rss
rss
rss

Fostul îmbârligător Cozmin Gușă își umple timpul cu un pretins institut de cercetare, denumit GeoPol, după modelul think-tank-urilor occidentale. Prea mult thinking nu are cum să vină de la Gușă, dar vin ideile celor care din când în când vizitează Europa cu tancul, nu cu autocarul. Institutul de geopolitică e și un bun vehicul pentru ca Gușă să își justifice nu doar timpul, dar și prosperitatea misterioasă, care îi permite să preia cu nonșalanță afacerile putrede ale lui Vântu:
„Am plătit 40 de milioane pe euro pentru 20% din acțiunile OTV”, se lăuda chiar Gușă, după ce a preluat unul din off-shore-urile lui SOV, făcând un salt spectaculos de la statutul de bugetar, cu motocicletă în declarația de avere, la cea de milionar, cu interese în media.
Periodic, Cozmin Gușă aruncă pe piață sondaje și păreri cu pretenții de informații certe, care au cel mai frecvent ca țintă republica Moldova. În cel de astăzi, e recuperat Vladimir Voronin, un răspuns prompt la alegerea în urmă cu câteva zile a președintelui pro-european, Nicolae Timofti. Deși aspirația europeană a românilor din Moldova de Est nu a putut fi contrazisă de sondaj, au fost punctate cu grijă temele propagandei rusofone anti-unioniste. Și sărăcia e exploatată abil, într-un sondaj în care una din întrebări e Cum considerați afirmația „Sunt dezamăgit de politica de la noi din țară”, pentru a permite apoi concluzii trase de păr despre sentimente de respingere ale moldovenilor sau intenții dubioase, ca în comentarii ca acesta.

Despre Cozmin Gușă și restul găștii din GeoPol am găsit o sinteză elocventă în acest articol din Cotidianul, semnat Horea Turdeanu. Sunt enumerați cei care au „beneficiat” de iscusitele servicii de consultanță ale lui Gușă: miliardarul basarabean Vlad Plahotniuc, viitorul pușcăriabil Adrian Năstase, Traian Băsescu (nu se știe niciodată), președintele de-o noapte și turist la Moscova, Mircea Geoană, partenerul de afaceri din firma SoCo, Sorin Ovidiu Vântu, Virgil Măgureanu, cel căruia Iliescu-KGB i-a dat pe mână Securitatea, așa cum îi dăduse armata lui Militaru, și eternul îndrăgostit Marian Vanghelie. Lipsește din listă și cel care l-a propulsat în lumea combinațiilor, turnătorul Dan Voiculescu.
În articol puteți citi și CV-urile membrilor consiliului director al GeoPol, feți-frumoși de la Răsărit, rupți din povești cu Securitatea. În capul listei stă nelipsitul Iosif Boda, de la Ștefan Gheorghiu, urmat de Dan Dungaciu, Marian Preda, Lucian Dumitrescu și Sorin Antohi, un intelectual pe care personal l-am admirat pentru cărțile scrise, dar cu credibilitatea ferfeliță din scandalul de colaborare, amintit și în articol. Iată un institut și o misiune separatistă, care se potrivesc cu o caracterizare care mi-a plăcut: „Cozmin Gușă are vocația de a combina prost și a destrăma temeinic.”

Singurele lucruri pe care mi le evocă Sorin Frunzăverde sunt versurile unui cântec al lui George Nicolescu:

Frunză verde, lacrimă subțire,
Pe izlaz, prin șanț, prin cimitire,
Pe pământ e foc și sete oarbă,
Mai avem nevoie și de iarbă.

Și se și potrivesc de minune. Avem lacrimi la PDL și pământul pârjolit, numai grass roots movement nu avem. Poate doar în fanteziile lui Lăzăroiu, care îl și face „gunoi” pe proaspătul plecat din partid. În rest, atmosfera e de cimitir, că asta le place viilor să vadă în știri. Iar pentru Frunzăverde e un cimitir mai vesel ca la Săpânța.

Păi imaginați-vă că un pedist avea două șanse mari și late să fie elogiat cum a fost el azi de suflarea analiștilor: să fi sucombat prin deces, sau să fi trecut de partea poporului. Pentru Frunzăverde, să deschidă televizorul în zori și să audă despre sine că e o mare capacitate, un strateg cu greutate, un vizionar, trebuie să fi fost ca scena petalelor din American Beauty. Epopei politice i se derulau în fața ochilor în slow motion, în câteva secunde de eternitate, dar nu murise, ci era viu și bogat.

Cu doar o zi înainte, așa arăta una dintre pancartele purtate la un protest de stradă în Banat. E o poză de azi, de pe Facebook.


Sursa foto: Facebook
Frunzăverde e doar unul dintre așa zișii grei ai PDL, de fapt niște feseniști fără ideologie, fără culoare personală, mici clone de Hrebenciuc. Băieți foarte utili pentru alegeri într-o economie parohială. Sunt atât de mulți, încât nici dacă ar pleca după el Ioan Oltean, Vasile Blaga, Gheorghe Flutur și mulți alții, tot nu ar mai înmuguri nimic nici în PDL, nici în partidele care îi transferă mândre pe împărțitorii de pachete electorale.

În atenția candidaților la alegerile de anul acesta, care încă nu au fugit nici în Kenya nici în Congo: să știți că poporul are suficiente găleți în gospodărie. De tigăi ar mai fi cerere, încă. Așa că ori găsiți o modalitate să aplicați sigla pe teflon, ori treceți la metoda rusească. Statul social în acțiune, o mândrețe de economie redistributivă.

Dan Tăpălagă a avut nervi să se uite trei zile sistematic la OTV. Recunosc, am și eu această mică plăcere vinovată, de a mă delecta cu bâlciul otevist, dar vă asigur că o fac numai în interesul științei, ca să le pot studia psihologia. Oricât m-ar dezgusta în unele momente, nu l-aș vrea închis vreodată, cum nu aș vrea să fie suprimate nici cele mai detestabile păreri. În plus, intuițiile pe care Diaconescu & compania le au în materie de psihologie a maselor post-comuniste mi se par o mină de aur.

După 3 zile de monitorizare, Dan Tăpălagă nu a ajuns la o concluzie, doar la un șir de întrebări hamletiene. În preambul însă, face o comparație într Diaconescu și Vadim, despre care crede că a ajuns să aibă un sfert din parlament și în finala prezidențială pentru că a fost ignorat în 2000. Aici mi se pare că e o rememorare deformată a trecutului.

Vadim a fost pompat mediatic foarte intens înainte de turul 2, apărea săptămânal la Tucă Show sau la emisiunea maraton a lui Adrian Păunescu, iar la tentativa de mineriadă de la Costești s-a coordonat binișor cu generali de poliție și Securitate. Și da, e același Vadim folosit de sistem la începutul anilor 90 pentru a lovi murdar opoziția democratică și pentru a genera false teme de discuție. Sistemul s-a strâns ca un arici în săptămânile dintre turul 1 și turul 2. Fie că așa fusese scenariul de la început, fie că de la cancelariile străine a primit atenționarea să n-o facă chiar atât de lată. Apoi Vadim s-a stins pe mâna lui, și-a băgat votanții în ceață cu schimbări misterioase de macaz și a sfârșit prin a-i plictisi cu aceleași poante de măscărici bătrân.

De la un punct încolo, bufonul nu a mai făcut rating și sistemul a căutat alte vedete. L-a inventat pe Becali, cu ajutorul fantasticei mașinării a PRO TV și cu Hrebenciuc pe post de eminență cenușie. Apoi masele au început să fie distrate de inventivul Diaconescu, cu bani de început de la Gheară, Giovani și Mitică, ciubucuri de la Iacobov și alte glorii apuse, iar în vremurile bune, din acțiunile vândute lui Vântu. Sistemul nu a abandonat niciodată aceste personaje zglobii, pentru segmentele de public mai agitate, care trebuiau relaxate cumva. Diaconescu i-a fost foarte util lui Adrian Năstase, apoi lui Traian Băsescu, și în momentele cheie încă îi mai este, deși e mereu pregătit pentru următoarea renegociere. Așa zișii extremiști de după 89 au fost foarte strâns controlați de sistem și n-am fi fost propulsați de la bun început, dacă nu erau strict controlabili.

Într-o atmosferă publică în care, dacă nu afli știrile de a doua zi de la Mircea Badea, muți la concurență, doar pentru a-l auzi pe Radu Banciu cum spune că „toți oamenii de afaceri sunt niște escroci”, e o mică bravură să îți asumi public rolul de apărător al capitalismului. Formula li s-o potrivi fraților Păunescu, „escrocii” care îi plătesc leafa lui Radu Banciu, poate știe el mai multe detalii și se supără într-o seară și ne spune. Dar mai există și altfel de întreprinzători, care n-au credite de la Bancorex și contracte cu Vama, cei care inovează și care, fie că își propun asta sau nu, ne fac viața mai ușoară. De altfel, în absența statului, niciun agent, care nu are ceva de oferit clientelei, nu poate exista.

Cristian Ghinea m-a scutit să mai scriu un articol, pentru că a făcut în Dilema veche o pledoarie admirabilă pentru capitalism, pornind de la un fapt de viață foarte concret: democratizarea călătoriilor în Europa de către companiile low-cost. Era un domeniu controlat cu autoritate de companii gigant, iar în Est, chiar de companii de stat, considerate strategice. La fel de strategice cum sunt astăzi căile ferate, cele cu bilete mai scumpe, pe distanțe incomparabil mai mici. Și totuși companiile low-cost au produs o adevărată revoluție cu toate că sunt constant surghiunite la ore imposibile, iar mai nou sunt gonite și de pe aeroportul cel mai apropiat de București, singurul la care puteai ajunge cu transportul în comun, fără să fii jupuit de taximetriști, care îți cer mai mult decât pentru un zbor la Milano. (Taximetriștii sunt privați, dar funcționează pe o piață închisă, reglementată la sânge de stat.)

„Mă uit la feţele oamenilor cînd zbor cu Tarom şi cînd zbor cu Blue Air sau cu Wizz Air (…). La Tarom – bilete foarte scumpe, avioane jumătate goale şi lume bună (oficiali, afacerişti). La celelalte – bilete ieftine, avioane pline, lume necăjită, muncitori spre Italia şi Spania mai ales. Într-o lume normală, cei care zboară cu Tarom ar trebui să-i subvenţioneze pe cei care zboară cu Blue Air, nu? Ei bine, e invers: amărîţii consumatori de low cost subvenţionează din impozitele lor compania falimentară Tarom, ca să zboare fundurile oficialilor şi afaceriştilor.”

Foarte bun și exemplul monopolului menținut de Moldova Air, în „țara cea mai săracă a Europei, cu cele mai scumpe bilete de avion”.

Un mic amendament, inițiativa de pe vremea lui Călin Popescu Tăriceanu (probabil prin Ludovic Orban) de a goni zborurile low-cost de pe Băneasa, a fost dusă la înfăptuire de Anca Boagiu, motiv pentru care o voi bănui de corupție la orice contract va semna de acum înainte.

Excelentă și remarca lui Cristian Ghinea referitoare la tinerii conservatori / liberali de la noi, cuprinși de moda cool a anti-europenismului:

„O scurtă paranteză pentru pro-capitaliştii care tind să fie anti-UE pentru că aşa au auzit ei de la republicanii din SUA, că UE e o chestie socialistă. Fraţii mei pro-capitalişti, sînteţi într-o eroare istorică. Poate că UE este mai puţin pro-piaţă decît America, dar UE este cea care împinge capitalismul înainte în Europa, împotriva tendinţelor feudal-protecţioniste ale guvernelor şi ale publicurilor naţionale; vă pot da nenumărate exemple – sau credeţi că e o coincidenţă istorică că ne-au invadat low cost-urile fix cînd ne-am integrat în piaţa comună a UE?”

Dobânzile la care statele se împrumută sunt stabilite de piețele internaționale și fluctuează în consecință. Deși niciodată, de la Lenin încoace, nu s-a vorbit atât despre căderea dolarului sau prăbușirea Americii, SUA beneficiază azi de cel mai mic nivel istoric al datoriei publice. Dar lucrurile se pot schimba foarte ușor, dacă dobânzile de împrumut revin la nivelul de acum 3 ani sau, și mai rău, de acum 20 de ani. O dobândă care ar sări de la 3 la 8% pe an, cu actualul nivel de îndatorare, ar pune America în situația de a achita anual o sumă comparabilă cu prețul plătit pentru implicarea în al doilea război mondial. Și asta doar pentru achitarea dobânzilor, nu pentru returnarea datoriei propriu-zise.

Cu toate acestea, candidații republicani și democrați – Romney și Obama se prefigurează a fi finala – continuă să agite spectrul războiului împotriva Iranului, cu urmări imprevizibile ca efort bugetar și ca impact în prețul petrolului, dincolo de catastrofa umanitară în sine. Mai mult, proiecția nu ia în calcul și sumele promise cetățenilor cu titlul de programe sociale – pensii, asistență medicală. Austeritatea pare inevitabilă pentru America.

Deja, beneficiarul programelor sociale primește în medie 32.700 de dolari anual de la stat, ca asistență. În schimb, plătitorul mediu de taxe câștigă 32.400 de dolari, după ce își achită toate dările. O sumă de invidiat pentru restul lumii, dar, după cum se observă, ea e pentru prima dată sub ceea ce poate câștiga un asistat social. Adăugați la acest tablou și ponderea crescândă a celor care depind direct de stat, prin meseriile pe care le practică în agenții guvernamentale și instituții, care e undeva în jur de o treime din votanți. Acesta e un adevărat punct fără întoarcere, când cei asistați și cei angajați de stat se pot alia împotriva celor care produc, pentru a-și impune democratic interesele.

Există însă și reversul medaliei, un model de succes, la nord de Statele Unite. Iată foarte pe scurt ce efect a avut planul curajos de reforme al canadienilor. Altfel spus, cum a reușit Canada să își returneze datoriile și să oprească deficitul prin scăderi de taxe și debirocratizare:

Deși divulgarea ofertei făcute peste picior pui Ponta a atras atenția tuturor, mie altul mi s-a părut momentul cel mai interesant din interviul dat lui Ion Cristoiu. Atacul la „greii PDL”, care „sunt grei numai când se dau funcții, nu și când trebuie să candideze”, mi s-a părut mai spectaculos decât zgândărirea opoziției.

Important aici mi se pare că Băsescu nu pare mulțumit cu numele vehiculate până acum și foarte interesat de găsirea unui rival pe măsură pentru Oprescu, „pe care l-am antrenat bine în campanie, cum pierzi de la 44 de procente, împotriva unuia cu 17, în primul tur”.

A urmat apoi un moment în care Băsescu și-a regăsit verva de pe vremuri: i-a lovit pe bătrânii pedeliști, dar l-a mitraliat și pe Oprescu, amintind la foc automat și golurile marcate în funcția de primar:

„Când este vorba să se lupte cu Sorin Oprescu nu mai sunt grei. Ce-i împiedică pe acești grei să îl întrebe pe Oprescu: ce ai facut dumneata în orașul ăsta? Pasajul? Păi l-a început Băsescu și ai votat împotriva lui. Stadionul? Păi l-a făcut Videanu. Domnu Oprescu, în București dacă există linia 41 și încă 20 de km sunt făcuți de Băsescu, nu de tine. Dacă există contorizare la fiecare scară de bloc, e făcută de primarul Băsescu, nu de tine. În București, dacă e programul de reabilitare a 110 școli, e făcut de Băsescu, nu de tine. În București, dacă există programul de reabilitare a orașului vechi, e finanțat cu programul făcut de Băsescu. L-aș pulveriza! Și i-aș mai spune ceva: bă, ai avut două proiecte majore: autostrada suspendată și tu n-ai făcut pe teritoriul Bucureștiului conexiunea (…) la autostrada București-Ploiești. Și parcul dintre Alba Iulia și magazinul Unirea, unde trebuia să fie un spațiu verde, cu pelicani cu căprioare. Vroiam să văd măcar un pelican”

Tot în acest context am aflat și că Elena Udrea, ba e grea, dar măcar nu mai are funcție, ba nu e grea, dar nu are șanse la Primărie.

Momentul acesta din taifas, în care Băsescu se lupta, fie și cu un adversar absent, pe care „îl pulveriza” în lipsă mi-a readus în minte și singura aptitudine certă a lui Băsescu, aceea de câștigător de alegeri. Omul chiar s-ar simți întinerit de adrenalină, dacă ar mai avea ocazia să mai participe la o dezbatere.

Ce politician mare ar fi fost Băsescu, dacă în loc de președinte ar fi rămas doar candidat!

UPDATE: Astăzi am aflat și forma în care Băsescu și-ar dori chiar să participe la campania electorală de la locale. PDL ar vrea referendum pentru Constituție în ziua votului, referendum pentru care președintele ar urma să pledeze public. Tot ciorba cu reducerea numărului de parlamentari și de camere. Greu de crezut că va mai ține, dacă nu cumva Băsescu e deja o vulnerabilitate și pentru primari.

Învățământul privat e singura metodă prin care banii părinților-contribuabili se întorc garantat în beneficiul copiilor. Când statul se plasează la mijloc în acest circuit, apare arbitrariul, pentru că planurile oamenilor politici, care conduc statul, e aproape imposibil să coincidă cu planurile de viață ale studenților. Iar statul ajunge astfel să controleze viețile celor pe care promite să îi ajute. De când Napoleon a organizat primul sistem de învățământ unitar la nivel național, orice politician s-a comportat ca un mic corsican: a folosit învățământul ca pe un instrument, pentru a construi (sau, mai nou) pentru a destructura națiuni. Din acest exercițiu de inginerie socială nu se poate ieși decât lăsând familia să ia deciziile pe care politicianul se oferă să le impună. Alt sistem mai practic prin care să se exercite această alegere, decât învățământul privat, nu există. E una din cele mai compromise sintagme din România, care va mai avea de tras, poate câteva generații, de pe urma discreditării sale din ultimele decenii dar, inevitabil, va triumfa.
Multiculturalismul e o altă idee, care a pornit cu bune intenții, dar a eșuat lamentabil. Diferența e că aici eșecul e meritat. La originile ei stă aversiunea față de schimbare pe care o au toate utopiile, deci era o fatalitate că va fi preluată de universul mitic al stângii. Visul societății multiculturale e acela al unei rezervații, în care să supraviețuiască măcar clonele obținute în laborator ale tuturor speciilor cunoscute. Numai că națiunile sunt construcții intelectuale și culturale destul de recente. Ele există numai ca posibilități teoretice și au propria viață, sunt mereu în transformare. Niciun italian nu-și poate dovedi descendența pură dintr-un roman antic sau dintr-un etrusc, și chiar dacă ar face-o, după cum remarca Lucian Boia, ar avea mult mai multe în comun cu germanul sau britanicul de azi, decât cu peninsularul de acum 2-3 mii de ani. Până și lingvistic ne-ar fi aproape imposibil să ne înțelegem cu valahii evului mediu, nu mai spun cu dacii antichității.
Din combinația învățământ de stat – stat național câștigă doar politicienii și activiștii culturali. Ei parazitează profitabil spaimele și fantasmele noastre colective. Iar organizația care a reușit acest lucru cu cel mai mare succes e UDMR. Coruptă ca PDSR-ul de pe vremuri și complet dezinteresată de condițiile de trai ale votanților, această grupare a reușit cu un succes uimitor să adâncească segregarea etnică a țării, sursa ei de putere sigură. Nimeni nu-și poate aminti o singură inițiativă cu impact în economie a politicienilor UDMR, singurul lor obiectiv fiind acela de a hrăni complexul de superioritate al maghiarilor față de români. Un asemenea complex nu se mai regăsește decât, în oglindă, în felul în care romii sunt văzuți de români.
La Târgu-Mureș, există diverse specializări medicale, care se studiază în maghiară, română sau engleză, dar profesorii maghiari ar prefera o facultate segregată, dacă se poate, cu totul. Liderii UDMR nu lasă ocazia electorală să le scape și pun la strâmtoare coaliția și guvernul lui MRU. Soluția la care se va ajunge le va da probabil câștig de cauză, laboratoarele se vor împărți cumva și școala va începe să producă medici și asistente pentru țări străine, care umplu cu oferte site-urile de locuri de muncă. În asemenea condiții, pare într-adevăr mai practic să mărești secția de limba engleză, să înființezi una pentru germană și, pe viitor, să adaugi și o secție cu predare în limbi nordice, mult mai bănoase.
Să presupunem că politicienii români și unguri nu sunt mânați de calcule cinice. Nu e cazul, dar să presupunem. Vor reuși ei să aloce proporția optimă de locuri în facultățile segregate? De pildă acum, un vorbitor de română are mai mari șanse dacă dă examen la secția de moașe, decât pentru asistente. E normal ca un politician să îi bareze și să îi determine drumul în viață astfel? Dacă tot aspirăm spre țări mai civilizate, un exemplu ar putea fi excelentul sistem de învățământ finlandez (mare parte de stat, dar e o altă discuție), unde minoritarul suedez și majoritarul învață suficient din limba celuilalt, încât să poată interacționa fără probleme tot restul vieții.
Profitând de scandal, un autointitulat lider al romilor, Nicolae Păun, ia și el în brațe paiața multiculturalismului:

„Proiectul de înfiinţare a unui liceu în care să se predea limba romani ca materie obligatorie îmi aparţine de mai mult timp. Am încercat în şedinţa Coaliţiei să implementez această idee, să-i găsim rezolvare, a trebuit ceva timp să convingem Coaliţia. De remarcat este faptul că nu a fost reticentă. Inclusiv ministrul apărării, Gabriel Oprea, s-a oferit să ne ajute cu o cazarmă militară dezafectată, inclusiv premierul s-a arătat deosebit de interesat”.

Dacă Vadim Tudor ar fi propus ca elevii romi să fie adunați într-o unitate militară, cu sârmă ghimpată de jur-împrejur, toate organizațiile de drepturile omului ar fi fost deja cu petițiile la comisiile europene. La fel, oltenii ar fi fost sincer indignați să afle că ungurii din Ardeal își fac liceul lor într-o garnizoană a armatei române. Vedeți ce ușor se schimbă reacțiile, dacă schimbăm personajele?
Dacă studiul într-o limbă de circulație internațională, sau în limba altei țări, poate să nu ajute angajatorii din România cu mână de lucru utilă, cel puțin le poate asigura un viitor copiilor respectivi, fie el limitat la o regiune sau o altă țară. Și părinții lor au plătit taxe, deci pot avea și acest drept. Dar care ar fi câștigul să instruiești niște copii într-o limbă eminamente orală, fără literatură scrisă și fără urmă de tratate științifice, nici măcar pentru nivelul liceal? Îi pregătești pentru societate, dacă îi încartiruiești într-o unitate militară și dai de lucru unor fundații parazitare să producă o pseudo-literatură într-o limbă pentru care nu exista nici măcar dicționar, până acum câțiva ani?
Nicolae Păun e, ca și Mădălin Voicu, parlamentar de mulți ani, cu rezultate incerte pentru etnia pe care pretinde că o reprezintă. Îi împărtășește mai celebrului său coleg aceeași vorbire prețioasă, cu multe cuvinte folosite impropriu, ca un bun semidoct. Postul OTV îi dedică săptămânal o emisiune duminicală, în care prezintă un fel de starea națiunii, o vorbărie fără niciun rezultat, la care îmi imaginez că puțini au răbdarea să asculte. Rezultatul acestui mic cult al personalității e cam același cu efectele restului televiziunilor: nimeni nu se alege cu nimic, nu învață nimeni să fie mai civilizat, nu află despre oportunități de dezvoltare personală, nu se îmbogățește spiritual cu nimic. Probabil că ăsta e și scopul: micul grup de interese să se poată conecta la banii pentru programele de inginerie socială ale Uniunii Europene și modelul segregaționist al profitorilor din UDMR să fie reprodus, cu riscurile de rigoare.

În ochii lui Mihai Răzvan Ungureanu e mai greu să te uiți, nu pentru că ar avea privirea rece ca a lui Putin, cum te-ai aștepta de la un fost șef al spionilor, ci pentru că pupilele îi repetă vioaie mișcarea unor biluțe de pinball, stânga-dreapta, stânga-dreapta. Doi ochi calzi și negri par să se izbească alarmați de ramele ochelarilor, în căutarea unei ieșiri, stricând toată compoziția unei figuri de poker. Nicio șansă într-o încrucișare cu privirea oblică a președintelui.
Dacă ați plecat din țară pe vremea când Băsescu se întovărășea cu Sasu, Duvăz și Berceanu, pentru a prelua PD-ul de la Petre Roman, aflați că a devenit între timp primar și președinte, dar a rămas neschimbat. Pune la cale o nouă campanie electorală fulminantă, prin care să câștige votul popular, dar habar nu are că între timp poporul s-a schimbat. Iar o bună parte din meritul schimbării îi aparține chiar lui Băsescu, președintele care a rostit în ultimii doi ani cele mai antipatice adevăruri intrate în conștiința publică.
Acum 2-3 ani sindicatele adunau 50-60.000 de bugetari la proteste, anul acesta televiziunile apelează la copywriteri, ca să facă mai telegenice protestele celor câteva zeci, care încă n-au băgat la cap lecțiile despre criză și capitalism ale antipatizatului Băsescu. Metafora cu grasul bugetar din cârca privatului au receptat-o până și cei care nu citesc ziare și nu deschid televizorul. Iar ăsta e tot meritul lui Băsescu. Imaginați-vă elevul cel mai îndărătnic al clasei, unul care înțelege din lecția de istorie că ar fi foarte romantic să se însoare a doua oară în patria lui Mao. Ei bine, până și pe Victor Ponta a fost în stare să îl școlească Băsescu. Ia priviți ce declarație de elev model dă liderul PSD:

„Dacă mărim anul acesta salariile, anul viitor va trebui să le tăiem din nou”

Bravo, Victoraș, începi să te pui cu burta pe carte, nu ca repetentul de Antonescu!
Și când ne pregăteam să îl vedem pe Ponta cu coronița pe cap și pe Mihai Răzvan Ungureanu olimpic pe țară, profesorul Băsescu se apucă să facă genul de boacăne cu care profesorii zilelor noastre ajung pe YouTube, filmați de copii cu telefonul.
În fața întregii clase, Băsescu începe să facă teoria keynesianismului. Adică banii pot fi aruncați de stat în capul populației pentru a stimula consumul. Dacă soluția a mers așa de bine pentru Tăriceanu când aveam creștere economică de peste 7%, de ce n-ar merge și acum când creșterea e de 0,ceva și ne pregătim de re-ce-si-u-ne?
Ceea ce îi propune Băsescu lui MRU să facă e să arunce cu bani în electorat ca Nati Meir în creditori, cu bani de monopoly. Argumentația e chiar aiuritoare: dacă le crești salariile bugetarilor, scazi deficitul de la pensii. Păi la asta râd acum și Ponta și Daniel Constantin. Doar au fost în clasă când profesorul le-a spus cu un glas mai tremurat decât al domnului Trandafir că am ajuns în momentul în care trebuie să ne decidem ce vrem să le lăsăm copiilor: o casă sau o datorie.
Dacă soluția la deficite e creșterea salariilor bugetarilor, de ce să ne oprim aici? Dacă le-am dubla, nu ar dispărea deficitul de la fondul de pensii? Dar de ce să o luăm pe ocolite și să nu mărim pensiile direct, pentru că (știe oricine a văzut o coadă la promoții) pensionarii ar fi cei mai conștiincioși consumatori, dacă de relansarea consumului e vorba?
Capitalismul e notoriu pentru capacitatea de a produce abundență, dar la mărfurile din galantar au acces doar cei care produc și economisesc înainte să cumpere. Bugetarii au de oferit servicii (unele vitale) și ar putea fi plătiți bine pentru acele servicii cu adevărat importante, dacă între ei și clienții lor nu s-ar interpune tocmai statul, care e notoriu pentru risipa lui. Fără acest stat hoț și nepriceput, salariile le-ar fi crescut constant în ritmul natural de creștere al unei țări în curs de dezvoltare (fără sensurile peiorative ale expresiei). Urmare a „ajutorului prețios” dat de stat, acei bugetari de ispravă, care au de oferit lucruri căutate de oricine – educație, asistență medicală, dreptate, protecție – s-au văzut colegi cu toți paraziții (lucru împotriva căruia nu au protestat) apoi s-au văzut cu salariile ciuntite și cu perspectiva concedierii. Acum că mai tot mapamondul cu mintea ageră a început să se prindă de iminenta dispariție a statului asistențial, sau de alunecarea lui spre război, e deja târziu să te mai întorci la amăgirile de tip socialist.
Doar Băsescu mai crede că poate câștiga alegeri cu bani din viitor. Elevul său olimpic, MRU deocamdată doar bombăne în banca lui, cu colegul de la Finanțe, Bogdan Drăgoi, care vorbește de scăderea CAS-ului:

“Nu vrem să repetăm ce s-a întâmplat în 2008, când am crescut, în an electoral, cheltuielile cu salariile şi pensiile”

Ar fi o cale mult mai înțeleaptă, pentru că ar mai ridica puțin din povara cu care e impozitată munca și bine ar fi să fie însoțită cu lovituri date cheltuielilor bugetare, de privatizarea regiilor zise „strategice”, de fapt găuri negre și – dacă nu pot reduce din cheltuieli – de o mai bună evidență și taxare a proprietăților, decât a veniturilor. Nici măcar o regie de tip polițist bun – polițist rău nu pare a se derula între Băsescu și MRU, în vederea propulsării acestuia din urmă pe orbita politicii, din moment ce președintele s-a distribuit deja în rolul polițistului bun cu electorii. Între baronii care adună bani de găleți și pachete pentru votanți și un Băsescu reconvertit la populism, întrevăd puține șanse pentru MRU.
Iar debandada începe să se dezlănțuie în clasă:

„E nevoie și de majorarea salariilor, și de reducerea CAS. Bugetarii au pierdut circa 40% din venituri. Trebuie să reparăm situația asta”

Spune Victor Ponta. Cu așa profesor, elevii se pregătesc de o tabără de pomină, cu băutură și salarii mărite cu 40%. Dacă tot își caută PDL-iștii aliați, zic să nu ne mai încurcăm cu tocilarii și să-l punem direct pe chiulangiul clasei prim-ministru: Rupem acordul cu FMI, îl punem pe Antonescu prim-ministru, dublăm salariile și triplăm pensiile până s-o înviora nivelul de trai. Sex, drugs and rock ‘n’ roll!

Așa cum unii au echipe de Formula 1 preferate, am și eu un parlament preferat: Parlamentul britanic. Cred că au găsit formula optimă, inclusiv prin așezarea în sală, astfel încât discuțiile să fie vii, alerte, cu feed-back instantaneu, dar cu toate regulile de politețe și cu o substanță neatinsă, de exemplu, în Congresul american. O fărâmă dintr-o astfel de dezbatere tipică se poate vedea la finalul acestui clip.
Până atunci, vă puteți delecta cu ritualurile monarhiei engleze, ca la un film pentru care se repetă de multe sute de ani. Scenariul e de toată jena, dar costumele sunt de excepție.

Între timp, în barometrele de opinie de la noi au început să intre toți membri Casei regale, mai puțin aripa lui Prins Pol. La concurență cu Ponta, MRU și Antonescu sunt Mihai, Ana, Margareta și Duda. E neglijată și prințesa Briana, fosta noră a Zoei Petre. (Un detaliu destul de comic, de care mă pot amuza de fiecare dată când apare analistul Dan Petre pe ecran.)
Și că tot vorbim de nunți ghidușe, a mai apărut un os domnesc, care domnește momentan la Las Vegas, dar sunt sigur că tot la treburile țării se gândește. Trebuie să vedeți poza prințului, care cică ar fi văr cu regele Mihai și care tocmai s-a însurat cu o negresă focoasă, cu 20 de ani mai tinerică. De remarcat cravata Disney, garoafa și batista, purtate în piept de ginerică la Las Vegas.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica