rss
rss
rss

Parlamentul ungar a votat un fel de condamnare a comunismului. Mai puțin teoretică, dar mai vioaie, pentru că îi lovește pe ”nostalgici” la pensie și îi consfințește pe socialiști ca urmași direcți ai comunismului. Partidul dreptei populiste a lui Viktor Orban (FIDESZ) are majoritate largă în Parlament și poate vota cam tot ce poftește, inclusiv o lege care să declare rivalul politic (MSZP) vinovat de crime.
În general, nu-mi e simpatic Orban, care e cam populist pentru gustul meu, deși nu pot să nu recunosc că omul măcar are personalitate.
Nici cu legile care interzic istoricilor să mai cerceteze numărul victimelor holocaustului nu sunt de acord. Ba cred ca e greu de argumentat teoretic orice interdicție, inclusiv împotriva materialelor și partidelor extremiste.
Dar având în vedere că stânga internațională și-a consolidat deja o poziție de falsă superioritate morală prin asemenea legi, cred că ar trebui să existe reciprocitate. Ori condamnăm propaganda comunistă și glorificarea dictatorilor la fel cum condamnăm propaganda neonazistă, ori nu mai interzicem nicio idee prin lege și lăsăm pe fiecare să își folosească discernământul.
Singurul unghi din care s-ar putea aduce această măsură de pe tărâmul luptei politice, pe tărâm juridic ar fi acela al negaționismului. Adică echivalarea apologiei totalitarismului cu răspândirea de informații false (care oricum e în codul penal). Vrei să îi plângi pe Hitler sau pe Stalin? N-ai decât, dar asumă-ți faptele lor, nu falsifica trecutul. Nu e deloc drept ca socialiștii cei mai nerușinați să își aroge poeticul nume de ”nostalgici”, acum când sunt de notorietate informațiile despre natura reală a socialismului, nu în cazuri accidentale, ci în zecile de țări unde a fost încercat, pe pielea a peste jumătate din populația globului. ”Nostalgic” sau ”utopic” sunt epitete prea blânde pentru cei care cer pentru sine dreptul de a experimenta în continuare cu viețile și resursele celorlalți.
Dacă nu ne putem baza pe judecata fiecăruia și nu avem suficientă încredere în oameni, că vor alege fără a se lăsa păcăliți de retorica extremistă, foarte bine, să facem legi care să le bată obrazul celor care nu-l au, ori să interzică inacceptabilul. Desigur, va fi dificil să stabilești ce e inacceptabil într-o societate, fără să ajungi la situații de Ferma animalelor.
Totuși, o lege care să limiteze la pensia minimă pensiile foștilor activiști remunerați ai PCR și ale ofițerilor de Securitate, ar fi o formă mai precisă de reparație simbolică, decât o declarație citită în plen. Desigur, nu vom vedea una ca asta vreodată în România. Nici măcar o putere populistă nu ar lua o asemena măsură, pentru simplul fapt că în România ai mai mare câștig ca populist daca ceri să se taie pensiile participanților la Revoluție, decât ale securiștilor. Fiecare popor are populiștii pe care îi merită.

Imaginile cu oameni obișnuiți din Coreea de Nord, zguduiți de plâns la aflarea veștii morții lui Kim Jong-Il au făcut înconjurul lumii. Asiaticii l-au jelit pe cel care le-a asigurat atâția ani un bol de rădăcini și scoarță de copac proaspătă, apărându-i de iminenta invazie a hrăpăreților capitaliști din Sud. Cu puțin timp în urmă, comuniștii din nord au amenințat cu represalii dacă imperialiștii din sud vor recurge și anul acesta la războiul psihologic al aprinderii de brazi și luminițe de Crăciun în localitățile vizibile de la graniță. Se știe că sud-coreenii fac asta doar pentru a le face pe rudele lor mai sărace, dar mai fericite, să crape de invidie, de multe ori gătind ostentativ mâncare cu carne în aceleași localități de frontieră, atunci când vântul bate dinspre sud.
Mai puțin cunoscut e faptul că și în România trăiește o comunitate puternică de nord-coreeni, care, fără să apară în vreun recensământ, constituie practic majoritatea populației. Nord-coreenii din România sunt încă șocați de dispariția liderului lor, la peste 20 de ani de la lovitura agenturilor străine. Nord-coreenii din România sunt oameni plini de viață, care gustă în special tabloidele, atunci când apar dezvăluri despre escapadele amoroase ale Lenuței sau lucruri inedite despre bețiile lui Nicușor, povestite de Paula Iacob sau Serghei Mizil.
Dar pentru comunitatea de nord-coreeni din România luna decembrie e mereu specială. Încă din noiembrie ei încearcă să reînvie tradiția populară a cozilor la alimente, creând îmbulzeli la promoțiile la tigăi sau la moaște. Chiar dacă nu au nevoie neapărat de tigăi, de bormașini sau sunt, cum se știe, atei și nu cred în moaște, comuniștii români fac aceste cozi doar de dragul de a transmite și altor generații specificul național.
În așteptarea marii comemorări de pe 25 Decembrie, nord-coreenii din România adoră să asculte colindele lui Tudor Barbu de la OTV, în speranța că, dacă liderul lor nu mai poate fi înviat, măcar Dan Diaconescu să transforme România într-o republică democrat-populară, cu ajutorul PPDD.
Există și nord-coreeni care încearcă să își ascundă originile și își petrec luna decembrie citind cărțile lui Cartianu în care e reluată romanțat teza agenturilor străine imperialiste, care l-au răsturnat pe marele lor lider acum două decenii, lăsând întreaga comunitate de nord-coreeni români în lacrimi. Pentru ei a fost o mare bucurie detașarea operativă a marelui povestitor Alex Mihai Stoenescu, de la Jurnalul național, la Adevărul și anula acesta la Evenimentul zilei. E vorba de același securist, care alerga elementele dușmănoase, vândute cercurilor imperialiste, și le dădea pe mâna organelor de Miliție, pentru că fotografiaseră oameni la coadă la carne. Vigilentul tovarăș Stoenescu merge direct la inimile nord-coreenilor români, mai ceva ca o colindă de Hrușcă în perioada asta, cu poveștile lui despre revoluția făcută de turiștii sovietici, în care Armata și Securitatea apără patria cu eroism și scot la liman un popor împușcat doar în foarte mică măsură.

Peste drum de liceul Șincai, mă intersectez cu vreo sută de puștani dintr-o galerie de fotbal. Răcnesc ceva în cor, ca și cum s-ar fi dus la un meci imaginar, dar în realitate se întorc de la un mic ciubuc. Genul tipic al băieților de cartier, cu șepci și treninguri, buni de gură și clocotind de testosteron.
Peste șosea, traversând parcul Tineretului, încep să curgă și alte pâlcuri, dar din ce în ce mai diverse. Mai întâi câteva grupuri tot de tineri, sporovăitori, dar mai puțin țâfnoși. Se cunosc între ei, pentru că merg de multă vreme în platourile televiziunilor ca aplaudaci, unde râd la orice fel de glume, sau oriunde se ivește câte o oportunitate de la firma de casting. Doar o fată rupe atmosfera de retragere liniștită cu o înjurătură dură zbierată către cineva din alt pâlc.
Trec și de ei și ajung în dreptul spectatorilor care se retrăgeau mai agale de la Sala Polivalentă. Sunt oameni mult mai potoliți , trecuți de 40 de ani, cu fizionomii triste indiferent de expresia de moment. Se împart bani pentru ziua de aplaudat, undeva dincolo de podul peste lac. Câte un moș gen fost activist mărunt, devenit administrator de scară, împarte celor adunați în jurul lui câte un supliment de transport ”celor care stau mai departe”, pentru că între timp s-a întunecat. Sunt oameni necăjiți, care se bucură ca de Moș Nicolae de neașteptata bancnotă de o sută de mii. Și câte o eșarfă (portocalie sau poate roșie, nu se distinge la ora asta) sau un balon de dus acasă contează.

Cam asta a fost întâlnirea mea pur întâmplătoare cu spectatorii năimiți la congresul UNPR-ului lui Gabriel Oprea. Partidul care poate fi considerat scursura perfectă a politicii de pe Dâmbovița și-a prezentat cu mândrie achizițiile din intermercato. La știri l-am putut vedea pe fostul ministru PSD, Marian Sârbu vorbind înălțător despre reușita de a aduna atât de mulți oameni în jurul unui ideal. Oricum, e pierdere de vreme să comentezi falseturile absurd-bombastice ale activiștilor (și cuvântul e potrivit) acestui partid.

Ceea ce va rămâne după acest eveniment e anunțul făcut de Elena Udrea că Popescu zis Piedone va conduce campania unită a PDL și UNPR din București. Tot primarul de la sectorul 4 va fi, se înțelege și candidatul comun pentru funcția de primar general asumat de PDL, cel puțin așa a hotărât prin vot (personal și uninominal) Elena Udrea.

Dacă așa vor sta lucrurile, ne vom vedea într-o situație neașteptată: două alianțe politice masive față în față, ambele incapabile să propună un candidat dintre membrii proprii, ca doi mistreți grași, tăvăliți în noroi și încercând să alerge de propria duhoare. Știu că e caraghios să vorbești de doctrine când îți iei numele de scenă din comediile bufe, cu pumni în gură și bătăi cu frișcă. La urma urmei, puteai să te intitulezi la fel de bine și Popescu Bran sau Popescu ”Cichicean”. Totuși e de remarcat că singurele partide pretins de dreapta – național-liberal și democrat-liberal – se vor prezenta în fața (teoretic!) celui mai educat electorat din țară cu niște bezele de spumă ieșite din telul lui Ion Iliescu.

E de notorietate slăbiciunea (reciprocă) pe care Iliescu a avut-o mereu pentru Sorin Oprescu și cum nu le-a iertat celor din generația Năstase-Geoană marginalizarea doctorului. Băiatul bătrân al unui cuplu de securiști de carieră i s-a părut mereu lui Iliescu un ideal de seriozitate, așa miștocar cum îl crede lumea.

Cristian Popescu Piedone e descoperirea accidentală a lui Adrian Năstase. (Sau să fi fost flerul lui Dâncu?) În anii când ziarele brodau doar pe marginea comunicatelor cu realizări de la Guvern și televiziunile reinventau Cântarea României pentru Bombonel, undeva într-un birou al Ministerului Propagandei, cineva remarca potențialul de succes la neamul prost pe care îl avea un funcționar de la OPC.
În vremea când guvernul semna pe bandă rulantă contracte pentru noi și copiii noștri, cu Bechtel (pentru autostrada Transilvania) cu OMV (pentru Petrom și resursele subsolului), cu Erste (pentru BCR), cu RMGC (pentru Roșia Montană), cu băieții deștepți (pentru curent), cu Patriciu (pentru Rompetrol), cu Mital (pentru Sidex) …… în vremea aceea, deci, țara se distra urmărind seară de seară un personaj hazliu, răsturnând tarabele cu pește sau găleata cu brânză a unei babe de pe trotuar. Piețarii șușoteau că tămbălăul se întâmpla doar cât se filma și Cristian devenea Piedone, altminteri, inspectorul redevenea Popescu și pleca și el, ca tot omul de la piață, cu sacoșele pline. Publicul de azi al OTV-ului savura să-l vadă pe Piedone avansând prin balansare de pe un picior pe altul. Cine ar fi crezut că talentul ăsta se va materializa mai târziu într-o balansare de pe stânga pe dreapta politicii de toată frumusețea?

Până la Piedone, sectorul 4 avusese ghinion la primari. Cartierele era în continuare de un gri prăfos, nehotărâte într cenușiul ceaușist și ceva ce se încăpățâna să se ivească. Cu Piedone, sectorul nu a câștigat doar mai multă verdeață, dar și-a găsit și stilul: un prost gust dens și mustos, de mahala ruptă din ”D-ale carnavalului” așa cum l-a văzut Pintilie. De la palmieri jumuliți, la boscheți kitschioși, arteziene de ciment, pitici de grădină, ghirlande de pom, mizerie cu miros de gunoi care a făcut o zeamă verde, serbări câmpenești cu mititei, zilele sectorului cu trupe cântăcioase, străzi mărginașe ”asfaltate” cu pământ, ceasuri muzicale, nu cred că există ceva dintr-un oraș de provincie, condus de câte un baron local fără rival, care să nu fi fost punctat și în sectorul 4.

Comparativ cu lenevia bășcălioasă a lui Oprescu, o asemenea prodigiozitate a gustului îndoielnic mi se pare mai greu de stăvilit decât migrațiile unor tineri africani către un orășel cu pensionari nordici blajini. Cu forța naturii nu te pui. Dacă mitocănizarea bucureșteanului e cum o estimez eu, n-ar fi exclus ca vorbirea colocvială a lui Oprescu să ajungă o amintire din vremuri boierești. Norocul lui că poporului îi place la mici, dar îi place mai mult pe un stadion de un sfert de miliard. La urma urmei, dă-le încolo de stângă și dreaptă, că oricum n-ar fi avut de unde scoate PDL-ul vreun candidat mai breaz. La vot era ca la mașina de tocat, degeaba băgai pe sus un Paleologu, că prin față tot vreun Prigoană ieșea. Așa că zic să știm o treabă și să sperăm că Vanghelie va completa și el oferta pesedistă, cu o candidatură din partea partidului lui Geoană.

Hotnews publică un interviu cu un analist american de origine evreiască, despre iminența unui atac israelian în Iran.

De respectat poziția intervievatului, care, evreu fiind, dă dovadă de capacitatea de a judeca lucid conflictul. Nu e puțin lucru să observi că Iranul e extremist doar cât e și Israelul, că e o dictatură pragmatică (și cinică, aș adăuga eu, se bizuie pe un fel de Securitate coruptă, Gardienii Revoluției, nu pe mulahi (clericii cu barbă lungă, care apar la televizor și sperie Vestul). Sau să spui că amenințarea reală e doar în mintea unor politicieni.

”Iranul nu este o amenințare pentru Israel, SUA sau țările occidentale. Însă aceste state cred acest lucru. Iranul amenință puterea Israelului în regiune. O bombă iraniană (n.red. atomică) va forța Israelul să împartă hegemonia cu Iran, lucrul pe care israelienii nu vor să-l facă.
Statele Unite sunt trase în această situație încurcată din cauza alianței lor cu Israelul.
[..] regimul iranian este pragmatic și rațional. Israelul este la fel de extremist precum este Iranul.” (Richard Silverstein)

În interviu, analistul vorbește și despre o grupare rebelă, care încearcă slăbirea regimului lui Ahmadinejad, acționând ca un fel de avangardă a trupelor americano-israeliene. Am fost curios să caut, și iată ce zice Wikipedia:

“People’s Mujahedin of Iran (MEK) is a terrorist militant organization that advocates the overthrow of the Islamic Republic of Iran.”

O carte de vizită frumoasă pentru un aliat împotriva “axei răului”, presupun că își merită finanțarea pentru înarmare. Desigur, contribuabilul american trebuie să rămână cu impresia că dă bani pentru “the war on terror”….

Deși e posibil ca țara să nu fi simțit, azi am trăit un moment istoric și penibil. Vestea bună e că, din 27 de țări ale Uniunii Europene, 26 nu s-au pronunțat împotriva unui acord major care să transforme Uniunea. Cuiul lui Pepelea nu a fost România, ci Marea Britanie, care nu vrea să renunțe la speculațiile fiscale pe care le fac băncile de la Londra și nici la privilegiul de a se juca cu lira, pe care e tipărit chipul reginei. Așa că, până aici, nici n-am părut ciudații Europei, cum era de așteptat.
Vestea proastă e că ai noștri nu sunt lămuriți cu ce au fost de acord. Emil Boc a anunțat populația de la radio că s-a pronunțat pentru, că, teoretic ar trebui să dăm 50 de miliarde de euro către FMI, dar că practic nu îi vom da, pentru că deja avem acord cu FMI. DAR, și mai lămuriți vom fi când se va decide forma finală a acordului. Pentru cei pe care cifra nu îi impresionează, acest bănet reprezintă cam un sfert din PIB-ul României pe un an de zile. Un mic amănunt, cam cât 10 bugete ale Învățământului.
Nicio grijă, câteva ore mai târziu, a apărut președintele țării, care ne-a informat că nu trebuie să ne facem griji: ”țara nu e neputincioasă”. La o adică, ar avea bani să participe, dar nu se oferă, dacă nu i-o cere nimeni. (Cam astea au fost în mare cuvintele colocviale ale președintelui Băsescu.)

Și, să ne înțelegem, aceștia sunt cei mai responsabili politicieni pe care îi avem. Unii capabili să taie din cheltuieli pentru a echilibra bugete, să își asume măsuri ferme anti-populiste. Dacă ne-ar fi reprezentat la negocierile de la Bruxelles Ponta, Antonescu, Mariana Câmpeanu, Varujan Vosganian… (și puteți completa cu aproape orice politician care apare la televizor), am fi aflat poate că avem destui bani și pentru trei mese pe zi gratuite pentru toată populația sau pentru achitarea tuturor creditelor de nevoi personale de la buget.

Dacă viitoarea Europă va însemna mai puțină suveranitate, deci mai puțină putere de decizie pentru politicienii de la București, ar trebui să fim primii care să ratificăm orice tratat, la nevoie și prin referendum.

Puneți în contrast aceste apariții cu poziția premierului maghiar Orban: ”mandatul pe care îl am nu îmi permite să cedez nimic din suveranitatea țării, voi prezenta acordul Parlamentului, care va decide”. Îmi e perfect antipatic pentru puseele sale naționaliste și pentru mofturile de copil teribil, cam pleoștite de recentul acord cu FMI, dar a vorbit ca un om politic serios. Și la fel au vorbit și suedezii și alții.

Nu sunt eurosceptic, dimpotrivă, un proiect al Uniunii pe model american, bazat pe libertatea comerțului, valori democratice și un capitalism nealterat mi s-a părut dintotdeauna o idee superbă. Îi consider populiști pe politicienii care se folosesc de argumente emoționale pentru a se opune unei Europe mai integrate, una în care, de exemplu, deciziile să nu se mai împotmolească în regula consensului, ci să fie adoptate prin vot simplu, în Parlamentul Uniunii. Numai că atitudinea politicienilor noștri nu e expresia unei euro-forii, a unei aderări la un proiect pe care îl înțeleg și în care cred, ci expresia unui spirit de turmă, a conformismului politicianului provincial.

*

De fiecare dată când i-am povestit unui străin despre iluștrii noștri domnitori medievali, am fost încurcat de statutul lor, care nu era tocmai acela de king (rege), și trebuia să scormonesc după cuvinte ca ”prince”, care nu sunau la fel de convingător. Deși au fost conducători de toată isprava, au purtat coroană și au avut decenii bune de nesupunere, până la Carol I și al său Război de independență, ei nu puteau fi numiți regi, întrucât jurau loialitate unui suzeran sau plăteau tribut câte unui imperiu. Școala mă condiționase să socotesc asta o uriașă nedreptate – ceea ce și era – nenorocul aflării ”în calea tutror răutăților. De ceva vreme mă gândesc că situația lipsei de independență a Țărilor Române, deși tragică și regretabilă, nu era rodul întâmplării. Și că era, mai curând, expresia etapei istorice în care ne aflam. Când citești despre cum ne încropeam armatele pentru câte o bătălie (ba cu mercenari, ba cu heirupism), cât de precare erau instituțiile și nobilimea locală, cât de rupte erau acestea de viața țăranului (care, vorba lui Eliade, ”boicota istoria”), realizezi că de fapt n-aveam nici clasa politică nici nivelul general al societății, care să se ridice la pretenția traiului pe cont propriu.
Între timp, am progresat enorm, iar preț de câteva generații (de excepție), chiar ne-am meritat independența și statutul pe care ni-l atribuim în imaginea noastră de sine. După alte generații și alte catastrofe istorice, iată că am ajuns înapoi la cele două ”mici”carențe: societatea și conducătorii. E bine așadar să ne livrăm degrabă conducătorii unei Înalte Porți să-i facă eunuci destoinici ai birocrației europene, că de spahii nu sunt buni. Poate așa salvăm societatea. Și să nu mâniem pe Dumnezeu, uitându-ne cum au decurs recent alegerile în Rusia lui Iosif Visarionovici Putin, Uniunea Europeană nici nu e cel mai rău imperiu din care puteam să facem parte.

”E vorba de un proiect mult mai mare. Un proiect de societate. O sa vorbesc mai mult la timpul potrivit. Restul sunt povesti”

Sunt cuvintele cu care Sebastian Lăzăroiu a confirmat pe Facebook stirea apărută pe Inpolitics despre preluarea conducerii postului TVRM, aparținând fabricii de diplome Spiru Haret.
Un răspuns arogant, adresat parcă lui Mutulică și celorlalți șase nătăfleți, incapabili să priceapă profunzimile unei mari lucrări. Cuvinte mari, care puteau la fel de bine să se numească prostituție intelectuală, gang-bang, goană după bani, învârteală balcanică.
Ideologul neoficial al dreptei, artizanul unui misterios proiect de modernizare a nației își va lua o leafă călduță de la instituția care a otrăvit învățământul românesc, din mâna octogenarului Aurelian Bondrea. Rectorul Spiru Haret a fost unul din stâlpii comunismului ceaușist (despre el găsiți suficiente informații și pe Google, nu mai insist). Deși se poate spune că și-a trădat crezul devenind un capitalist putred de bogat, măcar la nivel declarativ a rămas până în ziua de azi un comunist fără regrete.
Acum un an sau ceva, încerca marea cu degetul tatonând înființarea unui partid socialist cu alți ideologi destoinici, Șerban ”Miky” Mihăilescu și Octav Cozmâncă. Iată o casă numai bună pentru fanteziile ideologice ale lui Sebastian Lăzăroiu, în sediul televiziunii în care și-au găsit adăpost de la răposatul dinozaur al telejurnalelor lui Ceaușescu – George Marinescu, la apărătorul național-comunismului ostășesc cu pensii babane – Mircea Dogaru, la defunctul ”profesor universitar” Adrian Păunescu, la o listă nesfârșită de foști peremiști, comuniști, securiști și în general foști, care se dau greu din cadru.
În Cotidianul se speculează că ”proiectul politic” la care face aluzie Sebastian Lăzăroiu e o resuscitare ideologico-mediatică a UNPR-ului lui Gabriel Oprea, principalul protector al universității care duduie de studenți la preț redus a lui Bondrea. Recent, legea care îi obliga pe absolvenții acesteia să mai treacă printr-o testare independentă a fost decapitată în Parlament, deci influența colosului financiar care e instituția lui Bondrea funcționează ca unsă între politicieni.
Nu aș exclude ca la acest măreț proiect să fie alipit și caraghiosul de Dăbuleni, vârtos sponsorizat de Bondrea în campanie. De dragul lui Bondrea, de altfel, Geoană i-a și dat peste degete Ecaterinei Andronescu, atunci când a dorit stoparea fenomenului diplomelor fără acoperire.
Sebastian Lăzăroiu nu e la prima prestație pe bani, dar de data asta mogulul găsit parcă e mai bătrân și mai plecat cu doctrina, până și pentru standardele Monicăi Gabor. Cu foarte puțină vreme în urmă, Lăzăroiu recunoștea și că a devenit gurist (pardon, analist) plătit și pentru Vântu, sau cine o mai deține off-shore-ul Realitatea.
Șpagatul peste scena politică pe care îl face Lăzăroiu pune într-o situație delicată și Noua Republică a lui Mihai Neamțu, un tânăr turuitor și răzbătător, capabil să facă antipatice și cele mai corecte idei. Ambițioasa tentativă de reformă a tinerilor incoruptibili, dar cu acces la televiziunile Fraților Păunescu sau ale lui Bondrea, se risipește într-un fâs, înainte de a demara. Și, suprinzător, nu din lipsa de carismă a liderilor, ci pur și simplu pentru că a apărut o ofertă mai bănoasă.
PS: Dacă acest veleitarism a fost motivul pentru care Emil Boc l-a dat afară din guvern pe Sebastian Lăzăroiu, regret că nu l-am felicitat pentru instinct, la data când am comentat evenimentul, și când îl credeam doar un incompetent inofensiv.

Despre Anders Breivik n-am scris nimic când subiectul a fost cap de afiş în toată presa, pentru că nu găsesc normal ca o crimă să înlocuiască argumentele nici măcar pentru tabăra victimelor. Acest din urmă procedeu e foarte răspândit de când omenirea a pierdut obişnuinţa raţiunii şi a descoperit cultul victimei.
De exemplu aş prefera ca nazismul să fie respins pentru oroarea pe care o reprezintă în sine, nu pentru că există legi care condamnă negaţionismul. Dacă în umltimele două milenii au existat şi creştini care au practicat crima în masă, nu infirmă validitatea şi actualitatea adevărurilor creştine pentru miliarde de pământeni. E motivul pentru care nu-mi place campania de defăimare a islamului, tot sub pretextul unor acte condmnabile, comise de o minoritate infimă.
Unii vor să îşi impună opinia sau convingerea cu o armă de foc, alţii vor să fie scutiţi de a mai argumenta, numărând cadavrele produse de arma respectivă. Şi unii şi alţii mi se par periculoşi pentru civilizaţia dialogului, pe care o avem de apărat.
Breivik nu a adunat cine ştie ce adepţi, dar a adunat destui care să profite de imaginea lui negativă. Stângiştii i-au pus eticheta clasică de fascist: un arian rupt din idealurile rasei pure, care împuşcă apărătorii toleranţei, pentru că urăşte musulmanii şi imigranţii. Adversarii lor l-au dat exemplu de eşec al multiculturalismului şi al socialismului nordic. Un rasist american l-a prezentat pe Breivik tocmai ca pe un anti-nazist, un filosemit, produs de cultura controlată de o mare conspiraţie sionistă, apărător al homosexualilor şi duşman al islamului. Iată că gloanţele trase de Breivik sunt o muniţie bună pentru oricine.
Norvegienii au decis să procedeze ca orice om civilizat, anume să nu se confrunte cu problema: l-au declarat lipsit de discernământ şi îl vor închide într-un spital psihiatric, probabil cu toate facilităţile imaginabile. Într-un fel, soluţia e şocantă: e destul de clar că omul a calculat totul cu sânge rece şi şi-a argumentat destul de coerent aberaţiile. Dar în cadrul civilizaţiei toleranţei de care norvegienii sunt, pe bună dreptate, atât de mândri, gândirea lui Breivik nu e explicabilă, e ceva iraţional, cu care preferi să nu te confrunţi.
Rezultatul, totuşi, cu mult mai bun decât cel obţinut de americani prin “războiul împotriva terorismului”. Nedându-i lui Breivik o pedeapsă penală şi un proces public, la finalul căruia să se poată prezenta unor eventuali adepţi ca un deţinut politic, norvegienii îşi păstrează neatinse libertăţile. Îl tratează ca pe o aberaţie.
În schimb, americanii au făcut o greşeală fatală aducând teroriştii în spaţiul politic. De la înălţimea statutului de preşedinte al unei super-puteri, atât Bush, cât şi Obama au intrat, indirect, într-un dialog, într-o dezbatere publică cu câte un dezaxat aflat într-o peşteră de prin Himalaya. Au obligat opinia publică să aleagă de partea cui se situează, au recurs la aceleaşi arme ale violenţei, ba chiar au trecut la execuţii sumare, fără tribunal, dovezi, apărare, sentinţă. Ba mai mult, au extins suspiciunea asupra întregului grup – etnic, religios – din care făceau parte făptaşii, sau de la care se revendicau. Împotriva acestora s-a dezlănţuit o întreagă propagandă de demonizare, s-a întreţinut o psihoză, s-au justificat războaie.
Terorismul nu ar trebui niciodată adus în spaţiul politic: nici ca mijloc, nici ca interlocutor. Când politicianul, în loc să apeleze la forţele poliţieneşti pentru a stârpi persoanele sau grupările violente, preferă să le ia ca interlocutor şi să se lupte personal cu răufăcătorii, ca un pistolar, cel mai probabil o face fie în scop propagandistic, fie diversionist. De-asta consider că un scelerat izolat, fără şansa unui proces politizabil şi fără a dezlănţui în societate un fals război împotriva unei idei abstracte, reprezintă o soluţie mai înţeleaptă.

Am un respect deosebit pentru Adrian Vasilescu, purtătorul de cuvânt al BNR, pe care îl consider cel mai competent comunicator din ţară, pentru seriozitatea şi decenţa pe care le păstrează inclusiv în discuţiile cu interlocutorii cei mai aerieni şi mai obraznici.
Dar felul în care rezumă povestea crizei ocultează aproape tot ce ţine de principalul vinovat, care e statul. Şi nu e de mirare, băncile centrale au fost principalul instrument în mâna politicienilor de alterare a relaţiilor fireşti într-o economie.
Într-un foarte succint rezumat al cărţii Biletul ieşirii din criză deciziile politice abia dacă sunt menţionate. În schimb, într-o formulare vagă demnă de protestatarii OWS, principalul vinovat devine “lăcomia”. Lăcomia e o pornire, un viciu, care, atunci când regulile nu sunt trucate, poate fi chiar transformat fie într-un motor al dezvoltării. Civilizaţia care a izbutit această transformare miraculoasă a fost cea occidentală, şi nu e de mirare că aici a fost epicentrul prosperităţii şi nu în orientul indian, care a preferat fatalismul şi dispreţul pentru aspectele materiale ale vieţii. Legile juste ale capitalismului reuşesc fie să valorifice lăcomia (în forma ei moderată, nu patologică), fie să o îngrădească (pe cea iraţională, aberantă), aşa cum reuşeşte să îngrădească înclinaţia spre furt, făcându-l contraproductiv. Lacomul şi hoţul nu au decât să râvnească la bunul aproapelui, atâta timp cât regulile generale ale societăţii îl penalizează pe cel care nu ajunge la acel avut fără a-şi convinge aproapele să i-l dea (la schimb cu un bun sau un serviciu).
Deci, din start, explicaţia crizei bazată pe lăcomie nu explică nimic. E totuna cu a spune “criza a apărut pentru că oamenii sunt răi”. Deci atenţia ar trebui îndreptată spre ce anume a dereglat mecanismele de control ale capitalismului. Şi aici nu poate fi decât un singur agent: statul, prin intervenţia arbitrară. Statul a fost cel ce a intervenit pe piaţa imobiliară americană pentru a aduce pe piaţa creditului ipotecar debitori pârliţi, care să îşi ia case de la un fel de icraluri, numite Fannie Mae şi Freddie Mac. Statul a creat surplusul de bani pentru speculaţii, oferiţi băncilor prin dobânzi de referinţă apropiate de zero. Statul a permis multiplicarea riscului instituţiilor bancare prin efectul de levier al sistemului rezervelor fracţionale, în care împrumuturile oferite sunt de zece ori mai mari decât rezervele băncilor. Şi tot statul a intervenit arbitrar pentru a salva bănci, societăţi de asigurări şi fabrici, falsificând poate pentru totdeauna jocul capitalist. Statul, prin băncile centrale, e singurul creator de inflaţie, această taxă ascunsă, care permite politicienilor să demareze proiecte impopulare plătite cu bani din viitor, cum ar fi războaiele. Statul e singurul falsificator legal de monedă, pe care o devalorizează periodic până la dispariţie. Statul e organizatorul unor adevărate jocuri piramidale cu contribuţii la sistemele de pensii şi de asistenţă medicală, pentru care nu vor exista suficienţi contribuabili pentru a alimenta beneficiile produse. Statul e cel care încurajează nemunca şi traiul pe datorie prin hiper-taxarea salariilor şi afacerilor, prin alimentarea corupţiei şi a unor clase parazitare, prin crearea unor pături de votanţi asistaţi, prin promovarea veniturilor minime obligatorii, care fac nerentabili cei mai vulnerabili dintre angajaţi – tinerii, minorităţile de orice fel şi cei sub-calificaţi.
Desigur, statul nu e în întregime o abstracţie, ci e expresia unei societăţi. Direcţia pe care a luat-o în ultimele generaţii e, într-adevăr, expresia unei crize morale la nivel social. Doar aşa se explică proliferarea mentalităţii socialiste în occidentul capitalist şi modul în care ea a reuşit să răpună instituţii create în sute de ani.
Cum diagnosticul pus de consilierul BNR e distorsionat de apartenenţa sa la unul dintre autorii majori ai crizei, nu e de mirare că soluţiile propuse sunt fie false fie neclare. Cele 4 soluţii ar fi:
intervenţia statului în economie (a fost încercată în ultimii ani în special în America şi nu numai că a eşuat, dar a înrăutăţit lucrurile. Probabil că şi mai lămuritor va fi eşecul economic chinez, acolo unde s-au folosit pachete încă şi mai mari de stimulare a economiei, prelungind şi dramatizând doznodământul.)
echilibrarea bugetelor familiilor, companiilor, statelor (pare a fi singur soluţie capitalistă şi normală, deşi e formulată foarte nebulos şi se poate dovedi o suferinţă inutilă, dacă se suprapune peste prima sugestie, la care etatiştii nu vor renunţa)
inflaţia galopantă (e tot o formă de intervenţie a statului în economie, de redirecţionare a resurselor, de taxare a celor economicoşi, de îmbogăţire nemeritată a celor protejaţi şi poate produce catastrofe sociale. E şi mediul propice pentru sugestia de la punctul 4, “soluţia finală)
războiul (e cea mai mincinoasă dintre soluţiile etatiştilor, criminală la modul propriu, la o scală imposibil de atins pe timp de pace, cea mai mare distrugere şi risipă de resurse. Poate aduce bunăstarea în timp foarte scurt pentru unele oligarhii – “îmbogăţiţii de război”. E cultivată tot mai insistent şi ca falsă explicaţie pentru ieşirea din criza anilor 29-30 şi ca falsă soluţie pentru viitor.)

Dezbaterea republicană pe teme de securitate naţională a fost ca o vizită la salonul de paranoici. O adunătură de iresponsabili controlaţi de grupurile de lobby ale industriei militare, gata să promită noi şi noi războaie te miri unde pe glob şi măsuri dintre cele mai aberante de control social, pentru a lupta cu un inamic invizibil, botezat “terorismul”.
Iată doar câteva mostre de gânduri rostite pe durata dezbaterii:

Rick Santorum: ar trebui cercetaţi cu precădere musulmanii
Newt Gingrich: ar trebui identificaţi teroriştii înainte de a comite infracţiuni sau dacă nu am susţine Israelul împotriva Iranului, Israelul s-ar vedea nevoit să folosească armele nucleare
Michele Bachmann: banii noştri vor fi folosiţi pentru a creşte capacitatea militară a Chinei

În contrast, Ron Paul a părut singura minte limpede din toată adunarea, încercând să calmeze nişte puşti gata să se joace de-a războiul. A avut chiar curajul să amintească absenţa unui tratat americano-israelian, care să oblige la acţiuni militare comune şi a respins perspectiva instaurării unui stat poliţienesc, care să apere America de nevăzuţii terorişti. Un adevărat duş rece pentru aripa neoconservatoare şi militaristă, care a confiscat practic Partidul Republican.
Singurele exagerări din partea lui Ron Paul mi s-a părut promisiunea de a extinde austeritatea şi politica de non-intervenţie inclusiv în ce privesc ajutoarele umanitare şi de reconstrucţie pentru ţările africane, precum şi poziţia rigidă împotriva emigrării, respectiv securizarea graniţei cu Mexicul.

Precizare: această postare e scrisă de un nespecialist pentru alţi curioşi, tot nespecialişti. Economiştii se informează din cărţi, nu de pe bloguri, deci vorbim între noi blondele.

M-a intrigat tonul prăpăstios cu care era relatat eşecul Germaniei de a se împrumuta, pentru că ştiam că dobânzile nemţilor sunt de 2-3 ori mai mici decât ale Italiei. E ca şi cum ai vinde cele mai scumpe legume dintr-o piaţă şi te-ai întoarce cu o parte din marfă acasă: nu e chiar o catastrofă, cum lasă să se înţeleagă ziarele. Aşa că am avut curiozitatea să compar modalitatea în care diverse ţări se împrumută.
Ca în orice împrumut, două elemente sunt cruciale: dobânda pe care trebuie să o plăteşti şi perioada în care trebuie să returnezi creditul. Diferenţele sunt dramatice în favoarea ţărilor cu economii puternice, şi aşa e şi normal să fie, orcât de scandalizaţi ar fi naţionaliştii şi conspiraţioniştii. Diferenţa dintre dobânda cu care se împrumută Elveţia şi Zimbabwe, reprezintă riscul investitorului de a nu-şi mai vedea banii înapoi.
Întrucât statele au dreptul suveran de a tipări monedă şi de a-şi taxa cetăţenii, exista ideea că împrumutul acordat unei ţări e 100% garantat, dar lucrurile se mai schimbă, după cum se vede. Situaţia devine cu atât mai complicată cu cât ţara nu se împrumută în moneda proprie, de aici diferenţa crucială între datoria greacă şi datoria americană. Simplul fapt că obligaţiunile emise de state au devenit un subiect de discuţie arată că există probleme pe burse. În mod normal, cei care au economii s-ar fi îndreptat către acţiunile emise de companii, cu beneficii şi riscuri mai mari, păstrând obligaţiunile de stat ca modalităţi de securizare a portofoliului. Faptul că titlurile de stat au devenit obiectul speculatorilor arată slăbiciunea economiilor îndatorate, forţate să se împrumute tot mai scump pe termene tot mai mici.
Obligaţiunile emise de un stat au de regulă perioade lungi de maturitate: 10 -30 de ani, timp în care investitorul îşi primeşte doar dobânda (de regulă, de două ori pe an). După perioada respectivă, urmează momentul delicat al scadenţei, când ţara trebuie să returneze efectiv suma împrumutată. În practică, ciclul nu se întrerupe, iar guvernele rostogolesc datoriile prin împrumuturi şi plăţi zilnice. În vremurile bune, se poate spune că guvernele nici nu îşi returnau în mod real împrumuturile, ci le acopereau din inflaţie, taxe şi creşterea continuă a economiei. În vremurile proaste, se dovedeşte că un guvern poate fi prins cu spatele la zid, dacă se împrumută pe perioade din ce în ce mai mici, şi nu mai apucă să returneze vechile credite. Ţări mai norocoase ca SUA, Japonia şi unele din UE se bucură încă de suficientă credibilitate pentru a emite obligaţiuni cu maturitate la 30 de ani (cumpărate în special de fondurile de pensii private). Cine împrumută acum guvernul american cu bani pe care îi va primi înapoi în anul 2041 primeşte puţin peste 3% dobândă pe an. (It’s good to be king!, ar putea spune, încă, americanii. E privilegiul de a avea cea mai mare economie din lume şi singura monedă neretrasă din circulaţie de două secole.)
Sunt multe modalităţi de evaluare a riscului de ţară, cele mai populare fiind sistemele de evaluare ale agenţiilor de rating. Dacă un sistem în care România are BB+, Grecia CC (penultima treaptă), Germania AAA (prima treaptă) şi America AA+ vi se pare prea confuz, mai grăitor poate fi acest clasament în care se punctează de la riscuri politice, la acces la credite, îndatorare şi altele:
1. Norvegia 93
2. Elveţia 90
13. Germania 84
17. SUA 82
19. Japoni1 81
31. Israel 74
36. China 72
52. Rusia 61
56. Grecia 60
59. Bulgaria 59
73. Romania 68
136. Moldova 29
185 Noua Caledonie 2

În clasamentele agenţiilor de rating, România stă ceva mai bine, fiind o investiţie mai recomandată decât Grecia, sau chiar Ungaria, Bulgaria sau Serbia (rezultatele variază de la o agenţie la alta şi fluctuează). Fireşte, o recomandare de investiţie nu spune tot ce e de spus despre o economie.

Un termen standard pentru obligaţiunile de stat e acela de 10 ani. Din păcate, România nu emite încă aşa ceva, deci nu putem să ne includem în comparaţie, dar e totuşi instructiv să ştim unde ne găsim. Mai întâi e nevoie de lămurirea câtorva noţiuni.
O obligaţiune are, cum spuneam o perioadă de maturitate (să îi spunem perioada de graţie a creditului) şi o dobândă anuală. După ce sunt emise, boligaţiunile pot fi tranzacţionate, deci preţul lor de achiziţie poate să crească sau să coboare, fără să afecteze dobânda plătită an de an deţinătorului. Raportul dintre dobânda oferită şi preţul de achiziţie al obligaţiunii reprezintă randamentul. Atenţie, vorbim de preţul de piaţă la care se cumpără, nu de valoarea nominală cu care au fost emise. Dacă obligaţiunile sunt ocolite şi preţul lor scade, randamentul investitorului creşte (dar şi riscul). Apropierea datei de maturitate pentru obligaţiune complică lucrurile pentru ţara respectivă şi face obiectul unui alt indicator al randamentului. Astfel, investitorii pot cumpăra practic datorii cu dobânzi mai mari pentru perioade lungi şi dobânzi mai mici pentru perioade scurte.
Oricine se împrumută îşi pierde o parte din suveranitate, nu din viclenia creditorului, ci pentru simplul fapt că a ales să devină dependent de acel creditor. Astfel, când obligaţiunile încep să se tranzacţioneze cu preţuri tot mai mici, scăzând asemeni unor acţiuni, tendinţa se vede din valoarea randamentului. Ca răspuns, guvernele se pot vedea obligate fie să ofere dobânzi mai mari sub presiune, sau să ofere garanţii investitorilor prin echilibrarea bugetelor, respectiv măsuri de austeritate, care să încredinţeze împrumutătorii în privinţa bonităţii şi intenţiilor serioase ale emitentului.
Iată cum se prezintă un clasament al randamentelor obligaţiunilor pe 10 ani emise de diverse ţări:

Elveţia 0,87
Germania 1,81
SUA 2,00
China 3,62
Spania 6,41
Italia 7
Ungaria 8,70
Portugalia 11,29
Grecia 28,65

Ţările vest-europene, obişnuite în ultimele decenii să se răsfeţe cu un trai pe datorie la dobânzi mici, consideră nivelul de 7% al randamentului unul de alarmă. Zilele trecute, Ungaria a anunţat de asemenea că măreşte TVA la un record 27% şi a solicitat colacul de salvare al FMI.

România s-a împrumutat în anii din urmă cu dobânzi diferite, care variază de la 2,2 (pentru unele pachete limitate, oferite de Comisia Europeană, strict pentru anumite proitecte), la 3,5 (dobânda din acordurile de împrumut de la FMI), la 7,5 (dobândă pentru credite luate de la bănci). Cum autorităţile române nu excelează prin transparenţă, nu am reuşit să găsesc prea multe detalii cu privire la împrumuturile pe termene foarte scurte făcute pentru a acoperi diverse nevoi de plată, unde dobânzile sunt cu certitudine chiar mai mari. Aceste dobânzi se referă la credite exprimate în euro. BNR emite periodic titluri de stat în lei cu maturitate la 1 sau 5 ani.

Echivalentul băncii centrale a Uniunii Europene realizează statistici prin echivalare din monedele statelor ale dobânzilor cu care se împrumută pe zece ani ţările UE. Iată cum se prezenta situaţia în octombrie 2011:

2,00 Germania
2,52 Marea Britanie
2,99 Franţa
5,26 Spania
5,27 Bulgaria
5,97 Italia
7,48 România
7,88 Ungaria
8,10 Irlanda
18,04 Grecia

Iată şi o altă statistică, în care sunt comparate dobânzile şi randamentele pentru 10 ani:

2,0% // 1,9 SUA
2,2% // 1,9 Germania
3,2% // 3,4 Franţa
3,7% // 2,0 Marea Britanie
4,7% // 6,7 Italia
5,5% // 6,5 Spania
6,25% // — Grecia

După cum se poate observa, costul de împrumut pentru ţările stabile e atât de mic încât putem glumi spunând că nemţii şi-ar putea lua un concediu pentru a trăi doar din dobânzile împrumutării italienilor. Asta dacă s-ar putea relaxa la gândul că nu îşi vor mai vedea banii înapoi.
Aceste cifre sunt principalul impediment în calea realizării obligaţiunilor comune europene, care ar putea deveni un concurent de temut pentru bonurile de trezorerie americane şi ar putea anihila atacurile speculative împotriva ţărilor europene cu datorii mari.
Nu aş exclude nici scenariul în care odată realizat compromisul pentru asemenea obligaţiuni comune, ţările euro-sceptice să poată fi presate să treacă la euro de nevoie. De exemplu, cu ţările euro securizate, supra-îndatorata Anglie s-ar putea vedea încolţită de speculatori şi chiar forţată să renunţe la lira sterlină.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica