rss
rss
rss

Fiul impertinent al avocatei Ana Diculescu Șova e tratat, în sfârșit, de partidul din care face parte ca o odraslă obraznică. Una care, de data asta, și-a turnat magiun în propriii galoși, nu ai musafirilor. Că ani de zile a funcționat ca o lipitoare bugetară, conectat ba la consultanța în energie, ba la contractele dulci ale primăriei, n-a deranjat pe nimeni. Că Dan Șova face parte dintr-un partid care, în totalitatea lui, neagă crimele comunismului, iarăși n-a fost observat de nimeni și nici nu l-a costat funcția, în mai puțin de 24 de ore. Beleaua e că senatorul a călcat tabu-ul suprem, lucru surprinzător pentru un tânăr oportunist și descurcăreț, care știe ce-i bine pentru el.
La câteva ore după interviul dat lui Andrei Gheorghe, pe B1 TV s-a derulat o emisiune-proces de demascare a crimei de gândire a ipochimenului. (Faptul e cu atât mai surprinzător, cu cât nu îl credeam în stare pe Șova nici de crimă nici de gândire.) În postura de mare inchizitor era Andrei Bădin, fost informator la televiziunea turnătorului Dan Voiculescu, actualmente, colaborator, la televiziunea nedovediților frați Păunescu, din comerțul exterior. Timp de o oră, Dan Șova a mărturisit în scris, s-a căit și și-a cerut iertare, senatorul Ilie Sârbu și-a cerut scuze, în calitate de socru mic al partidului, iar reprezentanții comunității au continuat să se declare afectați și neconsolați pe durata programului de autocritică.
Să ne oprim pentru o clipă și să ne imaginăm că o emisiune în care, să zicem, Costi Rogozanu ar spune o prostioară caracteristică, ar fi urmată de șiruri de intervenții telefonice de la Asociația Foștilor Deținuți Politici. Să ne imaginăm că Victor Ponta ar fi trimis, cu șapca de cârlan maoist și tricoul guevarist, într-un stadiu de informare la Memorialul de la Sighet, așa cum, probabil, Dan Șova urmează să fie trimis pentru a se da singur cu capul de Zidul Plângerii. Sau să ne imaginăm un maraton televizat în care să intre în direct părinții celor uciși în Revoluție, să spună dacă se simt ofensați de părerile revizioniste ale lui Cartianu, sau de zecile de intervenții zeflemitoare la adresa martiriului lor, de pe toate canalele media. Memoria acestor nevinovați de ce nu ar fi ofensată de rediscutarea istoriei sau de teorii, unele chiar conspiraționiste și fanteziste?
Există deja o lege care pedepsește cu între 6 luni și 5 ani negarea Holocaustului. Pentru moment nu există nicio lege care să pedepsească negarea existenței fenomenului Pitești, a sistemului penitenciar de exterminare, a Canalului, a martirajului din timpul Revoluției, a eroismului pe câmpul de luptă din al doilea, primul sau din războiul de Independență. Inutil să mai spun că nu există nici legi care să sancționeze atât de aspru trecerea sub tăcere a genocidului din China lui Mao, din Cambodgia, din vremea colonialismului, asupra indienilor nord-americani și lista e foarte lungă.
Legea în cauză, așa unilaterală cum e ea, poate să bage la închisoare pentru o carte sau un interviu, dar nu poate să formeze conștiințe, nici să educe. Ori e exact ce i se reproșează senatorului Șova. Pentru educație (și nu formalizare) e nevoie de cunoaștere, de cercetare cu bună credință. Cum constata unul dintre evreii mei favoriți, Murray Rothbard, cercetarea istorică nu poate fi decât revizionistă. Istoricul trebuie necontenit să cerceteze fapte, să dezgroape mărturii pentru a aduce perspective noi, din oceanul de informații și interpretări posibile, care e realitatea. Altfel, munca lui nu are mare valoare – e fie un plagiat, fie o reluare necritică a vorbelor altora. Bineînțeles că nu rezultă de aici că albul ar trebui să se transforme în negru și invers, de fiecare dată când un cercetător publică o carte. Judecata morală trebuie să rămână la locul ei. Mi-e imposibil să-mi imaginez date istorice care ar putea scuza crima în masă, masacrele vor rămâne pentru totdeauna clasate ca impardonabile. Punerea între paranteze a unei suferințe strigătoare la cer va fi întotdeauna un gest descalificant și de prost gust. Dar ipocrizia cu care se dau ochii peste cap a ofensă, doar pe anumite teme, pentru a marca puncte politice și a semna condamnarea la ieșirea din viața publică a unui adversar, nu ajută cu adevărat cunoașterii și educării celor tineri.
Și i se mai reproșează ceva senatorului Șova: lipsa de compasiune. Ceea ce se cere (exclusiv în acest caz) e implicarea emoțională, nu poți vorbi despre un pogrom de 250.000 de acum 70 de ani cu aceeași detașare cu care ai aminti de milionul de irakieni morți acum câțiva ani sau de câteva sute de mii de ceceni tot din ultimul deceniu. Repet, e o dovadă de lipsă de caracter să iei în râs sau în lejer suferințe de asemenea proporții. Îmi displace profund când văd asemenea atitudini în comentarii anonime sau pe bloguri mai mult sau mai puțin extremiste. Dar nu cred că o compasiune direcționată etnic și de instinctul reușitei în societate poate crea mai mult decât niște fățarnici, în niciun caz, conștiințe.

Un clip superb despre mandatele fără șir și fără orizont ale lui Putin la Kremlin. Doar cu umor și fără cuvinte, de aceea atât de tragic. Astăzi Rusia e o țară fără speranță, cu coloana fracturată de controlul autoritar pe care poliția politică îl exercită, sub diverse nume. Din 1917, se va face în curând un secol de depersonalizare, o tragedie fără egal pentru poporul celei mai mari literaturi. Anularea valorii acestei tragedii istorice pentru rușii de azi e o dramă în sine, pe lângă aceea a transformării lor în homo sovieticus. E o specie foarte răspândită pe glob, chiar și între cei care nu au conoscut niciodată propaganda zilnică. Se vede asta din numărul dezolant de mare de admiratori pe care Putin îi are în alte țări. Figura rece a acestui personaj diabolic și cinic fascinează pe toate meridianele, peste tot acolo unde libertatea nu face doi bani. Zecile de ziariști asasinați în mandatul lui Putin sunt irelevanți pentru cei care îl admiră ca și cum s-ar delecta cu atacul unui animal de pradă pe Discovery. Uneori sunt aceiași care critică orice inconvenient al vieții occidentale. N-am reușit niciodată să văd în ce ar consta carisma lui Putin, mi se pare un pitic complexat, de-a dreptul caraghios când își exhibă sexualitatea călare la bustul gol sau în alte ipostaze eroice regizate. Singura performanță în ce-l privește e eliminarea oricărei opoziții credibile, iar asta e tot o performanță a sistemului care l-a inventat, nu a lui. După o comparație care nu îmi aparține, Putin a reușit să învingă în niște alegeri în care s-a întrecut cu Verdeț și Vadim (Ziuganov și Jirinovsky). Nimic de admirat. Vor urma noi mandate, lungite de acum la câte 6 ani. Undeva prin 2024 va trebui să inventeze un alt Medvedev, cu care să mai facă o rocadă.

Iar mai jos este o imagine a „obscenității publice”, cum ar spune Pleșu. Cam așa arată puterea lui Putin în teritoriu în chiar ziua votării. Cel care dansează în secția de votare în aplauzele frenetice ale „observatorilor independenți” e nimeni altul decât președintele republicii anexate – Cecenia. La figurat, Ramzan Kadyrov dansează pe un morman de cadavre, între care se numără și cel al tatălui său, de la care a preluat puterea ca un veritabil satrap. Tatăl său e doar unul dintre cei 200-250.000 de morți din războaiele duse de Rusia împotriva „neascultătoarei” republici. Kadyrov – fiul a dovedit ceva mai mult simț practic (și chef de viață, după cum se observă). La un moment dat, juniorul a lăsat baltă războiul patriotic și a devenit sluga cea mai credincioasă a rușilor, iar Kremlinul a revărsat câteva miliarde de dolari, în specia în reconstrucția capitalei Groznâi, pe care rușii o distruseseră practic în totalitate. Trădarea i-a adus lui Kadyrov un trai de nabab medieval, dar cu echipă de fotbal și grădină zoologică privată. Human Rights îl acuză că exercită puterea în cel mai brutal stil mafiot cu putință – rivalii sunt răpiți și torturați, iar crima organizată e transformată în monopol de stat.

Echipa de campanie a lui Ron Paul (sau un simpatizant al său) a creat o reclamă foarte puternică după proverbul biblic – ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Încă o transpunere a ideii că abandonarea militarismului e cea mai inteligentă formă pe care patriotismul o poate lua pentru cineva care aspiră la o poziție de decizie în statul american. Nu întâmplător, deși nu e nici pe departe candidatul care beneficiază de cele mai multe fonduri, Ron Paul deține supremația absolută între candidați, atunci când vine vorba de banii donați de militarii activi.

Un contrast izbitor cu sursele de venit ale celorlalți candidați (favoriții cursei).

Sursa foto: Facebook

Împreună, frații Koch au o avere de 44 md $, depășită în America doar de Bill Gates și Warren Buffett. De asemenea, patronii corporației de produse petro-chimice cu același nume sunt și principalii finanțatori ai ideilor de dreapta. Sunt cei mai importanți donatori privați ai Partidului Republican, susținători ai candidaților Tea Party și finanțatori generoși a zeci de organizații neguvernamentale. În lobby-ul împotriva activiștilor de mediu sunt depășiți doar de Exxon și Chevron, lucru de înțeles pentru o corporație care are printre obiectele de activitate mineritul, extracția și prelucrarea petrolului și gazului, producția de îngrășăminte și exploatarea forestieră.
David Koch și Charles Koch sunt cunoscuți ca susținători ai ideilor statului minimal, pentru popularizarea cărora au donat doar în ultimii zece ani peste 250 de milioane de dolari, fapt ce le-a atras antipatia președintelui Obama, care îi atacă în clipuri de campanie și în comunicate, în care îi acuză inclusiv de scumpirea benzinei. Pentru înlocuirea lui Obama cu un republican – cel mai probabil Mitt Romney – frații Koch se arată dispuși să mai cheltuiască o sută de milioane de dolari. Iar același lucru promite să facă un alt conațional al lor, Sheldon Adelson, care îl preferă, pentru moment, pe Newt Gingrich. Ei se vor afla de cealaltă parte a baricadei, față de George Soros, și vor trece probabil neobservați pe lângă donațiile marilor corporații financiare și petroliere, care preferă de obicei să doneze la ambele capete.
Tocmai miza campaniei electorale prezidențiale de anul acesta e cel mai probabil la originea procesului pe care frații Koch l-au intentat institutului Cato, asupra căruia doresc să obțină controlul total. Institutul Cato și Institutul Ludwig von Mises sunt cele mai importante surse de informare pentru cei interesați de ideile liberalismului clasic, rebranduit în America drept libertarianism. Rivalitatea amicală dintre cele două e legată nu doar de ușoare divergențe de opinie, dar și de un episod similar, în care frații Koch au dorit să se asigure că interesele le vor fi promovate „întocmai și la timp”. Institutul Cato a fost înființat de Charles Koch și Edward Crane, dar l-a avut drept catalizator pe neobositul Murray N. Rothbard. Printre președinții colegiului director al institutului s-a numărat cândva și miliardarul Rupert Murdoch. În anul 1980 unul dintre frați, David Koch, a candidat pentru postul de vicepreședinte al Statelor Unite, din partea Partidului Libertarian, obținând 1,1%, ceea ce e și cel mai bun scor din istoria de trei decenii a grupării, și o reușită, în condițiile sistemului de vot american. A fost momentul când a devenit evident că industriașii ar prefera ca banii dați pe seminarii și lucrări de popularizare să li se întoarcă în influență politică. Pentru a-și asigura un electorat mai larg, frații Koch au început să favorizeze opinii ceva mai moderate, lucru care nu era pe placul rebelului Rothbard, care se auto-definea drept anarho-capitalist.
Lew Rockwell a înființat în 1981 un institut concurent, Ludwig von Mises, unde entuziastul Rothbard s-a mutat cu arme și bagaje. Tot aici a venit și Ron Paul, actual candidat la președinția SUA, care se aflase pentru scurtă vreme pe ștatul de plată al fraților Koch. Momentul a coincis cu o ruptură în rândul economiștilor de dreapta din America. Pe de o parte se aflau moderații, reprezentați de școala de la Chicago, condusă de Milton Friedman, iar pe de altă parte, școala austriacă, fidelă moștenirii intelectuale a lui Mises și Friedrich Hayek. Prima accepta un rol pozitiv al existenței unei bănci centrale și deși rămânea susținătoare înfocată a economiei de piață și a proprietății private, descoperea virtuți în măsurile de tip monetarist. Parte din aceste idei au fost aplicate de Ronald Reagan sau Margaret Thatcher și se regăsesc uneori și în rețetele de restructurare și stabilizare ale FMI. Curentul încearcă să acomodeze ideile intervenționiste ale lui John Maynard Keynes cu liberalismul clasic de tip laisez-faire. Institutul Cato, care poartă numele filosofului stoic Cato cel Tănăr, acordă anual premii cu numele lui Milton Friedman.
Mult mai tranșanți, intelectualii grupați în jurul institutului Ludwig von Mises sunt inamici înverșunați ai keynesianismului, doresc întoarcerea la un sistem monetar cu acoperire în aur, desființarea Rezervei Federale (banca națională), pe care o acuză că e principala generatoare de inflație și creatoare a bulelor speculative. În tradiția lui Rothbard, ei cultivă revizionismul istoric și se declară împotriva războaielor, indiferent de justificări, subliniind motivațiile economice din spatele celor două conflagrații mondiale și a altora mai recente, precum și consecințele nefaste inclusiv pentru libertățile cetățenilor din statele care câștigă războaiele. Povestea rivalității dintre cele două grupuri de reflecție libertariene și a despărțirii lor e relatată pe larg aici.
Miza procesului intentat de frații Koch institutului Cato e recuperarea controlului asupra consiliului director al acestuia, care funcționează asemeni unei societăți pe acțiuni. Trebuie înțeles că lumea academică reprezintă o afacere deloc de neglijat în Occident. Sumele de care dispun grupurile de reflecție sunt de-a dreptul exorbitante și ar merita cercetat în ce măsură asemenea bugete supradimensionate nu conduc la distorsionarea ideilor prezentate publicului și cercetătorilor de la toate nivelurile. Probabil că ar adăuga încă un capitol savuros la seria „trădarea intelectualilor”. De pildă, RAND are venituri din consultanță de 247 mil $ pe an, sfătuind din când în când și guvernul federal în probleme militare. Giganții lumii academice sunt tocmai organizațiile care cântă cel mai mult în strună statului, cu bugetul său ca un sac fără fund: Institutul Național pentru Sănătate toacă peste 30 de miliarde pe an, EPA – Agenția de Mediu, va avea anul viitor un buget redus la „doar” 8 miliarde, Fundația Națională pentru Știință adună peste 7 miliarde pe an, iar lista poate continua mult și bine. În atari condiții, chestiunea onestității intelectuale devine una spinoasă când concurezi pe asemenea sume pentru granturi și subvenții, nu mai pare fantezist ca multe idei să dispară din câmpul preocupărilor, iar altele să devină supradimensionate. Pusă într-un asemenea context, chiar contribuția unor miliardari în sprijinul unor idei se relativizează, pentru că la urma urmei antreprenorii susțin din veniturile pe care le generează nu doar activități care să le apere interesele, dar indirect și pe cele plătite de stat, care pot veni împotriva lor cu o forță de altă magnitudine. Bugetul anual de care dispune Institutul Cato e de 29 de milioane, cheltuiți pe conferințe și editare de cărți și materiale multimedia. Numărul important de intelectuali afiliați unui asemenea think tank poate fi și el o miză importantă pentru influențarea publicului conservator. Deși promovează lăudabil idei libertariene și își fac un titlu de glorie din sistemul de management democratic și descentralizat din Koch Industries, frații Koch nu ar fi la prima tentativă de impunere autoritară a voinței asupra celor pe care îi plătesc. Într-un acord de finanțare cu unele universități sponsorizate, aceștia au solicitat chiar prin contract dreptul de a decide cine e angajat și cine nu în corpul profesoral.
Joi 6 martie, supranumită și Super-Tuesday, vor avea loc alegeri preliminarii în 10 state, răspândite pe toată harta, care poate fi un barometru esențial pentru candidatul republican care îl va înfrunta pe Obama, dar și un moment în care e posibil ca unii candidați să părăsească întrecerea.

Un om de peste 90 de ani își dorește ceva și nu sunt nici medicamente nici mărirea pensiei. Chiar dacă vouă personal nu vi se pare ceva de actualitate, gândiți-vă măcar că trebuie să fie ceva important, dacă un bătrân înțelept l-a considerat atât de important, într-un moment al vieții când timpul devine așa de prețios.
E vorba despre trecutul nostru recent și despre păcatul originar cu care am pornit la drum acum două decenii. Pe care și mulți oameni de bună credință au consimțit să-l tăinuiască. Dar nu mă adresez moraliștilor sau celor cu convingeri politice ferme. Mă adresez celor care ar face viral din orice: ar salva toate satele, pădurile și copiii, dacă lucrurile s-ar putea rezolva dintr-un like și-un forward. Celor care cred că Facebook donează un cent dacă postezi mai departe o poză pe wall. Celor care golesc rafturile de CD-uri cu soliste sinucigașe, celor care promit solemn să boicoteze benzinăriile sâmbăta asta, celor care vor să se strângă bani pentru operația micuțului, să nu se exploateze aurul cu cianuri, să nu fie închise site-urile de torrente și caii de la Letea să alerge liberi.
Voi sunteți viitorul! Sunteți o forță și cred sincer că în sinea voastră sunteți oameni cumsecade. Așa că repet, nu vă cer să fiți de acord cu textul scrisorii publice adresate de Neagu Djuvara lui Traian Băsescu. Dacă sunteți cu Băsescu, s-ar putea să vă placă textul, pentru că sunt criticați cei din opoziție, deci o puteți da mai departe. Dacă îl urâți pe Băsescu, iarăși o puteți da mai departe, ca să îi batem împreună obrazul că nu a făcut nimic ca să-i răspundă prin fapte la scrisoare de mai bine de doi ani. Repet, nu vă bateți capul cu ce își dorește Neagu Djuvara, esențialul e că un bătrân de peste 90 de ani își dorește ceva și îl puteți ajuta dând mai departe un link. Simplu, nu?
Cum spuneam, mă adresez celor care vor umple internetul cu citate din Neagu Djuvara după ce vor afla vestea dispariției dintr-un Breaking News. Care vor cumpăra atunci audiobook-urile pentru copii și cărțile de istorie. La ce ar folosi? Putem să îi facem acum o bucurie unui om, care s-a întors în România imediat după Revoluție și a suferit că nu a mai găsit același popor. Dar iată că are tenacitatea de a spera că poporul acela se poate îndrepta pornind de la un act de justiție și memorie colectivă. E o speranță pe care puțini oameni de 20, nu de 90 o au azi.
Pentru că e un om onest, cu spirit și care în aceste clipe s-a gândit la ce le-ar trebui celorlalți, ca să o poată lua curat de la capăt, Neagu Djuvara merită această bucurie ca apelul său să nu se stingă în indiferență.

Oare Vasile Dâncu i-a ales pe ambii candidați la primăria Bucureștiului, de la USL și PDL? Pentru că totul pare gluma pe care un ardelean ar face-o miticilor. Și știți cum sunt ardelenii când glumesc: serioși și metodici. Sorin Oprescu și Silviu Prigoană nu au alte calități aparente decât că se încadrează în stereotipurile despre neseriozitatea bucureștenilor. Cu ei dezbaterea electorală va fi ca un concurs de stand-up, din care învinge cel cu poantele mai deocheate. Distrezi poporul, te alege să fii cel pe care îl vor înjura la fiecare groapă prin care dă.
Totuși, cazul pare clasat în favoarea lui Oprescu, chit că glumele lui sunt mai bătrânești. Cu două proiecte, împotriva cărora s-a pronunțat când au fost pornite: pasajul și stadionul, Sorin Oprescu și-a asigurat replica nesperată din partea omului de pe stradă: ăsta măcar a făcut ceva. Cu sau fără gazon, copertină și parcări, la preț umflat de câteva ori, cum necum, publicul și-a dat verdictul. Afacerile doctorului vor merge unse încă patru ani.
Silviu Prigoană nu mai poate puncta decât la impresia artistică. Dacă s-ar fi dat concurs de aptitudini pe post, ar fi fost poate între cei mai înzestrați: e inventiv, poate face o afacere din te miri ce, stăpânește măcar problemele de salubritate. Dar ce folos să ai cel mai tare manager, daca nu ești sigur că la vremea bilanțului nu fuge cu banii? Degeaba se pricepe la chestiune, dacă tot omul îl știe de client al primăriilor.
Oferta de candidați nu face decât să jignească alegătorii. Pentru sectorul 3, PSD vine cu un candidat a cărui singură calitate e coincidența de nume cu popularul primar actual. Liviu Negoiță va fi concurat de Robert Negoiță, mare iubitor de cărniță sau de fetiță, n-am găsit altă rimă. Pare un candidat produs la fabrica de adidași chinezești Abibas. Cum ar fi fost ca PDL-ul să fi născocit un candidat la Capitală pe care să-l cheme Silviu Oprescu?
La restul sectoarelor, rămân aceiași comuniști bătrâni, gen Onțanu, despre care am tot vorbit și despre care am mai spus că nu înțeleg de ce au succes. Surpriza e Toader Paleologu pentru sectorul 1, un om de spirit și civilizat, dar total inadecvat pentru o funcție atât de practică. Doar Vanghelie și Oana Mizil mai lipsesc din așa garnitură de glumeți. Ăștia doi erau comici și separat, împreună mi se par irezistibili.
Iar dacă primăriile bucureștene sunt un concurs de clownerii, nu putea lipsi din tablou nici măscăriciul providențial, Gigi Becali. Deocamdată, el e singurul care vorbește despre o alianță parafată cu PDL, care ar pierde mai mult decât ar câștiga din așa tovărășie. Citată de Becali ca inițiatoare a cumetriei, Elena Udrea tace vinovat. O asemenea mutare anulează bruma de respectabilitate pe care partidul o putea câștiga printr-o rebranduire ca pardid proaspăt și singur pe culoarul dreptei, precum și roșeața care îi mai venise în obraji după numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu.
Chiar și când am criticat-o cam dur pe Elena Udrea am încercat să mă țin departe de insinuările sexuale ale celor care au făcut din ea o obsesie de oameni triști. (N-am reușit mereu, dar la urma urmei, dna Udrea însăși s-a lansat în viață în postura de politician de pagina 5.) M-am străduit să nu folosesc un alt standard decât pentru politicienii cu pantaloni. (Între timp, a mai înțeles și dânsa că dacă apari în fustă scurtă și mulată la reuniuni oficiale vei fi tratată cel mult ca un bărbat în pantaloni scurți.) Iată că nu eram departe de realitate: Elena Udrea nu e în politică pentru că ar fi o femeie fatală, ci pentru că e un veritabil om de afaceri. De ani de zile e o adevărată verigă de legătură între gașca lui Gabriel Oprea și gașca mai mare a PDL, acum pregătește alte afaceri cu banii fără miros ai lui Becali. N-aș avea nicio mirare să o văd bătând palma și cu Voiculescu într-o bună zi. În afaceri asta se cheamă iscusință. În politică, vor afla domnii de la PDL după ce Prigoană va pierde alegerile, lucrurile sunt ceva mai complicate și clientul mai năzuros.
Între timp, mentorul Băsescu i-a mai predat șefei PDL București o mostră de politică pentru afaceriști fără scrupule. L-a numit pe Teodor Meleșcanu director la SIE, mutare cu care reușește câteva lucruri. Îl enervează pe Crin Antonescu, căruia îi ia râzând un parlamentar, îl mulțumește pe Dinu Patriciu, care răspunde galant cu o mică răzmeriță a organizației PNL Prahova și ne liniștește pe toți că serviciile se află în continuare pe mâna securiștilor bătrâni.

Cristian Popescu (nume de scenă, Piedone) e cotat cu șanse uriașe la realegerea în funcția de primar al sectorului 4. Șanse atât de mari încât USL nici nu îndrăznește încă să anunțe un contracandidat. Ba zvonurile spun că socialiștii mai încearcă încă să îl convingă să se întoarcă la ei. Mergând pe străzile mocirloase din Berceni n-am găsit altă explicație pentru succesul la public al primarului decât că oamenilor le plac mizeria și prostul gust din amenajările făcute de Piedone.
Pentru ca n-am talentul necesar sa fac vreo parodie la filmele cu Maria Dinulescu, m-am marginit la o poza de pe pervaz, facuta cu telefonul, care s-a stricat recent. Probabil explică tonul plin de optimism din ceea ce scriu (știți, acele articole pentru care sunt mustrat că sunt plătit să apăr puterea sau că nu rezonez cu protestele din stradă „ale celor mulți”).
Ca să fiu cinstit, acest colț de stradă cu morman de gunoi are o explicație (deși nu e singurul din sector). Gunoierii i-au anunțat pe vecini că nu pot intra cu mașina pe aleile din jur, din cauza mașinilor parcate și i-au sfătuit să lase acolo ce au mai voluminos de aruncat. Nu știu de ce, dar vecinii au înțeles că dacă gunoierii ridică orice canapea, televizor sau chiuvetă spartă lăsată în locul cu pricina, acolo e locul potrivit unde să arunci și peturi și pungi cu mâncare. Pur și simplu nu li s-a părut ciudat să existe o mică groapă de gunoi pe marginea drumului. Ăsta e nivelul de civilizație local, iar absolut oricine a trecut în inspecție de la REBU sau primărie a găsit la fel de normală situația. Nu știu de ce ar aduce cineva gunoi acolo atâta timp cât toate blocurile din jur au ghene de gunoi pe palier. Repet, nu îi înțeleg nici pe ei nici pe cei care au avut ideea cu lăsatul canapelelor în drum. Dar cred că asta e dezlegarea misterului popularității primarului Piedone. Pur și simplu nu ne deranjează mizeria de pe străzi atâta timp cât avem un primar socotit simpatic și telegenic de Măruță.

Primele ore din ziua specială de 14 februarie l-au prins pe Crin Antonescu în compania Danielei Crudu. Lângă cei doi se afla și tovarășa de revoluție a lui Radu Mazăre, Mădălina Pamfile. Doar că dl Antonescu, fiind un om politic sobru și responsabil, nu comenta nimic despre sânii Danielei sau cracii Mădălinei, ci era afundat între jumătățile poponeței fostului premier Emil Boc. Ca un copoi bătrân, viitorul președinte al României i-a luat fața lui Vadim Tudor și s-a înfipt în problema spinoasă a bucuțelor care ne-au guvernat atâția ani.
Deși unii îl judecă deja pe Crin Antonescu pentru apariția la Un show căcăcios, trebuie spus că liderul USL a apărut la emisiunea lui Capatos și Stoian doar din obligație de trust. Cum mai devreme în aceeași zi Antonescu mimase foarte convingător isteria alături de Dana Grecu, și nu se poate trezi la ora la care se difuzează Neața cu Răzvan și Dani, singura modalitate în care putea ponta în acea zi la trustul Intact era să apară la Capatos. Apropo, Ponta a tăcut suspect și de această dată. Omul ăsta ori nu e fidel trustului, ori așteaptă imagini cu fundul lui Băsescu. Oricum ar fi, sper că acest eveniment să nu anunțe și o ruptură între Daniela Crudu și Mădălina Pamfile sau, și mai rău: o reacție fermă din partea lui Daniel Constantin.
Concluzia a fost trasă foarte bine de Florin Negruțiu:

Dezbaterea despre cur a fost deschisă de dl. Crin Antonescu şi a fost închisă, ca un arc peste timp, de dl. C.V. Tudor. Despre superficialitatea d-lui Antonescu am mai scris, însă nu-mi închipuiam că va ajunge până acolo încât să fie coleg de dezbatere cu Cruduţa. Ce mai contează ce a spus dl. Antonescu, când singurul lucru pe care s-ar fi cuvenit să-l facă un politician căruia îi pasă de imaginea sa era să-l trimită pe dl. Capatos la plimbare?!

Update: În emisiune a fost prezent şi ziaristul Dan Constantin de la Scânteia, pardon, Jurnalul naţional. Dacă nu mă înşel, e chiar tatăl lui Daniel Constantin, preşedintele tentativei de partid a lui Dan Voiculescu. Dacă într-adevăr aceasta e legătura de rudenie dintre cei doi, sau dacă sunt doar “colegi de trust”, devine mai limpede, în condiţiile în care Dan Constantin nu e o figură obişnută a emisiunilor mondene, că Dan Voiculescu a urmărit să dea greutate politică unui moment altfel mizerabil. [video]

La ora târzie la care scriu, lista oficială cu miniștrii nu a fost anunțată. Aș fi vrut să aștept până după acel moment, ca să nu vorbesc pe supoziții și bârfe, dar voi fi departe de televizor și internet câteva zile, așa că îmi spun acum prima părere despre numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu. Sper să nu vă dezamăgesc, dacă nu aveți vreme să citiți mai departe, pe scurt, sunt de părere că omul merită o perioadă decentă de probă. Nu un cec în alb doar pentru că e tânăr și erudit, ci un interval de câteva luni în care să avem ce decizii comenta. Sunt mirat de siguranța cu care e clasat deja, de unii atât de siguri că au darul predicției fără greș.
Nu sunt dintre cei care au realizat ieri că îl simpatizează intens sau îl detestă pe Mihai Răzvan Ungureanu. Cum tocmai îmbătrânisem încă un an în preziua numirii, am reacționat ca nenea Trahanache, cerând puțintică răbdare. Momentan intuiesc o singură trăsătură de caracter a personajului: carierismul. Tipologic, omul pare guvernat de o ambiție serioasă de a urca ierarhiile sociale și profesionale. Are o valiză de diplome și mai multe decorații de la șefi de stat decât un veteran de război. Colecționează titluri și funcții cu frenezia cu care Poponeț se îndrăgostește. Există două-trei explicații posibile pentru ascensiunea amețitoare a celui mai tânăr șef de diplomație pe care l-a avut România.
Prima e invidios-conspiraționistă. Intră în riscurile intersectării cu un serviciu secret. În urmă cu mai mulți ani un ofițer SRI a încercat să îl racoleze, iar reacția tânărului absolvent de facultate a fost spectaculoasă și curajoasă: a povestit asta într-o conferință de presă. De aici încolo, crede fiecare ce vrea: fie că e un tip deosebit de curajos și fără compromis, fie că tânărul avea deja un angajament în altă parte. Tot din interiorul instituției au apărut și primele insinuări, cel mai explicit din partea lui Nicolae Ulieriu. Studiile iudaice l-au pricopsit destul de ușor cu ștampila de agent Mossad (deși cred că serviciile astea nu sunt atât de previzibile, totuși). Colaborările la simpozioane sponsorizate de B’nai’Brith (un influent club evreiesc, inspirat de organizarea și ritualurile lojelor masonice) întregesc și ele aerul misterios al șefului spionilor români. Lumea se pregătește de război în Orient și de o posibilă rediscutare la ONU a statutului Palestinei, așa că și Marele Licurici ar putea avea interesul să aibă aliați predictibili în politica externă, numai că pe noi politica internă ne frământă mai tare. Dacă e adevărat că la negocierile privind cabinetul nu s-a arătat interesat decât de menținerea colaboratorilor de la Externe și Afaceri Europene, pare un prim pas cu stângul. Sper să realizeze că în politica externă România are puțin spațiu de creștere unde e poziționată acum, și că adevăratele bătălii sunt pentru reforme acasă. Când îl vom vedea la lucru, ne vom lămuri dacă Ungureanu a fost ajutat să promoveze și să se acopere cu onoruri de o mână nevăzută, sau dacă toate aceste speculații sunt doar vorbe aruncate de cei pe care i-a refuzat.
A doua explicație pentru ascensiunea sa ar fi că Răzvan Ungureanu e pur și simplu un om înzestrat intelectual și perseverent, care și-a făcut singur dreptatea de a reuși. Evident, asta e o explicație care n-are niciun haz, pentru noi, care ne batem capul cu ziua de mâine. I-a avut ca mentori pe reputații Alexandru Zub și Andrei Pleșu, iar ultimul înțelept al Partidului Liberal, Neagu Djuvara, l-a nominalizat încă de anul trecut ca pe o persoană potrivită funcției de prim-ministru. Oricât am crede că oamenii reușesc în viață doar ajutați de proptele obscure, cel puțin inteligența și cultura nu pot fi mimate atât de convingător.
În fine, a treia explicație pentru traiectoria lui Răzvan Ungureanu ar fi una psihologică: nu e omul nimănui, doar al propriilor sale ambiții. Culmea, de asta se leagă și speranța mea. Orgoliul lui Mihai Ungureanu e incompatibil cu postura de om de paie pe care i-o atribuie unii. Dacă anul 1989 trecea pe lângă noi ca pe lângă chinezi, Răzvan Ungureanu ar fi promovat la fel de metodic chiar și mai sus de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, în care l-a prins Revoluția. Mă gândesc cu groază câte lozinci în obositoarea limbă de lemn a apucat să învețe tânărul tocilar pentru a fi remarcat și promovat. O fi crezut în ele, i-o fi părut rău că s-a stricat daravela pe nepusă masă în decembrie? O fi învățat tot de ochii lumii și bibliografia la fel de plicticoasă de la Inițiativa pentru Cooperare în Sud-Estul Europei? Cum spuneam, această sete de glorie a lui Ungureanu e speranța pe care mi-o pun în el, cea care ar putea să îl determine să rămână rece la toate găștile producătoare de bani, care roiesc în jurul puterii. În aceste două decenii de tranziție am avut câteva sute de politicieni încurcați în scandaluri jenante legate de repartiții de apartamente și construcții ori mobilări de vile. (Ultimul exemplu ilustru e chiar Traian Băsescu.) Acest orizont mărunt al politicianului de tranziție mi se pare strigător la cer și descurajator pentru orice om decent, care ar vrea să se implice. Răzvan Ungureanu cel puțin nu pare genul acesta de gheșeftar. Momentan nu are nici automobil.
Dacă ambiția asta se confirmă și ia forme concrete în gesturi publice semnificative, acesta poate fi marele pariu al lui Traian Băsescu. Un moștenitor deloc docil, care să îi preia electoratul dar nu și păcatele. Altfel, numele Băsescu va fi dus mai mai departe doar de EBA, probabil prin cluburi. Ca inteligență, Răzvan Ungureanu îi poate spulbera pe glumeții Ponta și Crin, la pachet cu Daniel Constanting, ba le poate da și o lecție de decență și civilizație.
Pentru început, marele handicap al lui Ungureanu e paralelismul cu noțiunile economice. Dacă reușește, pariul va fi însă unul cu bătaie mai lungă decât ar fi fost un tehnocrat economist, care să administreze scrupulos bugetul, dar fără ambții și anvergură politică viitoare. Dar exemplele de gâturi frânte de intelectuali galonați intrați în politică sunt cu nemiluita. Baconschi a eșuat aproape exclusiv pe greșeli neforțate, deși pornea cu un profil similar. Ca să nu mai spun că din același mediu academic al istoricilor universitari ieșeni răsărise acum câțiva ani și un alt tânăr studios: Gheorghe Onișoru, cel pe care acum toată lumea nu și-l mai amintește decât pentru blatul de zile mari pe care l-a făcut cu sistemul la CNSAS. Vom trăi și vom vedea.

În privința componenței cabinetului, două mi se par pierderile majore: din noul guvern nu vor face parte Andreea Paul Vass, un politician cu pregătire economică și perspective certe, răpusă de o presă misogină și vulgară, nici Daniel Funeriu, cel mai reformist membru al cabinetului Boc. Înlocuitorul lui Funeriu de la Educație e un „polisportiv” instruit în medicină veterinară și științe politice, dar are calitatea că seamănă izbitor cu Newman, poștașul din Seinfeld. O tânără speranță ar putea fi și Bogdan Drăgoi, dacă nu cumva greutatea Ministerului Finanțelor se va dovedi strivitoare. Lista potențială e completată cu copii de bani gata, ca Răzvan Mustea, blindați cu diplome de aici și de afară. Claudia Boghievici, de pildă, s-a afirmat ca învățătoare, după care a urmat la foc automat trei masterate la aceeași facultate și un colegiu de apărare. Alături vin protejații ca Alexandru Nazare și Cristian Petrescu. Sper să fi scăpat măcar de tineri de tipul Cristian Boureanu. Cum spuneam, la această oră nu am decât nume vehiculate de presă. Să vedem cum joacă echipa de tineret și să-i judecăm după fapte nu după CV-uri.

Opoziția cere vehement ca președintele să numească un prim-ministru tehnocrat. Altfel spus, îl roagă pe Traian Băsescu să îi scuze că l-au trântit la vot pe premierul desemnat în 2009, Lucian Croitoru, despre care nu ne-au spus nici până în ziua de azi ce cusur avea, și să îl mai trimită încă o dată în Parlament. Pe el sau pe altul, nu contează, tehnocrat să fie, că acum ideea de acum trei ani a dictatorului nu mai pare chiar așa de rea. Nu-i vorbă, și președintele are un palmares bogat de persoane „reevaluate”, nu tocmai onorant, care îi include pe mafiotul Gabriel Oprea, mogulul Dinu Patriciu, poreclitul Mickey Șpagă și lista ar putea continua mult și bine cu parlamentari și afaceri ca RAFO, ALRO șamd.
Croitoru e tehnocratul pierdut al României, dar cum nu putem ști cum ar fi arătat o guvernare a consilierului BNR, nu putem spune dacă și răstimpul scurs de la respingerea sa de către parlamentarii actualului USL poate fi socotit timpul pierdut al României. „Se putea și mai bine, se putea și mai rău” – e ceva ce poți să spui și despre guvernarea lui Emil Boc și despre mandatele lui Ion Iliescu, de altfel. Emil Boc are o singură calitate majoră: e un om de bună credință și atât. Pe cinste nu se pune mare preț în România actuală, dar nici nu e ceva ce poți să treci într-un CV, nu e o calificare în baza căreia să te angajeze cineva.
Cu altă guvernare puteam fi: invidia Europei, ca Polonia sau bățoși și reveniți cu basca în mână la FMI, în așteptarea unui viitor incert, ca ungurii. Sau, cu un dictator mai puțin închipuit, puteam avea fabrici naționalizate, opozanți în pușcărie și un președinte care anunță la televizor într-o zi că a modificat cursul de schimb al monedei naționale, care își pierde de mâine mai bine de jumătate din valoare, ca în Belarus.
Câte ceva despre misteriosul domn Croitoru putem alfa indirect dintr-un articol pe care îl semnează recent, intitulat Capitalismul este în codul genetic. E exact cum mi-l imaginam și ca prim-ministru: deloc dezamăgitor, chiar surprinzător de lucid în analiză, deși fără talent în comunicare, stufos și tehnic. Mă bucur să constat că își asumă o impopulară pledoarie pentru capitalism și că teoria pe care o susține despre concurența de putere dintre stat și capitalul internațional globalizat dovedește capacități de abstractizare mult peste nivelul unui funcționar al cifrelor, așa cum l-a zugrăvit subtil presa iubitoare de oameni-spectacol.
casino-capitalism
Dar capitalismul financiar, despre care vorbește Lucian Croitoru în articol, e un alt animal decât capitalismul negustorului și producătorului, pe care îl știam noi. Probabil că din interior, unde se află dl Croitoru dimpreună cu echipa care tipărește bancnote la BNR, nici nu se sesizează diferența. Acest capitalism 2.0 e o ficțiune apărută în cazinourile financiare, unde se pariază pe prețul viitor a ceva ce nu deții sau pe falimentul cuiva pe care l-ai împrumutat (sau nu). E un întreg univers iluzoriu construit nu de piețe, ci de intervenția statului, care încurajează gamblerii să participe la o tombolă trucată, tipărind hârtii cu promisiuni fără acoperire, coborând și urcând dobânzile cu care distribuie jetoane jucătorilor răsfățați, bancherilor cu legitimație de membru al clubului. Taxându-i apoi, pe furiș, prin inflație pe cei care nu au o asemenea legitimație, pentru a-i salva din acei bani, pe cei mai lacomi și mai boccii dintre trișori. Dintr-o posibilă prăbușire a acestei ficțiuni fiecare va înțelege ce va dori (că piețele sau statele au dat greș). Momentan, volumul promisiunilor și speculațiilor „de pe piețele financiare” depășește cu mult nu doar PIB-ul mondial, dar și activele produse până în prezent de omenire. Și nici resursele nu mai sunt cum erau odată. Dar să nu uităm că puterea de iluzionare a îngăduit mult și bine un cadru în care s-a produs bunăstare reală. Așa că nu mă hazardez să spun care va fi deznodământul sau dacă micile reglaje propuse de Lucian Croitoru în finalul articolului ar rezolva problema.
Și la urma urmei, nici nu-i cerea nimeni să rezolve toate neajunsurile economiei globale, doar să ne treacă mai puțin traumatizați prin criză. Dar analiza pe care o face în articol ridică o altă problemă:
incompatibilitatea dintre tehnocrație și democrație
Tehnocratul e unul din miturile politice moderne, un tehnician fără opinii și sentimente, chemat să repare mecanismul societății. Dacă emite judecăți de natură ideologică el însuși, nu mai e tehnocrat. Dacă e manevrat de o grupare politică și sprijinit în decizii de un partid, doar pretinde că e tehnocrat. Dacă își impune propriile decizii politicienilor, atunci e tehnocrat, dar nu mai e democrație. Partidele, așa antipatice cum sunt ele, sunt singura formă inventată până acum prin care se poate face trecerea de la opinii, idei și interese de la nivelul populației, la nivelul deciziei. Drumul merge în ambele sensuri, cu imperfecțiuni majore, despre care nu vorbim acum. Dar în lipsa acestei „curele de transmisie”, cum se spunea pe timpuri, tehnocratul se transformă într-un stăpân peste o utopie, pe care va încerca să o transforme în realitate cu ajutorul unor complici cointeresați cumva, prin violență sau prin carismă.
România a avut un singur tehnocrat veritabil în toată istoria ei. Unul pe care puțini s-ar gândi să îl numească așa. Nu era un tehnocrat economic, ci un tehnocrat militar: Ion Antonescu. Așa că mare grijă ce vă doriți, când cereți un tehnocrat. Într-un scenariu SF, mi-l pot imagina pe Lucian Croitoru, mergând pe mâna piețelor financiare ale actualului capitalism malformat, în virtutea convingerilor sale și a graficelor de randament financiar. Ne și văd: aliați cu Goldman Sachs până în pânzele albe, ca Antonescu alături de nemți până la Stalingrad. Din fericire, am văzut cu ochii mei un grătar sfârâind la o onomastică în curtea unei multinaționale de asigurări din București, ca să stau liniștit că un asemenea scenariu nu ne paște.
cine nu are tehnocrați, să-și cumpere
Un tehnocrat liber de transfer ar fi salvarea PDL. Și norocul nostru, în funcție de cât de inspirată e alegerea. Noi aveam nevoie de un tehnocrat care să dea alt suflu de entuziasm decât un Emil Boc absolut epuizat și ceva mai priceput în a lua și prezenta decizii decât acesta. PDL ar avea nevoie de un tehnocrat cu care să se pozeze în campanie și să mai păcălească dintre oamenii cu capul pe umeri, care n-ar ieși din casă pentru a mai vota vreunul din ofiliții din galantarul PDL, nici măcar de frica unor iresponsabili dubioși ca Ponta și Crin. Sună ca ultima carte pe care o mai are de aruncat pe masă jucătorul de la Cotroceni: un tehnocrat care să transforme PDL într-un partid apolitic, care să convingă votantul „subțire”. Iar pe lângă el, să vină slinoșii din armata UNPR, cu găleți, cu sacoșe, primarii PDL, poate și bufonii lui Diaconescu. O armată de strânsură și scursură, care eventual să adune cu Verestoy Attila destul cât să țină USL la mantinelă, ori să-l dezmembreze. E puțin probabil, dar e ultimul cartuș, vorba lui Nicolaescu.
USL a fost prima formațiune din ultimul cincinal care și-a transferat un tehnocrat electoral, pe vremea când nici nu se numea USL: Klaus Iohannis. Eticheta e absolut impropriu, primarul Sibiului fiind la bază profesor de liceu, plus că nu am fost niciodată convins că odată ajuns la Cotroceni Geoană chiar l-ar fi numit pe un nepesedist într-o funcție atât de importantă. Și cu Iohannis se poate face o istorie contra-factuală la fel de lunecoasă: Ar fi fost omul mai cumpătat cu finanțele decât Boc, ar mai fi schimbat ceva? Greu de spus. Ar fi numit miniștri așa cum apucase să îi promită Geoană lui Ioan Neculaie, ori i l-ar fi pus înapoi în funcție lui Voiculescu pe Codruț Sereș, cel atât de profitabil pentru varanul, care a doua zi după alegerile din 2009 și-a adăugat la obiectul de afaceri al firmei „comerțul cu energie”? Oare Năstase și Vântu s-ar mai fi aflat după gratii sau la putere într-un asemenea guvernare „tehnocrată”.
Apelul la tehnocrați din afară e dovada că partidele nu sunt medii de cultură pentru creșterea celor cu specializări solide, ci pepiniere de gargaragii bine dresați. PDL are chiar în guvern un tehnocrat cu pregătire economică și potențial de comunicator ridicat: pe Andreea Paul Vass. Dar preferă să aducă în față purtătoare de fustă mai pe gustul cumpărătorului de tabloide. Cât de lungă o fi lista profesioniștilor care s-au pierdut în anonimat, mătrășiți de coteria incompetenților, după ce or fi trudit la câte un program sau o analiză coerentă?
Așa că am rămas cu o listă ceva mai puțin entuziasmantă de tehnocrați, care s-ar preta la manevrele joase ale politicienilor actuali. George Maior e nașul lui Ponta, actualul șef al SRI, fost parlamentar PSD și fiul unui defunct ministru PDSR. Nu ar putea fi numit prim-ministru decât dacă Băsescu vrea să se amuze când Ponta o să critice pe cineva căruia i-a pupat mâna, că așa cere ritualul. Altfel, ar fi oficializarea tragică a securismului ca ideologie conducătoare.
Mihai Tănăsescu ar fi și el greu de criticat de USL. Are avantajul că măcar înșelege economie și s-a plimbat prin cercurile internaționale, unde intră cu patalamaua FMI. Altminteri, semnătura lui se regăsește pe toate contractele ticăloase ale guvernării viitorului pușcăriaș Adrian Năstase. Ar fi o buclă întristătoare să avem un guvern cu Tănăsescu și Oprea, după două mandate ale lui Băsescu.
Alte nume vehiculate sper că sunt la derută. Sunt niște secretari de stat de prin ministere, jumătate politruci, Dumnezeu știe cât de competenți. O asemenea schimbare ar semăna izbitor cu ascensiunea eșalonului doi după Revoluție. Iar de la BNR, Croitoru și Isărescu, pe care nu-l idealizez deloc, nu par să-și mai riște liniștea pentru un mandat într-o criză care se anunță mai lungă decât mandatul. Între timp, Emil Boc pare pe zi ce trece mai tentat să adopte strategia lui Tăriceanu, în răstimpul rămas până la alegeri. Timpul se scurge și nu știu dacă în favoarea noastră.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica