie. Să li se ia pașapoartele tuturor prinși în concedii, să li se tragă dungă roșie, celor cu buletine expirate, să mai voteze doar Gorjul și Teleormanul. Ce dacă nu se poate da ca exemplu nici măcar o țară, de la Sudan la Fiji, care să fi anunțat un procent la închiderea urnelor, și să fi modificat procentul prin recalcularea totalului, la o lună după? Ce dacă au votat pentru ceva doar 40% din cei cu acest drept? La urma urmei cei 40% vor ceva, ceilalți 60% nu e sigur că vor ceva anume. Măcar atâta să fi învățat și noi din comentariile de fotbal: și-au dorit mai mult victoria.

Să spunem că e o lege a firii, bine sesizată de filosofii nemți, că voința lui Voiculescu și Dragnea de a nu merge la pușcărie e mai mare decât voința populației de a avea justiție și democrație. Cât de tare i-ar deranja pe cei 60% că ministrul Justiției s-ar numi Mona Pivniceru sau cel al Internelor, Cătălin Voicu. Nu foarte tare, vă asigur. Că pe cei 40%, în niciun caz. Pentru ei sunt niște eroi oricum ar fi, atâta cât anunță că se bat cu omul rău, care a atentat la pensiile lor. Va regreta cineva amarnic că Radu Mazăre nu primește un verdict pentru dosarele de corupție? Aiurea, judecând după audiențe, poporul e fericit să-l vadă îmbrăcat în rege, maharajah, țar, cosmonaut. Îi suportă chipul sfrijit de transexual brazilian fără mare greață, dacă în plan secund apare și câte o bucă zglobie de studentă. Deci ce-avem noi cu bucuria oamenilor?

Să ne împăcăm cu gândul că după noile date furnizate de Stroe, Dușa și Corlățean, mai suntem 15 milioane sau mai puțin, că prezența la referendum a fost de 80% și că Băsescu se întoare în garajul lui. Parcă de mâine Victor Ponta ar putea construi măcar o frază despre ce face sau vrea să facă, fără să îl pomenească! Și cei 40% din populație, pe care Gâdea și Ciutacu i-au convins, vor trăi și peste 15 ani cu impresia că ar fi o guvernare OK, dacă nu ar fi fost atât de multe lucruri de îndreptat după Băsescu, dacă Occidentul hain nu ne-ar persecuta, pentru că i-a mințit Monica Macovei. Întrebarea esențială e de ce ne încăpățânăm noi să trecem strada o bătrână, care se simte atât de bine pe trotuarul ăsta? Cât vom mai încerca să visăm țara dusă într-o direcție unde nu vrea să meargă?

De ani de zile spun că oamenii suspină după ceaușism, în toate dimensiunile lui, că au votat doar cu unii, care le-au promis iluzia unei noi forme de ceaușism, după care i-au urât pentru că i-au înșelat. Să îi lăsăm deci să se bucure, de emisiunile în care ni se va povesti ce bine era și ce ghidușii mai făcea nea Nicu. Să lăsăm dreptul omului de a înjura la europeni și americani, cât băltește în mizerie și mitocănie, până îi va ajunge covorul de coji de semința la glezne. Nu se înghesuie poporul pe litoralul infect, să stea la un metru unu de altul și să facă baie într-o apă cu funcții de toaletă publică? Ia să nu ne mai batem capul.

Și ce dacă nu vom mai avea justiție? Să se dea grațieri ca pe vremea lui Ceaușescu, cel regretat, și sentințe de achitare pe bandă rulantă. La urma urmei, se vor plictisi și americanii să trimită pe unii, care să se asigure că ne respectăm propriile reguli. Da, într-o societate normală, realizatorii TV nu instigă populația împotriva procurorilor. Într-o societate normală, cetățeanul se bucură că e elucidat un furt (de pildă unul electoral), participă din simț civic la anchetă, nu se simte vizat, că se știe cinstit. Dar ce, noi o societate normală vrem? Ce, suntem proștii Monicăi Macovei, n-ați văzut cum îi stă bretonul? Femeia aia n-are inimă! Vrem o societate în care, dacă intră o mașină de poliție în cartier, și polițiștii cer buletine, oamenii încep să arunce cu pietre după ei, cu cepe de la balcon, îi huiduie, să se învețe minte să mai hărțuiască oamenii muncii. Afară cu hoardele de polițiști și procurori, puterea poporului, nenică!

Să presupunem că sare cursul euroiului, că economia e definitiv pusă pe butuci. Păi ce, noi de euroii imperialiștilor avem nevoie? Ia să ne lase în pace de exploatatori, care vor să ne ia fabricile, să lase banii de tranșa următoare la poartă și s-o taie de aici, că n-am ajuns colonia lor! Până la urmă n-are sens această luptă. Nu falsificarea listelor în mod grosolan de niște milițieni e problema, ci asentimentul celor 40%, respectiv pasivitatea celor 60%. Ca și în cazul mai general al crizei mondiale, lumea plătește pentru propria imoralitate, pentru propriile sisteme bazate pe fals, pe prosperitate iluzorie și complicitate la furt. Nu suntem pregătiți de coabitare? Foarte bine, părerea mea e că Ponta și Antonescu nici nu merită așa cadou căzut din cer ca dreptul de a da vina pe Băsescu sau Boc pentru orice fac ei înșiși. O vor face oricum, poate să fie Băsescu și închis cu cheia în garajul lui Onaca. Așa că sunt resemnat, chiar curios: vreau o guvernare de câteva decenii cu Ponta și Antonescu, îi vreau liberi și pe Felix și pe Rușanu și pe Hrebenciuc și pe Năstase. Vreau să mă bucur de toate promisiunile lor electorale, sunt convins că o fac pentru mine, cum mi-au promis, nu pentru binele lor și pentru bucuria de a fura masiv în liniște.

Pe la sfârșitul anului trecut începusem să devenim exemplul pozitiv din regiune. Teribilistul Viktor Orban se întorcea spășit la ajutorul FMI și i se amintea că, dacă ar fi urmat exemplul disciplinatei Românii, ar fi pierdut mai puțin timp prețios. Alții erau gălăgioșii cartierului, spre care se arăta cu degetul. Noi aveam o casa mai dărăpănată, cu un geam spart, pe care speram să ne-o zugrăvim din banii de la UE, dar păream, măcar văzuți de departe, suflecați gospodărește la mâini și cu mistria în mână. Situația părea de netolerat. Se simțea nevoia unor scandaluri de pomină, cu mitingiști și rezerviști, arătați în geam seară de seară.

Câteva străzi mai departe, în cartierul arab, chiar existau case cuprinse de flăcări. Egiptenii își demontau acoperișul, libienii ardeau parchetul, sirienii își incendiau șifonierele. Din când în când, vecini americani, evrei și saudiți îi mai ajutau cu câte o canistră de benzină să mai domolească pălălaia.

În timpul ăsta, politicenilor români le-a venit ideea să se închidă într-o cameră și să dea foc la niște hârtii. Apoi să strige cât pot de tare spre stradă că și la noi arde casa. Primul s-a dus Ponta, cu figura lui de copil cu părinți prea aspri, cu revoluționarul revoluțiilor închipuite, Claudiu Crăciun, și cu reprezentantul societății civile închipuite, Cristian Pârvulescu. Toți grămadă la Bruxelles, să explice omenirii că nu se mai poate trăi în casă cu dictatorul, cu tiranul, cu Lukașenko de Băsescu, cu procuratura anilor 50, care saltă infractori nevinovați din casă, după opt ani de procese. Lumea s-a uitat mirată la ei, a ridicat din umeri, a așteptat să vadă dacă emisarii sunt împușcați de dictator când se întorc în țară, apoi și-a văzut de ale ei.

A urmat al doilea referendum național consacrat unei persoane, din ultimii 5 ani și tot circul cunoscut. Abuzuri reale și imaginare. Noi hârtii arse în cameră de politicienii ambițioși. Băsescu i-a înștiințat și el pe europeni că e o lovitură de stat, că vin rușii, că palatele au fost capturate de comandourile de puciști. A început să se vadă un firicel tot mai dens de fum, de la hârtiile politicienilor. Radu Stroe tocmai se pregătește să arunce câțiva metri cubi de hârtii în focul de tabără din mijlocul camerei. Sunt doar listele electorale, pentru început emigranții, apoi ungurii, apoi ardelenii, cei cu buletine expirate și neplătitorii de taxe la timp, poate și cei fără asigurare medicală. Populația scade văzând cu ochii, focul nostru de hârtii seamănă tot mai mult cu focul real din casa sirienilor. Americanii deja ne confundă. Totuși, ne anunță galanți că avem de trecut un test, încă nu vor trimite aici comandourile Al Qaeda, pardon, armatele naționale de rebeli și luptători pentru libertate. Apropo, casa a rămas tot nezugrăvită, UE ne-a anunțat discret că mai avem de așteptat. Am început să contăm, vocea noastră se aude ferm, nu pare deloc în schimbare, să se învețe minte să ne mai trateze imperialiștii ca pe o colonie!

Cine zicea că ideologiile nu contează? Ba contează!
Și cine râdea de partidul lui Dan Voiculescu, că nu are ideologie? Ba are!
E socialism pur-sânge și „ăla micu” îl pune în aplicare. Potrivit deciziei lui Dan Constantin, dacă ai cultivat ceva în grădină, și nu ți-a fost distrus total de secetă, e musai să îți faci cerere pentru certificat de producător. Ca până acum. Numai că de acum, trebuie să îl și avizezi la un sindicat, neapărat un sindicat național. Să nu te trezești tu cu vecinul de peste gard că vă faceți un sindicat de întreprinzători, fără deștepții de la centru.

Am mers zilele trecute pe noua autostradă, care leagă Ploiești de București. Nu e rea deloc, chiar dacă inginerii noștri încă n-au descoperit taina prin care trecerea dintre șosea și pod se poate face fără hurducăieli. Remarcasem încă de pe hartă că e simțitor mai mare decât vechiul drum (chestiunea s-a discutat deja între timp). Dar acum aflăm și de ce ocolește pe unde ocolește noua șosea. Pe DN1, drumul avea cam 54 de km, iar pe noua autostradă A3 are 76 km. Ne poartă pe lângă Sangov, pe lângă un nou cartier rezidențial (nu se știe al cui) și mai ales pe moșiile întreprinzătorilor de succes, Gigi Becali și Robert Negoiță.
Pentru moment, are doar poduri pe sub vechile șosele din satele pe care le traversează. Nu are gata nici intrarea în București, dar are, ciudat, intrarea în Snagov, singurul loc, se pare, de importanță strategică, unde poți să ajungi înainte de București.

Nicolae Ceaușescu s-a comportat ca un geambaș de oameni cu minoritățile. Știa că e un gardian peste o pușcărie și cerea bani la ieșire, pentru cei care și-ar fi încercat norocul în altă parte. Dacă ar fi procedat la fel și cu majoritarii, probabil ar fi rămas cu o țară goală și cu conturile pline. Dar accepta figura doar pentru evrei și germani. E neclar dacă o făcea la presiunea țărilor respective sau pentru că visa la o Românie purificată etnic. Cert e că percepea deschis o taxă pentru eliberarea fiecărui sas ori evreu, care și-ar fi dorit să migreze către Germania Federală sau către Israel. Teoretic, sumele reprezentau o compensație pentru anii de școlarizare „gratuită” în învățământul socialist, oricum plătiți prin impozitele familiei. Dar nici măcar Ceaușescu nu își permitea să transforme niște cetățeni în non-cetățeni, după bunul său plac. Cine vroia să plece, făcea mai întâi o cerere, și o făcea pe bune, nimeni nu îl obliga să plece. Dacă nu mă înșel, o dispensă similară se acordase și unor culte neo-protestante, care își chemau adepții în America pe această cale, plătind la bucată pentru fiecare eliberat.

Pentru prima dată în istorie avem un guvern, care amenință să șteargă de pe listele electorale posesori de cetățenie română. Și aici nu e vorba doar de falsificarea unui rezultat, nu e vorba doar că suntem prima țară de pe mapamond, unde nu se renumără voturile, ci populația. Cei care vor fi șterși de pe liste prin această operațiune vor deveni practic niște apatrizi. Operațiunea se face într-un mod straniu, lăsând la alegerea primarilor de sate, comune și orașe, dacă vor comite ilegalități, la adăpostul unor directive echivoce. Concret, primarilor nu li s-au transmis decât îndemnuri vagi, de a lua 2-3 oameni de nădejde, cu care să întrebe din poartă în poartă dacă nea Vasile mai trăiește, mai e în țară sau mai are drept de vot.

S-au lansat concomitent mai multe fumigene. Una din ele e cea cu asigurările sociale. E de departe cea mai caraghioasă, dar „marii judecători” de la Curtea Constituțională au căzut până și în această cursă, cerând liste de la CNAS. Excluderea celor care n-au medic de familie (eu sunt un asemenea caz) sau nu primesc medicamente compensate ar trebui să fie o premieră pe glob. S-au mai văzut excluderi din corpul electoral, pentru cei care nu dau impozite (n-ar fi tocmai imoral), pentru cei care nu au proprietăți, dar nu pentru cei care nu au contract cu policlinicile de stat. Culmea, ar putea ieși din calcule așa chiar și mulți dintre asistații fideli ai USL.

De fapt, situațiile în care se poate pierde dreptul de vot sunt foarte limitate, și toate sunt acoperite cu acte:
– o cerere aprobată, de renunțare la cetățenia română
– o sentință de interzicere a unor drepturi civile, pronunțată definitiv și irevocabil, pentru perioada în curs
– verdictul unei comisii medicale, privind debilitatea sau lipsa de discernământ, a unei persoane cu handicap mental
– certificatul de deces.

Declarația pe propria răspundere (nici măcar a persoanei în cauză, darămite a rudelor și vecinilor) nu poate fi suficientă pentru radierea cuiva de pe listele de electori. Cum nu e vorba de alegeri locale, nici radierea celor din străinătate de pe listele permanente nu se justifică.

S-au mai adus în discuție alte situații, cu scop de distragere a atenției și se pare că mulți au mușcat asemenea găluști. S-a vânturat cazul generalului de Securitate Pacepa. Desigur, e un caz special, că există dubii dacă mai trăiește. Există totuși persoane ca Lucia Hossu Longin (PNL), care au stat de vorbă cu respectivul față în față și ar băga mâna în foc că securistul trăiește. Ba mai mult, e și subiect de drept, într-un proces cu statul român, în care e reprezentat de avocatul Dancă. Așa cum s-a decis să se adreseze unei instanțe românești, pentru drepturi bănești, așa ar putea să se decidă într-o zi și să vină la consulat ca să voteze. Puțin probabil, dar nimeni nu are dreptul să îi ia cetățenia pe calcule de probabilitate, cât timp trăiește.

La fel s-a vânturat ipoteza buletinelor expirate. Primul ministru însuși a adus în discuție această situație, sugerând că așa s-ar putea „peria” listele. O mârșăvie, pe care unii au crezut-o. Buletinul nu e decât o adeverință vremelnică a calității de cetățean, care nu are termen de expirare. În ziua votului, birourile de Evidență a Populației au stat deschise exact din acest motiv, pentru a face mutații și prelungiri de acte. Cine nu are buletin, votează cu pașaportul. Chiar și în străinătate fiind, cu actele furate sau expirate, tot ți se eliberează un act la consulat. Deci niciun motiv pentru a nu fi luat în considerare la total. Ba mai mult, au existat și cazuri rare de adulți, care n-au avut buletin niciodată, nefiind declarați la naștere. Neștiința sau nepăsarea părinților nu le ia cetățenia și li se fac acte de identitate chiar și la vârste adulte.

Dacă situația nu ar fi atât de tragică, dată fiind criza economică, ne-am putea distra copios, cu un Dan Șova, care anunță victorios un procent de 52%, după care întreabă năuc, din ce total a calculat el însuși procentul anunțat.

Un referendum mai vechi a fost validat astăzi de Curtea Constituțională, cel privitor la Parlamentul unicameral. Numai că de această dată au fuzionat cele două temniți large ale lui Eminescu: pușcăria și casa de nebuni. Prima vizită în incintă e programată pe 12 septembrie. Va trece până atunci euro de 5 lei? Ne va mai împrumuta FMI bani să plătim pensii și salarii? Se vor debloca fondurile europene? Pe cine să intereseze astea? Avem o veritabilă înfrățire între generații, între un premier infantil, dar prematur îmbătrânit în rele și niște „judecători” gerontocrați, care au dat în mintea copiilor. Nici pe unii nici pe alții nu îi interesează și nu îi doare ce se întâmplă în economia reală, pentru că nici unii nici alții nu au lucrat vreodată într-o firmă privată și nu au produs ceva, care să poată fi arătat. Au avut în schimb toată viața lor salarii excelente de la stat, și își imaginează că acestea se pot fixa prin legi și ordonanțe.

Înțelegeți cât de puțin iubesc acești oameni această țară, dacă sunt capabili să o transforme într-o casă de nebuni, doar pentru a-i scăpa pe unii de pușcărie? Pentru că singura putere cu reverberații practice a președintelui decorativ Băsescu ar fi semnătura pentru mandatele unor procurori ca Daniel Morar și Laura Codruța Kovesi. Credeți că îi presează puterea președintelui de a numi ambasadori sau de a da decorații sportivilor medaliați la Jocurile Olimpice? Mă îndoiesc. Răzbunarea e un resort doar pentru omul de jos, cu ea au fost trași pe sfoară cei peste 7 milioane de votanți pentru demitere. E dreptul lor să îl deteste pe Băsescu și să vrea o răzbunare simbolică. Dar mi-e greu să cred că vreunul dintre cei 7 milioane ar fi spus: să fie demis, pentru că a numit procurori prea inflexibili la conducerea Parchetului. În schimb, pentru politicienii, care i-au manipulat, răzbunarea e apă de ploaie, ei nu pot urmări decât rezultate practice, gen câștigul influenței în Justiție.

O dovadă în plus e și că aceiași politicienii, pretins răzbunători, pot să se împace cu băieții din sistem. Gabriel Oprea a fost bun să semneze o alianță cu PSD, după ce l-a servit pe Băsescu. Iar fostul procuror, Ilie Botoș, a fost bun să fie numit la vârf în serviciile secrete de Crin Antonescu, chiar azi, după ce l-a acuzat atâta vreme că asculă de același obsesiv Băsescu. Deocamdată n-au reușit să bată palma cu Codruța Kovesi, motiv pentru care, sunt deciși să treacă toată țara prin foc și sabie. Se vor renumăra votanții, probabil se vor aștepta și listele de la Administrația Cimitirelor.

de ce statul de drept e mai important decât democrația

Când veți mai auzi inși superficiali, care vă vor spune superiori că ideologiile nu contează, să fiți convinși că aveți în față niște ignoranți, care n-ar putea recunoaște o ideologie, nici dacă le-ar sări în față. Adevărul e că mult abuzatele „stânga” și „dreapta” există fie că ne place nouă sau nu. Pentru stânga, democrația e mai importantă decât statul de drept, visul egalității e prea frumos, încât pentru el merită să încalci legi. (Dacă ești comunist, merită chiar să ucizi, să furi, să arestezi și să minți, pentru așa un nobil vis.) Socialiștii văd mereu ultimul etaj al unei clădiri și desenează proiecte, care încep nu de la temelie, ci de la mansardă, terminând mereu cu un morman de dărâmături.

Realitatea e că democrația e un produs ulterior al statului de drept. De exemplu, englezii au avut întâi Magna Carta, un document care vorbea despre ce libertăți nu pot fi încălcate și despre cum trebuie să judece tribunalele. Au avut mai întâi contracte și curți cu jurați, care să determine ce pățește cel care nu respectă contractele și ce despăgubiri primește cel înșelat. Cu aceste „provizioane”, au putut avea, de altfel și capitalism (în forma lui sălbatică, după cum i-ar spune Ion Iliescu). La începutul secolului XX, la 3-4 secole după acest început de construcție a statului de drept, Marea Britanie nu era nici pe departe o democrație. Doar 5% din populația totală putea participa la alegeri. Pentru restul de 95% (femei, țărani fără pământ, orășeni care nu plăteau impozite, imigranți, analfabeți de tot felul, tineri sub 21 de ani), Marea Britanie nu era o democrație. Dar era, și pentru ei, cea mai avansată societate din lumea timpului său. Schimbările au venit gradual, aproape de la sine.

La fel stau lucrurile și în privința capitalismului. Întâi au existat relații de competiție neîngrădită și episoade de acumulare fără opreliști, abia mult mai târziu a apărut welfare state (statul asistențial, solidaritatea socială și redistribuția de resurse). Toate aceste „cuceriri revoluționare” ale stângii sunt în realitate produse secundare ale capitalismului. Ar fi de negândit o competiție atletică în care medalia de aur e decernată prin votul spectatorilor din tribune, oricăruia dintre alergători. Ce face el pe urmă cu banii din premiu și medalia, dacă le împarte cu familia, cu săracii sau cu cârciumarul, e deja altă discuție.

Socialiștii au văzut mereu aceste reușite și le-au privit cu invidie. Nu le-au înțeles resorturile și au căutat să le reproducă efectele, fără a copia și munca de dinainte De exemplu, au inventat economia financiară, bazată pe expansiunea creditului, în care toți pot cheltui înainte să agonisească, dar statul e cel care decide cine primește primul linia de credit, respectiv cine cât păstrează din ce câștigă. În foarte multe țări „în curs de dezvoltare”, în America latină, Africa și Europa, socialiștii au încercat să reproducă trăsăturile societăților cu tradiții democratice, în speranța obținerii unei prosperități de nivel capitalist. În unele cazuri s-a copiat cu totul sistemul prezidențial american, legi electorale din Europa și SUA s-au tradus și votat. Rezultatul a fost întotdeauna același: eșec și dezamăgire.

la braț cu Democrația, la Starea Civilă

Un experiment similar e în derulare la noi. Ni se spune că sentimentul popular e mult mai important decât respectarea literei legii, pentru că ar fi expresia democrației. Chiar dacă ne-am face că nu vedem că în spatele acestei pretinse griji pentru votul poporului, stau interese dintre cele mai meschine și mai practice, și că se aplică o dublă măsură când litera legii ne dă dreptate și alta când scorul nu ne mai convine, tot ar trebui să semnalăm cât de periculoasă e această cale.

Constituția actuală e creată cu mârșăvie în inimă și interpretată cu ticăloșie. De pildă, Curtea Constituțională trebuia să fie un ultima mecanism de siguranță (faimoasele checks and balances), care să asigură că legile însele nu încală legea fundamentală. Membrii acestei curți sunt impropriu numiți judecători. De altfel, ei pot fi la fel de bine foști profesori de sport, de cele mai multe ori sunt foști juriști, nu judecători, iar de multe ori foști politicieni. Mai sincer ar fi fost să fie numiți „gardieni”, pentru că rolul lor nu e să judece Constituția, legile și măsurile Guvernului ori Parlamentului. Rolul lor e să păzească neîncălcarea Constituției.

Deja, în repetate rânduri, acești pseudo-judecători și-au luat mai multă putere decât le dădea textul Constituției. Au deliberat, de pildă, dacă să se taie pensiile, măsură pur executivă, de natură economică. Iar acum deliberează în privința numărului real al populației din România. Deja, a cere studii și informații peste articolul care spune „numărul persoanelor înscrise pe listele electorale” nu mai ține de atribuțiile lor. Dacă cineva a falsificat buletine sau baze de date de la Evidența Populației, e treaba procuraturii, nu a Curții. Încercarea de a trece dincolo de litera seacă a legii, de dragul populismului e ceva foarte periculos și distruge statul de drept, pentru a instaura democrația. În final, nu mai rămâi cu nimic. Nu e treaba arbitrului, care notează cine ajunge primul la linia de finish, să ceară demontarea cronometrului sau studii cu privire la acuratețea calendarului gregorian.

Ofițerul stării civile nu are datoria să investigheze dacă cei doi viitori soți se iubesc sau se iau din interes. Nu e în atribuțiile lui să investigheze, dacă viitoarea soție nu cumva păstrează legătura cu fostul iubit, ceea ce ar pune în pericol trăinicia noi căsnicii, nici dacă mama soacră e mulțumită de viitorul ginere. Rolul lui e unul aproape birocratic, de a valida niște hârtii și a consemna un răspuns, în baza unor proceduri reglementate.

Situația 1: Constantin și Viorica se prezintă în fața ofițerului stării civile. „Cetățene, Costică, de bună voie și nesilit de nimeni, iei în căsătorie pe frumoasa Viorica?” El zice: „Da”. Ea nu răspunde nici da nici nu. Omul cu tricolor pe piept n-are decât să constate că nu s-a întrunit o condiție prevăzută de lege și nu pronunță căsătoria, indiferent cât de mare e dezamăgirea lui ginerelui. Constantin rămâne holtei din lipsă de cvorum.

Situația 2: Costică se prezintă cu tot alaiul de nuntă la Primărie, răspunde „da”, când e întrebat. Dar Viorica stă acasă și nu vine deloc la respectiva ceremonie, la ora fixată. Constantin depune o lăcrămație, în care arată că la cununie au fost prezenți 4 socri, 2 nași, 3 mătuși, 8 verișori și numeroși vecini. Curtea cere renumărarea nuntașilor. În final, căsătoria e încheiată, întrucât se constată existența unei largi susțineri populare, și ar fi nedemocratic să decidem altfel.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica