rss
rss
rss

Anonimul, care a obținut celebritatea națională la volanul unei mașini cu număr de înmatriculare obscen, verifică zicala „a plecat bou și s-a întors vacă”. Înhămat la Audi, dar tot aia. Pentru că nu cere multă deșteptăciune să bați drumul până în Scandinavia, ca să te întorci țanțoș cu vocabularul blocat tot în măscările din patru litere, pe care le puteai deprinde liniștit și spărgând semințe la periferia Vasluiului.

Degeaba s-au frecat unii de Liiceanu și Șora pe la mitinguri, că erudiția nu se ia ca pojarul. Ca gândire, au rămas sub nivelul celorlalți mitingiști, de care au râs că sunt fără dinți și asistați social. N-or fi știut unii dintre ei de ce-i mână Dragnea în autocar spre București și nici n-au găsit cuvintele să se exprime, dar măcar s-au străduit să rămână cuviincioși, vorbind și ei cum s-au priceput. De la înjurătură, mai departe nu se mai poate merge decât sore violența fizică, iar înjurătura poate fi întoarsă oricând de oricine împotriva altora, de care s-ar putea să nu-ți convină. Aici prostul e în avantaj, că n-are de făcut niciun efort de gândire, ca să dea replica și să pară că participă la discuțiile politice curente, în limbajul general acceptat.

Degeaba s-au dus și unii români prin Occident, că nici de ei nu s-a prins civilizația Vestului, cultura toleranței și a dialogului, politețea rezervată. Bați atâta amar de drum și te întorci cu același vocabular, cu aceleași idei și același arțag. Probabil claxonezi la semafor, lași geamul în jos să tragi înjurături pietonilor și arăți semne din degete, să se vadă stofa de expat realizat, care a văzut lumea.

Cu ce s-au ales cei care au privit 10 ani și mai bine la Antena 3? Cu multă încrâncenare, ură pentru un anume fost preșefinte și câțiva din jurul lui. Cu o obsesie paranoică. Și cu disponibilitatea de a da votul oricui promite că va face lucruri nepronunțabile cu dușmanul suprem. Fără alt program politic, doar cu lungi manifeste, sloganuri care lungeau pe mai multe pagini ce zice condensat o înjurătură. Roata se va întoarce și la guvernare vor veni alții, despre care vei fi încredințat că vor da de pământ cu „ciuma roșie”. Și se vor dovedi la fel de incompetenți, de ridicoli în gafe, pentru că în loc să pregătească programe bine gândite, au pregătit înjurături și poze amuzant pe tema care face trafic.

Realitatea e că mișcarea Rezist a ajuns cu benzina la fundul rezervorului. În loc să își pună problema cum de i-a scăzut publicul din stradă de la suta de mii la câteva zeci în zilele mai proaste, cei rămași se radicalizează. Compensează prin agresivitate și gălăgie numărul tot mai precar. Urmărind doar sporadic fenomenul, am început să îi învăț pe câțiva dintre ei, ca pe „stegarul dac” de la mitingurile pesediste de dinainte. Par de meserie activiști sau de meserie protestatari. Mă tem că sunt chiar la fel de bugetari ca hoțomanii pe care îi contestă, dar asta n-o puteam afla deocamdată. Le-a pierit și argumentul „vocii străzii”, în baza căruia cereau schimbarea majorității parlamentare, după alte criterii decât cele stabilite în cabina de vot. Deja nu se mai adresează celorlalți români, pe care se presupune că ar vrea să îi convingă să li se alăture. (Pe aceia, cei mai săriți de pe ax i-ar vrea eutanasiați, dacă s-ar putea.) Se transformă pe zi ce trece în reality show, în producție de amuzament, care schimbă ceva doar în universului comun al imaginației lor.

Modificarea legislativă adoptată de Parlamentul Israelului, printr-o victorie a guvernului condus de Benyamin Netanyahu, aliat cu grupările de extremă dreapta din Knesset, a fost timid consemnată de presa internațională. Dar semnificația ei a fost ratată în cea mai mare parte, strecurată în graba traducerilor în care nuanțele par a fi irelevante. Adevărata greutate a deciziei de consfințire legală a Israelului ca „stat evreiesc” apare și este explicată, culmea, doar de presa din Israel.

Voi lua, așadar, ca referință articolul lămuritor din publicația de stânga Haaretz. Ziarul amintește că, încă de la proclamarea independenței sale, statul nou apărut a fost încadrat de două concepte: evreiesc și democratic. Concepte complementare, după unii, sau în concurență, după alții.

La auzul știrii, mulți au ridicat probabil nepăsători din umeri: dacă Israel e țara evreilor, ce mare diferență dacă acum au dat o lege în care spun că statul e evreiesc? La urma urmei, și în constituția României se spune că suntem un „stat național” – sintagmă contestată de o parte a minorității maghiare, tocmai dintr-o ambiguitate de traducere, care ar fi făcut-o să semene cu ceea ce Knessetul a legiferat la modul explicit.

Statele naționale europene nu au niciun dubiu atunci când se denumesc după numele poporului fondator și majoritar. Asta pentru că a devenit de la sine înțeles că acel „național” nu are trimitere exclusiv etnică, fiind o definire civică a unui principiu de organizare. Primează, așadar, cetățenia deasupra etniei. Franța, care de la Revoluția lor încoace a devenit modelul european a statului național și unitar (spre deosebire de monarhiile multinaționale, care existau la acea vreme, chiar a imperiilor și statelor federale ce le-au succedat) nici măcar nu recunoaște etniile. Fie că asta îi deranjează pe minoritari sau pe majoritari, în diverse contexte, cum ar fi componența vizibil exotică a fotbaliștilor săi campioni mondiali – definiți ca francezi și atât, în baza cetățeniei.

E o discuție complicată – probabil și riscantă. Care probabil va fi redeschisă în contextul migraței masive, care schimbă componența etnică a multor țări. Nu încerc acum să fac o judecată de valoare, cum și în ce fel ar trebui legiferată limita. Remarc doar o diferență pe care o face, iată, în premieră Israelul, tocmai pentru că această semnificație nu e explicitată în presa… națională.

În Israel există așadar, două denumiri explicit diferite – care nu există în limbile altor state naționale. Prima este cea de israelian = cetățean al statului Israel – și e o definiție inclusivă. Israelieni sunt și arabii și etiopienii posesori ai respectivului pașaport. A doua e cea de evreu (Jewish) = persoană de etnie evreiască – de această dată, o definiție exclusivă. Se înțelege că palestinienii nu sunt evrei. Deci cineva poate fi ambele sau doar una, între cetățenii săi. Pentru a complica și mai multe lucrurile, eixstă mai mulți evrei în afara granițelor respectivului stat, fără cetățenia respectivă. Luând la propriu definirea, putem vorbi și de primul stat deteritorializat, aparținând unei comunități externe lui. (dar aceasta e o speculație, care nu e cheia problemei)

Stânga acuză mai multe probleme ridicate de această decizie. În primul rând, e o modificare de legislație de natură definitorie, de rang constituțional (Israelul neavând o constituție propriu-zis și nici granițe explicit demcarcate – ca în bancul cu Uniunea Sovietică). Dacă termenul „evreiesc” trece peste atributul „democratic” și va fi tratat ca atare în hotărâri judecătorești și acte administrative, putem consemna dispariția sintagmei singura democrație din Orientul Mijlociu. În baza acestei distincții, se va putea bloca orice proces democratic, care ar amenința caracterul evreiesc al statului. De pildă, rezultatul unor alegeri sau o evoluție demografică nefavorabilă la un moment dat.

Tot această nouă categorie juridică va permite legal implementarea unor măsuri de tip „apartheid”. Se vor putea organiza comunități „exclusiv evreiești”. De asemenea, „legea evreiască” – un echivalent al corpusului Sharia de la musulmani – va putea fi luată ca etalon și prevalentă de un judecător în analizarea unei cauze. Concomitent cu acest pas, este eliminat și statutul legal al limbii arabe în cadrul statului Israel, consemnează Haaretz.

Un echivalent grăitor, pe pământ european, ar fi dacă în Belgia ar fi legiferat caracterul flamand sau valon al statului – definind organizarea după una din cele două filoane lingvistice. Sau dacă în Spania, s-ar legifera caracterul castilian al monarhiei – după dialectul vorbit în regiunea Capitalei – lucru care, evident, ar stârni reacții în rândul cetățenilor spanioli, care se identifică și ca basci sau catalani ori valencieni.

Este o mutare, care vine în prelungirea mutării capitalei de la Tel Aviv – un oraș administrativ, neutru – la Ierusalim, oraș cu conotații religioase și istorice, dar nu doar pentru evrei, ci și pentru creștini și musulmani.
Că e o definire controversată o demonstrează și un sondaj citat de Wikipedia. Potrivit acestuia, 2/3 dintre evreii din Israel cred că statul poate fi deopotrivă și evreiesc și democratic. În timp ce 1/3 dintre evrei și 2/3 dintre arabii cetățeni ai Israelului sunt de părere că statul nu poate fi în același timp și astfel definit etnic și democratic.

Aceasta e partea a II-a. Articolul precedent era optimist, că era despre trecut. Acesta e mai pesimist, că e despre prezent.

de ce vom rata momentul

Chiar când strânsoarea ideologică era mai apăsată, când ne cedasem tot – de la servicii secrete, la resurse, la decizie politică și sistem de educație – când se dădea marele asalt împotriva spiritualității noastre, când fusesem depopulați, împinși spre deznădejdea unei îmbătrâniri generalizate, când ni se pregătea la modul cel mai deschis înlocuirea… Ei bine, tocmai în ceasul al doisprezecelea al românilor, sună și gongul conjuncturii salvatoare: disputa deschisă între puterile noastre tutelare.

Șansa e acolo, poate încă ne mai așteaptă câțiva ani. Dar ne lipsesc câteva ingrediente vitale, pentru a putea profita de ea. În primul și în primul rând, un sistem decent de educație. Aici e cheia și fără el nu poți avea nici clasă politică. Poți avea un nebun sau chiar un geniu apărut din întâmplare, dar nici unul nici altul nu vor avea sub el pătura tehnocrată, care să îi pună în aplicare ideea.

Apoi e demoralizarea noastră, autodisprețul care ni s-a cultivat insistent de decenii. Am pomenit în episodul anterior de mentalitatea construită de Școala Ardeleană și de pașoptiști. Aceia au reușit să creeze o identitate, un sentiment al solidarității și al destinului istoric, pentru care mulți au fost dispuși să și moară în tranșeele războiului de Independență și ale celor două războaie mondiale, care au urmat. „Reușita” elitei noastre cosmopolite în aceste ultime trei decenii e tocmai apariția primei generații din Europa, care are un cult al străinătății și jenă, dacă nu chiar repulsie față de tot ce e românesc. E, repet, „reușita” elitei, după cum și clasa politică e un produs secundar al ei. Că nu mai suntem pe vremea lui Bobu și Postelnicu, conducătorii cu 4 clase primare de pe vremea comuniștilor. Toți liderii de azi au facultate, masterat și doctorat, validat de mediul academic. Am văzut intelectuali protestând la Guvern, dar n-am văzut să protesteze împotriva imposturii universitare și a fabricilor de diplome. E cazul ca intelectualii noștri vedetă să își asume acest eșec de proporții, în loc să facă pe moraliștii criticând comod și fără riscuri politicieni. Sunt la fel de vinovați de situația țării, pe cât sunt arhitecții de aspectul orașelor. Dar e mai comod să arăți cu degetul doar înspre primărie.

cum arată momentul


Agentul de vânzări

America e primul imperiu falit din istorie, care cere țărilor dominate să facă chetă de bună voie, pentru a-i menține imperiul în funcțiune. Împăratul e gol. De data asta, nu de haine, ci la minte. O secătură gonflată de propriul ego și de complexele vidului s-a cocoțat ca un balon cu heliu pe tronul unui imperiu parazitar. Printr-o ciudățenie a istoriei și a mediei, aflăm mai multe vești despre goliciunea lui Trump din presa americană, în timp ce presa europeană pare cucerită și temător-respectuoasă. Știe ea ce știe, că are acasă propriile mazete, la fel de goale de substanță, doar că puțin mai manierate.

Cu o datorie fără precedent și de neplătit, de 20 de trilioane – adică 20 de mii de miliarde! – de dolari, America a ales o soluție disperată. Aparent, un personaj de divertisment, o creație TV, capabil inclusiv să se tăvălească pe un ring de wrestling, în circoteca luptelor aranjate pentru un punct amărât de rating în plus. (scena chiar s-a petrecut, nu e o figură de stil) Și totuși, în campanie, nebunul părea o alegere mai sănătoasă. Democrații erau maeștrii demagogiei, deci a risipei bugetare iresponsabile, iar Hillary, în special, era și exponenta militarismului, promițând noi războaie în Orient. În plus, era și adepta ipocriziei în vorbire și a globalismului. Deci, pentru cine putea trece dincolo de formă și de exprimare, Trump se înfățișa realmente ca o soluție mai rațională și mai practică pentru America.

Puțin a trecut și Trump din campanie a fost înlocuit de Trump de la guvernare, cel cu cabinet de război, format dintr-o cohortă de generali, pregătiți pentru ce e mai rău. Și zdrăngănind armele războiului, pe toate fronturile: din Coreea în Siria și din Iran în Europa. E, de altfel, cam singura industrie funcțională, pe care o mai au americanii și marele as din mânecă. În rest, 75% din creșterea de la bursă e acum generată de companii destul de imateriale ca Google, Facebook și Amazon, ale căror bule se pot sparge peste noapte, chiar dacă puterea lor impresionează și fascinează. În întrecerea cu China, mai are încă avantajul inovației din înalta tehnologie, semiconductorii și procesoarele, dar deja dă semne că nu mai poate ține pasul în eșaloanele imediat următoare, cum ar fi producția de telefoane mobile, unde Asia are 8 din 10 producători de top, ceilalți 2 externalizându-și producția pe aceleași meleaguri. În topul similar al producției auto, americanii mai dețin 2 poziții, iar europenii 3, iar pentru a concura până și cu aceștia, au nevoie de protecția suprataxelor vamale.

Coborând mai jos, la bunurile de larg consum, situația e mai dezolantă, cu un Wal Mart, care e practic importator și distribuitor la scară națională a producției chineze, fiind în același timp și cel mai mare angajator al Americii. Și încă aceasta e vitrina consumerismului. Din exterior, se uită la ea cu jind 42 de milioane de americani, care primesc ajutoare sub forma bonurilor de masă. Au mai scăzut cu două milioane în micul reviriment de după Obama, dar totuși: 1 din 8 americani mănâncă la cantina statului. Și sunt pătura prolifică demografic, astfel că 1 din 5 copii depind de acest ajutor de stat pentru hrană.

În cazul unei crize (cum ar fi cea în care SUA ar fi obligate să strângă cureaua pentru a returna datoria națională sau pentru a acoperi o creștere de dobândă) sunt câteva categorii aflate încă într-o situație mai fragilă. 13% dintre adolescenții și adulții țării iau antidepresive, la care se adaugă cei peste 5% consumatori de droguri – flagel care a dus și la existența celei mai mari populații de pușcăriași din lume – peste 2 milioane.

În acest tablou de putere în declin, America și-a ales ca reprezentant un agent de vânzări și un show-man. Rostul lui e să bată capitalele aliaților, scoțând din valiză mostre de rachete și avioane de vânătoare, pe care aliații trebuie să se înghesuie să le cumpere. Dar cât mai repede, pentru că agentul se grăbește. Are imediat după o întâlnire amicală chiar cu cel de care promite să ne apere contra cost.

Pretenția ca Europa să cheltuiască în ritmul Americii pentru înarmare e o absurditate, care a entuziasmat acasă, dar a găsit fani îmbătați și pe unde s-a prezentat negustorul ambulant de arme. Cumva, multora le sună bine. Evident, și lui Iohannis și lui Dragnea – de ei nici nu mai discutăm, competiția lor în slugărnicie fiind proverbială. Doar că SUA cheltuiesc acum mai mult decât toate celelalte țări, care o urmează de departe în top 10, luate împreună. Dacă toți i-ar lua chiar în serios sfatul – atât aliați, cât și rivali puși în gardă – omenirea nici n-ar mai avea resurse să mai cheltuiască pe nimic altceva. E o nebunie din care cineva ar trebui să oprească liderii lumii. Dar cine? în condițiile în care republicanii se comportă ca niște pistolari excitați iar democrații au devenit mai militariști decât ei și mai paranoici în privința pericolului rusesc, de când au găsit în asta un cârlig cu care îl pot agăța pe Trump.

Dar ce e încă și mai caraghios e ideea că statele vasale sunt datoare să susțină financiar extinderea imperiului. De când e lumea, nu s-a pomenit hegemon, care să iasă în pierdere de pe urma dominării altora. Nu e ca și cum Imperiul Otoman și-ar fi zis: vai, dar cât o să ne coste să le asigurăm securitatea amărâților ăstora de moldo-valahi! Nimeni în Europa nu îndrăznește să îl întrebe pe Trump: așa și!? Ce-o să faci, dacă nu mai plătim tributul? O să-ți iei îmbufnat jucăriile de la Rammstein, Aviano sau Kogălniceanu? Cacealmaua ar deveni, în acest caz, evidentă. America își dorește sutele de baze răspândite pe tot globul, nu face un favor țărilor în care au fost implantate.

Bazele acestea sunt consecința câștigării unor războaie mondiale și a unui război rece. Ele mențin în funcțiune sistemul financiar-economic de la Breton Woods, cu FMI, Banca Mondială și supremația dolarului, ca monedă de referință. În baza lor, America poate tipări hârtii verzi, pe care să le dea la schimb cu bunuri tangibile, făcute cu sudoare, și resurse naturale vitale.

Continentul turmentat

America are rivali serioși în țările BRICS, dar niciunul nu are un model ce poate fi importat și de alții. O singură contra-pondere e capabilă să genereze un asemenea model cultural și economic: Uniunea Europeană. Doar că acesta e în criză de lideri și de direcție. Scena în care teoretic liderul continental Junker e sprijinit să nu cadă de cât de beat e la ditamai summitul e antologică și edificatoare. O criză de sciatică, au spus ipocrit colegii europeni ai bețivului, de parcă toți suferinzii de sciatică se bălăngăne fără direcție și sar să pupe pe cine întâlnesc în cale.
În imaginile filmate, Junker se bălăngăne, alți președinți îl proptesc din spate, iar Trump se îndepărtează dezgustat, prefăcându-se că n-a observat scena. Efectiv n-a avut nicio întrevedere și n-a purtat niciun dialog cu domnul suferind de sciatică. Pentru că așa sunt cei cu dureri de spate, nu poți avea discuții serioase cu ei.

Dacă pe unul l-a ignorat, pe ceilalți i-a umilit într-o cavalcadă de bufonerii. S-a postat ca o țoapă plină de sine în fața reginei – arătând că nu știe pur și simplu să se poarte cu o femeie sau cu o persoană în vârstă, dincolo de protocol – alt semn al decăderii unei civilizații. Premierului englez i-a spus să dea în judecată UE și că rivalul ei demisionar ar fi un excelent prim-ministru (în locul ei, se înțelege).

Lui Merkel a încercat să îi pună ordine în politica energetică și a arătat-o cu degetul că își ia gazele de la ruși. Păi de unde să le ia, dacă-i frig iarna!? De pe vapor, din America, sub formă lichefiată la preț mărit? Dacă nemții erau doar ca Iohannis, probabil că ar fi achiesat la idee.
În acest punct e totuși o sămânță de adevăr dezgropată de Trump. Nemții sunt hegemonul local și acționează la fel de autoritar în beneficiul lor, cum o fac și americanii în sfera lor mai largă. În relația cu cei mici din alianța europeană, Germania trage pe sfoară. Vrea solidaritate inclusiv în ideile ei proaste gen importul masiv de migrație extra-europeană, vrea piață comună, vrea federație europeană. Dar când vine vorba de energie – fiecare pe barba lui. Așa se face că Germania își negociază o relație preferențială cu vânzătorul rus, în loc să accepte o negociere unitară, de pe o poziție de forță, care ar coborî prețul și pentru cei mici ca România, Bulgaria sau Polonia.

Iată un adevăr pe care ni-l arată deschis tocmai Trump. Deși ăsta ar fi putut fi rolul chiar al sciaticului Junker. Care, desigur, nu îi poate spune asta în față lui Merkel, care îl acceptă atunci decorativ chiar și așa cherchelit.

Marea problemă europeană e că a devenit dintr-o alianță pragmatică, semnificativă la nivel global, un sinistru experiment ideologic. Europa e acum provincia care pune în aplicare cu cel mai mare elan idei nocive importate de pe tărâm american. De propria ei nebunie și ipocrizie unul ca Trump își permite să râdă, pe bună dreptate, încurajând probabil de la distanță și alți disidenți potențiali ca Marea Britanie, Polonia, Cehia și Ungaria. Noi nu suntem încă pe nicăieri, că noi suntem deja preș, slugă la doi stăpâni.

sub masca marelui urs

Deși Trump și-a permis să numească „dușmani” la grămadă UE, Rusia și China, retorica și limbajul non-verbal îl trădează. Doar în întrevederile cu europenii își permite tot arsenalul de clownerii. Are și cu cine: un Macron infantil, o Theresa May instabilă emoțional și cam pe făraș la ea în țară, o Angela Merkel împăiată la putere, pentru a da impresia de stabilitate la conducerea unei utopii. Urmăriți-l însă în întrevederile cu Putin și acel Trump relaxant și arogant se topește ca un școlar care se știe codașul clasei. Amândoi mi s-au părut neconfortabili, până și Putin se agățase de un mâner al scaunului, iar Trump urmărea zelos doar textele deja scrise de consilieri.

Dincolo de aceste impresii de suprafață, ce au vorbit cei doi la Helsinki, poate nu vom afla decât peste câteva decenii. Dar e posibil să ne afecteze încă mai mult timp de atunci. Se pot face multe speculații. Dacă Putin și-a câștigat recunoașterea anexării Crimeei (necontestată de Trump), dacă a dat la schimb Siria sau Iranul. Dacă Trump s-a dus acolo ca reprezentant al lui Netanyahu, pentru a obține acordul unui război extins.

Zisă a avea o economie de mâna a treia, care exportă preponderent materii prime, Rusia își joacă energic cartea influenței globale, amintind că are împreună cu America 90% din arsenalul nuclear al planetei. Și o capacitate similară în producția de hidrocarburi. În rest, cum spuneam mai sus, Rusia nu are un model viabil de oferit lumii. Nu poate convinge nici vecinii mai înapoiați să i se alăture în proiectul eurasiatic. Darămite țările din Uniunea Europeană, oricât de decrepită ar fi ea.

Dat fiind aceste două mari cărți de jucat: energia și armamentul, mă hazardez să socotesc Rusia un proxy al Chinei, pe care acum America îl curtează insistent. Dacă apropierea reușește, cele două pot muta frontul în Asia prin acordul tacit al Rusiei. Sau, varianta catastrofală pentru noi, pot muta incendiul la periferia Uniunii Europene.

uriașul mut

În spatele acestor tropăieli zgomotoase, calm ca un bătrân maestru de arte marțiale, China își construiește cu migală ascensiunea, în cea mai discretă tăcere. E unicul rival realist la momentul de față și cel spre care avansează tot mai mult avanposturile imperiului în Orientul Mijlociu și Îndepărtat. Problemele sale sunt nenumărate: o catastrofă demografică, de care o mai despart tot mai puțini ani, o îndatorare galopantă și momentul când partidul nu va mai reuși să stimuleze creșterea nici măcar pe hârtie, confruntându-se cu prima criză de la Deng Xiaoping încoace. Dar deocamdată nu insist asupra lor, nefiind dispuși să iasă la rampă în scandalurile momentului.

partida globalistă

În fine, mai există un imperiu, de astă dată difuz, dar a cărui forță poate face să tremure oricare din entitățile amintite până acum. E confreria trans-națională, gruparea cămătarilor internaționali. Putem uita de stânga-dreapta. Sfera politică s-a micșorat, dat fiind că economia a fost cedată în grija „specialiștilor”. După același mod în care politicul s-a retras mai demult din chestiunile religioase. Tehnocrații au făcut ca majoritate economiilor lumii să semene între ele, sau să urmărească măcar aceiași indicatori și aceleași rețete de dezvoltare. Pentru politic a rămas un segment tot mai îngust. Aici se petrece ultima dispută ideologică. Așadar, nu între dreapta și stânga, ci între globalism și naționalism. Singura baricadă ideologică în jurul căreia se grupează forțele la alegeri în tot mai multe țări.

Personal, îl consider pe Trump un globalist în haină de naționalist. Leit cazul lui Putin, motiv pentru care au toate șansele să se înțeleagă bine. (Din păcate, poate pentru noi.) Liderii Europei sunt doar globaliști și au foarte puțin timp pentru a face rocada cu niște lideri în asentimentul popoarelor lor. Nu mai e nevoie să precizez că liderii de la București nu joacă în echipa noastră. Niciunul.

Să fie acesta semnul că Dumnezeu își face milă de noi, aproape împotriva pornirii noastre spre autodistrugere!? O fi norocul nostru sau bucuria nebunilor? Vestea bună e că imperiile tutelare se ceartă deja în public, vestea proastă e că se împacă suficient de bine peste capul nostru. Altfel, doar în agitația asta stă scăparea noastră.

Păi când au mai putut respira românii, așezați „în calea tuturor răutăților”? Când s-au mișcat plăcile tectonice ale dominației. Profitând de rivalitatea dintre maghiari și monarhia austriacă, Horea își începe răscoala. Cu sultanul ocupat cu oarece bătălii prin Persia, Mihai Viteazul ajunge cu armata adânc în teritoriul imperiului, trecând de Adrianopol (Edirne). Ba poate ar fi mers și mai departe, spre Istanbul, dacă nu primea decât ajutor simbolic din partea Apusului. Dar bătălia navală de la Lepanto, care încredința și Apusul că expansiunea otomană poate fi îngrădită, îi permitea totuși contextul în care să își adune forțe și alianțe, încât să înfăptuiască prima unire a tuturor românilor.

Aproape un secol mai târziu, turcii asediau Viena. În acel iureș continental, fără a mai fi nevoiți să își pârjolească singuri satele în calea invaziei, pe tronul țărilor Române, în locul conducătorilor de oști, faimoși pentru bătăliile lor, urcă alții faimoși pentru ce izbuteau să construiască. Șerban Cantacuzino, descendent al unei dinastii bizantine, tipărea la București aproape în același timp prima traducere integrală a Bibliei. Era urmat imediat de Constantin Brâncoveanu. Care, înainte de a deveni martir al creștinătății, patrona apariția propriului stil arhitectonic, finanța mănăstiri cu tipografii în toate țările române, extinzându-și influența inclusiv în pașalâcul unguresc, care devenise Transilvania.

Un imperiu rival se ridicae la Răsărit, cel al rușilor, una din cauzele care probabil l-au făcut pe sultan să reacționeze atât de brutal în suspiciunea lui. Va profita de această împrejurare Dimitrie Cantemir, domnitor cu o erudiție neegalată în istorie între capetele încoronate ale Europei. Și el își va derula propriul program cultural în Moldova, încercând o echilibristică periculoasă între imperii. Iar în cele din urmă va și fugi din calea mazilirii, la curtea de la Sankt Petersburg, unde va aduce suflul occidentalizării și europenizării în palatul și în mintea țarului.

Și inflamați de asemenea idei, care le dădeau o misiune civilizatoare, de „a treia romă”, poate că mujicii ne-ar fi înghițit cu totul, de n-ar fi fost mai ocupați să respingă campania lui Napoleon.

În Europa de Apus, puterea papală și marile monarhii de drept divin primesc opoziția, la început ocultă, a ideilor iluministe și a francmasoneriei. Răspunsul lor practic la răsturnarea acestor mari puteri imperiale a fost apariția statului național. Spre norocul nostru, fiii de boieri, pământeni și fanarioți, sunt trimiși să învețe carte în universitățile Europei tocmai în mijlocul acestui război surd și prelungit. Așa se face că învățații Școlii Ardelene se întorc din Europa redescoperindu-și mândria latinității lor, cu care să răspundă proiectului de maghiarizare agresivă, derulat de imperiul austro-ungar. Iar pașoptiștii de peste Carpați se întorc mai apoi cu idei încă și mai mărețe: ruperea de sub dominația unui imperiu turcesc anacronic și reunirea provinciilor istorice românești, după înfăptuirea unui program de educație la nivel național. Să nu scăpăm din vedere că până și aceste idei progresiste, aparent pașnice, veneau ca urmare a unui conflict. Și că fără acea luptă de idei și interese, maghiarizarea ar fi curs neabătută, ca și vlăguirea, dacă nu și turcirea provinciilor exploatate în regim colonial.

Spre norocul nostru, acest progresism pozitiv era deja la modă în intelighentsia rusă, care va patrona, printr-un Kiseleff, tranziția noastră spre modernitate. Occidentalizarea ne venea de unde nici cu gândul nu gândești. Ba mai mult, ne salvam și ființa creștină cu ajutorul ideilor patriotice ieșite din ostilitatea față de catolicism a iluminiștilor.

Războaiele dintre ruși și turci ne-au permis să ne câștigăm independența și să ne întregim teritoriul de fiecare dată. E drept că era să dispărem cu totul, pe model polonez, în cele două războaie, dar prăbușirea concomitentă a țarismului, a dualismului habsburgic și a sultanului, ne-a dat ocazia greu și de visat, pe care o sărbătorim acum, la centenarul Marii Uniri.

Până și când se credea că vom fi căzut pe vecie în hotarul de dincoace de Zidul Berlinului, sub gheara Marelui Urs, iată că tot s-a ivit un context de speculat. Contextul pe care s-a ridicat abilul Ceaușescu a fost ascensiunea Chinei, ca pol rival de putere în interiorul blocului sovietic. Jucând deschis rolul de rebel al lagărului comunist, Ceaușescu a reușit pentru mai bine de un deceniu să fie luat în brațe de întreg Occidentul, fără însă a părăsi incinta, cum spune bancul. Plimbat în caleașcă de regina Angliei, dus la Disneyland de președintele Americii, Nea Nicu al nostru juca în stil mare cartea nebunului incontrolabil și a zurbagiului cu viziune. Pe această rupere din îmbrățișarea prea strânsă a rușilor, s-a petrecut mica independență a comuniștilor români dar, mai important, un mare elan de industrializare a țării. Programul a eșuat – din varii motive, pe care nu le mai reluăm acum, dar avântul și speranța anilor 60-70, nu trebuie uitați ca opțiune, chiar dacă au fost încadrații între terifianții ani 50 și întunecații ani 80.

Mai poate repeta acum România isprava de a se extrage dintr-un sistem colonial, care o stoarce de orice vlagă și speranță, pentru a recupera entuziasmul reconstrucției și al reușitei? Se mai poate salva de la totala spălare a creierului și reprogramare a societății după un program ideologic scris în altă parte? Se mai poate, dar are nevoie de lideri, care să fi păstrat undeva în clandestinitate un autentic sentiment patriotic. Și care să fie chiar capabili de jertfă.

Despre cum arată acum contextul zilei… în episodul următor.

Pe vremuri, tinerii care vroiau să schimbe lumea și nu știau cum, erau socialiști. Astăzi, același tip de om e împins de radicalismul vârstei spre libertarianism. Un fel de marxism răsturnat, la fel de materialist, radical și avid de puritatea unei lumi utopice. Și Marx și libertarienii visează la același proiect global, anarhic, al unei societăți fără granițe, organizată rațional, în care vechile credințe vor dispărea ca simple superstiții, iar statul va fi abolit pe veci.

E drept că Marx avea și un plan intermediar, pe care s-a concentrat Lenin cu pasiune, anume instaurarea dictaturii proletariatului. Etapa de tranziție, în timpul căreia statul trebuia să se întărească până la controlul total al proprietății și societății, nu avea decât rolul de a zdrobi mai eficient nedreptățile și rezistența lumii vechi, spre a face loc societății fără clase, fără diviziune a muncii, în care munca devenea o plăcere, nu o corvoadă. Până atunci, muncitorii trebuiau să strângă din dinți pentru îndeplinirea planurilor cincinale și să renunțe la deliciile decadenței capitaliste. Această scurtă etapă de efort colectiv a fost întreruptă brusc, după doar 45, respectiv 70 de ani de tranziție, de contra-revoluțiile de stradă sau de palat, izbucnite în țările respective, din nerăbdarea elementelor reacționare. Atâta amar de efort s-a dus pe apa sâmbetei, fără a mai putea vedea mijind zorii bunăstării comuniste.

Și comuniștii din est sunt mai resemnați, oarecum lămuriți de efectele experimentului. Dar comuniștii din vest nu dau semne de descurajare, dimpotrivă, îi acuză de proastă aplicare pe frații lor estici, ba mai acuză (cam rasist) și fibra proastă a națiilor răsăritene. Pentru Chomsky și alți „visători” pe pielea altora, stalinismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. N-a reușit, pentru că au lipsit unele ingrediente, toate țările în care n-a mers nu demonstrează nimic. Costul uman e neglijabil, etc.

Simt că vine vremea când și libertarienii vor zice la fel despre capitalism. Că ideea era bună, dar aplicarea a lăsat de dorit. N-a fost capitalism, a fost cronnism. Corupere a sistemului de către cei puși să îl aplice. Ceea ce e adevărat. Doar că e fix aceeași logică luată în brațe de negaționiștii efectelor comunismului. Sigur că în clipa de față nu mai avem piață liberă, ci sisteme distorsionate de tipărirea banilor fără acoperire, de producția falsei bogății și distribuția ei în mod preferențial, discreționar. Jocul e trucat de corupție și fără șanse pentru clasa de mijloc, pentru cei care muncesc și economisesc, pentru cei care se aventurează să întreprindă ceva. Capitalismul de tip cazinou, speculativ cu protecție de la aranjorii sistemului, cel care trebuia să furnizeze doar capital pentru dezvoltarea producției, a devenit covârșitor. Pariurile despre ce se va cumpăra și se va vinde depășesc cu mult în magnitudine ce se produce în mod efectiv. Și aici intervine marea problemă sistemică a capitalismului.

E la fel cu un lacăt foarte bun, care ne-a ținut la adăpost avuția multă vreme, dar căruia cineva i-a aflat combinația. Producătorul lacătului nu e moral vinovat ca hoțul, dar concluzia cumpărătorului, care are nevoie de o încuietoare, e că produsul are o hibă majoră și nu mai poate servi scopul pentru care a fost produs și achiziționat. A nega starea de fapt și necesitatea de a găsi o reparație, spunând doar „lacătul e foarte bun, goniți hoții din preajma lui și ușa va rămâne ferecată” – este exact situația în care se găsesc actualmente libertarienii.

Cazul României e grăitor. De aproape 30 de ani ea se află în tranziție, de la comunism la capitalism. Nici comunismul nu fusese pur, nici capitalismul în care am ajuns nu dă semne de puritate, dar direcția liberalizării nu poate fi negată. Ambele tranziții (și înainte și înapoi) au fost făcute de indivizi nocivi, din pepiniera de activiști ariviști, drumul a fost sinuos, cu episoade de stagnare și avânt. Dar aproape 30 de ani sunt mai mult decât a „domnit” Nicolae Ceaușescu, e drept, încă mai puțin decât cei 45 de ani de comunism. După cum e la fel de drept că e mai ușor să spargi o vază decât să pui cioburile la loc și nu prea știm dacă din comunism se poate vindeca total vreo societate.

Aflu azi de jelania unui faimos apostol al libertarianismului de pe Dâmbovița, că îi pleacă prietenii, că se depopulează țara sub povara „capitalismului de extracție”, că a sărăcit românul. O grijă inedită pentru unii care pun bilanțul contabil peste orice fleacuri sufletești. Nu mai spun că respectivul e și consilier luminător al unui și mai faimos politician. Unul dintre mulții, care au condus țara prin tunelul tranziției spre luminița promisă. Or fi fost ei foști comuniști, cei care au gestionat catastrofal tranziția, dar nici nu se pot nega privatizările, liberalizările de prețuri, deschiderile piețelor pentru achiziții, investiții, concesionările exploatărilor petroliere, miniere, ale apelor minerale, forestiere, agricole, retragerea graduală a statului din aproape toate domeniile economiei, rărirea ochiurilor plasei de protecție socială.

Nota bene: libertarienii de care zic sunt, cum scrie la carte, anti-naționaliști. Cred în cetățeanul planetei pământ. Atunci de ce dramatizează atât de tare plecarea unuia spre alte meleaguri, din moment ce au tot susținut de trei decenii că identitățile sunt inventate, că te muți acolo unde sunt oportunitățile și fiscalitatea mai atractivă, după cum aduci investitori și angajați de oriunde, ca să îți îndeplinești planul de profitabilitate!? Dacă le spui că ar trebui o protecție a elementului național, că ar trebui să ne păzim de așa zișii refugiați, zic că ești un retrograd, care se crede buricul pământului, că nașterea e o întâmplare a hazardului. Dar când viața îi împinge în altă parte, li se pare o nedreptate cosmică și un semnal de alarmă.

De ce s-ar lamenta că e depopulată țara și că oameni buni sunt împinși pe drumul bejeniei, unii care au râs de îngrijorarea vânzării pământului României, spunând că e o prostie, că vrei să dezavantajezi proprietarul, care obține un preț mai bun și că oricum cumpărătorul nu pleacă cu terenul în spate? E o surpriză să vezi îngrijorat de scăderea puterii de cumpărare, care face să falimenteze micile afaceri, pe unii care n-au văzut nicio problemă în acaparare rețelelor de utilități de către state străine, nici în competiția neloială făcută de marile lanțuri de comerț, evazioniste prin firme off-shore. De fiecare dată au spus că astea sunt benefice, că avem nevoie de tehnologia și capitalul străin, că nu există domenii strategice de apărat.

Observați și că au inventat formula „capitalism de extracție”. Exact ce spuneam mai sus – e din aceeași clasă cu „capitalismul de stat” al lui Stalin. De extracție, într-adevăr, dar în beneficiul cui? În beneficiul politrucilor locali, cu vile, care ne tot sunt vânturate spre incitare? Da, și al lor, fără discuție, că politicienii au averi exagerate, făcute din participarea la jaf. Nu-i scuză nimeni. Dar jaful s-a făcut în beneficiul capitalului străin internațional și cu supervizarea puterilor coloniale din statele admirate. Marii tartori ai politicii românești și-au umplut conturile, au dat ocol globului în excursii de lux și se lăfăie în vile cu domenii de vânătoare. Dar chiar și aceste averi sunt doar vârful icebergului. Politicienii români nu au luat acasă sau pe persoană fizică zăcămintele de gaze naturale din Marea Neagră, pădurile tăiate de austrieci, hidrocentralele vămuite de băieții deștepți, n-au luat acasă sistemul bancar sau comerțul cu amănuntul. E normal să fii furios pe ei, dar nu uita pentru cine au prestat și cine i-a ținut în poziții de putere prin sistemul de control al binomului.

Așadar, omul nou cosmopolit ia drumul bejeniei. Și merge dacă nu în Paradisul capitalist, măcar într-o țară mult mai capitalistă și mai cosmopolită. Că presupun că nu pleacă în Rusia, Coreea de Nord sau Moldova. Și să vezi atunci surpriză. Că de unde s-a plâns că aici nu îl lasă statul să acumuleze capital, acolo va putea acumula o brumă, dar bruma aia va fi la fel de irelevantă pentru a obține un trai independent. De cumpărat o casă într-o mare capitală a lumii nici nu poate fi vorba, date fiind prețurile umflate dincolo de delir de speculatorii imobiliari – alt deliciu al pieței. Dar nu-i nimic, te restrângi, trăiești la comun cu alți internaționaliști, cu Ahmed, Kwame și Pedro sau alți occidentali abia convertiți ca tine la visul american, englezesc, francez, german.

Să ne amintim că, văzută de foarte departe prin ocheanul mercantil, o țară e doar un rezervor de resurse. Adică e o țară doar pentru cei care o au în inimă, pentru cei care fac planuri de departe, cu harta și creionul în mână, o țară poate fi niște sonde cu petrol, niște mine de ceva, o așezare strategică pe țărmul unei mări.

Cu acestea în minte, începe abia zilele acestea să ni se deslușească mizele zbuciumului în care trăim de niște ani deja. Nimic n-a fost întâmplător, totul a fost un haos organizat în detaliu.

Dragnea a fost necesar, ca personaj șantajabil, dispus la orice târg, tras cu sfori de servicii și amenințat a fi scăpat din mână de ele, într-o celulă rece mulți ani de zile.

Koveși a fost necesară cu ambițiile ei de mărire și putere, cu dependența ei de securiști locali și de șefii neoficiali din centrala CIA, pentru a putea semăna teroarea în politicieni și posibilii lor finanțatori locali.

Klaus a fost necesar, cu mediocritatea lui, dispusă cinic la orice aranjament, care să-l scoată la suprafață și să îi asigure un stil de viață, mai bine zis un huzur nesperat.

Toți aceștia și mulți, mulți alții au fost necesari ca să mențină agitația, perdelele de fum și o populație dezbinată și epuizată, îndârjită în apărarea lor sau în ura față de ei. Despre ei și disputele lor s-a vorbit fără încetare, pentru ei s-au făcut mitinguri-mamut și manifestații maraton.

La adăpostul gălăgiei lor, aflăm zi de zi, despre câte o nouă sfâșiere a suveranității și o nouă despuiere de resurse a țării. Nota bene: despre acestea aflăm mereu peste noapte, cu titlul „s-a votat în Senat”, „s-a adoptat tacit în Camera Deputaților”. Fără mitinguri, fără ONG-uri, fără protestatari în plen, fără parlamentari care fac live cu telefonul.

Aflăm așadar că avem niște bogății uriașe de hidrocarburi în Marea Neagră. Însemnate la nivelul Europei, îndeajuns încât să facă și din unele țări vecine din dependente de ruși în independente energetic. Dar aflăm aproape concomitent și că nu le mai avem. Că parcelele s-au dat deja, că nu le are țara, le au companii din Austria și Statele Unite. Când le-au achiziționat și cât am câștigat pe dreptul de folosire!? Nu ni se spune. Că acum se mai discută doar detaliile: cât de puțin să ne dea și nouă, frimituri, procente din maxim o cifră, contracte fixe pe 30 de ani, indiferent cât se devalorizează monedele sau cum fluctuează cotațiile internaționale.

Presa ticăloșită nu vorbește decât din unghiul interesului american (pardon, al mediului de afaceri) sau din cel rusesc (să nu se mai facă nimic).

Tot peste noapte am aflat și de ploconul pregătit consultanților israelieni, pentru lobby-ul internațional, de dragul căruia aceiași politicieni șantajați au dat și susținerea noastră la ONU și părți din mari regii ale statului, într-un holding numit în bătaie de joc Fond Suveran.

Aflăm și despre legi anti-românești, care aduc limbile minorităților mici și mari pe picior de egalitate cu limba de stat în instituții publice. De noi legi ale cenzurii istoriografiei și liberei exprimări. Șurub cu șurub se strânge pentru deznaționalizarea noastră, pentru menținerea unei stări de umilință, a unui complex de inferioritate tipic tuturor popoarelor din colonii față de marele popor dominant și civilizator.

Exploatarea cât mai ieftină, fără crâcneli, a acestor resurse a fost însăși miza atacului împotriva românismului și a propulsării unor personaje odioase, mobilate modest, dar roase de ambiții și venalități. Rostul lor e același ca al elitei noastre internaționaliste. La fel cum rostul șeicilor saudiți e să fie siguri să petrolul pompează pe conductă.

Pentru vechea generație, a lui Iliescu, proprietatea privată era „un moft”. Pentru noua generație, independența e tot un moft. Desigur, urmașii bătrânilor comuniști nu mai gândesc așa, pentru că între timp au acumulat ceva proprietate privată ei înșiși.  Noua generație, care se avântă acum în discuții politice, e convinsă că integrarea într-un spațiu globalizat, că o fi o confederație europeană sau un imperiu american nu contează, e benefică în sine. Într-atât de bună, încât de dragul ei merită să închizi ochii la orice acumulare de putere care scapă controlului popular, atâta timp cât acel pol de putere ne duce „într-acolo”. Acestor tehnocrați binevoitori ai puterii sunt dispuși să le sacrifice inclusiv libertăți individuale și drepturi cetățenești. Scris cu litere mici ca în contractele bancare, e detaliul că această concesie un e doar până vom fi trecuți puntea imaginară spre abundența Occidentului, ci pentru totdeauna.

 

Vedeți dumneavoastră, în dictaturi și în teritorii dependente, cetățenii nu prea fac politică. În esență, acesta era și conținutul pactului nescris ce a permis stabilitatea pe zeci de ani a regimurilor dictatoriale comuniste, după încetarea represiunii violente masive: cetățenii nu vor mai fi arestați, duși în lagăre sau uciși, atâta timp cât se abțin de la a face în vreun fel politică. Puteai fi inginer, doctor, profesor, să îți urmezi studiile și cariera fără să intri în coliziune cu statul. Ba chiar și preot, deci să ai explicit o altă convingere decât ideologia oficială. Dar să nu critici regimul, să nu lansezi petiții, să nu chemi oamenii la adunări, să nu convingi alți indivizi să protesteze, să nu dai o interpretare proprie istoriei, să nu ceri lucruri administrației ș.a.m.d.

E o situație spre care ne îndreptăm în aplauzele entuziaste ale tinerilor frumoși și din ce în ce mai puțin liberi. Lor nu li se pare nimic în neregulă că noua Securitate se pune la dispoziția unor puteri străine, că orchestrează un plan elaborat de preluare a controlului în societate, prin rețele de procurori și judecători, că are politicieni controlați la modul cel mai evident. Că inclusiv cei cu care aparent se luptă, fac numiri de miniștri și prim-miniștri cu legături certe cu acest sistem ocult. Nu li se pare nimic suspect în existența unui grup format din capi ai SRI, politicieni și magistrați, care se adună acasă la un prezumtiv infractor, unde coordonează felul în care sondajele de la ieșirea de la urne sunt difuzate la televiziuni, cum sunt colectate informațiile despre votul din secții de votare din ambasade. Că poate încearcă să trucheze scorul electoral, dar în mod cert caută febril să își pregătească viitorul în carieră după rezultatul alegerilor. Și că, urmare a acelei întâlniri chipurile private, dintre politicienii prezenți în sufragerie se aleg câțiva, care peste câteva zile înființau un partid balama, cu ajutorul căruia se înclina balanța guvernării către o anumită parte. Că același grup de putere intervenea pentru preluarea ostilă de televiziuni de la un mogul la altul și pentru finanțarea altor posturi de televiziune prin donații de voie de nevoie de la afaceriști din mari dosare de corupție.

 

Sunt doar simple trăsături ale confiscării statului de către un grup, ce acționează sub coordonarea serviciilor secrete americane, punând așadar România în poziție de vasalitate. Pentru cei din grup, calculul e simplu: preluarea puterii în schimbul trădării. Pentru cei care le aprobă prin tăcere abuzul, calculul e cam defectuos în opinia mea. Pentru că dacă renunți la primatul votului și la independența de stat, e o iluzie că vei mai fi lăsat să faci politică după ce transferul se va realiza total. Indiferent că e instituită în numele anti-corupției, al drepturilor omului sau democrației, o juntă a generalilor SRI e tot o juntă cu nimic mai brează decât regimurile militarizate de prin Pakistan sau America Latină. Mai devreme sau mai târziu, economia centralizată de firme protejate ale sistemului, căpușată de multinaționale, pentru care pledează ambasadori, va fi la fel de ineficientă ca orice antrepriză de stat. Dacă puterea se mută de facto din Parlament în Servicii și magistratură, indivizii venali, cei lacomi de bani și influență, se vor muta din partide în structurile de forță. Îi vom lichida din Parlament cu dosare aprobate de generali, dar își vor lua uniforme de colonei și generali ei înșiși. Diferența e că atunci când grosul corupției va fi în servicii și nu în Parlament, nu îi vom putea schimba prin vot, pentru că de facto nu vom mai face politică. Formal, desigur, vom mai vota, dar nu va conta.

 

În mod surprinzător, în decursul vieții mele, probabil gradul cel mai mare de libertate pentru societate s-a înregistrat în zbuciumații ani 90. Cine ar fi crezut? Dar nu pentru că Iliescu ar fi crezut sincer în democrație și libertăți civile. Ci pentru că sistemul era în transformare, instituțiile de forță erau nesigure, viitorul era imprevizibil și controlul nu era pus la punct. Era, desigur, și amintirea prea recentă a dictaturii abia răsturnate. Legi privind delictele de opinie erau de negândit în anii 90, dar sunt acceptate ca „intrare în rândul lumii” de generația actuală de tineri ușor de ofensat. Economic, situația era un haos, inflația galopantă și de 300% pe an rodea orice agoniseală, dar posibilitatea de a întreprinde ceva independent cu mijloace puține exista încă. Nu generozitatea sau convingerile regimului ne dădeau mai multă libertate, ci incompetența lui.

Ni se livrează din când în când știri despre „românii din diaspora” care chipurile protestează pentru cutare și cutare lucru. Se face un mare miting la București și ni se spune că aceleași cauze au fost susținute și de românii din Londra, Paris, Madrid. Evident, e o manipulare de doi bani, pentru că nu ni se arată mereu decât maxim câteva zeci de persoane adunate pe o stradă din respectivele metropole. De cele mai multe ori e vorba de studenți, copii merituoși sau copii de bani gata. Sau adulți cu profesii bune, care își permit luxul de a participa la astfel de socializări simbolice. Măcar dacă ar fi aceștia reprezentativi pentru emigrația românească! Ce bine ar fi! În realitate, ce se întâmplă cu cele 3 milioane de români aflați în străinătate cu ocazia acestor proteste trâmbițate? Păi ce să se întâmple, ei sunt la muncă pe șantirerele și ogoarele țării de adopție, spală, sapă, cară 9-12 ore pe zi, aleargă să supraviețuiască. Abia dacă deschid un site al unui ziar să se informeze vag despre orice subiect de acasă sau de unde se află. Pe scurt, ei nu fac politică. Și știți de ce nu fac politică? Pentru că sistemul e atât de bine pus la punct, încât îi stoarce de toată energia și le oferă suficiente forme de consum, ca să îi determine să alerge să acumuleze mai mult. Nici ei, nici colegii lor străini nu fac politică, pentru că viața nu le mai îngăduie.

Și în țările respective, mult admirate, politica (și literatura) sunt monopolul unei pături subțiri, ce își permite luxul de a se preocupa de alte lucruri decât de traiul de zi cu zi. Pentru toți ceilalți, opiniile politice vin prefabricate de-a gata în idei simple, consumate în regim fast-food, uneori în izbucniri de emoție colectivă bine controlată.

Le dau, așadar, o veste proastă entuziaștilor TFL-iști. Lumea spre care aleargă e una mult mai controlată decât cea de care fug. S-or entuziasma ei acum să facă politică pentru prima dată, dar cam asta va fi și ultima, pentru că odată înscăunat regimul fără contrapondere și fără feed-back electoral, șurubul se va strânge tot mai mult.

S-a spart buboiul! Unul după altul, inși din interior au descris în amănunt sistemul care ține captivă țara și a predat-o fedeleș noilor proprietari străini. Disperați, nenumărații lătrăi ai sistemului arată spre credibilitatea scăzută a celor care fac dezvăluirile. Dar nu asta e esențialul, că sunt ei pătați, ci realitatea care se deslușește din depozițiile lor. La fel, era irelevant pe vremuri că neamul lui Bercea avea zero credibilitate, la fel și postul părtinitor care îi difuza și folosea. Ce conta era ce spuneau ei despre fratele președintelui. Nici acum nu are importanță că dezvăluirile vin de la indivizi cu dosare penale, de la securiști, de la politicieni șpăgari îmbogățiți. Contează dacă ei puteau afla acele lucruri despre practicile autorităților, dacă e plauzibil ca ei să fi aflat lucrurile pe care le spun. Și e! Că-i cheamă Dragomir, Ghiță, Bica, Udrea sau Izaura Bercea e totuna.

Apusul tace complice

Ce contează e că informațiile au ajuns la cine are urechi de auzit. E un moment similar cu publicarea Arhipelagului Gulag de către Soljenițin în Vest. Acum nimeni nu mai poate spune că nu știa ce se petrece în spatele cortinei de fier. Informările acestea au ajus cu siguranță și la agenții de intelligence ai Americii și ai Europei, în caz că le-a fost vreodată străină adevărata natură a sistemului românesc. Deocamdată, occidentul tace prudent – îndărătul pocinogului din curtea aliatului cel mai obedient, își exersează unele critici mai curând pe imperfecțiunile de formă ale neastâmpăraților din Polonia și Ungaria. Am devenit ceva gen Arabia Saudită la scară mai mică: o colonie prea prețioasă să te mai uiți la detalii gen democrație și drepturile omului.

Au rămas asadar, doar cateva categorii de oameni:

  • 1) galeriile de pe internet și TV

E masa mare a publicului ușor de prostit, care fuge după fentă – ei se distrează copios despicând în patru bătaia dintre doi politicieni irelevanți, daca Palada și Goțiu s-au păruit. Sunt așa zișii cetățeni implicați, care nu își dau seama de propria lor prostie și fac mai mult rău prin zumzetul produs. Sunt prostovanii care consumă așa zisa presă quality mincinoasă, dar au aceeași bășcălie tâmpă ca ultimul consumator de tabloid. Dacă nu o mușcau p-asta cu bătaia, li s-ar fi livrat altceva de rumegat în turmă: un divorț, o ceartă între chiloțărese, un scandal pe moștenirea unui mort celebru.

  • 2) lichelele influente

E gașca largă a lichelelor, răspândacii sistemelor din țară și străinătate. Căci serviciile lor se oferă oricui plătește, la ei totul e de vânzare, uneori o fac și gratis, doar să se mențină în atenție. Nu sunt neapărat mai buni ca turma din prima categorie, dar sunt la butoane. Pun umărul conștient la diversiuni. Nu sunt sistemul, adică nu ei scriu partitura, dar au contribuția lor la ticăloșia mare, sunt și ei influenceri în micile lor cercuri, de care sunt mândri tare. Acestea sunt jigodiile oportuniste, fac paradă de principii, dar au totul de vanzare. Bâzâie teme false, manipulări subtile, îi țin captivi pe gură-cască, cei implicați benevol din prima categorie.

  • 3) poporul somnolent

Spre ghinionul lor, mai există și o a treia categorie. Să îi spunem poporul vegetal. (cum i-a zis Ana Blandiana) Spre neșansa celor de la punctul 2, aceștia sunt cei mai mulți. Atât de mulți, încât de fiecare dată cei de la 1 și 2 au un șoc atunci când se urnesc, fie și parțial, spre urne sau spre altceva. Se întâmplă rar, de obicei, alegerile sunt rezolvate de sistem doar cu categoriile 1 și 2. De asemenea, spre dezamagirea celor de la punctul 1, care îi disprețuiesc pe cei tăcuți, îi cred mai slab înzestrați doar pentru caă nu iau parte la sporovăiala genului de telespectator, care pune mâna pe telefon și sună în direct.

imposibila evadare

Suntem intr-o situație aproape fără ieșire. Sincer, nu știu cum se poate evada din strânsoarea în care am fost băgați: un stat controlat de generali de securitate, cu acces nelimitat la resurse financiare, judiciare și legislative, în control asupra a tot ce înseamnă media. Un stat care astfel legat fedeles a fost livrat pachet unor structuri externe încă mai diabolic organizate, cu posibilități de control electronic și de manipulare nemaiîntâlnite în istoria lumii, dar și unor entități private, ajunse în premieră mult mai puternice decât statele naționale. Din așa ceva nu s-a eliberat nimeni vreodată, nici eu nu am vreo soluție de sugerat, mai cu seamă că în afara lagărului occidental în care am izbutit să ne băgăm sunt pușcării încă mai sinistre ale altor popoare.

DAR dacă nu găseam ceva pozitiv de spus aș fi preferat să tac. Ei bine, categoria de la punctul 3 e pentru mine sursa de optimism. Dacă va veni vreodată o schimbare, din acea a treia categorie va veni. De la cei care știu, dar știu că n-au nicio putere să facă ceva. De la cei care nu știu, nu se bagă, dar simt. Credeți-mă, poporul somnolent și profund s-a prins. E un dispreț vecin cu lehamitea, pe care îl au acum oamenii de rând, neinteresați de politică, atât pentru gașca mare a sistemului cât și pentru pătații care fac dezvăluiri. Omul de jos știe că e vorba de hoți, nu mai crede basmul cu anticorupția cu zâna Koveși, statul de drept, care curăță țara prin culegerea unul câte unul a corupților. Din crâmpee de dezvăluiri, valul minciunii poleite s-a ridicat. Avem tabloul sinistru în toată urâțenia lui: securitatea cea nouă scrie rechizitorii, elimină indivizi de pe scenă, dictează sentințe prin magistrați acoperiți, procurorii vorbesc în privat ca mardeiașii și se laudă că au băgat la beci pe unii doar pentru că i-au înjurat de mamă acum zece ani. Pentru că pot. Ambasadorii occidentali intervin pentru tartorii sistemului și fac pe față trafic de influență în biroul politicienilor. Politrucii locali le cumpără bunavoința cu șpăgi în contracte gigant de înarmare sau de infrastructură nerealizată. Magistrații cei viteji și securiștii cei puternici se întâlnesc acasă la politicieni corupți și pun bazele unor partidulețe, care intră în Parlament și la guvernare pe ușa din dos, dar țin în șah rezultatul alegerilor. Cine vorbește e arestat sau internat la nebuni.
Iată tabloul în toată sluțenia lui. Și omul de rând l-a înțeles prea bine și îi e scârbă, spre disperarea celor de la punctele 1 și 2. De remarcat și detaliul că milioanele de români din diaspora se încadrează masiv în punctul 3 (mult mai rar în 1) sunt neimplicați în gâlceava cotidiană nu din indiferență, ci dintr-un fler pe care ți-l dă distanța.

Tineți minte: de aici va veni și tsunamiul schimbării (în mai bine sau mai rău, dar va veni). Poporul de la punctul 3 s-a prins de farsa pusă în scenă de lichelele de la 2 și a învățat să ignore zgomotul de fond produs de punctul 1. De-asta nu mușcă galușca partidulețelor garofiță, create în laborator, nici cele cosmopolit-progresiste, nici cele fals naționaliste cu piept bombat. Cu prima ocazie când va apărea o mișcare sau cineva, care să încarneze acest dezgust, cineva care sa fie macar capabil să scoată din sărite categoriile 1 și 2, poporul se va aduna în spatele lui. Atunci cei din prima categorie nu vor înțelege nimic, se vor înfuria pe popor, că nu ascultă de deșteptăciunea lor proastă, îl vor disprețui ca de obicei. Dar cei de la punctul 2 vor simți că le fuge pământul de sub picioare.

Se spune că o insultă dezvăluie mai mult despre cel care o adresează, decât despre destinatar. Și protestele împotriva guvernului spun mai multe despre generația fulgilor de zăpadă, decât despre putere. Așadar, într-o ordine aproape aleatorie, câteva observații. Le-am numerotat să fie mai ușor de obiectat la ele și să le poată parcurge tinerimea mai lesne pe smartphone:

  1. E un semn bun că societatea românească găsește resurse pentru proteste masive nemotivate financiar. N-au existat cereri legate de salarii, beneficii sau impozite. Aparent, e o bătălie idealistă pentru principii și valori.
  2. A fost infirmată impresia de apatie generală, de dezinteres, la adăpostul cărora se pot face orice fel de matrapazlâcuri, care vor fi uitate sub agitația cotidiană. Aici strategii PSD au greșit grav, anticipând un protest fără priză la public, limitat doar la comunicate date de ONG-uri, discursuri în Parlament și câteva emisiuni fără audiență. N-a fost așa, micul aranjament cu ajustarea legilor în interes personal le-a bufnit în față și va avea urmări prelungite în timp pentru o întreagă nouă generație de votanți.
  3. Protestul-maraton acoperă în mod convenabil scandalul defecțiunii agentului Ghiță, bufnit în fața generalului Coldea. După toate aparențele, Ghiță făcea parte dintr-o nouă generație de miliardari creați de supra-structura ocultă a statului. Să le spunem „capitaliști 2.0”, a căror misiune era să absoarbă fonduri ale statului în vehicule private, care să fie apoi folosite pentru a perpetua puterea respectivelor structuri. Numărul acestor agenți de caviar e necunoscut, dar dintre misiunile încredințate lor ni se dezvăluie: eliminarea și înlocuirea capitaliștilor din prima generație, creați de garda veche din Securitate, cumpărarea de influență politică și mediatică.
  4. În această construcție, Codruța & Co au jucat rolul pe care l-a avut Ion Iliescu în tranziția primului deceniu. Unul a vegheat transferul de proprietate de la stat, către administratorii privați din fosta nomenclatură și aparatul represiv, echipa de acum veghează protector transferul de la autohtoni spre capitalul internațional. Abele personaje simbol au reușit să rămână în ochii vechilor feseniști și ai noilor progresiști drept „săraci și cinstiți”. Căci au vegheat transferul fără să își însușească un procent pentru sine, motivați doar de dorința de putere și popularitate. În ambele cazuri, e greu de spus în ce măsură au fost conștienți de procesul în care erau implicați, dacă au premeditat sau doar nu s-au putut opune unor transformări. Dar efectul acesta a fost. Dacă mitingul s-ar întinde până în primăvară, s-ar auzi și un „Codruța apare, soarele răsare!” ca-n 1990.
  5. Protestatarii nu au spirit justițiar real. Sunt încredințați că e în interesul lor să fie eliminați anumiți actori politici, și sunt de acord să accepte orice metodă pentru ca aceștia să fie “înfundați” și scoși din arenă. De asemenea, sunt dispuși să închidă ochii la fapte similare ale celor care se prezintă a juca în aceeași echipă cu ei.
  6. În același stil, nu își doresc să fie informați, ci să li se confirme punctul de vedere. Ar ieși în stradăa cu siguranță, dacă s-ar cenzura Hotnews, Digi sau dacă ar fi în pericol Mândruță, Guran sau Chirilă. Dar își doresc cu patimă să fie închise Antena 3 și Romania TV.
  7.  E o caracteristică mai largă a generației snowflake, aceea că prețuiesc mai mult egalitatea decât libertatea și că își doresc mai mult să nu fie ofensați decât să asculte păreri diverse.
  8. Fulgii de zăpadă socotesc pe bună dreptate drept propagandă un post TV care emite în linia unui partid, în special de la putere. Dar socotesc legitimă suprimarea acelui post prin intervenția unor companii, care să decidă pe criterii politice dar cu metodologie comercială, care posturi mai continuă să emită și care nu.
  9. Au fost crescuți în autodispreț – de fapt într-o glorificare a sinelui (o exceptionalitate, care merită totul) dar cu nenorocul de a înflori într-o comunitate cu istorie jenantă, apucături proaste și trăsături de batjocură. (Complet invers decât educația secolelor anterioare, care cultiva modestia și spiritul de sacrificiu.) Își iubesc stăpânii, atâta timp cât vin din țări cu nume sonor.
  10. Sunt încredințați că sunt parte dintr-o poveste de tip “visul american”, cu un succes spectaculos, care îi așteaptă după colț, dacă se străduiesc suficient. Nu găsesc deci nimic hilar într-un protest în care participă cot la cot un bancher internațional și un salariat a cărui viață e mâncată de orele suplimentare neplătite sau răsplătite cu un bonus, între planuri, target-uri și ședințe de impulsionare a motivației.
  11. Mare parte din participanți sunt persoane nepasionate de politică în majoritatea timpului, care de altfel se vor și plictisi curând de subiect. E cu atât mai interesant fenomenul de contagiune al revoltei, pe o temă destul de abstractă ca legislația penală și dreptul constituțional. Protestul a fost ținut cu strictețe într-o zonă vagă, pentru a prinde la categorii cât mai largi. Lucru cu totul ciudat pentru un protest atât de îndelungat și cu o asemenea efervescență online, nu s-a îmbunătățit cu alte cereri. E firesc ca oamenii să aibă și alte nemulțumiri, mai concrete și mai personale, de obicei, după un număr de zile survenea fie o radicalizare fie o elaborare ideologică sub forma unei proclamații în mai multe puncte. Dar pe toată desfășurarea, mișcarea și-a păstrat caracterul de protest controlat.
  12. Generația fulgilor e formată din apolitici. Consideră politica un joc murdar, dar vor să fie consultați în deciziile privind mersul societății. Cred că ideologia e complicată, sursă de conflict și confuzii, preferă soluții pragmatice aplicate de tehnocrați. Între cele două războaie, tinerii radicali au căutat diverse moduri de organizare, care să răspundă la criza capitalismului. Comuniștii au mizat pe o metodologie prezumată a fi științifică, bazată pe planificare. Fasciștii și legionarii, care trăiseră primul război mondial, au încercat să împrumute statului din organizarea militară. Tinerii de azi atribuie multinaționalelor, cu eficiența și expansiunea lor de neoprit, valențe similare. Managerul poartă pentru unii aura pe care omul de știință sau mareșalul o aveau pentru mentalul secolului XIX. Își doresc, prin urmare, o țară ca o corporație, condusă după regulile profitului, chit că asta are oarece dificultăți de armonizare cu ideea de democrație.
  13. E un tip de organizare, care întrunește aprobarea mai multor centre de putere, fiind în interesul și al Securității și al capitalului străin și al păturii subțiri care acționează ca o interfață între cele două. E întâmplător și modul ideal de a administra o colonie, vezi cazul Companiei Indiilor de Est. Asta explică și implicarea simultană a unor centre variate de influență, de la acoperiții Anacondei din SRI, la rețeaua Soroș, de la progresiști la neoconi, la agenții de publicitate implicate în gherilele de net inventate de Felix Tătaru și dezvoltate de Mihaela Nicola sau Sebastian Lăzăroiu.
  14. În mod greu de explicat, această vastă infrastructură mediatică nu s-a pus în mișcare la o turație similară cu ocazia recentelor alegeri. Nici măcar algoritmii Facebookului n-au părut ciupiți atunci. Ciudat, întrucât rezultatul era previzibil. Asta vine în susținerea impresiei că protestul e o reușită peste așteptări a încercării de a acoperi „accidentul” Ghiță din interiorul sistemului. (Desigur, nu e doar atât, asta explică cel mult partea de implicare a serviciilor. Parte care nu e de neglijat, dacă doar unul dintre ele are peste 30.000 de angajați, care pot opera conturi cu identități multiple în rețea.)
  15. Pentru masa mare de participanți de bună credință, dezamăgirea e o chestiune de timp. Mișcarea e atât de vag definită ideologic, dar atât de răspândită, încât e probabil că va gonfla cel puțin un personaj politic fără consistență, care să fie acceptat fără cercetări prea minuțioase, așa cum lungile proteste din anii 90, l-au ridicat în cele din urmă pe blândul Milică la statura de lider providențial. Deocamdată necunoscut numele lui. Cel mai probabil Dacian Cioloș va fi propulsat la șefia PNL, în locul unor tinere care au probleme în a-și ține socoteala anilor. Va crește în mod cert și nebuloasa politică numită USR, în ciuda căderilor de tensiune și a problemelor penale ale lui Nicușor Dan. Poate ridicând un lider ceva mai radical, de tip Goțiu.
  16. PSD nu are mecanisme de apărare în fața intereselor conducerii sale, care pot fi divergente cu ale organizației. Dar pentru mine nu e nicio surpriză că nu se găsesc oameni motivați de binele general în acest partid. Pentru cei din stradă, se pare ca e un șoc. Sistemul îl antrenează pe primarul din Iași, Mihai Chirică, pentru o preluare ostilă a partidului. Nu că partidul ar fi fost o clipă unul anti-sistem. PSD e placă turnantă, element de fundație în sistem, față de care activul său are doar neînțelegeri pasagere și rareori interese divergente.
  17. Modelul de societate pentru care suntem pregătiți e unul mai puțin liber și mai puțin democratic, dar într-un mod nu foarte evident. Generația snowflake reacționează violent când e contrazis curentul de opinie la care au aderat, de altfel destul de recent. Un banner în care era ironizat dublul standard al ANAF față de firmele românești și străine a fost rapid sfâșiat și cei care îl purtau, evacuați la unison din piață. Nu vreau să mă gândesc ce-ar fi pățit cineva care aducea vreo critică Laurei Koveși sau generalului retras în umbră, Coldea. La fel, oricine exprimă dubii e împroșcat cu invective. Se întâmplă atât cu adversari vechi ai „ciumei roșii”, bănuiți de ambiguitate, cât și cu vechi flașnete pesediste, care oricum erau de ani și ani pe piață, la fel de partizani și de vânduți, dar nu erau înecați în înjurături ca acum. E un fenomen cu care ne vom mai întâlni de acum înainte. După același model, vor urma lichidări și puneri la colț pentru diverse alte categorii de indezirabili pe calapod occidental: vor fi eliminate multe puncte de vedere sub pretextul că trebuie epurați rasiștii, homofobii, bigoții, sexiștii și așa mai departe. Lista de etichete va crește de la o zi la alta, pe măsură ce spațiul de liberă exprimare se va îngusta. Curând, și între români se va instala același tip de neîncredere rece, iar auto-cenzura va fi mai nemiloasă ca înainte de 89. Nimeni nu va mai spune ce gândește unui necunoscut întâlnit în tren, unui coleg, vecin și va avea mare grijă să nu deranjeze cu ceva ce scrie pe Facebook, ca să nu-și compromită CV-ul.
  18. Nevoia de acceptare mi se pare un motor esențial al implicării segmentului nepasionat de politică în proteste. E în special vorba de mari consumatori de internet și Facebook, sensibili la sentimentul general, pe care îl aproximează tocmai prin aceste instrumente.
  19. Un câștigător neașteptat și nemeritat al protestelor e și Klaus Iohannis, a cărui rapidă prăbușire părea de neoprit. Categoric, el nu poate fi suspectat de a fi orchestrat aceste mișcări, nici măcar propria lui reinventare și nici că va putea da măcar iluzia ca Băsescu, de a fi preluat pentru sine frâiele sistemului. Mi se confirmă impresia că în ciuda așteptărilor neamțul e un personaj caragialesc, anume Agamiță Dandanache, incompetentul apelpisit, dar cinic în a-și asigura chivernisirea alături de „coledzi”.
  20. Perdant categoric este PSD, care pornește de la o poziție dominantă și fără rival , care se putea așeza la o guvernare lungă, cu un președinte abulic, ce putea fi adormit până ar fi fost uitat de propriul lui electorat. Frica de pușcărie a liderului Dragnea și presiunea masei de primari, amenințați de dosarele (corecte sau exagerate) pentru orice document ar semna, au făcut ca într-o lună de zile, marele partid să treacă în defensivă, cu povara unei guvernări de care deocamdată ține cu dinții, dar de care s-ar putea să își dorească să scape mai repede, dacă sentimentul public se păstrează.
  21. Liderii PSD nu s-au dat în lături de la folosirea huliganilor din galeria lui Dinamo ca să discrediteze protestul, deci sunt, ca de obicei, în stare de orice mârșăvie. Profilul civilizat al participanților, mulți corporatiști fără înclinații violente, numărul mare și perspectiva ca incitatorii să fie înregistrați de SRI și închiși apoi au făcut ca protestul să nu sfârșească într-o nouă mineriadă.
  22. Sistemul a reușit să evite boicotul public exprimat prin prezența tot mai scăzută la urne, care putea genera o presiune pentru apariția unei mișcări reale de transformare. Acum au fost reluate vechile metode de fidelizare a adepților. Pentru Iohannis și așa zisa dreaptă, orice critică va fi amuțită ca venind de la „ciuma roșie”, cum pentru Băsescu nu putea veni decât de la moguli. Simetric, pentru votanții PSD, criticii vor fi băsiști sau alte versiuni actualizate. Orice partid nou ar apărea acum ar fi tratat ca o diversiune a părții adverse.
  23. Creativitatea manifestată în piață e departe de a fi una spontană. Stilul e destul de asemănător, multiplicat în mai multe variante. Dar mulțimea pare bucuroasă să citească inscripțiile cu laser de pe clădiri, să știe pentru ce protestează și când să aplaude. Au apărut și exemplele de plagiat din protestul din Maidanul ucrainean, cu aceleași lumini aprinse și steagul uriaș, detalii cât se poate de îngrijorătoare.

„Pereat mundus, fiat justitia!” era dictonul sub care intelectualii de la dreapta lui Băsescu cereau „dreptate până la capăt”, să fie jupuit Ponta de titlul ilegitim de dottore și mogulii de averi. Trepădușii pesediști ziceau că astea sunt mofturi, că e căutare de bască și important e ce face el ca prim-ministru, nu dacă a copiat în liceu. În mai multe cuvinte, spuneau ei: „nu ne pasă, bă!”, „la muncă, cu toți ăștia care ling hârtii și inspectează prin biblioteci, țara are nevoie de liniște!”.

Cum au ajuns „marile conștiințe” ale pseudo-dreptei să reacționeze peste câțiva ani la subiectul plagiat exact ca Lucian Bolcaș, Codrin Ștefănescu sau Bogdan Chireac, constituie o cădere mai zgomotoasă decât a lui Băsescu însuși. Căci nu-i de colo să ajungi de la Papahagi și Tapalagă direct la Liviu Pop, ca de la întrunirile cu greii continentului la Consiliul Europei, la ore în șir pe telefon la Crețuleasca și Ciutacu prin emisiuni.

Argumentele găștilor sunt interschimbabile: nu vreau să știu, contează ce face, e fals pentru că acuzatorul e rival politic sau e descalificat. Dezvăluirile au venit acum niște ani de la un cal breaz pe nume Mugur Ciuvică, pe care e până la un punct de înțeles să îl ignori. Nu și când produce dovezi palpabile, scanări de pagini copiate și tabele cu pasajele în paralel. Ca în materialul publicat pe www.grupul.ro, site momentan căzut (ori l-au răpus serviciile, ori popularitatea, ori n-a plătit Felix hostingul). Au urmat recent verdicte fără echivoc de la un grup specializat de universitari clujeni, pe plagiate.ro. În fine, mai târziu, cu scuze și strângeri de inimă, a venit și ancheta redutabilei ziariste Emilia Șercan, altfel gravitând undeva prin zona DNA și servicii, dar bine documentată și cu antecedente în demascarea altor plagiate din gruparea lui Gabriel Oprea. Deși i se caută scuze de tipul omisiuni și greșeli, sinteza de pe pressone.ro e fără echivoc: Koveși n-a făcut ceva diferit de Ponta, Oprea, Tobă, Udrea și doctorii făcuți pe bandă de instituții dubioase la Academia Națională de Informații și alte școli mai mult sau mai puțin militarizate.

Asemenea dezvăluiri, ale unor adevăruri care până la urmă ies la iveală, îi lasă în offside pe autoproclamații elitei culturale românești, care făceau mitinguri și valuri de proteste perfect justificate la Ponta, dar fie tac, fie sfidează în cazul Kovesi. Ce rezultă de aici e că nu avem o elită apărută pe criterii valorice, mai curând niște găști, care pozează în conștiințe civice atunci când grupul e în pericol sau are ceva de câștigat, dar tac sau fac gălăgie diversionistă când unul din gașcă e incomodat.

De fapt, căutând de virgule și ghilimele niște lucrări în care procurorii plagiază din inculpați și din avocații inculpaților pe care ei înșiși îi anchetează (situație de un absurd unic!), scăpăm din vedere ceva esențial. Că lucrările de doctorat ar trebui să fie o culme a unei activități de cercetare și descoperire, exemple de excelență academică, nefiind în cadrul universitar lucrări de mai mare prestigiu. Luând la puricat citate serbede din avocatul Mateuț și diverși moși Teacă de prin SRI și MApN despre bățul de chibrit și cum prezentul aduce noi provocări pentru organele de anchetă, uităm să ne întrebăm: cui folosesc toate aceste vrafuri de maculatură!? Să zicem că erau toate ghilimelele și notele de subsol și frazele rescrise cu alte cuvinte, nu chiar „copy paste”, cine ar fi avut ceva de învățat citind lucrările acestor promițători intelectuali români (căci asta ar trebui să fie un doctorand).

Și aici ajungem la o constatare dezolantă: scrierile de top ale unor generali cu patru stele, miniști, procurori generali și prim-miniștri nu diferă prea mult ca substanță cu scrierile din pușcărie ale infractorilor, care vor să scape mai iute acasă. Din cercetarea în materie de drept a lui Ponta nu afli mai multe decât din lucrarea despre Neagoe Basarab a lui Copos, lucrarea de economie a lui Voiculescu sau lucrările despre fotbal ale lui Gică Popescu sau Mihai Stoica. Nu diferă decât contextul în care au fost scrise: pentru a parveni prin impostură sau pentru a scăpa printr-o nouă fraudă. Ultimii, neputându-se împopoțona și cu un titlu academic la final. Mai gravă decât dispariția simțului etic al citării e dispariția simțului valoric, devalorizarea unor concepte.

adrian_papahagi1

aligica3

aligica2

aligica1

Dar intelectualul român nu se teme de ridicol, dacă simte că e pentru o cauză bună. De pildă, Dragoș Paul Aligică duce raționamentul mai departe și face nici mai mult nici mai puțin decât apologia terorismului politic. Spunând că nu îl interesează prin ce metode, e mulțumit dacă hoții sfârșesc în închisoare ca Voiculescu sau morți ca Patriciu, Aligică se exprimă ca un apologet legionar din anii 30-40. Căci dacă nu contează mijloacele și îi vrei morți pe adversari, nu văd de ce să te mai încurci cu procese și probatorii, un banal revolver ar putea rezolva mult mai rapid ce e de rezolvat.

Dar „binomul DNA-SRI” are nu doar acoperiți de lux, suporteri benevoli înflăcărați, ci și postaci numeroși. Care vor sări zicând: „aha, dai în fabrici și uzine, în anticorupție, faci jocurile mangafalei Ghiță și ale altora, cărora li s-a apropiat funia de par”. Dar pentru mine Ghiță nu e cine știe ce mister – e o creație a SRI, ajutat să facă foarte mulți bani din contracte dirijate de stat, care apoi a făcut pasul în luminile rampei, visând un rol de mogul păpușar. Un verdict în cazul său nu e o surpriză și va fi binemeritat. Pentru moment, însă, e mult mai utilă țării filosofia tulbure impusă de DNA, prin care hoții pot chiar să scape cu banii, dacă fac denunțuri ale unor fapte mai grave.

Plagiatul în sine nu e o faptă mai gravă decât furtul de miliarde. Dar a afla dacă persoana cea mai puternică din sistemul judiciar e sau nu coruptă, e o miză mai mare. E de mai mare interes public să știm dacă Laura Codruța Kovesi a conspirat cu Florian Coldea, cu Gabriel Oprea, Maior și Ghiță pentru a influența rezultatul alegerilor, de care depindeau inclusiv funcțiile celor menționați. Dacă au existat relații de prietenie între înalți demnitari, ofițeri și personaje atât de toxice. Dacă șefa DNA a făcut demersuri să își ascundă plagiatul sau a folosit o rețea de jurnaliști pentru a influența rezultatul alegerilor.

Căci într-un mod similar, nu ni s-a clarificat cât de vastă era rețeaua de acoperiți din presă și mai ales din mediul de afaceri. Am văzut cu unele dosare s-au subțiat, cum au dispărut mențiunile despre cercetările multinaționalelor, Bechtel, Lukoil, privatizarea Petrom, EADS, retrocedările, Alumil, și multe altele, în paralel cu multe reușite remarcabile ale DNA. Ar trebui să știm cât la sută din PIB reprezintă afacerile ofițerilor îmbogățiți de sistem, pe care sistemul îi împinge apoi să finanțeze televiziuni, partide și institute de sondare, pe care sistemul îi doboară la un moment dat sau doar îi condamnă cu suspendare, pentru a putea trage o concluzie dacă anticorupția e chiar asta sau reglare de conturi între găști și redimensionări ale sferelor de influență.

Pagina 2 of 4412345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica