rss
rss
rss

Un articol din The Economist a stârnit fervoarea religioasă în mai multe redacţii româneşti, care au pornit un cor de bocitoare pentru Adrian Năstase. O asemenea victimizare perfectă şi comparaţie blasfemiatoare nu s-a mai pomenit de pe vremea când Becali striga cu cătuşe la mâini că Baraba e liber. E adevărat că pe crucile de pe Golgota s-au aflat şi doi tâlhari alături de Domnul, dar şi aşa comparaţia cu furtişagurile lui Năstase pare trasă de păr.
Oricum ai răsuci lucrurile în favoarea clientului tău, Năstase nailed se poate traduce decent prin Năstase priponit, dacă ţii să rămâi plastic. Sau Năstase dovedit, având în vedere că expresia englezească (tehnic, “bătut în cuie”) e foarte apropiată şi de altă expresie “to hit the nail on its head”, echivalenta lui “a pune punctul pe i”, deci tinde mai curând să sublinieze reuşita vorbitorului, respectiv a anchetatorului, şi nu suferinţa victimei. Ba chiar, atunci când expresia e folosită la finalul unui proces anevoios e mult mai probabil ca ea să implice chiar o doză de satisfacţie, mult mai bine redată prin expresia “i-au venit de hac”.
Cei care urmăreau Familia Bundy îşi amintesc poate şi de conotaţia zglobie pe care expresia o poate lua, când Al Bundy exclama “I’ve nailed that chick!”. Evident, nu era implicat, Doamne iartă-mă!, niciun pui răstignit. Cel mai frecvent, expresia se traducea prin “i-am tras-o” sau am “rezolvat-o”.
Oricum, până la recurs, treaba nu e chiar bătută în cuie. Iar la duşuri, nici nu vreau să ştiu dacă şi cui o să-i vină de hac.

Când am deschis eu ochii înspre lumea din jur, ţara era deja făcută zob. De douăzeci de ani, cea mai mare minciună pe care o repetă generaţiile care au adus-o în cea mai deplorabilă stare a ei, în frunte cu acei dintre ei care au devenit proprietari de media, e că ţara nu era făcută zob, ci a fost stricată cumva de alţii. De cei care au avut curajul să iasă în stradă atunci, de străinii care ne poartă sâmbetele, de oricine a iniţiat orice schimbare în toată această perioadă în care s-a dat liber la vociferări.
Primul flash-mob la care am participat era o coadă la carne, nu un protest împotriva dictaturii, deşi dictatură era, pe atunci, din belşug. Cred că era felul celor care mă trimiseseră acolo de a mă integra şi implica în societate. În societatea clădită de ei, unde fiecare îşi avea locul lui la coadă. Şi nu era genul ăsta modern de coadă, în şir indian, cum vezi acum la bănci sau la bilete. Era o coadă compactă, ca un organism viu, pe multe rânduri. Un copil care nimerea în interiorul cozii nici n-ar fi putut să mai iasă de acolo, nici să vrea. Din când în când, câte un adult mai striga Nu mai împingeţi, e un copil aici!, dar de multe ori o făcea nu ca să te protejeze, ci ca să câştige câteva secunde de slăbiciune de la ceilalţi, în care să îşi facă mai mult loc. E bine să ne amintim asemenea detalii banale, pentru că suntem toţi suferinzi şi trecuţi printr-un lung tratament de spălare a creierului şi rescriere a memoriei.
La aceste cozi s-a născut genul ăla înfiorător de bătrân care urăşte copiii. Au ieşit cumva, ca un triumf al evoluţiei, din pasta primordială a unui autobuz aglomerat sau al unei cozi tixite de oameni, ca o specie mai bine adaptată, mai pregătită să îi extermine pe alţii – pe cei slabi de înger, pe politicoşii incurabili, pe visătorii atenţi cu doamnele. De la ei nu aş fi aflat niciodată că a existat şi o altă Românie, cea pe care o vedem în poze de epocă, îmbrăcată la costum de stofă, cu pălărie şi baston. De la ei n-aş fi aflat niciodată că există şi genul de bătrân simpatic şi tânăr la suflet, ca Johnny Răducanu, sclipitor şi fără tabu-uri, ca Neagu Djuvara sau stilat ca Sanda Negroponte Tătărăscu.
Nu e o invenţie, chiar a existat o conspiraţie spontană a cotoroanţelor împotriva bătrânilor de bun-simţ. Citiţi cartea Secera şi buldozerul, o monografie a satelor Nucşoara şi Scorniceşti, coordonată de Alina Mungiu Pippidi şi Aurora Liiceanu, pentru a vedea cât de mult au urât-o consătenii “apolitici” din Nucşoara pe Elisabeta Rizea. Au urât-o în anii stalinismului, în calitatea ei de victimă şi de om ieşit din coadă, culmea, pentru batalioanele de securişti trimişi în sat să îi extermine pe partizani, după cum au urât-o după 89, pentru schimbările care se petreceau în ţară şi, cu invidie, pentru notorietatea câştigată la bătrâneţe.
armatele ‘oamenilor de bine’
În primii ani de după Revoluţie, la sate, babele de la CAP-uri şi la oraşe aşa numiţii şoimi ai pieţei, care erau primii la orice coadă, au fost pentru Iliescu un fel de Hitler-Jungend, dar pe dos. Erau batalioanele de votanţi disciplinaţi şi convinşi, care zdrobeau orice dezbatere, stârpeau orice iniţiativă alternativă, din partea necomuniştilor. Aliaţii lor destoinici erau muncitorii de la IMGB – face ordine!, textilistele de la APACA, în vreme ce minerii erau eroii lor de ultimă instanţă şi argumentul suprem împotriva… Chiar, împotriva cui? A studenţilor prea obraznici, a intelectualilor cu gânduri ascunse, a femeilor prea feminine, a bătrânilor cu memorie, a celor trecuţi prin închisorile politice. Culmea e că nici ţăranii cooperativizaţi, nici muncitorii proletarizaţi nu fuseseră, de fapt, nişte răsfăţaţi ai comunismului, ci victimele asupra cărora procesul de reeducare şi depersonalizare avusese cel mai mare succes. Erau cu siguranţă mai băgaţi în seamă de propagandă, dar nimic mai mult. Incomparabil cu nomenclatura mutată în Primăverii, care se plângea, ca Suzana Gâdea, că i-au dispărut doi saci cu bani din debara.
Dacă ar avea onoarea nemţilor după al doilea război mondial, bătrânii de azi nu ar trebui să se afle în primul rând al protestelor, într-o piaţă care nu e a lor, ci să se uite în jur şi să spună: pe noi vă rugăm să ne iertaţi, vă lăsăm o ţară făcută ţăndări, poate voi o să vă descurcaţi mai bine; faceţi cumva, numai altfel decât am făcut noi la vremea noastră. Dar genul ăsta de moşi şi babe sunt diferiţi de cei capabili să spună snoave înţelepte nepoţilor, tot aşa cum ţăranii care dau interviuri la Prahova TV nu seamănă cu cei în costum popular de la Tezaur folcloric. Aceia sunt ţărani de protocol.
Ăştia sunt genul de bătrâni pe mâna cărora nu ar trebui lăsaţi copiii, pentru că îi vor perverti. Îi vor învăţa să fie egoişti şi lacomi, să aibă tupeu cu alţi copii, ca să reuşească în viaţă, să adopte toate superstiţiile şi nicio credinţă, să nu-şi respecte locul în care trăiesc, să fie suficient de ipocriţi pentru a fi respectaţi în societate. Mulţi dintre nepoţii acestor bătrâni infernali au înţeles că ipocrizia e tot ce au de răsturnat pentru a-şi face mica lor revoluţie, micul lor Paris 68. Au atacat prost, pentru că bătrâneii i-au ferit suficient de bine de orice model veritabil. Prin urmare, atunci când au pornit să demaşte ipocrizia nu au reuşit decât să terfelească buna-cuviinţă şi morala. Au luat la şuturi decenţa şi au rămas cu vulgaritatea, cu cinismul şi neam-prostia îmbogăţitului din şmecherii, iar asta li s-a părut o mare ispravă.
Păi nu e o mare realizare să te faci ultras, dacă creşti între boşorogi, care ameninţă că-ţi taie mingea cu cuţitul, dacă le cade în curtea blocului lor, nu e o mare chestie să devii paraşută, dacă eşti crescută între babe asexuate, care sorb cu nesaţ scandalurile de la OTV şi Acces direct, după cum nu e o mare realizare să te muţi dintr-un bloc hidos într-o vilă oribilă din Pipera. De altfel, ajunge să te uiţi în jur, nu la oameni ci la case, la prostul gust care marchează tot ce se construieşte de la război încoace, la cum sunt ignorate sau agresate, cele câteva insule de frumos de pe străzile din centru, ca să înţelegi ce atac sistematic au dat împotriva ţării aceste generaţii ridicate din comunism şi urmaşii lor din tranziţie. Ne purtăm cu casele, ca şi cu oamenii.
Nu e de mirare că la protestul din ianuarie 2012 s-au prezentat şi pensionari care n-au cu ce să-şi mai amăgească foamea şi parveniţi mai mult sau mai puţin scăpătaţi, gen Irinel sau Nati Meir. Unii nici nu au stârnit furia sărăcimii. Pe fostul soţ al Romaniţei Iovan (cum ai da-o tot la Irinel duc firele), un pensionar timpuriu, l-am auzit spunând că e acolo pentru că a ajuns la fundul sacului. Mi l-am amintit când cu reducerea pensiilor, spunând că a scăzut de la vreo 150 de milioane, pensie de TAROM, care nu mai putea acoperi leasingul la Mercedes. Îl susţinea din studio, Mircea Dogaru, procesomanul pensionarilor din sistemul militar şi servicii secrete. Dacă jocul e cât putem cere de la stat, la urma urmei, de ce nu ar fi aduşi în faţă performerii?
Pensionarii din piaţă sunt la fel de mândri de vitejia ultraşilor, cum erau şi pe vremea când aplaudau minerii. Dar produsul lor cel mai de perspectivă sunt tinerii cu înclinaţii ideologice: stângiştii cu vocaţie, ONG-iştii stăpâni pe articole de lege, care ar trebui să le dea dreptate şi să le garanteze nu ştiu ce, şi declamatorii de sloganuri pseudo-umaniste. Ăştia par viitorul! Ei sunt cei “convinşi că banii sunt rădăcina tuturor releleor de pe pământ, cu excepţia banilor de la stat, care sunt soluţia tuturor problemelor”, după cum i-a descris Ayn Rand.
De fapt acest gen bătrân de tânăr, al cărui ideal e să apuce un fel de pensie de la guvern, sunt noua generaţie de victime prin îndoctrinare ale comunismului. Sunt atinşi de microbul poate incurabil al socialismului, care e ceva între un surogat de religie şi o boală de gândire. De-acum nu mai au scăpare. Îi vor urâ pe toţi care au mai mult decât ei, în numele celor care au mai puţin, cerând să li se dea din ce în ce mai mult şi de la unii şi de la alţii. Şi vor fi înarmaţi cu tot arsenalul procedural şi lingvistic, ca să poată convinge că sunt purtătorii unui demers moral. În realitate, morala ar fi cea mai subversivă formă de insurgenţă împotriva acestei lumi strâmbe, care îi chinuie pe bătrânii care au trudit la crearea ei.
utopia mea
O singură generaţie fără război şi fără stat asistenţial, şi România ar deveni cea mai invidiată ţară din Europa! Are şansa asta pentru că microbul socialist a pătruns în gândirea occidentalului, pentru că declinul religios a fost urmat acolo matematic de declinul demografic şi de îmbătrânire. O îmbătrânire a tuturor generaţiilor, a dezolanţilor consumerişti de cele mai mici vârste, a dezabuzaţilor yuppies, a celor care nu mai cred în valorile occidentale. Cu aceştia în frunte, economiile şi apoi statele cele mai avansate pot fi puse pe butuci, îndatorate, cu moneda discreditată şi pe buza falimentului.
Era, sau poate încă mai este, şansa noastră. Cum singura lume bună şi dreaptă e la Dumnezeu, e posibil ca toate sistemele de pe lumea aceasta, duse până la esenţă, să se dovedească utopii. Dar aş prefera o utopie de dreapta, că pare mai practică şi mai umană. O constituţie care să nu-şi mai propună să apere decât trei valori: viaţa, libertatea şi proprietatea – dar să le apere bine şi până în pânzele albe. Un stat care să privatizeze tot, de la grădiniţe la spitale până şi cea mai mare parte a aparatului poliţienesc. Să colecteze doar o taxă pe proprietate şi o taxă de contribuabil, din care să poată fi achitate serviciile judecătorilor şi juraţilor, ale investigatorilor, care să instrumenteze orice încălcare a legii, ale politicienilor şi ale altor salariaţi, plătiţi în special pentru a se asigura de corectitudinea competiţiei pe diverse pieţe. Într-o utopie desfăşurată în alt secol, probabil nici de armată nu ar fi nevoie, ne-am putea apăra ca romanii pe timpuri, cu arme pe care să ni le cumpărăm din propriul buzunar, sau tocmind mercenari, ca oraşele-stat cele mai prospere ale Mediteranei. Dar cum suntem contemporani cu ţări conduse de o cleptocraţie militaristă, pentru care cheltuielile de înarmare sunt la căpătâiul bugetului, utopia mea se poate împăca şi cu un stat minimal, care să susţină o armată profesionistă, cât să nu fim daţi afară din NATO.
În rest, un stat cu impozitele cele mai mici, fără contracte de stat şi fără intervenţii în competiţia liberă, care ar ocroti şi încuraja pe oricine încearcă să producă un lucru, nu pe cine reuşeşte mai puţin şi cere mai gălăgios, ar fi suficient de bogat încât nici cei mai lipsiţi de noroc sau de înzestrare să nu sufere de foame. Şi cu suficient timp la dispoziţie, s-ar redescoperi gustul public pentru frumos, compasiunea reală, nu simulată sau interesată.
Dacă, însă, ţara va rămâne înlănţuită de un stat obez, cu mai mulţi asistaţi decât contribuabili, care e furnizorul celor mai profitabile afaceri chiar şi pentru privaţi, atunci mare lucru nu se va mai putea face. Pentru a mai rămâne loc de speranţă e nevoie de acel moment dureros de ruptură între generaţii.
Cei care au plecat din România să muncească în străinătate sunt derutaţi de efectele microbului socialist asupra Occidentului. Văd diferenţa uriaşă faţă de ţările din lagărul comunist, dar îi aud nu pe cei care au produs acea bogăţie şi acea civilizaţie, ci pe epigonii care o vor duce “la fundul sacului”. De-asta, deşi sunt numeric incomparabil mai mulţi decât paşoptiştii care se întorceau din Occident, pentru a revoluţiona România, încă nu pot crea o mişcare similară. Au totuşi de partea lor avantajul experienţei directe, care e preferabil oricărei utopii. Le mai lipsesc tinerii informaţi şi cu suficientă onestitate intelectuală. Sunt acei tineri a căror fantezie nu e să se aşeze la o coadă suficient de mare în faţa Guvernului, încât să înceapă să li se dea, măcar celor din primele rânduri. Ci cei care visează să rupă rândurile cozii la care i-au trimis bătrânii să le ţină rând.
Cam asta cred că au simţit şi cei care au scris în 89 pe zidul de la Universitate – “De Crăciun, ne-am luat raţia de libertate”. Cu aceia mă simt mai solidar, decât cu cei care se bucură acum din plin de libertăţile celei mai îngăduitoarei “dictaturi” din istorie, pentru a cere să fie mărite raţiile.

Unii anunță-n gura mare prevestiri de-apocalipsă,
Ceasul rău în chip de înger, iadul îmbrăcat în frac,
Alții cred că sunt vedenii de profeți cu mintea lipsă,
Că la noi toate acestea se întâmplă veac de veac.

Răsăritul e-n zaveră, toți așteaptă ca himera
Să aducă vreo schimbare, mai măruntă sau mai mare,
Să se-ntâmple o minune toți răsăritenii speră
Și toți vor să pună mâna, chiar în treacăt, pe himeră.

Cei sortiți să care crucea Răsăritului în spate,
Când li-i frig, lângă himeră, se-ncălzesc pe săturate,
Unii așteaptă ca himera să instaureze Raiul,
Alții doar să nu mai sară de pe linie tramvaiul.

Orbilor să dea vedere și săracilor, avere,
Celor neiubiți, femeie, fumătorilor, tutun,
Hoților, o noapte neagră, însetaților, o bere,
Cerșetorilor, biserici, regelui, un cal mai bun.

Am să fac pe nebunul, să spun că nu-mi place să mă citez, dar am spus acum câțiva ani deja că în România nu avem televiziuni afiliate opoziției, ci partide care se dau peste cap pentru a crea evenimente și știri pentru prea multele televiziuni de profil. E o rețetă inventată de Dan Diaconescu, omul capabil să facă audiență mai mare decât o telenovelă cu buget mare, câteva luni la rând, cu oameni vorbind de la o masă cu câteva pahare de apă plată, despre o femeie pe care nimeni n-o știa decât din poze.
În materie de divertisment, echivalentul cu bani mai mulți al acestei rețete e reality-show-ul cu figuranți plătiți. Certuri crâncene între soacre și nurori, bărbați înșelați, adolescenți abandonați, toți pot fi interpretați cum-necum de aplaudacii din publicul unor emisiuni. Costă mai puțin decât un film cu Bruce Willis, și poți face audiență mai mare, dacă figuranții își dau silința.
Echivalentul politic al acestui gen de program ieftin și profitabil se cheamă clasa noastră politică. În rolul figuranților sunt analiștii și analistele de orice. Dacă au un mort pe masă, o sinucidere, un divorț, analiștii dau randament și industria de publicitate e fericită. Dacă au pe masă un proiect de lege sau un buget, discuția trenează, publicul schimbă canalul, afacerea scârțâie. Rostul politicienilor în acest deal e s-o joace pe Elodia sau pe sinucigașul, să facă bine și să producă motive incitante de discuție pentru a acoperi o emisie non-stop, cu câteva ore de vârf.
Politicienii opoziției, sindicaliștii afiliați lor și alte categorii s-au străduit din răsputeri să furnizeze în ultimii ani evenimente și circ pentru televiziuni. Au fost stoarse toate temele cu potențial imaginabile, de la soarta pensionarilor, la mitingurile muncitorești, la pericolul rupturilor interetnice. Acestora, puterea le răspunde de obicei neconvingător printr-o formă anostă de propagandă. Poate și „activul de partid” lasă de dorit, cadrele sunt obosite, lătrăii din presă, înțesați cu numeroși securiști noi și vechi. (Vi-l mai amintiți pe cosilierul lui Văcăroiu, un ziarist peltic de la Scânteia, comunist convins și dat în fapt de turnător acum ceva vreme? E, până și ăluia i s-a găsit un culcuș pe un preș, la un site care apără puterea.) Fanteziile pe care au reușit să le anime „cadrele” din presa puterii au fost anemice: false dezvăluiri despre Revoluție, care aparent lovesc în Iliescu, dar practic fardează rolul Securității, ceva informații de la DNA sau stenograme reale cu potlogării, dar fără urmări. E ceva, dar e insuficient, nu poți scoate Breaking News și titluri galbene din asta, omul nu comentează a doua zi în autobuz și, profesioniștii o știu, acele teme determină votul.
Cel mai eficienți oamenii puterii sunt atunci când presa opoziției calcă orice limită, devine grețoasă și flagrant mincinoasă. De-asta Sinteza zilei rămâne singurul producător de fani pentru Băsescu. Așa a câștigat Băsescu alegerile. Cu un șuvoi de propagandă și atacuri la persoană, suficient de descreierat și de cusut cu ață albă, ca să scoată din sărite și din case în ziua de vot oamenii normali, care altfel nu l-ar mai fi votat. Treaba funcționează ca o bicicletă. Cu cât apasă mai cu foc Voiculescu pe o pedală, cu atât sunt ridicați din amorțire și lehamite cei care vor să judece cu capul lor.
Zilele astea pe Facebook a fost ca în campania electorală. S-au animat nu doar postacii, dar și cei care nu se sfiesc să critice guvernul sau președintele. După cum s-au animat și postacii stângii, dimpreună cu cei deja convinși de Antene. Pe alocuri a fost distractiv, totuși e prea mult pentru un an electoral care mai are 10 luni de incitare a suporterilor activi și ai celor intrați în adormire. În plus, politicienii nu merită suporteri atât de pătimași, nici măcar pe cei care aruncă cu pietre nu-i merită! Menținerea lor în echilibru depinde în totalitate de cei care dau la pedale, de o parte și de alta a bicicletei. În momentul în care aceia nu vor mai deschide televizorul și calculatorul pentru ei, politicienii vor fi scoși din grilă din lipsă de rating, apoi înlocuiți de alții capabili de grozăvii mai mari. Gândiți-vă la toți miliardarii de carton ai tranziției și veți observa că au ajuns după gratii abia atunci când n-au mai avut bani de împărțit și sistemul i-a lăsat din brațe.
În afara antipatiei pentru cealaltă tabără și a conflictului, politicienii nu au ce oferi. Boc e chiar naiv că se apucă acum să conceapă un nou proiect de reformă a sănătății, când e limpede că opoziția asta și așteaptă, o idee pe care s-o poată toca. Dacă i-ar invita să ofere propriile propuneri, s-ar așterne tăcerea sau ar începe hărmălaia că asta e dictatură. Valabil și din perspectiva cealaltă: ar trebui ca opoziția să voteze toate marile reforme propuse de putere, doar ca să arate cât de puțin reformiste sunt acestea în realitate și ce efecte slabe ar avea. Altfel ar sta lucrurile dacă am avea un adevărat partid de dreapta, opus celor prezente, care să-și propună conștient dinamitarea statului asistențial și a birocrației producătoare de clientelă, nu doar partide populiste de diverse nuanțe. Atunci bătălia ar fi pe bune.
Așa, avem în continuare o butaforie. Jurnalul național avea pe site link-uri către camere web din capitală. Pe durata protestului, fluxul de la Universitate a fost oprit, doar pentru că, filmați de sus, protestatarii păreau o mână de oameni și nu masa furibundă, care părea din filmarea de la sol cu cadre strânse și comentariu alert, cu titluri galbene alarmante. Ce nu s-a mai văzut pe site-ul Jurnalului național s-a văzut pe site-ul Știrilor PRO TV.
Violențele de la proteste au născut și o teorie a conspirației. E tot rodul unei prese ieșită de mult din logica dialogului și intrată în iraționalul propagandei și patimii. Cu sau fără dovezi, fanii lui Mircea Badea vor crede că ultrașii au fost aduși pentru a strica protestul pașnic al opoziției.
În loc să caute explicații oculte pentru răbufnirea de violență, anteniștii ar putea să își revadă propriile emisiuni, care au hrănit climatul de violență. De 7 ani orice urmă de jenă sau de civilizație a fost lăsată deoparte, s-a trecut la insulte. Iar când vorbele s-au tocit, era normal să urmeze pietrele. Comentatorii ipocriți de la Realitatea, care condamnă fățarnic violența ar putea să-și amintească ura pe care au instigat-o atâția ani, în locul argumentelor raționale (care ar fi fost doldora și mai convingătoare). Să fi uitat că pe site-ul postului, pe timpul mitingurilor sindicale se punea această melodie cu „stai așa că o s-ascut și eu lama de la brici”. Sau că un labil psihic, care se arunca de la balcon era prezentat ca „martirul Sobaru” și exemplu de brav român. După șapte ani de atac emoțional cu informații explozive, 2-4.000 de oameni strânși într-o piață nu sunt o mare reușită pentru Ciutacu & Co.
Dar felul în care intifada pro-Arafat a fost prezentată de televiziuni i-a scos din amorțire pe simpatizanții resemnați ai lui Băsescu. Să compari cu Revoluția 2.000 de oameni adunați pentru taxa auto, pentru Salvare, împotriva lui Dragomir, împotriva lui Băsescu sau pentru Roșia Montană e prea mult. Cum deplasată e și tentativa de confiscare a trecutului Pieței Universității. Lui Emil Constantinescu ar trebui să-i fie cel mai rușine de o asemenea impertinență, după ce a făcut ieri comparația cu pricina. Există o mare diferență între protestele dreptei anticomuniste și ale stângii nostalgice (chiar reacționare) în acești 20 de ani, chit că Băsescu nu are niciun merit pentru confiscarea trecutului și blazonului dreptei. Piața Universității 90 a fost un fenomen unic, în care luni de zile, în ciuda infiltrărilor și provocărilor, drojdia societății n-a reușit să ia prim-planul. S-a manifestat pașnic, s-a cântat și s-au rostit vorbe de duh memorabile, după cum s-a sperat cât pentru un secol. Sfârșitul a venit din laboratoarele lui Iliescu în acel 13-15, cu autobuze incendiate de milițieni și studenți schilodiți de bâtele minerilor. Mineriadele împotriva lui Constantinescu, de la Costești și Stoenești au avut și ele același tipar, de violență, reacție brutală la schimbare, la modernizare și aceeași lipsă de proiecte concrete dar și de idealuri. Simple zbateri violente ale ceaușismului „ancestral”, colorat mai mult sau mai puțin modern.
E dreptul oamenilor să protesteze, chiar e păcat că nu li se pune la dispoziție o piață publică, gen Piața Constituției sau Piața Victoriei, unde să poată manifesta fără să încurce pe nimeni. Mulți sunt oameni necăjiți, pe care îi cred că nu mai văd ieșirea la liman, alții sunt mai tineri și mândri de propria lor ignoranță. Vor un Occupy al lor, așa cum vor tot ce apare nou în străinătate. E treaba lor dacă vor să protesteze, dar dreptul de a confisca simboluri din trecut, care nu le aparțin, doar de dragul unui reality-show pentru televiziuni toxice, nu îl au. Mai bine și-ar pune mintea la contribuție pentru a găsi o modalitate prin care toți să ne dăm jos de pe această bicicletă, care am impresia că e una medicinală, care ne obosește (nervos) dar nu ne duce nicăieri.

Pentru că e exact președintele pe care și-l doresc românii, un dictator care să-i asculte. Pentru că poporul nu s-ar putea simți reprezentat nici de un democrat, nici de un reformist, care să forțeze societatea să se recivilizeze și să se occidentalizeze, că doar poporul nu oftează nici după Maniu nici după Brătianu. Poporul după Ceaușescu suspină. Dar un Ceaușescu pe care să-l poți schimba din telecomandă când cu Dan Diaconescu, cănd cu Măruță, un Ceaușescu care să lase supermarketurile pline și promoțiile la tigăi, să lase granițele deschise, să fie suficient de ascultător încât să nu bage cântece patriotice pe Taraf și Etno, sau cuvântări lungi în Libertatea.
„Zeii le îndeplinesc mai întâi dorințele celor pe care vor să-i piardă, spune o vorbă înțeleaptă” și ”democrația populară”, pe care suntem pe cale să o înfăptuim cu Facebookul și televiziunile, poate confirma înțelepciunea antichității. Avem, în sfârșit, un dictator care ascultă de like-urile noastre, pleacă urechea la ce-i spun Val Vâlcu și Ana Bulai la televizor. Avem, așadar, nu doar cel mai bun sistem medical din toate lumile posibile, dar și cel mai bun sistem politic, care putea fi gândit vreodată. Democrația directă s-a înfăptuit deja, să nu vă mai plângeți când următoarea salvare de stat o să lase bolnavul pe trotuar sau o să-l invite să ia taxiul și pansament în drum spre spital.
Cei care au ieșit aseară la Târgu Mureș cu un banner pe care scria „Privatizarea ucide!” sunt de departe cel mai bine reprezentați de Traian Băsescu, un președinte care fie nu crede ce spune, fie nu trăiește după cum vorbește. La rândul lor, sunt tineri care, când merg în străinătate, își iau bilet la companii private, nu la Tarom și n-au făcut miting să îi alunge pe particularii hulpavi care au inventat biletele low-cost și care urmăresc cu mârșăvie să îngroape zborul românesc. Pentru Traian Vuia nu se fac mitinguri. Mai mult ca sigur, cei cu bannerul, rupt parcă din „Nu ne vindem țara!”, aveau prin buzunare telefoane mobile (inventate de alți nemernici privați din Vest) la firme particulare și sigur n-ar vărsa vreo lacrimă dacă mâine ar dispărea Romtelecom. Ca să nu mai vorbesc de ipocrizia supremă a știristelor de la televiziuni particulare, care ar trebui să ceară legi de ocrotire a TVR.
Băsescu, la rândul lui, merită să fie tratat cu mitinguri și strigături ca pe vremea mineriadlor, pentru că e tipul de mulțime pe care s-a ridicat și pe care n-a avut niciodată de gând să o schimbe. În legea de reformă a sănătății n-a crezut niciodată, cum n-a crezut probabil în niciuna dintre măsurile curajoase pe care le-a luat fie că nu avea încotro, fie că identificase o nișă liberă de electorat. Iar legea era oricum un pas prea timid, cum am mai spus acum câteva zile. Nu punea problema privatizărilor, așa cum se speriase poporul, și cum ar fi fost normal, ci se ocupa de o mică împărțire a unor firimituri, mai mult în zona de administrare a banilor, nu de oferire de servicii, nici acolo neluând lucrurile din mâna clientelei de stat de la Casa de Sănătate. O eroare încă și mai gravă era că în loc să înceapă cu acele zone unde bolnavul s-ar fi putut comporta ca un client – sever și selectiv – introducea particularii exact în zonele unde apelezi de voie de nevoie, în caz de urgență și nu se pune problema de a schimba prestatorul data viitoare. În loc să fi trecut la un plan masiv de privatizare a spitalelor, policlinicilor și cabinetelor, care oricum funcționează pe șpagă, ca și cum ar fi cu taxă, să fi tăiat din beneficiile care nu sunt vitale, de care beneficiază cei cu contribuții insuficiente, lege practic îmbarca niște particulari pe ambulanțe, care urmau să vină, la noroc, ori de stat ori private, și mai punea alți privață să numere banii adunați din contribuțiile obligatorii. Marea reformă era un făs, dar și așa anemică, tot a fost prea de tot pentru poporul român, care din moși strămoși e simțitor și cardiac la inimioară.
Doar pentru a lăsa în off-side niște apucați de la televiziuni, care sunt nervoși și când dictatorul îi ascultă, parcă nu merita atâta scandal și atâta cutremurare. Din toată dezbaterea n-au câștigat decât Zuckerberg, Ghiță, Vântu și Voiculescu.
E adevărat că nu a existat o adevărată dezbatere, pentru asta trebuiau să existe două părți. Adică, unii în stradă, care să creadă că privatizarea ucide și alții (eventual, la putere), care să creadă că socialismul ucide – orice speranță. Evident, această a doua parte ori a stat ascunsă (tot nu știu cum arată ministrul sănătății, sper că are și mustață, nu doar nume de ungur) ori a pupat piața Endependenții cu protestatarii.
Dacă ar fi existat și cineva care să susțină ideea de capitalism în domeniul ăsta, văzut ca terenul stângii, ar fi avut curajul să respingă scandaloasele sloganuri ale populiștilor. Desigur, dacă nu ar fi fost el însuși un alt fel de populist.
Câte ceva despre sursele de venit ale statului
De fapt, există o singură sursă de venit pentru stat: valorile răpite prin argumentul forței sau înșelătorie de la cei care produc. Uneori, taxarea e directă, fără ocol și fără scrupule. Alteori se invocă pretinsul drept de a taxa ce deține cineva (taxa pe proprietate), sau de a taxa productivitatea cuiva (impozite pe venit) productivitatea ingenioasă și încununată de succes (impozitul pe profit), de a taxa consumul din ce ai produs anterior, mai precis orice ți-a rămas după precedentele taxări (TVA) sau de a taxa preferința de a consuma anumite bunuri (accize). Alteori se recurge la o formă ascunsă de taxare, inflația, prin care statul extrage anual un procent din valoarea banilor, pe care toți cetățenii sunt obligați să îi folosească în schimburile dintre ei. Inflația e de departe cea mai perfidă și mai periculoasă sursă de venit a statului, în vreme ce taxarea proprietății (cel puțin a celei imobiliare) pare cea mai tolerabilă și mai puțin predispusă la nedreptăți flagrante. Totuși, tocmai inflația pare cea mai populară taxă în rândul celor care cer statului să stimuleze consumul, să ocrotească locuri de muncă, să mărească bugetele de orice fel și, la nevoie, să tipărească mai mulți bani. E încă o reușită remarcabilă a educației obținute în școlile de stat.
Cine sunt adevărații cinici?
Consider cinismul cea mai periculoasă plagă a vremurilor noastre, pentru că merge către dizolvarea ideii de morală, combinând perfidia cu nerușinarea. De dragul speranței, până și ipocrizia mi se pare de preferat. Dacă discuția despre Legea Sănătății s-ar fi purtat rațional și ar fi existat măcar o parte care să susțină liberalizarea totală sau privatizarea cu prioritate a acelor domenii unde pacientul are posibilitatea de a-și exercita alegerea, am fi putut să găsim un răspuns și la întrebarea cine sunt adevărații cinici. Cei care joacă pe coarda sentimentală, aruncând în față bolnavii și năpăstuiții, de la înălțimea unui burdihan parlamentar sau din spatele unui trust privat multimilionar, care își permite să dea milioane de euro pe an doar pe lefurile bocitorilor furioși, care ies pe ecran? Sau cei care ar fi pus (pentru că nu au pus-o) problema de-a dreptul filosofică a întinderii responsabilității față de celălalt?
Și nu e, cu siguranță, o problemă ușoară! Primul cinic din istorie a fost Cain. Întrebat de Dumnezeu: „Cain, ce ai făcut cu fratele tău, Abel?” acesta răspunde: „Dar ce, sunt eu păzitorul fratelui meu!?”. Cinicul socialist e mieros și tânguitor, alături de drama celorlalți, semnează grabnic petiții și cauze pe Facebook. Dar singura lui mască e în realitate ceea ce adaugă la răspunsul retoric: „Dar ce, sunt eu statul, să am grija semenului meu?!”. După care se poate substitui liniștit acuzatorului și judecătorului, semnalând cu năduf carențele de grijă ale statului și de generozitate ale privatului.
Știind că statul nu are resurse proprii, nefiind producător de valoare, singura întrebare pe care o poate pune un om de bună credință e „cât sunt dispus să ofer din grijă pentru semenul meu?”. Inevitabil, ar apărea problema limitei până la care ar trebui să se întindă efortul. Ar fi tolerabil, la o adică, ca o instanță să dicteze confiscarea garsonierei cuiva, pentru a achita o complicată operație în străinătate, care costă tot atât? Pentru că, la urma urmei, e o chestiune de viață și de moarte, iar cel cu garsoniera nu poate face dovada că a venit cu actul de proprietate pe lume și, poate mai are timp să își cumpere alta. E un exemplu absurd și extrem, dar undeva linia ar trebui trasă. Dacă impozitarea nu ar fi ascunsă, ci transparentă (deci mai cinstită), câți ar renunța nu la casă, dar la concediu sau la o parte din cumpărături, dacă pe fluturașul de salariu ar scrie: 1% – cumpărat aparat de dializă, 10% – dotare maternitate, 5% proteze bătrâni și tot așa. Procentele pot urca mult și bine, pentru că nevoile sunt infinite. Cine ar nega utilitatea investițiilor în cercetarea pentru prelungirea vieții, în operații estetice, care i-ar face mai frumoși și mai veseli pe toți cei pe care îi vezi pe stradă?
Herbert Spencer a dat răspunsul unui cinic modern, liberal, ferm și dur: nu ne putem asuma sarcina utopică de a eradica răul în lume, pentru că răul, moartea și boala fac parte din viață. Vă invit să ascultați aici cartea sa destul de vizionară, Omul împotriva statului, din 1884, dacă aveți timp și răbdare. Poate fi o sursă de înțelepciune sau de aberații, depinde ce alegeți să vedeți, căci Spencer i-a inspirat și pe conservatorii cei mai morali și pe partizanii abominabilei eliminări eugenice a celor neputincioși din societate.
Dacă ar fi să dau răspunsul meu la întrebarea până unde se întinde datoria cuiva pentru cel de alături, aș recunoaște că nu știu să răspund. Cel mult, aș putea oferi un răspuns vag, care să spună că viața trebuie să primeze asupra proprietății. Nu văd un stat minimal care ar putea refuza tratamentele vitale ale unui pacient. Dar un stat care și-ar mitui alegătorii cu „gratuități”, nu doar că ar încuraja cererea de servicii dintre cele mai sofisticate, într-un veac cu venerație pentru trup și oroare de suferință și disconfort. Ar sfârși prin a fi arbitrar cu cei pe care îi poate ajuta, din ce în ce mai prost, nedrept cu cei mai modești și mai cumpătați.
Doar un secol de capitalism, pe alocuri nebun, de după revoluția industrială, a fost de ajuns să dubleze durata medie de viață, pe care omul o avusese mii de ani până atunci. A făcut asta nu prin decrete și legi, ci prin inovațiile din medicină, igienă, alimentație, construcții, infrastructură, servicii, educație, toate stârnite de „lăcomia” capitalistă de câștig, profit și glorie. Încă un secol de gerontocrație socialistă, s-ar putea să ne ajute să atingem vârste cu trei cifre, ani pe care să-i trăim într-o stare de semi-senilitate, între grădinița și azilul de stat, cu jumătate din PIB băgat în Viagra și în operații de întindere a feței – către un zâmbet veșnic, cu sprâncene arcuit-mirate.

Aceasta este o imagine din satelit a celor două Corei (sursa foto: MSNBC.com). În sudul capitalist, densitatea de becuri e cam la fel de mare ca în Japonia. Chiar și China, dusă pe căi greșite de Deng Xiao Ping, a început să facă risipă de energie, după cum se observă în bucata de teritoriu care se vede mai la nord de cele două. Sunt sigur că undeva pe Facebook e o petiție împotriva unei asemenea risipe, sau măcar pentru becurile alea chioare economice, cu ajutorul cărora vom salva planeta și vom deveni pacienții clinicilor de oftalmologie mai la bătrânețe. În Coreea de Nord nu există spitale private, ambulanțe private, în general nici viață privată. Pe scurt, raiul tuturor visătorilor iubitori de natură și animăluțe simpatice de pe Facebook. La Phenian nu licăre decât becul de la mausoleul lui Kim Ir Sen, ocrotitorul pur și dur al sistemului de stat, farul călăuzitor al omenirii socialiste.
Dacă toți românii au cont pe Facebook și își iau știrile de la Antena 3, diseară la ora 21, România văzută din satelit va arăta pe lângă Bulgaria cum arată Coreea de Nord. Asta pentru că Antena 3 a chemat populația la solidarizarea cu doctorul Raed Arafat și la apărarea minunatelor cuceriri ale medicinei de stat.

Nu știu ce succes va avea acest protest cu lumina stinsă, dar știu sigur că există o specie de om la care va prinde. O vom numi generic duduia de Facebook, deși ea poate fi la fel de bine și de sex masculin sau neprecizat. E, de obicei, piaristă, jurnalistă sau asistenta cuiva, își duce traiul în biroul unei companii despre care nu înțelege cum funcționează și nu și-a pus vreodată problema cum de reușește acea firmă să îi plătească salariul, întrucât acesta i se pare oricum prea mic în comparație cu diplomele pe care le deține și cu inteligența ei nativă. Oricum, de obicei, e vorba de corporații atât de mari și cu influență atât de înaltă în zonele unde se semnează contractele de achiziții publice, încât nici nu e mare diferență între a lucra la stat sau privat. În general, duduia de Facebook se bucură de toate deliciile misteriosului și antipaticului sistem capitalist, rupe rafturile supermarketurilor la promoții, dar vibrează la toate cauzele stângiste și ecologiste ale planetei.
Când le lovește vreo boală, duduile de Facebook dau fuga la policlinicile private pentru analize. Simt că merită să fie tratate cu respect și civilizație. Dacă e urgent și își permit, poate cheamă și o salvare de la Puls. Au aflat de multă vreme unde a născut Esca sau Răduleasca și ar prefera cam aceleași condiții și aceleași rezerve private. Când n-au încotro și dau cu nasul de sistemul medical de stat scriu statusuri oripilate și promit solemn să emigreze din această țară care nu le merită. Când ia foc o maternitate cu bebeluși, când domnul Lăzărescu moare plimbat de la un spital al statului la altul, Facebookul se aprinde și el. Apar protestele de o seară, revoltele trepidante, ce te costă să dai un like la o cauză? simți măcar că ți-ai făcut datoria.
Cu toate astea, duduia de Facebook urăște orice e privat, în afară de proprietatea ei. Dacă lucrează la o televiziune privată (și acolo numai dudui de Facebook sunt angajate) n-ar concepe ca pe telecomandă să existe doar TVR1, TVR Cultural, TVR2, TVR Info și TVR Internațional. Asta li s-ar părea abominabil, dar nu le împiedică să își instige emoțional telespectatorii împotriva pericolului ca ambulanțele private să desființeze Salvarea. Cum ar fi arătat o campanie ca asta în 1990, dacă am fi fost preveniți că TV SOTI complotează să ne desființeze TVR-ul?!
De la o asemenea televiziune privată sociologul Alfred Bulai a decretat: „Sistemul privat e sursa marii corupții peste tot în lume!”. E o sentință care cade cu toată greutatea celor peste o sută de kintale ale soțului Anei Bulai, acest Irinel Columbeanu al sociologiei. Păi peste tot în lume unde există cazuri în care privații corup funcționarii de stat, o fac tocmai pentru că sistemul e făcut în așa fel încât nu piața ci birocratul, politicianul, să decidă câștigătorul. Dacă sistemul ar fi total deschis competiției, singurul care ar trebui mituit ar fi clientul, prin ieftiniri și oferte promoționale. Un medic, angajat la privat, care ar cere șpagă, ar fi imediat eliminat din sistem de patronul căruia îi ia din profit. Există un singur angajator care i-ar tolera această practică și acela e statul, cel mai mare și cam singurul creator real de corupție.
Devine limpede privind astfel că în România nu prea mai avem spitale de stat, în sensul utopic la care visează duduile de Facebook. Toate sunt privatizate deja, fie în interesul celor care le conduc, de la un nivel sau altul, fie în interesul celor care le operează. Doar infrastructura e una creată și finanțată anual de stat, din ce ia forțat de la contribuabili.
La fel cum integral din banii statului a fost creat și SMURD. Chiar dacă beneficiind de acest brand fantastic, lângă serviciul achitat de două ministere și deservit de angajați ai statului, a răsărit și o fundație cu același nume. Fundația e în regim privat, deci nu oricine își poate băga nasul acolo. Poate doar Radu Tudor de la Antena 3, Emil Hurezeanu de la Realitatea TV și Mihaela Rădulescu de la Antena 1. Sunt 3 din cei 9 membri în colegiul director al fundației SMURD. Desigur, meritul pentru acest brand îi aparține lui Raed Arafat, o persoană care își merită decorația primită de la Băsescu. Și o persoană care a demonstrat în acest scandal mai presus de toate un uriaș grad de civilizație, în replicile pe care le-a dat. Dar nu ar fi genial să ai o fundație care să se cheme, de pildă, Fundația pentru Pompieri, și unde omul să poată dona 2% din ce câștigă? Cât s-ar putea aduna? Păi, cam la un milion de dolari excedent în fiecare an. După ce se adună aceste sume, o fundație condusă cinstit poate face un pustiu de bine sistemului medical și poate adăuga milionul la cât dă bugetul, sau poate da salarii regești și folosi alte artificii pentru a duce surplusul în alte direcții. Doar consiliul director poate să știe. Ai încredere în Radu Tudor că nu minte la televizor, ai încredere și în fundație.
Dar nu banii strânși de o fundație sunt adevărata miză ci miliardele de euro tocate de sistemul medical anual, despre care începând de săptămâna asta am aflat de la televiziuni că e unul performant și de neatins. Adică același sistem care topește banii pe achiziții publice netransparente, care permite inventarea de boli și bolnavi, existenți doar în documentele medicilor de familie, care permite o lucrativă cooperare între distribuitorii de medicamente și cei care îi îndoapă pe pacienți cu respectivele medicamente, același sistem care a umplut țara de handicapați viguroși și care a diagnosticat infractori muribunzi, însănătoșiți după eliberare, același sistem cu spitale din care poți pleca cu mai multe boli decât ai venit. Toate acestea și multe altele sunt realități cu care merită să te lupți, dar care au mai puțin impact emoțional decât demisia unei persoane cu imaginea lui Raed Arafat. Sunt lucruri prea complicate pentru a încăpea într-un status de Facebook. Despre ele vedem zilnic câte o știre tristă. Mai în amănunt s-a ocupat de problemă PRO TV, prin seria de reportaje România, să fii sănătoasă!. Făcute cu profesionalism, ca întreaga serie România, te iubesc!. Inutil să spun că nu s-au bucurat de același ecou pe Facebook nici de proteste cu lumina stinsă.
E o bătălie de imagine pe care Băsescu nu are cum să o câștige, așa cum am mai spus, pentru că e nesusținut de ceilalți politicieni fideli etatismului și pentru că de data asta nu mai e el cel care varsă lacrimi. Băsescu are de partea lui logica, televiziunile au de partea lor emoția, deci șansele de câștig pentru Băsescu sunt spre zero. Dacă e o manevră a opoziției, care l-a antamat deja pe Arafat, e una din primele lor manevre cu un succes răsunător. E o teorie pe care însuși Cristian Tudor Popescu o avansează, și cred că nu poate fi suspectat de „băsism”:

Dr. Arafat nu ţine seama nici măcar de faptul că punctele sensibile ale Legii Sănătăţii n-au avut timp să se traducă şi să se aşeze în conştiinţa publică, ca să înţeleagă şi oamenii cine pe ce se ceartă. Gestul prematur al d-sale este explicabil mai degrabă din perspectiva unei schimbări politice de regim în urma alegerilor de anul acesta, decât din punct de vedere profesional. Regret că logica mă obligă să spun asta.

Acum mai e o jumătate de oră până când România se va cufunda în beznă ca Nord Coreea, sau își va vedea liniștită de ale ei. Se vor rezolva problemele de corupție și insatisfacție a pacienților din sistemul medical, dacă va fi deschis concurenței? (Dacă legea va fi trecută, „fascist, prin asumarea răspunderii”, cum spunea cu năduf Emil Hurezeanu, din consiliul director al SMURD.) Sau monopolul de șpagă al caselor de asigurare și al managementului spitalelor se va muta doar în alte zone private, care abia așteaptă să devină clienți cu acte în regulă? Dacă sistemul va fi unul hibrid (cum propune inclusiv Băsescu), e destul de posibil să se întâmple și asta. Dar tot merită încercat să faci un pas dinspre Coreea de Nord spre Coreea de Sud. Apropo de Coreea de Sud: capitaliștii au încercat recent drumul invers, când la putere au venit niște politicieni cu viziuni ca ale lui Obama. Au implementat un fel de Medicare, de care să beneficieze toți, și harnicul și leneșul și săracul și bogatul. Rezultatul a fost că au dus sistemul aproape de faliment, în doar câțiva ani, cam ca sistemele de pensii de stat. Unii turbează de prea mult bine, la noi cred că mai rău de atât nu prea se poate.

Statistica spune că, din 1952, niciun candidat nu a câștigat nominalizarea dacă s-a clasat mai jos de locul doi la preliminariile din New Hampshire. Așadar, bătălia pentru locul de challenger al lui Obama se dă între Mitt Romney și Ron Paul. Chiar dacă decizia va fi luată la convenția republicană din ultima zi a lui august, cei doi par a se impune ca pretendenții cei mai consistenți.
Mitt Romney e un răsfățat al marilor bănci, care au contribuit din greu la campania lui, chiar dacă fostul guvernator a mai avut starturi în trombă și a pierdut, data trecută în fața lui McCain. Dacă de la Ron Paul lumea are șansa să afle despre ideile libertariene și să reînvețe ABC-ul gândirii capitaliste, cu prilejul candidaturii lui Romney americanii, și nu numai, vor putea învăța lucruri noi despre curioasa religie a mormonilor, al cărei adept convins este. Mormonii, o sectă ruptă din trunchiul protestantismului creștin, au propria versiune a Bibliei, dar și alte texte pe care le pun pe picior de egalitate cu aceasta, între care Cartea lui Mormon, cu pilde din viața unor triburi despre care adepții cred că au trăit în America în vremurile biblice. Mormonii au și o stufoasă viziune asupra cosmosului, pe care îl cred populat de numeroase lumi, cu numeroși zei supremi, în rândul cărora pot ajunge chiar și pământenii merituoși. Cei mai mulți dintre mormoni au renunțat la lucrul care le dusese vestea peste tot în lume, așa că nu mai sunt poligami, ci familiști la locul lor.
În ce îl privește pe Ron Paul, fostul ginecolog de 76 de ani, cu o lungă experiență în Congresul american, acesta are șansa unică de a face populare ideile conservatorismului fiscal, pentru a aduce America înapoi la sistemul de piață liberă, care i-a adus prosperitatea. Anularea sistemului fiscal dictat de Rezerva Federală, cu ajutorul dobânzii de referință și a dolarului fără acoperire în aur, retragerea tentaculelor statului asistențial, hrănite de generații lungi de președinți etatiști din cele două partide și limitarea implicării militare americane în lume sunt câteva dintre ambițioasele proiecte ale lui Ron Paul. E greu de crezut că ele vor putea fi puse în operă, împotriva unui întreg sistem politic osificat și împotriva unei societăți cu mentalitate deja alterată, dar merită încercat. Pentru Ron Paul, chiar și o clasare pe locul doi în preliminariile republicane e suficient de bună, având deschisă oportunitate unei candidaturi independente sau cu susținerea Partidului Libertarian, al treilea partid al Americii. Esențial este doar să își consolideze baza electorală pentru moment. Oricum ar sta lucrurile, simplul fapt că a putut să spargă blocajul mediatic și să aducă aceste idei în dezbatere, e un câștig.

Rezultate New Hampshire

Mitt Romney – 39% (7 delegați)
Ron Paul – 23% (3 delegați)
Jon Huntsman – 17% (2 delegați)
Newt Gingrich – 9%
Rick Santorum – 9%
Rick Perry – 1%

Tovarășii chinezi au depășit planul și anul acesta, putând raporta cu mândrie că se descurcă. Mulți dintre ei dețin deja rețeta noastră secretă de kapitalism. 38 dintre membri Congresului Partidului Comunist sunt deja miliardari în dolari. În fruntea lor, Liang Wen-gen, cel mai bogat om din țară, membru al Comitetului Central. Practic, 1 din fiecare 7 miliardari ai țării sunt în congres.
Mai mult, primii 70 cei mai bogați membri ai congresului chinez însumează o avere de 75 de miliarde de dolari.
În comparație, cei mai bogați 70 de congresmani americani dețin doar 4,8 miliarde de dolari.
Cum unii îmbogățiți cad în dizgrație, după modelul rusesc, și ajung chiar și la închisoare, spre răcorirea maselor cu salariu de 30 de dolari, unii milionari cer celor care fac asemenea statistici să nu îi includă în top.
Cu asemenea disparități, depinde doar de cât vor reuși să acumuleze și cei de jos până când va pocni bula imobiliaro-politică din China, ca să știm dacă vom avea o revoluție proletară sau una mai burgheză.
Pentru detalii, vă puteți delecta cu melodioasa limbă chineză:

În apărarea noii legi a sistemului de sănătate, Băsescu a ieșit la fel de sinucigaș ca la anunțul tăierilor de pensii și salarii. Cu două telefoane date intempestiv televiziunii lui Vântu sau Elan, cine mai știe?, dar tema nu pare să îl mai deranjeze pe președinte. Interlocutor la primul telefon era doctorul Raed Arafat, deci de câștigat nu era nimic, atâta vreme cât apari vorbind în contradictoriu cu un specialist respectat de toată lumea, culmea, chiar pe domeniul lui.
Și totuși, președintele are dreptate atunci când pledează pentru deschiderea către concurență a serviciilor medicale, inclusiv a celor de urgență. Deocamdată nu se discută de privatizarea acestora sau a învățământului pentru simplul motiv că în România nu există formațiune de dreapta, ci doar populiști care explică din diferite unghiuri cum vor organiza ei mai bine statul și cum îi vor extinde oferta de servicii.
Tocmai asta e problema lui Traian Băsescu, pornit pe fapte eroice și pe destupat mințile fesenistelor de la Realitatea TV. Nu faptul că vorbește la o televiziune pe care o obrăznicea ca nefrecventabilă, ci că după ce închide telefonul nu există nimeni care să-i susțină punctul de vedere. Miniștrii pe care încearcă să-i ajute intrând în bătălia publică, mai ales pe teme impopulare, au cu totul alte griji și par mai curând să îl confirme pe Lăzăroiu cu fanteziile lui despre alianța cu PSD. Greu de crezut că o asemenea alianță se va mai face anul acesta, dar la fel de crezut că, în mentalități, o asemenea alianță s-a rupt vreodată de fapt.

Într-o prelegere publică filmată în Australia în 2003, imamul Imran Hosein a reușit să prezică nu doar revoltele populare din 2011, dar și criza financiară declanșată în 2007, precum și o posibilă consecință a războiului din Iraq, încă neînceput, la acea dată. Sună suficient de impresionant, ca să te întrebi cine e Imran Hosein. Pe scurt, omul e nebun de legat, dar e în același timp foarte inteligent, cultivat și un vorbitor carismatic, o combinație explozivă întotdeauna.

Metodologia prin care Imran ajunge la predicțiile sale se bazează pe o interpretare proprie a eshatologiei islamice, care are, ca și în creștinism și iudaism, Ierusalimul ca loc central. De aici încolo, „simpatia” previzibilă pe care orice fundamentalist serios o are pentru evrei îl împinge spre speculații de-a dreptul paranoice. Astfel, nu numai că evreii conduc lumea, dar se pregătesc deja să detroneze Statele Unite din poziția de super-putere mondială, printr-un complot menit să schimbe dolarul, ca monedă de referință, cu o monedă electronică. Momentul declanșator al operațiunii, e de părere Imran, a fost 11 septembrie, căruia imamul îi atașează, previzibil, o teorie a conspirației. În cadrul unui uriaș plan geopolitic, atacul de la 11 Septembrie ar urma să joace rolul atentatului de la Sarajevo și să determine schimbarea raportului de putere pe plan mondial:

„Cei care dețin informații despre aceste atacuri suspicioase, vor face publice la un moment dat informațiile lor pentru a umili și a contribui la căderea Americii.”

Deși a stat vreo zece ani în America și vorbește fluent engleza, Imran Hosein rămâne un radical. Respinge orice compromis făcut cu lumea laică. Atunci când nu cheamă la război sfânt și nu își dorește nimicirea evreilor și creștinilor, imamul propune o alternativă utopic-pastorală: un sat organizat strict după principiile din Coran. Dar despre asta, mai la final.
Discursul are loc (dacă înțeleg bine) cu puțin timp înainte de invazia din Iraq, în care imamul vede o parte a unei strategii de acumulare a capitalului politic.

Cu 5 ani înainte de căderea Lehmann Brothers, a pieței imobiliare și de declanșarea crizei, imamul vorbește despre o apropiată cădere a sistemului monetar bazat pe banii fiduciari (neacoperiți în aur) și despre pierderea poziției de monedă de referință pentru dolar.
Imamul acuză Israelul că pregătește un război de proporții de expansiune teritorială având ca scop dominația mondială (Dacă banii de hârtie se clatină, ce-i drept, și par să-i confirme profețiile, partea cu expansiunea israeliană mi se pare o bazaconie cu totul.)

Deși revoltele populare nu erau la orizont în 2003, Imran Hosein le-a intuit nu doar apariția, dar și mediatizare. Susține că AlJazeera (alintată de fundamentaliștii islamici AlJEWzeera) e parte a operațiunii de manipulare a maselor din lumea arabă.
Știrile cu încărcătură emoțională difuzate de AlJazeera vor crește tensiunea și starea de revoltă în țări care (cel puțin în 2003) păreau stabile, cu consecințe impredictibile pentru Mubarak din Egipt, Fahd Abdallah din Arabia Saudită, Abdallah din Iordania, Sabah în Kuweit. (Până în momentul de față turbulențe s-au petrecut, e drept, dar, cu excepția Egiptului, în alte țări decât cele indicate de imam. A ratat Siria, Tunisia, Bahrein, Algeria, Libia.)

Acuzația că Occidentul a fost implicat în Revoluția Islamică din Iran din 1979 sună, desigur, ca mama tuturor teoriilor conspirației. Singurul care a susținut-o a fost nefericitul șah Reza Pahlavi, deposedat de tron, care spunea despre ayatollahul Khomeini că „dacă îi veți ridica barba, o să vedeți scris acolo Made in Britain”.
Guvernele vizate de revolte, profețește imamul, vor fi tocmai cele pro-americane, iar demonstrațiile de stradă vor fi anti-occidentale și cu larg suport popular. Televiziunile internaționale vor fi folosite pentru a prezenta aceste revolte ca pe un efect de domino și o ridicare a popoarelor arabe.
Părerea că Israelul ar deține armament indisponibil americanilor, cu care ar urma să uimească întreaga omenire și să preia controlul, mi se pare ruptă din basmele SF.
La fel de puțin credibilă mi se pare și predicția că Iranul nu va fi atacat, pentru a încuraja minoritatea șiită din comunitatea musulmană, chiar dacă predicția că șiiții vor lua puterea după căderea lui Saddam (făcută înainte de începerea războiului împotriva lui Saddam) începe să se contureze.

Prelegerea s-a încheiat cu expunerea viziunii islamiste (nu islamice) despre lume și viață. Minute bune de teorie a fundamentalismului și urii, pline de imprecații la adresa celor care vor colabora cu evreii și creștinii, împănate cu citate belicoase din Coran și alte cărți de teologie.
Cei nefamiliarizați cu teologia islamică vor afla cu surprindere că viziunea lor despre sfârșitul vremurilor nu numai că e inspirată din Apocalipsa creștină, dar conține și un pasaj misterios despre a doua venire a lui Hristos. (Teologii musulmani au avut dintotdeauna o misiune grea în a concilia respectivul verset din Coran cu negarea dumnezeirii lui Hristos, fără succes, după părerea mea, dar discuția asta nu face obiectul articolului de față.)
După alte chemări la djihad, Imran Hosein își prezintă și viziunea de societate ideală într-o lume apocaliptică. E, în mod ironic, un fel de kibutz, în care se trăiește din agricultură, fără discriminări rasiale dar și fără bănci, nici măcar cele autointitulate „bănci islamice”, cu dobânzi moderate. Ce mai, utopie în toată legea și prosperitate din vânzarea de roșii bio.
Mai amuzant mi s-a părut felul în care vor rezolva problema energiei: cu ajutorul unui verset din Coran, care îndeamnă la întoarcerea la natură. Așadar, energie solară. Dacă ar fi citat și un verset care îl învață să producă celule fotovoltaice, fără să le cumpere de la „necredincioși”, atunci aș fi fost chiar impresionat.

Parlamentul ungar a votat un fel de condamnare a comunismului. Mai puțin teoretică, dar mai vioaie, pentru că îi lovește pe ”nostalgici” la pensie și îi consfințește pe socialiști ca urmași direcți ai comunismului. Partidul dreptei populiste a lui Viktor Orban (FIDESZ) are majoritate largă în Parlament și poate vota cam tot ce poftește, inclusiv o lege care să declare rivalul politic (MSZP) vinovat de crime.
În general, nu-mi e simpatic Orban, care e cam populist pentru gustul meu, deși nu pot să nu recunosc că omul măcar are personalitate.
Nici cu legile care interzic istoricilor să mai cerceteze numărul victimelor holocaustului nu sunt de acord. Ba cred ca e greu de argumentat teoretic orice interdicție, inclusiv împotriva materialelor și partidelor extremiste.
Dar având în vedere că stânga internațională și-a consolidat deja o poziție de falsă superioritate morală prin asemenea legi, cred că ar trebui să existe reciprocitate. Ori condamnăm propaganda comunistă și glorificarea dictatorilor la fel cum condamnăm propaganda neonazistă, ori nu mai interzicem nicio idee prin lege și lăsăm pe fiecare să își folosească discernământul.
Singurul unghi din care s-ar putea aduce această măsură de pe tărâmul luptei politice, pe tărâm juridic ar fi acela al negaționismului. Adică echivalarea apologiei totalitarismului cu răspândirea de informații false (care oricum e în codul penal). Vrei să îi plângi pe Hitler sau pe Stalin? N-ai decât, dar asumă-ți faptele lor, nu falsifica trecutul. Nu e deloc drept ca socialiștii cei mai nerușinați să își aroge poeticul nume de ”nostalgici”, acum când sunt de notorietate informațiile despre natura reală a socialismului, nu în cazuri accidentale, ci în zecile de țări unde a fost încercat, pe pielea a peste jumătate din populația globului. ”Nostalgic” sau ”utopic” sunt epitete prea blânde pentru cei care cer pentru sine dreptul de a experimenta în continuare cu viețile și resursele celorlalți.
Dacă nu ne putem baza pe judecata fiecăruia și nu avem suficientă încredere în oameni, că vor alege fără a se lăsa păcăliți de retorica extremistă, foarte bine, să facem legi care să le bată obrazul celor care nu-l au, ori să interzică inacceptabilul. Desigur, va fi dificil să stabilești ce e inacceptabil într-o societate, fără să ajungi la situații de Ferma animalelor.
Totuși, o lege care să limiteze la pensia minimă pensiile foștilor activiști remunerați ai PCR și ale ofițerilor de Securitate, ar fi o formă mai precisă de reparație simbolică, decât o declarație citită în plen. Desigur, nu vom vedea una ca asta vreodată în România. Nici măcar o putere populistă nu ar lua o asemena măsură, pentru simplul fapt că în România ai mai mare câștig ca populist daca ceri să se taie pensiile participanților la Revoluție, decât ale securiștilor. Fiecare popor are populiștii pe care îi merită.

Pagina 20 of 44« Prima...10...1819202122...3040...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica