rss
rss
rss

Acest articol face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane

coerenta ideologica a Revolutiei
In primele patru zile de proteste, la Timisoara nu a existat nicio urma de organizare, iar riposta Securitatii, Militiei si apoi a Armatei a fost una brutala, fara echivoc in privinta taberei in care se aflau la acel moment institutiile militarizate. La Timisoara, ca si la Bucuresti, ulterior, manifestantii au avut de partea lor un singur element, ce a inclinat decisiv balanta: numarul coplesitor al participantilor. Nici comandantii locali, nici cei trimisi de urgenta de Partid si MApN nu s-au sfiit sa recurga la crima, folosind munitie de razboi. Dar in momentul in care in Piata Operei si pe strazile adiacente se adunasera 200.000 de oameni, continuarea operatiunii devenea o imposibilitate de ordin tehnic, logistic. Nu exista in intreaga istorie militara exemplul vreunui masacru la o asemenea scara, care sa fi putut fi in practica intr-o zona urbana, pe timp de pace, in confruntare directa cu o masa de manifestanti. Fortele de represiune si autoritatile comuniste locale aleg sa se replieze si urmeaza diverse strategii de salvare personala: tergiversari, pactizarea cu protestatari, dialog sau chiar mimarea solidaritatii.
Acestea sunt conditiile reale in care Timisoara devine, in data de 20 decembrie 1989, primul oras liber al Romaniei, prin meritul exclusiv al manifestantilor. Ia fiinta si o organizatie revolutionara, denumita Frontul Democratic Roman, care intra in dialog cu liderii locali si se exprima din balconul Teatrului. Componentii FDR nu aveau (nici nu puteau avea) o reprezentativitate conferita printr-un vot al strazii, nici macar nu erau persoane foarte cunoscute. Ce relatii au avut sau au dezvoltat unii dintre ei cu liderii locali ai Partidului e o alta chestiune deschisa dezbaterilor, dar esential e ca mesajul pe care au reusit sa il formuleze a fost unul ce a intrunit adeziunea masei de participanti.






Asculta mai multe audio Politica

Inregistrare-document din ziua de 21 decembrie 1989, recuperata de revolutionarul Marius Mioc.

Departe de spectacolul bine regizat si controlat de la TVR, oferit de fostii comunisti, dupa fuga lui Ceausescu, aceasta inregistrare (si nu e singura) ne descrie de fapt o revolutie adevarata. Nu o revolta a unor dezorientati, care sa creeze “un vid de putere”, umplut de echipa lui Iliescu si Brucan, nici un complot al esaloanelor secunde. Ci o revolutie populara, care genereaza in timpul ei lideri, o organizatie ad-hoc si un program politic coerent.

La minutul 5:23, Lorin Fortuna reciteste proclamatia Frontului Democratic Roman.
Punctele inscrise in proclamatie arata orientarea doctrinara surprinzator de limpede exprimata, pentru o societate care nu mai avea exercitiul exprimarii politice de o jumatate de veac. Practic, se cerea trecerea la o democratie de tip liberal, garantarea libertatilor cetatenesti, reforme ale sistemului de educatie si de sanatate.

Pentru cei care au considerat usor speculative referirile la sensul spiritual al Revolutiei, facute in episodul anterior, pot asculta acum si dovada entuziasmului cu care poporul isi regasea credinta interzisa. Se rosteste “Tatal nostru” (absenta educatiei religioase pentru atatea generatii isi spune cuvantul, si multimea repeta o forma aproximativa a rugaciunii), se cere libertate pentru toate cultele, pentru ca scandarea din zilele precedente “Exista Dumnezeu!” sa izbucneasca spontan inca o data (min 24:57). Se spun poezii si multe naivitati, pe multi emotiile ii coplesesc, dar nu ar trebui sa ne rusinam de asemenea momente inerente. Acei oameni erau izolati intr-o tara despre care aflau doar de la Europa Libera, iar in timp ce ei isi faceau curaj strigand “Armata e cu noi!”, in Bucuresti, tancurile armatei calcau primii revolutionari. Ceea ce conteaza nu sunt micile naivitati, ci coerenta mesajului, care e unul explicit anti-comunist, si unanimitatea cu care e primit.

E drept ca scandarea “Jos comunismul!” nu apare explicit in aceasta inregistrare, dar ea decurge logic din toate punctele proclamatiei. In acel moment, Romania era membra a CAER, a pactului de la Varsovia si impartea cel mai lung sector de frontiera cu Uniunea Sovietica, un imperiu ce avea sa mai exista inca un an si jumatate de atunci. A cere integrarea in randul statelor care garanteaza drepturile omului, echivala cu o cerere de ordin geopolitic, deci cu scoaterea completa a tarii din lagarul comunist.

revendicarile revolutionarilor
Iata asadar, principalele puncte ale proclamatiei Frontului Democratic Roman:

  • demisia lui Nicolae Ceausescu
  • organizarea de alegeri libere
  • libertatea cuvantului
  • deschiderea granitelor
  • integrarea in randul statelor care garanteaza si respecta drepturile fundamentale ale omului
  • eliberarea detinutilor si dizidentilor politici
  • revitalizarea economiei nationale
  • reforma invatamantului in spirit democratic
  • dreptul de a manifesta liber
  • libertatea cultelor religioase
  • imbunatatirea asistentei medicale si a alimentatiei publice

Format ad-hoc, Frontul Democratic Roman cuprindea persoane care nu se cunosteau intre ele. Ulterior, multi au ajuns sa se acuze reciproc. Mihail Decean propune inca 3 puncte pentru declaratia citita in piata:

  • demisia intregului Comitet Central al PCR
  • demisia guvernului condus de Constantin Dascalescu
  • desfiintarea Securitatii

Ulterior, unii membri ai FDR accepta preluarea de putere de la Bucuresti, sau chiar ajung sa graviteze in jurul lui Ion Iliescu. Suspiciunile nu au intarziat sa apara. Inclin sa cred ca persoane cu o vadita instabilitate emotionala, ca Claudiu Iordache, sau care emit in ultima vreme teorii delirante, ca Lorin Fortuna, au fost mai curand pacaliti de un joc politic pentru care nu erau pregatiti. Nu de alta, dar securistii nu prea au obiceiul de a-si pierde mintile la batranete, un obicei rezervat celor care au constiinta.
Mai trebuie subliniat un aspect interesant: s-a spus adesea ca doar foamea i-a scos din case pe romani, ca lucrurile se puteau regla cu unele concesii de ordin material. Sau cu mai mult divertisment televizat, cum ii sugerase Adrian Paunescu lui Ceausescu personal. Ei bine, mai toate cererile Revolutiei sunt de ordin politic, e remarcabil ca referirea la alimentatie figureaza pe ultimul loc in lista de revendicari.
patriotism, nu nationalism
Trebuie sa fac o marturisire de ordin personal. M-am amuzat ani la rand pe seama retoricii nationaliste. Am ras (si inca mai rad, daca mi se da ocazia) de toata mitologia buricului pamantului, de protocronism, de istoria declamativa, ori povestita in carciumi cu pieptul bombat. Cat timp oamenii sistemului, care adusesera tara in cea mai umilitoare postura a ei si intr-o stare de degradare morala, monopolizau discursul identitar, era firesc si rational sa le arati gaunosenia.
Acum, cand doctrina lor, cu priza la public, a devenit goliciunea insasi, cinismul cel mai dizolvant, e firesc sa recurgem si noi la alte tactici. Sa le opunem modelele reale ale unui patriotism civic, bazat pe libertati individuale. Cata vreme, din motive tactice, adversarii Revolutiei au pledat pentru izolationism si tergiversarea reconectarii la Europa, a fost un raspuns cat se poate de logic sa le contestam falsul patriotism si sa incercam demolarea vestigiilor unei gandiri tribale. Acum ca oamenii vechiului sistem au preluat limbajul de lemn de la Bruxelles si controlul parghiilor integrarii, e la fel de logic sa ne intoarcem la modelele autentice ale istoriei, sa reinstituim admiratia pentru tot ce a fost demn si valoros. In felul acesta ii putem impiedica sa transforme si europenizarea intr-o falsa modernizare si democratizarea intr-o palavrageala gaunoasa. Acum, cand implicarea e descurajata sistematic, cand defetismul e insuflat cu premeditare, ne putem aminti ca au exista chiar in istoria recenta suficiente momente cand triumful si renasterea au venit in ciuda tuturor pronosticurilor: de la secolul miraculos de dupa Regulamentele Organice, la rezistenta spirituala anticomunista, la izbucnirea de demnitate si speranta din timpul Revolutiei.

(va urma)

4. Ceausismul, ca ideologie actuala

Motto: “Idealismul meu e mai real decat realismul lor, care nu poate explica nici a suta parte din faptele reale, intamplate cu adevarat” (FM Dostoievski, in 1868)

(Articolul e episodul 2 din seria Revolutia Romana si dusmanii ei.)

intr-o istorie neintrerupta a jertfei
Cota cea mai inalta atinsa de Revolutia Romana a fost aceea a unei miscari spontane de renastere spirituala. Cele mai profunde motivatii si gesturi in cadrul ei au fost de natura moral-religioasa. Si, oricat de la moda ar parea pentru unii fronda anti-ecleziastica, stratul cel mai profund al romanilor e cel crestin.
De la instaurarea comunismului de catre ocupatia sovietica in 1944 si pana la aparenta lui disparitie s-a murit neincetat impotriva acestui regim impus: in lagare de munca fortata, in inchisori, in munti, iar dupa ce represiunea a luat forme mai perfide, s-a murit in spitale de psihiatrie, in incercarea de a trece Dunarea inot si, in ultima instanta, in strada.
Numit de regele Mihai prim-ministru al unui guvern de uniune nationala, generalul Nicolae Radescu (al carui mandat a durat doar trei luni) rostea in direct la radio ultimul discurs liber preluat de mass-media romaneasca. Nimeni nu avea sa stie ca va urma o tacere publica de 45 de ani. Era 24 februarie 1945, razboiul nu se incheiase, trupele sovietice erau deja in tara. Referirea la originea alogena a promotorilor comunismului e una care trebuie inteleasa in contextul retoricii de razboi, dar descrierea pe care acest patriot adevarat o facea comunismului avea sa ramana valabila in fata istoriei:

“Cei fara neam si fara Dumnezeu, asa cum i-a botezat poporul, au pornit sa aprinda focul in tara si s-o inece in sange. O mana de insi, condusi de doi venetici, Ana Pauker si ungurul Luca (Vasile Luca, nascut Luka Laszlo, ministru comunist al Finantelor, n.m.), cauta prin teroare sa supuna neamul.” (generalul Nicolae Radescu, prim-ministru)

Cei “fara neam si fara Dumnezeu” aveau sa faca intre 500.000 si 2.000.000 de victime prin exterminare directa si impingere in exil, ceea ce inseamna cam toata elita tarii, intr-o pondere care depaseste proportia decimarii. Spre cinstea acestei tari, Romania a avut cea mai ampla si mai indelungata miscare de partizani din Europa. Vreme de doua decenii s-a luptat cu arma in mana impotriva trupelor de Militie si Securitate in Fagaras, Apuseni, muntii Banatului, oriunde relieful a oferit o ascunzatoare, din Maramures pana in Dobrogea.
Decat sa poarte tricouri cu un asasin precum Che Guevarra, tinerii ar putea invata despre eroi adevarati cum au fost Ion Gavrila Ogoranu, Gheorghe Arsenescu sau Toma Arnautoiu. La manastirea Sambata de Sus exista un monument al partizanilor si se face in fiecare vara o comemorare religioasa a acestor romani. E o dovada de intelegere subtila a istoriei, din partea unei elite preotesti.
Chiar si dupa ce Nicolae Ceausescu a renuntat oficial la a mai avea detinuti politici (unii erau eliberati dupa 17 ani de regim de exterminare), zeci de mii de tineri au murit, de pilda, impuscati in incercarea de a trece Dunarea inot, pentru a scapa din “paradisul clasei muncitoare”. Alteori, asasinatul cobora in zone mai obscure: inginerul Gheorghe Ursu, arestat in anii ’80 pentru ca tinea un jurnal, a fost omorat in detentie de un puscarias de drept comun, la cererea Securitatii.
“ce i-ar folosi omului…”
Cei care s-au opus deschis comunismului au inteles ca invazia sovietica si generatia autohtona de cozi de topor care i-a urmat erau diferite de orice alta cucerire cunoscuta in istorie. Era pentru prima data cand un cuceritor nu se mai multumea cu bunurile sau cu viata celui cucerit. Comunismul era primul regim care ataca sistematic modul de gandire, modelele si credintele: viza insusi sufletul fiecarui om. Si nu e vorba de o speculatie, un fost luptator in munti, Ion Gavrila Ogoranu, a descris miza confruntarii exact in acesti termeni, iar perceptia sa a fost aproape unanim impartasita intre detinutii politici. Forma cea mai atroce a reeducarii a fost fenomenul Pitesti, o versiune extrem de violenta a depersonalizarii prin indoctrinare cu formule ale unui ateism virulent, cazut dincolo de limitele umanului. Pentru restul detinutilor (iar in regimurile comuniste, toti cetatenii au de facto acest statut) reeducarea si crearea “omului nou” au luat forma deceniilor neintrerupte de propaganda: rescriere a istoriei, ideologizarea tuturor orelor de curs (in cazul elevilor), a divertismentului, de la muzica, la literatura si film (pentru toata populatia).
Nimeni dintre cei care a(m) trait cat de putin epoca nu a scapat neatins, nepervertit intr-un fel sau altul. Asa cum dintr-un razboi conteaza mai putin invingatorul cat supravietuitorul, din comunism (ca din orice incercare apocaliptica) se poate considera supravietuitor doar cel care scapa cu mintea intreaga. Cei care au fost de la inceput constieni de aceasta miza ies din sfera simplului detinut politic, caci oricine lupta pentru sufletul lui nu intr-o batalie politica lupta.
S-au pastrat numele a peste 2500 de preoti si calugari inchisi (Peste 70% erau ortodocsi, cu mentiunea ca in cazul greco-catolicilor s-a incercat chiar varianta exterminarii). Pentru acestia si pentru foarte multi dintre cei care si-au regasit credinta dincolo de gratii, confruntarea cu forma cea mai agresiva de ateism a insemnat o experienta religioasa. A aparut astfel o intreaga generatie de sfinti ai inchisorilor, marturisitori ai adevarului crestin pana in ultima clipa a vietii.
Acestia au fost crestini cu adevarat pentru ca au luat in serios cuvintele Mantuitorului:

“Ca tot cel ce va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cel ce-si va pierde viata pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va mantui. Ca ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga si sa-si pagubeasca sufletul?” (Marcu, cap 8, vs 36)

Dupa anihilarea (fizica sau sociala a) oponentilor, regimul a incercat obtinerea complicitatii din partea populatiei. In anul 1964, cand se dicta amnistierea detinutilor politici, trecuse deja intervalul unei generatii sociologice. Obligand prin decretul din 1968 toate femeile sa se transforme in producatoare de copii pe banda rulanta, Ceausescu visa la aparitia unei generatii, crescute in captivitate, care sa ii indeplineasca planul. Generatia care nu cunoscuse niciodata libertatea, care nu avea nici macar un termen de comparatie pentru ce i se intampla, era departe de generatia luptatorilor din munti. Se incolona de cu noapte la cozile la lapte, carne (in general, la orice), nu gasea nimic neobisnuit ca erau interzise bibliile, ca icoanele erau inlocuite cu tablourile lui Ceausescu sau ca Mos Craciun devenise Mos Gerila. Protesta doar pe infundate cand se daramau fabuloasa manastire Vacaresti sau atat de iubita biserica Sfanta Vineri. Exact ca in descrierea lui Orwell, comunismul era “un bocanc apasat pe gura; pentru totdeauna”.
o renastere spirituala
Pornind de la aceasta stare de fapt, izbucnirea din decembrie 1989 a fost una miraculoasa. Tacuta zeci de ani in fata activistilor de partid, societatea romaneasca lua pentru prima data cuvantul. Si ceea ce avea de spus nu era un amendament constitutional sau o initiativa reformista: s-a scandat spontan “Exista Dumnezeu!” Aceasta scandare a fost una dintre cele mai puternice descatusari din timpul Revolutiei. Daca protestele ar fi fost reprimate ca acelea din Piata Tienanmen din China aceluiasi an, si nu s-ar mai fi pastrat decat consemnarea acestei scandari, ar fi fost suficient ca sa vorbim de o revolutie! (Una infranta, dar o revolutie.) Pentru ca nu se protesta impotriva ratiilor impuse pana si la mezeluri, sau impotriva interdictiilor de a-ti folosi autoturismul in anumite duminici. Era atacata direct cea dintai premisa a materialismului dialectic. Acea premisa care a dat nastere dictonului din romanul Demonii al lui Dostoievski: “Daca Dumnezeu nu exista, totul e permis”.
E o falsa impresie ca miracolele ar tine de spectacol. Adevaratele miracole se observa greu si se uita repede. (Nu degeaba, la scurta vreme de la faptuirea de miracole, Hristos insusi e condamnat prin vot popular.) Cred ca scandarea “Exista Dumnezeu!” a fost un asemenea miracol autentic. In restul tarilor din lagar, schimbarea s-a produs prin negociere, cu dezbateri despre forma de proprietate sau dreptul la asociere. Intr-un singur loc din Europa s-a pus problema unei ilegitimitati ontologice. Daca ar fi sa traducem acea scandare, adresata unui pluton de soldati, care aparau regimul, ea ar suna astfel: “noi nu credem ca regimul vostru e ilegitim pentru ca incalca legile date de voi; credem ca ati fost dintotdeauna ilegitimi, pentru ca baza ideologiei voastre materialiste e contrara adevarului marturisit de popor, pentru ca toata constructia voastra se intemeia pe un fals”.
prima societate civila
Revolutia romanilor a pornit de la un ungur! Si inca de la unul pe care o buna parte din tara adora sa-l urasca. In jurul casei pastorului reformat Laszlo Tokes, amenintat cu evacuarea de catre Securitate, s-au adunat intai credinciosi protestanti, apoi tot mai multi timisoreni, intai cateva zeci, apoi cateva sute, apoi cateva mii. Cei mai multi aveau alta confesiune decat Laszlo Tokes si, fireste, alta nationalitate. In clipa in care o multime trece peste diferentele de ordin confesional si mai ales peste separatia tribala a legaturii de sange, pentru a sustine o idee, se naste pentru prima data o societate civila.
Tot ce a insemnat eveniment major incepand cu acea data a fost indreptat impotriva acestei societati civile aparute prin solidarizarea unor indivizi diferiti. Toate eforturile contra-revolutionare au avut ca scop dezbinarea acestei forme incipiente de solidaritate civica. Au fost create falii oriunde s-a putut in societate: intre intelectuali si muncitori, intre tineri si generatia batranilor cu memorie, intre romani si unguri (evenimentele de la Targu Mures); in timpul mineriadelor, minerii bat nu doar pletosi cu barba, femei cu fuste scurte sau intelectuali cu ochelari, dar sunt ghidati si catre cartiere locuite de romi, unde devasteaza cateva piete, probabil in speranta starnirii sentimentelor latente de rasism, raspandite la nivel popular; mai tarziu sunt exploatate noi diferente: intre regiunile istorice (ardeleni, banateni vs. “mitici”), oraseni vs. sateni si tot asa, pana la completa atomizare a societatii.
Pana cand diversiunea teroristilor a bagat lumea in case, romanii au trait un moment unic de solidaritate si de entuziasm. Spre groaza celor care aparasera sistemul pana in ultima clipa, un popor care ajunge in stadiul de a fi insufletit de o idee, dincolo de limitele conservarii de sine, devine de neoprit. Pentru a realiza trecerea de la entuziasm la dezolare, de la pasiune la inertie si de la comuniune sufleteasca la izolare si suspiciune s-a lucrat mai intai instinctual, din panica, apoi cu premeditare si metoda. Iar reusita a fost, din pacate, deplina.
“vom muri si vom fi liberi”
De la casa pastorului Laszlo Tokes, cand multimile au devenit suficient de numeroase, s-a pornit pe strazile Timisoarei, catre principalele centre unde se aflau studenti si muncitori. Iar cand trupele de militie si securitate au raspuns cu arme de foc, oamenii au inceput sa se adune in Piata Operei. Seara de seara, cu lumanari aprinse, timisorenii se aduna pe treptele Catedralei intr-un act de comuniune. Cererea cea mai arzatoare printre timisoreni in primele zile ale Revolutiei a fost returnarea cadavrelor celor impuscati. In cuvintele Mantuitorului, o asemenea cerere halucinanta intr-un program revolutionar, literalmente “nu era din lumea aceasta”.
Poate nici nu ar trebui sa ne mire ca adversarii Revolutiei, cei care au dorit fie sa o inabuse direct, fie sa o deturneze spre propriile scopuri, au recurs, prin contrast, la fapte necrestinesti, daca nu de-a dreptul anti-crestine: cadavrele primilor 40 de timisoreni ucisi sunt incinerate, iar cenusa e aruncata intr-un canal de la marginea Bucurestiului; in pregatirea unui proces sumar pentru Ceausescu, dar cu acuzatii care sa nu ridice ideea de responsabilitate a sistemului, sunt deshumate cadavre dintr-un cimitir timisorean si expuse fara haine in fata presei (totul avea sa se dovedeasca o farsa sinistra); cazuti in capcana unei reglari de conturi in interiorul sistemului, ofiterii USLA, prezentati tarii drept teroristi, sunt si ei lasati pe o strada din Bucuresti si profanati timp de cateva zile; chiar si alegerea zilei de Craciun pentru executia (altfel, deplin meritata) a sotilor Ceausescu se inscrie in acest delir al pangaririi unei stari de spirit, care marca o intoarcere la credinta.
un act martiric
Ani la rand, propaganda post-comunista a oferit asemenea imagini, care creeaza o disonanta cognitiva oricarui crestin, drept faptele revolutionarilor, desi realitatea statea exact pe dos. Au fost sterse din memoria colectiva orice gesturi de eroism si efuzii de credinta, care ar fi putut starni mandria revoltei si a luptei unei populatii care trebuia ingenuncheata.
Adevarul e ca au existat asemenea gesturi de eroism, de la scandarea “Suntem gata sa murim!” din noaptea de 21 spre 22, de la Baricada de la Intercontinental, la inscriptia ironica “De Craciun ne-am luat ratia de libertate” de la Universitate, culminand cu tulburatoarea scandare “Vom muri si vom fi liberi!”.
Corelatia dintre adevar si libertate plaseaza revelatia crestina dincolo de tot ce se enuntase anterior in filosofie. In societate, proba empirica a acestei corelatii a venit abia peste 19 secole, odata cu aparitia regimurilor totalitare, care au inceput sa foloseasca propaganda si manipularea ca forme de control social si inrobire. Iata cuvintele Mantuitorului:

“Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi”. (Ioan, cap. 8, vs. 32)

A marturisi acest crez cu pretul vietii e un act martiric. Pentru biserica crestina, martirii sunt o categorie aparte, pomenita nu pentru o existenta pilduitoare, asa cum e cazul sfintilor, ci pentru ca in clipa mortii reproduc, la o scara mai mica, sacrificiul hristic. In primele secole crestine au existat chiar si martiri nebotezati. Tehnic, nici nu devenisera crestini, cu toate acestea, Biserica i-a inclus in sinaxar. Altii veneau de putin timp din lumea pagana si nu dusesera o viata prea virtuoasa. Mai recent, Constantin Brancoveanu fusese un politician implicat in intrigile specifice lumii fanariote in care traia. Cu toate acestea, Biserica i-a recunoscut jertfa ca un act de martiraj.
Aceeasi dovada de intelepciune a dat Biserica si cand i-a denumit martiri pe cei ucisi in Revolutie. Nici nu e posibila o alta incadrare pentru cineva care isi asuma moartea cu gandul ca viata de apoi este o eliberare, cineva care moare pentru a marturisi ca nu exista libertate in absenta adevarului. Pentru moment, aceasta jertfa crestina e pierduta in anonimat si temporar acoperita de uitare. Cand vom cunoaste si recupera acele destine anonime cu respectul care li se cuvine, vom redeveni pregatiti sa regasim si sensul inalt al Revolutiei.

relevanta faptului exceptional
Una dintre cele mai inselatoare abordari ale Revolutiei e cea care o considera un fenomen nemeritat, avand in vedere ca, in preambulul ei, nu existase o miscare articulata de protest, cel putin nu pe durata dictaturii lui Ceausescu. Intrebarea care se naste e “au meritat romanii Revolutia?”, “au fost ei animati chiar de idealuri atat de inalte?”.
Ne-am putea intreba la fel de bine daca inaltatoarele pasaje din Declaratia de independenta a Statelor Unite erau meritate sau intelese la justa lor valoare de ultimul betiv, cautator de aur, manat pe continent de dorinta de capatuiala. Probabil ca nu. Dar daca timp de mai bine de doua secole natiunea americana a consimtit sa faca din acele enunturi valori sacrosancte, daca de atunci pana in prezent nu si-au dat niciodata acceptul pentru idei contrare, cum ar fi intoarcerea la absolutism sau trecerea la colectivism, merita ei acel fapt istoric? Cu siguranta, da.
Printr-o tactica manipulativa, e adusa in discutie absenta societatii civile, pretinsa inapetenta pentru ideologii (unii acuza chiar absenta unei scoli critice marxiste anterior si in timpul regimului comunist). In aceasta linie, Revolutia e o simpla rascoala a unor infometati, care iau cu asalt conacul boierului si se potolesc dupa ce isi umplu hambarul. Aceasta minimalizare jignitoare seamana izbitor cu metodele televiziunilor care, atunci cand vor sa discrediteze un miting filmeaza cativa boschetari si gura-casca de pe margine, apoi dau pararea unui participant cat mai incoerent.
Destinele celor de pe margine pot face obiectul literaturii. In judecarea unui eveniment istoric, atentia trebuie concentrata pe cei care emit ideile cele mai populare, chiar ideile maximaliste, atata vreme cat ele nu sunt ignorate sau primite cu ostilitate de majoritatea participantilor. Altminteri, nu se mai intelege nimic.

(va urma)

3. Revolutia nu s-a televizat

  • Cine l-a ascultat pe Nicolae Ceausescu vorbind in 21 si 25 decembrie 1989 stie deja versiunea deshumatului despre Revolutie.
  • Cine l-a ascultat pe Ion Iliescu vorbind oricand in ultimii 20 de ani stie deja versiunea fostilor comunisti despre Revolutie.
  • Cine a urmarit serialul recent de la televiziunea favorita a lui Traian Basescu stie deja versiunea Securitatii si a Armatei despre Revolutie.

(Sigur, am schematizat putin lucrurile. Ultimele doua versiuni, cu forme intrepatrunse, au fost masiv popularizate de toate trusturile de presa, indiferent de orientarea de moment. Iar in cazul in care ati ratat-o pe prima (de departe, cea mai imbratisata la nivel popular azi), cred ca puteti apela si la colectia revistei Romania Mare.)
Se intelege de la sine ca pe acest blog nu am de oferit mai mult decat punctul meu de vedere. Dar simt nevoia unui apel, inainte de orice discutie:
Nu mai dispretuiti Revolutia Romana!
Acesta nu e un apel catre lichele. Lor li s-a adresat in decembrie ’89 Gabriel Liiceanu, fara prea mare succes.

De la cei care au reprezentat sistemul pana in ’89 stiu foarte bine ca nu e nimic de asteptat. Ma adresez celor care, fara sa fi fost de partea opresiunii in decembrie 1989, vorbesc cu dispret de Revolutia Romana. Celor care spun “lovilutie”, “lovitura de palat”, lovitura de stat sau fad si birocratic: “evenimentele din decembrie 1989”.
Vi s-a indus ani de zile ideea ca puteti trece drept mai inteligenti si mai informati daca sunteti cinici. Ca risca mai putin cel care ia, preventiv, totul in bascalie. E posibil sa o fi facut din ciuda, din dezamagire sau din lehamite. Dar, fara sa va dati seama, ati ras alaturi de cei pentru care Revolutia nu a insemnat o speranta neimplinita, ci o sperietura zdravana. Ati intrat, fara sa vreti, in universul lor, in care “smecherii” ii trag pe sfoara pe “fraieri”. Poate pe parcurs v-ati simtit inclusi in prima categorie. Dar ia ghiciti in ce categorie v-au considerat, in sinea lor, cei carora le-ati facut, fara sa vreti, jocul?
Stiu, nimeni nu vrea sa fie atat de fraier incat sa treaca drept “patetic”, “ancorat in trecut”, sau sa “vaneze vrajitoare”. Daca intrebi astazi orice elev roman numele unui luptator impotriva apartheid-ului, sunt sanse mari sa auzi raspunsul “Nelson Mandela”. Daca intrebi numele unui erou din Revolutia romanilor, vei intalni cel mai probabil o reactie de nedumerire. Spre rusinea mea, nici eu nu as putea da in clipa de fata un asemenea nume, desi lista de peste o mie e destul de generoasa. Povestea niciunuia nu a razbatut pana in constiinta publica, desi se tiparesc zilnic vagoane de ziare si televiziuni nenumarate emit aproape fara intrerupere. Cum am ajuns mai jos decat un popor de suflatori in vuvuzele, in privinta constiintei de sine? Sa fie o intamplare?
Considerand eforturile depuse in directia discreditarii Revolutiei, e de mirare ca inca mai exista oameni care isi mai amintesc si ii mai inteleg sensurile adevarate. Apropo, cand e ultima data cand ati vazut un revolutionar din Timisoara chemat sa povesteasca despre ce a trait si ce crede acum? Intre comunisti, securisti si oportunisti cu gura mare, aproape niciodata emisiunile pe aceasta tema nu gasesc loc si pentru familia unuia cazut atunci sau pentru opiniile unui ranit.
ce personaje au fost sterse din poza de grup
De obicei, succesiunea de imagini prezentate include: discursul lui Ceausescu, elicopterul, scenele de diversiune si divertisment transmise din Studioul 4, tancurile armatei si militari aparand Revolutia, procesul si executia. Nu lipseste nimic? De fapt, doua categorii mari de personaje au fost “photoshopate” in aceasta prezentare obstinata a Revolutiei. Pare a fi totul acolo, nu lipsesc decat poporul roman si cei impotriva carora se ridicase. O asemenea revolutie e, intr-adevar, destul de absurda, cum sa o socotesti mitul fondator al societatii noastre. Si totusi, exact asta ar fi trebuit sa fie.
cea mai mare prostie
Abandonarea Revolutiei, ca simbol, e cea mai mare prostie colectiva la care au consimtit romanii. E ca si cum americanii s-ar rusina de ideile lui Benjamin Franklin si George Washington pentru ca purtau peruci caraghioase si costume care nu mai sunt la moda. Pentru orice societate e un semn de mandrie sa puna libertatea si adevarul la temelia definirii ei, pentru ca sunt valorile cele mai inalte la care are acces ratiunea omului. Din lumea coloniile sud-americane pana in Africa neagra, oriunde s-a varsat macar o picatura de sange pentru aceste valori, in numele credintei sau al dreptatii, nimeni nu a avut neobrazarea sa treaca in uitare gestul, chiar l-a comemorat in forme hiperbolice.
Luati separat, indivizii nu pot trai fara stima de sine. Cel mult supravietuiesc retrasi si stingheri, neindraznind sa intreprinda ceva. Cand o societate intreaga renunta la stima de sine, proiectele ei nu pot fi mai ambitioase de atat. Lipsit complet de memorie, un ins nu are doar mai putine informatii pe care sa le poata transmite. De fapt, nu are nimic de spus despre sine.
Daca in privinta prezentului, tacerea poate fi un raspuns, in chestiuni de memorie, nu exista varianta abtinerii. Ori alegi o versiune oferita ori iti fabrici una, nu exista posibilitatea unui “vot alb”.
Am parafrazat intentionat titlul cartii lui Popper (Societatea deschisa si dusmanii ei), un adevarat manual al democratiei liberale, intrucat consider ca orice reconstructie a societatii romanesti trebuie sa inceapa de la lamurirea pozitiei fata de Revolutia din 1989. Si, scuzati-mi umorul negru, suntem exact in punctul potrivit pentru o reconstructie, respectiv in ruine.
cine s-a speriat la Revolutie
Dupa cum sper ca voi putea arata in episoadele urmatoare, intelegerea Revolutiei si a mecanismelor de compromitere a ei sunt mai importante pentru viitor decat pentru trecut. Momentul miraculos al celei mai inalte demnitati si sclipiri istorice de care au dat dovada romanii de la Unire incoace, Revolutia a avut un sens ideologic, spiritual si unul istoric, asupra carora ma voi apleca ulterior. Paradoxal, cei care i-au inteles cel mai bine semnificatiile si consecintele potentiale au fost reprezentantii aparatului represiv si ai nomenclaturii. Ei au avut ocazia sa priveasca in ochi pentru cateva zile un popor asa cum nu-l cunoscusera niciodata. Si credeti-ma, le-a fost ingrozitor de frica!
Aproape toate evenimentele majore de dupa 1990 pot fi intelese bine daca sunt puse in relatie cu Revolutia Romana. Cele mai dramatice nu se vor dovedi altceva decat reactii calculate impotriva sensului acesteia: deturnari de sens, diversiuni menite sa creeze falii acolo unde a fost unitate, falsificari ale adevarului istoric, oferirea de false alternative, denigrari si tactici de descurajare.
Gandirea si creativitatea sunt fenomene individuale. Doar indivizii care fac uz de libertatea lor de constiinta si sunt onesti din punct de vedere intelectual pot produce idei. Si revelatiile religioase si sclipirile de geniu, ca strafulgerari ale Harului, au ca receptor tot individul. Intre ideile individului creator si comunitate exista puntea imaginatiei, una din fortele cele mai importante care duc lumea mai departe. Pentru ca acestea sa se intalneasca, e nevoie de un moment de limpezire si de coeziune. Din clipa in care o comunitate se uneste in jurul unor idei si incepe sa actioneze in numele lor, nimic nu mai poate impiedica transformarea lor in realitate. Pentru Romania, acel moment de clarificare si solidaritate nationala a fost Revolutia Romana.
Cand vom recupera acest consens asupra binelui public, limpezimea directiei in care trebuie sa mergem si fundamentele morale ale Revolutiei, societatea noastra va cunoaste acele transformari pe care le asteapta cei mai multi. Altfel, schimbarile vor fi viciate si determinate doar de intamplatoare schimbari de context extern.

PS: Pentru cei pe care cuvintele ii lasa indiferenti si mai ales pentru cei care se indoiesc ca impotriva Revolutiei s-a derulat o masiva operatiune de discreditare si de alterare a memoriei colective, am ceva mai bun. In urma cu mai mult timp am pus aici un fragment dintr-un concert al formatiei U2, cand o melodie era dedicata eroilor Revolutiei. Ascultati inca o data reactia publicului occidental si incercati sa va amintiti o alta ocazie cand ati mai auzit ca romanii sa fie primiti cu mai mult entuziasm decat nemtii, cehii sau polonezii.

(va urma)

2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane

Omul serios care nu citeste tabloide nici nu stie ce pierde. Ar fi putut afla de pilda ca Remus Truica, fostul sef de cabinet al lui Adrian Nastase, e bine sanatos si a implinit frumoasa varsta de 40 de ani. Mancare, bautura si 200 de invitati, inclusiv dintre vecinii din Caraibe ai fostului functionar-milionar. Mai greu de impresionat decat caracalenii, “caraibienii” au ramas cu gura cascata afland ca, pe timp de criza, Remus Truica nu s-a zgarcit si a gasit prin buzunare 80.000 de euro sa o plateasca pe Patricia Kaas, pentru o petrecere privata, dupa cum relateaza Cancan.
Nu ma pot abtine sa nu remarc gusturile rafinate ale lui Truica. La urma urmei, pe caraibieni ii putea uimi si cu Salam si scapa mai ieftin. Si totusi, va veti intreba, cine naiba e Remus Truica, de unde a aparut si incotro se duce?
Remus Truica si-a facut intrarea in scena publica in calitate de baiat de casa al familiei Nastase, mereu apropiat de tripleta Adrian Petrache, Alexandru Bittner, Eugen Bejinariu (nasul sau de cununie). “Serviciul credincios” adus guvernarii de pomina a lui Adrian Nastase i-a adus lui Truica si o decoratie din partea lui Ion Iliescu, care l-a facut cavaler, la pachet cu Irina Jianu, sefa ISC, care avea sa depuna marturie in dosarul lui Nastase, pentru ca asa e istoria, perversa.
Aparent, perioada de glorie a lui Remus Truica s-a incheiat in 2004, cand Adrian Nastase l-a dat afara din guvern, urmare a unui scandal cu improprietarirea pe domeniul public din Snagov. Doar aparent, pentru ca Remus Truica si asociatul sau, Sorin Rosca Stanescu, ajung proprietari cu acte in regula pe o insula de pe lacul Snagov:

“Cum de s-a putut face o asemenea grozavie? Simplu! Prin incalcarea grosolana si premeditata a legilor tarii, de catre un grup de alesi si/sau membri ai aparatului guvernamental. Ingineria a debutat in anul 2002, cand Guvernul Nastase a aprobat o hotarare (930) care cuprindea, printre altele, inventarul domeniului public al comunei Snagov. Inventar in care a fost strecurat, hoteste, lacul Snagov, ca apartinand domeniului public al comunei. Falsul este evident – si astazi, la fel ca in 2002, lacul Snagov figureaza la toate institutiile statului – Ministerul Finantelor, Ministerul Mediului si cel de Interne, ca apartinand domeniului public al statului, nicidecum al comunei Snagov.

, dezvaluie Ziarul de investigatii.
Caderea lui Adrian Nastase nu l-a afectat fatal pe Remus Truica. Printr-un frumos arc peste timp, administratorul unei firme de-a lui Truica devine seful de cabinet al lui Calin Popescu Tariceanu. Truica este asociat in firmele TRG Agent Asigurare si Generic Pharma cu cei trei consilieri evrei pe probleme de imagine ai fostului prim-ministru Tariceanu, Gil Birger, Tal Silberstein si Shimon Sheves, potrivit EvZ.
In rest, actionarul Totalnet (vanduta RDS), firma care furniza internet pana si guvernului la care lucra Truica, e mai lunecos ca un peste, balacindu-se printre off-shore-uri si iesind la rampa doar printr-o petrecere care lasa invitatii cu gura cascata, asa cum a fost si nunta sa cu nabadaioasa blonda Ioana Truica (fosta Ortan).

Gigi Becali, europarlamentar, a fost nas de cununie al unui tanar mason, fiul lui Stefan Masu, seful Ritului York din Romania (va scutesc de denumirile pompoase). Printre invitati, fostul prim-ministru, Adrian Nastase, cel care a dat ordonanta de urgenta care trecea Masoneria in randul organizatiilor de utilitate publica, Dana Nastase, Titus Corlatean, frati, nuntasi, popor.
Stefan Masu, securist din comertul exterior, e acum “om de afaceri” in comertul interior. Fiul sau, Florin Masu, are in comun ceva surprinzator cu proaspatul nas Gigi Becali. In urma cu doi ani, tabloidele relatau cum a fost cercetat de politie pentru sechestrare de persoane, tot cu ajutorul bodyguarzilor. Eh, ale tineretii valuri!
Partea si mai frumoasa decat melanjul de mistici si bufoni din poveste mi se pare locul desfasurarii. La Peris, pe mosia lui Stefan Masu, marele mason a dezafectat un fost grajd de vite, transformandu-l in templu masonic. Pare un loc potrivit pentru ritualurile de initiere in cadrul carora ucenicii se prezinta cu cate un crac de la pantaloni suflecat, sau in rochie de mireasa, in fata cate unui cap de mort. (Cine e curios, poate gasi bizareriile pe Youtube.)
Perspectiva ca Romania sa fie condusa de la Peris, de un guvern secret, mi se pare irezistibila. In clipa de fata, la cum se prezinta, tara nici nu merita alta capitala.

Daca doriti o abordare mai serioasa a fenomenului masonic, nu pot gasi o voce mai calificata in problemele spiritului, decat cea a lui Mircea Eliade, care intr-un articol din Vremea, 1936, scria:

Nu stiu ce vor acesti oameni, cine le-a bagat in cap ca isi trag doctrinele de la Solomon si de la Piramide, si de ce sint atit de misteriosi cu “secretele” lor pe care le publica totusi in sute de carti de propaganda.

Eliade identifica o “mentalitate francmasonica”, in cadrul careia abstractul se combina cu grosolania, pentru a rezulta o viziune schematica, lipsita de coerenta si subtilitate.
E genul de mentalitate care aduna laolalta personaje mai pestrite decat colectiile de arta ale lui Adrian Nastase: grandomani, arivisti, initiati in parascovenii ezoterice si flacari violet. Pe recunoasterea reciproca a acestor “calitati” e construit cam tot establishmentul cu care ne-am pricopsit. Nu apartenenta la cine stie ce loja ii aduna, cat fratietatea tipologica.
Nu stiu de ce se mai ambitioneaza patriarhul Daniel sa construiasca o replica a Vaticanului la Bucuresti, cand avem deja un templu masonic la Peris.

Dupa sase randuri de alegeri generale si innoiri succesive ale politicienilor care ne reprezinta, decizia ultima privind soarta societatii romanesti e luata de gerontocratii de la Curtea Constitutionala. Cei mai multi dintre ei sunt judecatori de conjunctura (au avut alte profesii inainte de numirea la Curte) si sunt colegi de generatie cu Ilie Verdet, Emil Bobu, Ion Dinca si Tudor Postelnicu. Mai mult, se implica activ in guvernarea tarii, amendand decizii politice, uneori in probleme care le vizeaza in mod direct propriile venituri.
As defini decizia Curtii Constitutionale drept o miscare tipica a reactiunii. Termenul e foarte precis, chiar daca a fost luat in balon de conservatorul Caragiale. De altfel, in lumea lui Caragiale ne si aflam: un complet format din alde conu Leonida proclama solemn: “Sa plateasca statul, ca d-aia-i stat!“.
Nu exista niciun text constitutional care sa se refere la valoarea punctului de pensie. Principiul “autoritatea care poate decide arbitrar sa mareasca valoarea punctului de pensie trebuie sa poata si sa-l reduca” e unul cat se poate de logic. A invoca “dreptul de proprietate” e o scamatorie fara nicio baza.
De pilda, parintii mei depusesera in ’89 bani pentru dacie. Prin 91-92, si-au retras banii de la CEC si, in loc de dacie, familia si-a luat primul televizor color. Asta inseamna sa ti se returneze banii depusi undeva, asupra carora ai drept de proprietate. (Cand prin 2008, cred, Guvernul a decis sa dea ultimilor deponenti masini, a fost o decizie populista, luata in campania electorala. Apropo, platim acum inclusiv acea diferenta de pret intre 70.000 lei comunisti si vreo 30.000.000 lei capitalisti, dar cazurile au fost prea putin ca sa conteze. Daca toti pensionarii ar fi beneficiat de o asemenea generozitate, ne-ar fi trebuit cateva transe FMI doar pentru asta.) Asadar, banii de pensii nu sunt tinuti de nimeni intr-un seif, din care sunt livrati de postas intr-o zi din luna. Daca in loc de dublare, guvernele anterioare ar fi decretat cresteri cu 800% (ca la Caritas) ale punctului de pensie, acele pensii ar fi devenit proprietate inviolabila acum?
De ce, de pilda, nu s-a aplicat acelasi principiu, al proprietatii rezultate din contributia anterioara, in cazul ajutoarelor de somaj sau al indemnizatiilor de crestere a copilului. Exceptand cazurile tinerilor absolventi, si acestea sunt tot rezultatul unor contributii anterioare, prin intermediul unor taxe si impozite precis delimitate.
Pericolul spre care imping Romania gerontocratii reactionari e unul real si iminent. Am mai spus-o si o repet: in loc sa fie ultima speranta, justitia, campioana europeana la decizii infirmate de CEDO, a devenit o frana in calea reformarii Romaniei. Pentru un guvern care bajbaie masurile si pentru care reforma e mai mult un slogan, situatia nu sunt connvins ca nu e una convenabila. Si Emil Boc ar putea exclama acelasi “Eh, te lasa reactiunea?”, lasand lucrurile sa curga. Din pacate, prea departe nu mai au unde sa curga, iar statul, paralizat de birocratii sai din casta privilegiata, poate sufoca in ultima instanta societatea in numele careia exista.
Daca legile pietei ar putea lovi doar in populisti, mi-as putea imagina o situatie optimista in tot balciul. Ar fi o frumoasa ironie a sortii ca spirala taxelor si impozitelor marite, ori a datoriilor publice noi, revarsate in inflatie, sa duca la falimentul trusturilor care au sustinut isteria populista.
Dar nu, consecintele vor lovi in angajatii si intreprinzatorii privati, in salariatii de la stat, deja taxati, si in pensionarii fara privilegii. Trusturile respective vor scapa, pentru ca nu evolueaza in mediul privat. Dan Voiculescu va continua sa ia energie ieftina de la Hidroelectrica, sa o vanda scump la Metrorex, (un client de o fidelitate ideala!), iar Radu Berceanu va continua sa se multumeasca doar sa ne anunte ca scandalosul fapt s-a intamplat. Nici Berceanu, nici Voiculescu, nici mosulicii de la Curtea Constitutionala nu traiesc in logica pietei libere, ci in logica statului suveran fata de propria societate.

Acest tip de stat a inceput sa semene tot mai mult cu un luxos vagon restaurant, fara locomotiva, urnindu-se anevoie pe sine. Calatorii din restul vagoanelor sunt chemati pe rand sa se dea jos si sa impinga trenul, care intre timp a capatat din ce in ce mai multa viteza. Ca asa sunt legile fizicii, neamendate de Curtea Constitutionala: la vale poti merge cu foarte mare viteza.

Stiti ce au facut cei mai saraci dintre americani cand Michelle Obama a venit sa le serveasca supa, in cadrul unui eveniment caritabil? Au inceput sa ii faca poze cu telefoanele mobile! Sarac, dupa standardele vestice, inseamna obez si cu patru copii deja bolnavi de diabet.
24% dintre cei care au raspuns intr-un sondaj Fox, cred ca statul are destui bani pentru cheltuieli, fara sa apeleze la banii contribuabililor.
Primarul unei localitati din Marea Britanie a propus ca municipalitatea sa nu mai sustina financiar marsul Gay Pride, motivand ca, daca tot sunt atat de mandri, cei care vor sa defileze in chiloti cu esarfa din pene pe gat ar putea sa-si plateasca singuri distractia. A renuntat la idee, la presiunea consilierilor.
Intr-un asemenea climat, nici nu te mai poti mira ca Barack Obama si-a luat consilier un ecologist militant, care a devenit comunist in anii ’90. Cu alte cuvinte, Van Jones, a inceput sa creada in comunism dupa prabusirea URSS, dupa 70 de ani de incercari nereusite si 150 de milioane de morti.
Dovada ca acel tip de ecologie de care se ocupa consilierul comunist al lui Obama e o escrocherie pentru cei suficient de bogati ca sa fie prosti e Spania. Tara plateste 800.000 de dolari pentru fiecare loc de munca “verde” creat, adica bani reali de la muncitori adevarati, adunati pentru a sustine ocupatia celui de la linia de productie a panourilor solare.

Toate cele de mai sus reprezinta selectiuni si adaptari dintr-un articol al lui Mark Stein, un ganditor conservator american foarte talentat. Pe site-ul sau veti gasi pareri interesante despre criza si destinul civilizatiei politice occidentale. Enjoy!

Pacat ca am aflat atat de tarziu de dezvaluirea lui Catalin Tolontan despre numirea tinerei Georgia Gabriela Voicu in postul de directoare la Oficiul National pentru Cultul Eroilor. Dar chiar e o persoana pe care oricine ar fi incantat sa o cunoasca. La intalnirea din visele mele, domnisoara Georgia Voicu s-ar fi prezentat la volanul unui Aston Martin din 2006, sau al unei masini mai vechi, un BMW 530D din 2004. Bine, daca programul de directoare la ONCE ar fi prea incarcat, la o adica m-as putea deplasa chiar eu la una din cele 5 case din declaratia de avere a domnisoarei.
(Sursa foto: www.once.ro)
Ce-mi trebuie mie intalnire cu dra Georgia? Pai, pe de o parte, sa o incurajez la noul loc de munca, pentru ca, surpriza, dupa toate aparentele, tanara absolventa de Spiru Haret n-a mai avut pana acum vreun loc de munca. Iar pe de alta parte sa vad ce poate face proaspata directoare din fruntea mormintelor de soldati cunoscuti sau necunoscuti, pentru ca la asa performante in materie de avere, sigur e capabila de minuni in toata legea. Nu credeti? Intrebati-l pe Gabriel Oprea, ca el a numit-o.
Update: sporul de Norocel in viata
In fine, misterul averii si succesului domnisoarei Voicu s-a destramat: Georgia Gabriela Voicu e fiica lui Costica Voicu si asta ar trebui sa fie suficient. Chestorul Costica Voicu a fost rectorul Academiei de Politie, in timpul unui scandal de admitere pe baza de spaga, dupa care am putut afla ca fostul militian mai era si turnator la Securitate (cel putin asa sustine CNSAS). “Cel mai controversat rector din istoria Academiei de Politie” (potrivit EvZ) i-a facut intrarea in lumea buna tizului sau, Catalin Voicu (momentan, retinut de niste treburi), in calitate de coordonator al lucrarii de doctorat a savantului rotofei.
Costica Voicu a fost un rasfatat al guvernarilor PSD, care l-au adus in fruntea Politiei Romani si apoi in postul de rector, dupa un nemeritat surghiun in timpul lui Emil Constantinescu. La batranete, Costica Voicu si-a oblojit ranile in cimitirul elefantilor, Universitatea Spiru Haret, a dinozaurului comunist Aurel Bondrea. Aceeasi universitate care a produs absolventi merituosi, ca fiica sa, Georgia Voicu.
De parca un asemenea pedigree n-ar fi fost suficient, tanara Voicu beneficiaza si de un bonus, in calitate de concubina a lui Norocel Alexandru Anastasescu, patron de firma de bodyguarzi, abonata la contracte cu statul, consilier al unui PDL-ist, candidat fara noroc al partidului lui Voiculescu si filantrop de ocazie pentru Cristi Paturca. Poftim de-i mai descalceste!

E clar ca se impute treaba, daca Basescu n-a mai facut o baie de multime de cateva luni bune. Cred ca si cumparaturile si le face de pe internet, pentru ca de la Carrefour s-ar putea intoarce cu mai multe oua decat si-ar pune in cos. Asa ca deocamdata la Cotroceni se va sarbatori “Ziua Portilor Inchise“.
Consilierul Valeriu Turcan da asigurari ca Ziua Portilor Deschise se va tine, dar fie pe 15 august, fie pe 7 octombrie, de unul din hramurile manastirii Cotroceni. De la o vreme, pana si Basescu are nevoie de mult ajutor divin pentru intoarcerea la popor.

tu vorbesti, care l-ai votat!?

N-am nicio tragere de inima sa scriu despre masurile de austeritate, devenite oficiale. Dar, pentru ca l-am sustinut pe Traian Basescu in campanie, ma simt oarecum dator sa scriu ceva despre cele mai crancene masuri de la Revolutie incoace. Da, l-am votat pe Basescu la ultimele doua scrutinuri si stiti ce? Daca ar mai candida o data impotriva lui Nastase, l-as mai vota o data. Si daca as mai avea de ales inca o data intre Basescu si perechea Geoana – Antonescu, tot nu mi-ar parea rau dupa votul dat. Gasesc incalificabil felul in care mercenarii lui Voiculescu jubileaza la vestile proaste, ca la o pedeapsa meritata de poporul care nu i-a ascultat in ziua votului. O fi Boc nepasator la soarta saracilor, dar cei care isi freaca mainile asteptand prapadul sunt de-a dreptul stapaniti de ura pentru oricine nu le impartaseste patima.

cine n-are un taranist, sa-si cumpere

Nefiind dintre cei calificati subit in economie, am sa raman in continuare la aceasta zona a patetismului. De doua saptamani de cand reducerile de pensii si salarii sunt aproape singurul subiect relevant imi tot rasuna in minte o propozitie. A spus-o taranistul Mircea Ciumara, la ceva vreme dupa ce n-a mai fost ministru al Finantelor in guvernul Ciorbea: “Am chinuit degeaba un popor intreg…”. O fi Vladescu mai detasat de framantarile crestin-democrate, dar nu se poate sa nu il bantuie un asemenea deznodamant.

Pana la deznodamant sa vedem cum a inceput tragedia care pare abatuta din senin. Singura explicatie plauzibila pentru anuntul de pe 6 mai al lui Basescu am gasit-o la Cristian Sima: Guvernul a vrut sa ii imbrobodeasca pe cei de la FMI cu un siretlic contabil, care ascundea 3 procente din PIB:

“Ai nostri nu au inclus in calculul deficitului dobanzile la creditele luate de stat de la bancile comerciale (titlurile de stat) pentru ca le “rostogolisera” la plata pentru anul viitor; la scadentele de anul acesta, in loc sa plateasca imprumuturile si dobanzile lor, statul a emis din nou titluri care le acopereau valorile cumulate. Si in felul acesta, au “evaporat” contabil circa 3% din deficitul bugetar, pentru ca imprumutul nu intra la calcul. Ci, doar dobanda.”

real vs. virtual

Prima veste buna a anuntului lui Basescu de pe 6 mai e ca in sfarsit au aflat de criza si categoriile pentru care subiectul era cel mult tema de conversatii care sa omoare plictiseala. La urma urmei, criza e o ciocnire intre economia reala si cea virtuala. In America si Europa de Vest virtualul lua forma unor speculatii bursier-bancare sofisticate si a unor excese de revarsare a statului asistential in contratimp cu o adevarata bomba demografica. La noi, virtualul a luat forma unor speculatii imobiliare, la fel de rudimentare ca afacerile cu pamanturi ale lui Gigi Becali, si a perpetuarii unei caste privilegiate provenita din comunism. Pentru ca acea casta sa poata supravietui si prospera, ea a facut tot posibilul sa pasivizeze si sa ia complice o larga patura nepregatita pentru a supravietui pe cont propriu in orice altfel de lume decat cea comunista. Cel care a nascocit sistemul, Ion Iliescu, i-a dat si numele: capitalism de cumetrie, care privatizeaza profiturile si nationalizeaza pierderile. Basescu a preluat sistemul (ticalosit) si l-a rebotezat: statul clientelar. Iar pentru ca ratoiala la mogulii mai neomenosi n-a punctat decat la impresia artistica, putem spune ca presedintele care a condus un sfert din 20 de ani de tranzitie poarta tot pe sfert vina pentru situatia creata.

bomba demografica, amorsata dintr-o butelie de aragaz

Faptul ca PSD a pierdut ultimele 5 sau 6 scrutinuri de diverse feluri la care a participat din 2000 incoace se datoreaza si unei schimbari istorice in structura societatii romanesti. Angajatii proletarizati ai marilor uzine ceausiste s-au pensionat ori au dat piept cu lucrul “la privat”, jumatatea de tara care lucrase in CAP-uri s-a cam stins si ea, ori a devenit mai interesata de banii trimisi de cei 3 milioane de muncitori plecati in bejenie decat de povestile lui Iliescu. Si tocmai muncitorii din Occident au fost cei care au inclinat decisiv balanta in favoarea lui Basescu la ultimele alegeri.

Acum PDL se afla in fata unei cumpene de destin. In varianta optimista, va deveni singurul reprezentant al dreptei, scotand in decor PNL-ul, tarat de amprenta lui Patriciu, cu al sau fatarnic capitalism cu ventuze in bugetul de stat. In varianta pesimista, PDL va lua tot mai mult forma fanariota a FDSN-ului de pe vremea lui Vacaroiu si va disparea complet poate si din Parlament la urmatoarele alegeri. Inclin sa cred ca partidul din Modrogani va rata rasunator aceasta sansa, supravietuind poate doar sub forma unui caraghioslac politic, indistinct intre alte grupari la fel de rizibil-odioase.

Daca SUA, Europa si Japonia stau pe o bomba demografica reala: pensionarea generatiei “baby-boomers”, imbatranire fara precedent din Germania, ori spectrul transformarii Belgiei sau Frantei in republici islamici in decursul vietii noastre, Romania avea chiar perspective pozitive. Printr-o reunificare naturala a Moldovei, am fi avut resurse suficiente de forta de munca activa, din “romani verzi”, cand o tara in plina reconstructie ar fi devenit tara de imigratie. Numai idei si chef de munca sa fi avut. Cu pensionari dictate politic pentru a masca somajul si carotari sistematice ale initiativei private, ne-am creat singuri un fel de bomba demografica artizanala, cam ca a teroristului arestat in slapi acum cativa ani.

capitalismul de stat si capitalismul nereprezentat

Concomitent cu scaderea demografica a paturilor sociale captive, s-a dezvoltat in Romania si o clasa privata. Nu doar neintretinuta de stat, dar de multe ori in pofida statului! Patura asta a incasat ani de-a randul toate umilintele birocratilor, toate riscurile si mizeriile unui capitalism de jungla si tot ea a incasat anul trecut cele mai mari valuri din tsunamiul crizei.
In loc sa instige populatia la revolte si ura dezlantuita, televiziunile lui Vantu si Voiculescu ar putea recunoaste un adevar simplu: daca patronii lor ar fi acum la putere ar lua fix aceleasi masuri ca Emil Boc. De unde stim asta? Pentru ca exact asta au facut in firmele lor anul trecut: taieri de salarii de 20-25% in Intact si Realitatea Media, inchideri de publicatii si reduceri drastice ale schemelor de personal. Si nimeni nu a facut reportaje emotionante acasa la cei concediati, nici nu s-a revoltat ca primeau ajutoare de somaj prea mici pentru simplul fapt ca patronii ii platisera mai mult pe drepturi de autor.

Povesti ca aceasta nu prea au razbatut pe televiziuni:

“Oficial, am ramas fara job la inceputul lui ianuarie 2009. Neoficial, am stat acasa de la jumatatea lui decembrie 2008. Mi-a scazut salariul cu 100%, adica. Daca m-ar fi pus sa aleg intre minus 100% din salariu si minus 25%, ghici ce-as fi ales? Dar nu m-a intrebat nimeni ce prefer. Dupa cum nu-i intreaba nimeni nici pe bugetari acum.”

Sunt in schimb intens mediatizate parerile arogante ale unui “capitalist de stat” ca Dinu Patriciu, facut om de privatizarea unor rafinarii construite in regimul comunist si de imprumuturi de jumatate de miliard de dolari de la guvernul unui socialist, Adrian Nastase, pe care l-a rasplatit cu o consistenta contributie la fondul de campanie. La asa “idei de business”, sa te tot declari “libertarian”, cel mai nou cuvant strain din vocabularul patronului de la Adevarul.

Tot de la privat au venit si cele doua tinere care au murit de epuizare la locul de munca. Si inca din stratul select al multinationalelor, pentru ca de soarta angajatilor la negru sau pe salariul minim nici nu mai aflam.
Daca ar fi sa le contrapun angajatele de la administratiile financiare, care dupa anuntarea taierilor de salarii lungeau deliberat cozile la ghisee pana in strada, ca sa se vada cat de indispensabile sunt, as spune ca 25% e prea putin. Numai ca sectorul bugetar nu se reduce la asemenea indolenti, care produc mai multe pagube prin sicanarea privatilor, decat prin cat castiga de fapt.
revolutie si reforma
Romania nu are nevoie de asa zisa “reforma a statului”, ci de doua lucruri: de continuarea, intr-un fel sau altul, a revolutiei politice incepute in decembrie 1989 si de continuarea revolutiei sociale desfasurata pana acum in clandestinitate de catre antreprenori si angajatii lor, care compun clasa de mijloc. Prima a fost inabusita de clasa politica selectata din randul castei de privilegiati de dinainte si de dupa ’89. A doua a fost fie franata din aversiune, fie temporizata din lasitate si lipsa de viziune.

Cand legionarii deveneau primul partid de masa cu adeziune libera, care isi propunea (intre altele) o revolutie sociala, ecoul popular obtinut nu pornea chiar din nimic. Dar reformele agrare succesive, o monarhie nesperat de progresista si o clasa politica animata de patriotism aduceau totusi o cale mai durabila catre modernizarea de care avea deja disperata nevoie societatea romaneasca. Derapajele autoritariste si apoi totalitare, incepute inca dinainte de al doilea razboi mondial, au oprit beneficiile dezvoltarii liberale sa se raspandeasca organic catre straturile abia iesite din mentalitatea feudala.

Desi, in amintitul context al societatii, comunistii aveau inca mai putina indreptatire decat legionarii sa ceara o rasturnare a stratificarii sociale, ei au fost cei care au reusit sa si puna in practica propria lor revolutie a societatii. Impusi de ocupatia sovietica si suficient de abili sa se prezinte apoi ca un produs local, comunistii au reusit nu doar exterminarea competitorilor politici si a elitelor din practic toate domeniile, create cu uriasa truda de mai multe generatii de la Regulamentele Organice incoace. Dar au creat propriile clase sociale, fidele “nomenclatorului” marxist. Cine crede ca asta e istorie rupta de ce traim acum n-are decat sa viziteze cartierul Primaverii, apoi cartierele muncitoresti populate cu tarani adusi in epoca industrializarii si apoi satele ramase in promiscuitate de pe vremea colectivizarii.

Intre cei din nomenclatura de partid, Securitate si alte cateva grupuri privilegiate si majoritatea coplesitoare a societatii, care traia sub spectrul infometarii, discrepantele erau mai mari decat in capitalismul de dinainte si de dupa. Nedreptatea reala era atat de strigatoare la cer incat unii au ramas cu impresia falsa ca izbucnirea de la Revolutie avea ca revendicare nu mai putin ci mai mult comunism! (Daca nu ma insel, Cristian Tudor Popescu a emis deschis o asemenea ipoteza voit alunecoasa.)

liberalismul de la dreapta si de la stanga
Daca vreun partid va dori vreodata sincer sa reformeze anomaliile societatii romanesti atat de rau asezate, va trebui sa aiba ca principala tinta eliminarea privilegiilor de casta ale celor care detin parghii ale statului sau evolueaza in zone neconcurentiale ale economiei. (O pepiniera de mentalitate etatista e si in lumea ONG-urilor si anumitor multinationale, unde accesul la resurse nemeritate, pozitia dominanta ori distanta de “respiratia clientului” denatureaza legile pietei libere. Nu intamplator in aceste medii a fost mai prizata pelteaua pseudo-liberala a lui Crin, decat chemarile “barbarului” Basescu.)
Apoi, acel iluzoriu partid de orientare progresista (cuvantul nu se refera la dezgustatoarea creatie a gastii lui Gabriel Oprea), un partid progresist ipotetic, deci, ar avea ca obiective ridicarea segmentelor defavorizate prin educatie si cultivarea unei mentalitati participative. O adevarata utopie, daca ne uitam la PDL sau PNL, pretinse promotoare ale capitalismului romanesc. Asadar, largirea clasei independente de stat, nu lichidarea celor incapabili sa se apere!

Liberalismul a aparut ca dusman neimpacat al privilegiilor ereditare ale aristocratiei. Pana la conturarea pericolului la adresa individului reprezentat de colectivismul socialist, liberalismul s-a luptat pentru a smulge drepturi politice de la marii latifundiari proveniti din feudalism si creati arbitrar de monarhi si alti aristocrati. Romania are de topit inclusiv aceasta etapa. (Etapa care nici in Occident nu e definitiv decisa, cata vreme ramane deschisa problema mostenirii puterii financiare si a reglementarii noilor corporatii speculative globale. Dar asta e alta discutie.) Nu intamplator, atunci cand imbogatitilor politici de la PSD a trebuit sa li se gaseasca un nume li s-a spus “baroni locali”. Iar cand ei au fost preluati de PDL sau PNL, li s-a pastrat denumirea. Pentru ca relatiile dintre ei si patura pasivizata pe care o controleaza, precum si sursa puterii lor sunt de natura feudala.

Daca ar fi avut in continuare resurse de trai pe datorie, plutocratia PDL ar fi lasat lucrurile sa evolueze fara mari interventii, preluand de la PSD atat pseudo-nobilimea feudala cat si paturile dependente ca electorat. Norocul nostru ca am ramas fara bani! Acum ca lucrurile nu mai pot continua, PDL are doua optiuni de implicare: fie modernizeaza, fie latin-americanizeaza societatea. Pentru prima varianta, va trebui sa ia inclusiv masuri despre care acum activistii partidului sunt convinsi ca ar fi exclusiv apanajul stangii, ajutand pe cei mai defavorizati sa supravietuiasca, taind privilegiile oligarhiei de stat si ale celor care doar pretind ca evolueaza intr-o economie de piata, impingand efective cat mai mari din clasele dependente sa castige o tot mai mare libertate fata de stat. Din pacate, guvernantii par sa aleaga varianta subdezvoltarii din comoditate, incompetenta si sete de imbogatire. Mergand pe un asemenea drum, pedistii se pot amagi ca au luat “masuri de dreapta”, dar vor perpetua nedreptati atat de mari si zone ale saraciei fara speranta, incat vor inmulti garantat electoratul dorit cu atata perfidie de catre stanga.

statul asediat de propriii birocrati si gardieni

Cei care deplang ca pentru a taia din pensii Guvernul invoca siguranta nationala, ar face mai bine sa se intrebe cum de a ajuns societatea captiva in asa grad, incat puterea politica sa nu isi mai poata pune in practica politica fiscala (buna sau rea) fara a fi la mana unei justitii care constituie nucleul cel mai dur si mai intunecat al castei privilegiate. Principiul e simplu: cine poate mari o pensie, ar trebui sa poata sa o si scada fara artificii in momentul in care nu mai exista intrari la buget. Ba mai naturala ar fi o fluctuatie automata a punctului de pensie si a salariului de baza de la stat in functie de realitatile bugetare. Sistemul s-ar putea pune in practica, daca acele rapoarte destul de juste de 1 la 15, intre cel mai mic (salariu / pensie) si cel mai mare ar deveni realitate. Dar asa ceva nu se va intampla niciodata dupa cate intuiesc.

Daca reducerile ar razbate pana la pensiile speciale, la salariile din regiile de stat, servicii secrete, ministere, etc, ar fi un inceput de reforma, chiar daca asemenea amputari ar inaspri conditiile si pentru cei care lucreaza la privat, reducandu-le si piata. Dar sunt destule semnale ca se vor gasi fel si fel de subterfugii pentru ca multi din cei amintiti sa scape in cel mai bun caz atinsi doar superficial.
Invocarea proaspetei coloraturi de dreapta a PDL e cu atat mai falsa si mai inadecvata. In afara argumentului ca mestecatorii de vorbe ai PDL sunt prea superficial alfabetizati ideologic ca sa mai stie si alta trasatura a dreptei in afara cotei unice, nu vad alt motiv ca ea sa mai fie mentinuta in forma actuala. Ratiunea pentru care a fost creata si pentru care a dat rezultate bune sub Tariceanu a fost de a scoate la lumina munca la negru si de a ajuta firmele medii si mici, care luau o gura de aer. Pentru ele nu mai exista cota unica, pentru ca exista forfetarul inventat de pesedistul Nita si aparat cu strasnicie de pedistul Pogea.
Pentru salarii peste 3-4000 de lei se putea mari temporar impozitul fara urmari dramatice si firmele care isi permit si altfel de angajati decat cu salarii de subzistenta nu ar fi dat faliment. Iar decat sa mentina atat de ridicata impozitarea muncii (CAS), poate era de preferat o crestere usoara de TVA sau chiar TVA-ul diferentiat. Asa, sectorul privat nu e deocamdata ajutat sau incurajat sa ofere de lucru ci i se spune sa fie fericit ca scapa nelovit decat indirect prin restrangerea pietei.
un act de cruzime

Dar cel mai grav aspect al pachetului de austeritate e trimiterea catre zona de saracie extrema a pensionarilor cu mai putin de 1000 lei lunar, un prag al subzistentei biologice. Fata de acestia, reducerea e un act de cruzime si inca una care s-ar putea dovedi inutila. Nu exista nicio justificare ideologica sau economica pentru infometarea pe timp de pace a unor segmente lipside de aparare si care nu au principala responsabilitate pentru situatia fara iesire in care se afla. Sa ne intelegem: exista “democratii” chiar capitaliste si in India si in Brazilia, in primul caz in paralel cu sistemul de caste. Cu perspectiva ca pretul intretinerii la bloc chiar sa se dubleze, nu e greu de intuit cum cartierele muncitoresti, decuplate de la apa calda sau servicii de salubritate, s-ar transforma in mahalalele agonizante din Mumbay ori Sao Paulo. Orasul de unde s-a ridicat Lula, presedintele comunist ales democratic de cea mai mare tara din America de Sud. Suna incurajator pentru “dreapta” romaneasca, nu?

PSD a trait electoral de pe urma saracilor dependenti pe care i-a amagit si inmultit de cate ori a avut ocazia, iar financiar de pe urma capitalistilor de stat, controlati printr-o birocratie corupta complice prin privilegii. De asta a tergiversat sistematic orice proces de modernizare in stil occidental a societatii, pentru ca i-ar fi adus pieirea.
Carisma lui Traian Basescu i-a adus PDL un electorat mai pestrit decat ar fi putut spera un partid sa atinga. Pe de o parte, clasa de mijloc nou aparuta, dinamica si independenta fata de stat, cerand accelerarea modernizarii, muncitorii din strainatate, care asteptau si ei occidentalizarea tarii si reforme care sa le permita sa se intoarca, profesorime si functionarime care astepta decomunizarea, mult promisa lupta impotriva coruptiei, dar si o mare parte dintre cei mai saraci dintre electori. La ei gruparea portocalie a ajuns fie preluand infrastructura si metodele PSD, mituindu-i si pacalindu-i pe cei mai dependenti, fie vanzandu-le promisiunea atenuarii nedreptatilor flagrante pe care le infrunta cei care au iesit cel mai prost de pe urma tranzitiei.

Daca strategii PDL si-au facut calculul ca vor putea supravietui politic capitalizand toate voturile clasei de mijloc de la privat de acum incolo, abandonandu-i pe cei care alcatuiau grosul bailor de multime ale presedintelui, fac cea mai mare prostie. Lipsa de sanse a acestor saraci nu vine neaparat din lene sau lipsa de calitati. Iata un exemplu in oglinda: daca in clipa de fata 97% dintre copiii nascuti la sat nu ajung sa faca o facultate, nu inseamna ca sunt mai slab inzestrati intelectual decat cei mai norocosi. Pur si simplu societatea nu ii cheama sa participe spre a le folosi potentialul. Cine citeste macar Morometii afla ca alde Cocosila si Moromete constituiau inainte de razboi baza electoratului taranist (conservator) respectiv liberal. O buna guvernare, care ar transforma mica proprietate taraneasca in motor al capitalismului, asistandu-o in organizarea productiei nu in mentinerea in subzistenta, si-ar crea un electorat de dreapta de o fidelitate incredibila. In satele din Bavaria stanga nu a castigat alegerile niciodata de la fondarea republicii!
Depinde doar de PDL daca va alege sa isi cultive propria oligarhie, mentinand starea de dependenta a defavorizatilor de la tara sau de la periferia oraselor, pe care acum ii impinge catre o forma disperata de saracie.

solidaritate… cu cine?
La ultimul miting al lui Basescu in Capitala m-am dus desi nu stiu daca pot sa spun ca am participat. Nu prea credeam ca mai poate opri un regim de cosmar al lui Geoana, pe care il asteptau nerabdatori si cei mai vorace dintre oligarhi si grosul birocratiei provenite din comunism. Am vrut sa ma numar macar printre cei care macar simbolic n-au fost de acord cu aceasta revenire la tipul de societate pe care o stiam de pe vremea lui Nastase si Iliescu. Spre dezamagirea mea grosul celor imbracati in portocaliu din piata aveau mai curand profilul unor mercenari decat al unor sustinatori convinsi de valorile dreptei. Nu erau clientela de partid. Clientela era pe scena sau si mai bine “in spatele scenei”. Erau genul de asistati pentru care daca nu curge pica, pe care niciun partid modern n-ar trebui sa se bazeze din respect de sine. Daca cei din PDL isi inchipuie cumva ca imbuibatii de prin consiliile judetene ori masa lor de manevra constituie electoratul la care trebuie sa se gandeasca, pentru ca tehnic i-au adus la putere, e o alta prostie. Autocare de asa sustinatori a avut si Vanghelie si va mai avea cat va avea un buget pe mana.
Daca prima tinta a pachetului de reforma ar fi afacerile dependente de stat, Securitatea redenumita, care si-a dublat efectivele de la Revolutie incoace sau pseudo-justitia si birocratia reactionara, as fi fost mai solidar cu Guvernul decat Radu Moraru. Dar cum el nu imparte cu mine ce-au strans fratii Paunescu de la Bancorex pe timpul lui Iliescu, raman ceva mai “echidistant” cum ar veni. In concluzie, pot sa fiu solidar cu o tentativa de reasezare a unui stat devenit dusman al dezvoltarii, cata vreme o alta oferta mai ambitioasa nici nu exista pe piata politica interna. Dar nu pot fi solidar cu lovirea selectiva a celor mai lipsiti de aparare si fara metode de presiune, care nu mai e reformism, e sud-americanizare in loc de occidentalizare.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica