rss
rss
rss

As fi jurat ca am mai vazut-o pe gangbang.com, sau pe psd.ro, nu mai retin exact unde. Dupa modelul blondei lui Basescu, bloggerita Elena Udrea, blonda lui Mitrea, Manuela pe numele ei, s-a lansat in spatiul virtual cu un site care te lasa fara replica. In sensul ca poti citi ce-a mai facut pe lume doamna Mitrea, dar nu poti comenta. Ma rog, mare lucru nici n-ar fi de comentat, manipularile adresandu-se prin subtilitate cel mult electorilor absolvenit de scoli ajutatoare, dar parca macar pe internet n-ai vrea sa te simti ca in timpul guvernarii Nastase. De la campaniile de ajutorare a saracilor ale Imeldei Marcos incoace, n-am mai vazut ceva mai lipsit de decenta din partea imbuibatilor astora, care au ajuns sa-si cocoate fufele si-n plenul Parlamentului.
Daca imaginatia doamnei Mitrea e pentru moment limitata la cateva articole intitulate sugestiv: “Radu Mazare o apreciaza pe Manuela Mitrea” (asta cica ar fi dintr-un ziar, ca sa vezi cum se face presa libera in Romania!) sau “Familia Mitrea ocroteste orfanii”, s-ar mai putea gasi cateva idei de articole numai bune pentru blogul / site-ul famigliei pesediste:

“Manuela Mitrea da de pomana cersetorilor”
“Manuela Mitrea infiaza un copil african refuzat de Angelina Jolie”
“Manuela Mitrea si Elena Udrea s-au batut pentru un mop, intr-un azil de batrani in care faceau curatenie”
sau
“Manuela Mitrea fura mai putin decat sotul ei”

Manuela Mitrea

Exista un mare avantaj la votul pe liste: stiam ca detasamentele de “politicieni” care alcatuiesc masinaria de vot a oricarei puteri sunt in general fosti securisti, culanti aciuati pe langa gospodariile de partid, santajabili imbatraniti in rele. DAR CEL PUTIN NU TREBUIA SA-I VEZI. De cand campania electorala e pe ultima suta de metri, sobolanimea e la vedere, trasa in poza in bannere de mii de euro.
Ca de obicei, cartierul meu e parca mai “pricopsit” decat altele. Judecand dupa afise, Berceniul e un fel de Galati sau de Braila, in totalitate rosu, ca o canalizare din care au refulat mii de afise cu Dan Voiculescu. Nu va atrage PSD-ul? Nici Daniela Popa, nici politrucul Sergiu Andon? Foarte bine, mai mergeti cateva statii. Pe Vacaresti nu mai sunt prostituate, ca e frig, dar pe fiecare stalp e cate un banner vertical cu Ioan Talpes, acum din partea PDL. De altfel pe la Unirea am vazut un panou in care erau trei candidati zice-se din partea PDL: Ioan Talpes, ex PSD, Constantin Dudu Ionescu, ex PNT-CD si Alexandru Ciocalteu, ex PRM.
Candidatii PNL nerecrutati dintre vedete sunt in general ilustri anonimi pe care dupa figuri nu i-as angaja daca as fi patron, iar daca n-as avea incotro, in orice caz nu le-as lasa cheile de la vreun birou pe mana. Pe alt panou, turnatorul Cristian Topescu (daca minte Angelo Niculescu, mint si eu, da e om cu parul alb, inclin sa-l cred) cu mana la inima, ar putea fi la fel de bine o reclama la Gerovital, e drept nu atat de convingator ca imbalsamatul de la PRM, Lucian Bolcas.
De campania de imagine a PNG presupun ca s-a ocupat Zmarandescu, tentativa de manipulare fiind atat de rudimentara incat ti-e mai intai rusine si pe urma sila. El lider maximo s-a pozat cu alura binecunoscuta de chefliu cu fiecare candidat in parte in fata unei icoane de mari dimensiuni, de nu mai stii care e de fapt candidatul. Pe astia iti vine greu sa-i si ierti pentru ca, din pacate, in paienjenisul mintii lor, ei chiar cred ca si stiu ce fac.

politicieni candidati

M-am pomenit de cateva zile ca pe toate site-urile imi ruleaza un banner cu Tariceanu din care sunt anuntat ca n-o sa se lase rapus de cererile salariale ale profesorilor. As fi putut sa-l blochez, dar cum mi s-a parut usor induiosatoare aceasta demagogie a reformismului inflexibil, mi-am zis sa-l las pe om sa-si faca publicitate, poate o da cineva click si pe el, doar era frumos colorat cu albastru si galben. Chiar am fost tras de maneca – uau, ai reclama de la Tariceanu, cat iei?
Problema e ca m-am uitat in visterie si, neplacuta surpriza, economia nu duduie. Pe Tariceanu, zero click-uri, zero centi. Elena Udrea n-o avea reclame pe Google Ads sau ii ajunge blogul? Ma gandesc ca ar fi mai multi care ar pune mouse-ul pe ea.

PD-L, probabil prin unul din creativii lui Felix Tataru, a avut ideea unui slogan care sa traga chipurile o linie de demarcatie intre partidul portocaliu si restul aspirantilor la un loc in parlament.
Noi cu voi, ei cu ei
PSD, posibil prin unul din creativii lui Marian Vanghelie, a avut si el o idee tare: sa fure sloganul. Respectivul slogan fusese oricum parte dintr-o campanie gen teasing care nu dezvaluia sigla partidului caruia ii apartinea (doar culorile), deci cu putina nebagare de seama, te puteai folosi de o bucata buna de buget de campanie gata cheltuit.
Intr-un fel, pedelistii isi merita soarta, pentru ca o asemenea formula e la fel de nerusinata ca “Revolutia binelui” la care ne chema Geoana. Nu de alta, dar daca in fata mi-ar sta Anca Constantinescu, Stolojan si ceilalti, nu stiu de care parte as mai putea sa ma situez, numai sa nu fiu nici cu “ei” si nici cu “noi”.

Traian Ungureanu face o analiza interesanta a semnificatiei alegerii lui Obama, din perspectiva dezideologizarii jocului politic, in editorialul Mitologia in America. Unghiul e bun, pentru ca sesizeaza tendinta de a suprima disputa partizana de idei de dragul unei corectitudini politice in numele careia oricine nu il sustine pe Obama e un rasist retrograd.
Dar exista o doza de exagerare intr-o asemenea abordare. In noaptea alegerilor, CNN a marcat o premiera tehnica: pentru prima data, relatarea dintr-un alt oras s-a facut prin intermediul unei holograme care o intruchipa pe corespondenta postului respectiv. Obama e si el tot un fel de holograma, un purtator de mesaj al unor specialisti in marketing care tin locul tehnologiei de varf. Un mesaj conciliant, ca muzica de la radiourile cu succes la public. Ar trebui oare sa ne ingrijoram, cum face Traian Ungureanu, de accederea la putere a celui mai stangist dintre senatorii americani? Va fi el promotorul unei reforme care sa placidizeze SUA dupa modelul nefericit pus in opera de euro-birocratii batranului continent?
Speranta mea vine tocmai din calitatea de holograma a tanarului presedinte Obama, pe care nu-l vad in stare sa puna in practica nicio linie ideologica. Balansul intre cele doua extreme actuale ale spectrului politic american – stangismul lui Obama si neo-conservatorismul lui Bush – e mai curand benefic pe termen lung democratiei de peste Atlantic. Sub Bush, libertatea s-a intepenit in marsarier (dupa cum canta, ironia sortii, tocmai un cantaret de country, pro-republican: “our freedom’s stucked in reverse”), dar chiar si asa, e greu de crezut ca urmele lasate de junior vor mai insemna ceva peste niste ani. Si chiar sa-l crezi pe Obama, fie el aproape socialist in convingeri, in stare sa faca mai mult rau decat a facut neghibia lui Bush, mi se pare prea mult.
La urma urmei, Obama nu e nici atat de negru pe cat ne impinge sa credem cliseul cu “schimbarea istorica”. E ma curand, asa cum o arata si un articol din seria obama-mania un presedinte-oracol, cu o puzderie de hobby-uri dintre cele mai bizare, care te fac sa te intrebi cand mai are timp si sa conduca o jumatate de continent.

Unul din cele mai nefaste personaje ale tranzitiei isi anunta retragerea printr-un discurs patetic si cu pretentii de facator de istorie...

Nicolae Vacaroiu e unul dintre motivele pentru care m-a scos mereu din sarite formularea “clasa politica”, prin care analisti a caror superficialitate e la limita relei vointe o foloseau pentru a induce prin cuvinte pretioase ideea ca “toti sunt o apa si-un pamant”. Din aceasta comoditate de gandire, cei mai castigati ies cei suspecti de lichelism, iar cea mai tavalita ramane speranta. Nu! Corneliu Coposu si Vasile Vacaru n-au fost croiti pe acelasi calapod, asa cum de la Renate Weber sau Verestoy Attila nu am aceleasi asteptari.

De cand nu mai cumpar fosta mea revista de suflet, Academia Catavencu, mi-a trecut prin cap si o ipoteza usor paranoica. Daca angajatii lui Vantu (ziaristii si politicianul in cauza) au pus-o de un blat intre ei? Pentru ca “Nea Nicu” ar trebui sa le fie chiar recunoscator pentru porecla “Vodcaroiu” si pentru sutele de glume bahice care l-au transformat pe funestul contabil intr-un personaj “haios”, descins de la vesela Ciresica si nu de la mai sumbrul Comitet de Stat al Planificarii. Intrat in folclor deja, “politicianul turmentat” e de-acum cineva pe care nu poti sa te mai superi, in oricate dosare penale i-ai regasi numele. Ipoteza e fantezista, desigur ca n-a existat nicio intentie din partea catavencilor, uneori istoria e mai hatra.

Ei bine, motivul pentru care ma obosesc sa scriu despre Vacaroiu in clipa de fata e tocmai istoria. Suna aiurea, nu? Poate pentru noi, dar pentru “al doilea om in stat”, nici pomeneala! L-am vazut astazi pe Nicolae Vacaroiu transmis in direct de doua statii de televiziune, de la tribuna Parlamentului intr-un discurs de adio in care aveam realmente impresia ca Nea Nicu vorbeste pentru cartea de istorie, pe care o vor rasfoi contremulate generatiile viitoare.

Nu, Vacaroiu nu le vorbea colegilor de sprit despre cum demisioneaza din Senat pentru salariul nesimtit si sigur de la Curtea de Conturi, ultima halta catre o pensie neobrazata si senina. In mintea lui, vorbele ii erau insotite de acorduri de Desteapta-te, romane, iar pe fundal, de dincolo de faldurile unui tricolor, Bratienii, Cuza si Hohenzolernii ii dadeau onorul acestui demn barbat de stat. Auzindu-l povestind cum si-a scos de dimineata insigna de senator de la reverul celor 16 costume, realizai ca de la acea tribuna, Vacaroiu isi traia, vorba lui Coelho, “legenda personala”. Si asta nu de azi de ieri, ci in toti anii astia in care, luat in ras de toata tara, continua sa-si rotunjeasca averea vazand cu ochii.

Pe Vacaroiu l-ar fi avantajat mai mult anonimatul, amnezia blanda pe care romanii le-o ofera in dar cu atata generozitate tuturor mediocrilor cocotati ca scroafa-n copac. Pe cine mai preocupa azi ca Vacaroiu a condus vreme de patru ani un guvern catastrofal, un mandat care a insemnat tot atata timp pierdut pentru Romania? Din pacate pe nimeni, si aceasta e inca o conjunctura care joaca in favoarea lui, asemeni fizionomiei de chefliu tracasat de mahmureala fiecarei dimineti.

Guvernarea Vacaroiu a fost o fundatura care a nedumerit guvernele straine, incapabile sa inteleaga daca antireformismul echipei de la Bucuresti e expresia unei distantari programatice de Occident, sau a incompetentei pure. La fel de nedumeriti au fost liderii vestici si cand Romania lui Vacaroiu incalca embargoul impus Serbiei (scandalul Jimbolia, dosarul “cisternele lui Vacaroiu”, etc) in mai multe actiuni care erau bisnita pura, dar vazute de departe pareau politica de stat. Si incet dar sigur, in cei patru ani de guvernare haotica, Romania s-a desprins si mai mult de tarile invitate sa adere in primul val la Uniunea Europeana si la NATO. Cam de atunci, Romania a inceput sa nu se mai compare cu Ungaria sau Polonia la indicatorii economici, preluand ca termen de comparatie Bulgaria, care si ea a parut din ce in ce mai greu de ajuns.

Romanii pierdeau ani din viata strangand cureaua, iar guvernul lui Vacaroiu lansa o formula memorabila: “cresterea economica negativa”. Guvernarea lui Vacaroiu a fost pentru Romania o catastrofa atat de mare, incat dupa schimbarea de putere, tara s-a salvat aproape miraculos de la faliment, adica de la intrarea in incetare de plati.

Voracitatea oligarhiei PDSR-iste si proasta guvernare rosesera ca un cancer in intreaga economie, emblematic pentru cei patru ani de mandat Vacaroiu fiind cazul Bancorex, cea mai puternica banca a tarii, rapusa de tunurile date de clientii politici ai partidului, dar si de trucul prin care anumite politici sociale erau decontate de societatile cu capital de stat. Gaurile lasate de aceste tunuri se cuantificau in miliarde de dolari, suportati de fiecare dintre noi.

Aproape fiecare privatizare efectuata de FPS in acei ani a fost insotita de un scandal rasunator de coruptie, in vreme ce marile averi ale oligarhilor conectati la stat luau proportii. Pentru “prostime”, Vacaroiu, prin eminenta cenusie a unui securist (Mircea Cosea), a inventat “cuponiada”. 30% din economia nationala era spulberata in hartii lipsite de valoare pentru majoritatea zdrobitoare a romanilor, dar luau fiinta SIF-urile, bastioane ale structurilor securiste, din cadrul carora protejatii sistemului prindeau gustul speculatiilor bursiere in calitate de actionari ai unei industrii pe care o cumparau fara sa liciteze.

In rezumatul ei, guvernarea Vacaroiu a insemnat ceva mai rau decat stagnarea, a spoliat marea masa tocmai sub masca protectiei sociale, contribuind programatic la ridicarea unei clase favorizate printr-o formula de-acum celebra, de privatizare a profiturilor si nationalizare a pierderilor.

Dupa 96, Vacaroiu a mai revenit in atentia publicului doar prin scandaluri de coruptie, mai ales la caderea FNI, sau prin articolele care aveau ca obiect ispravile beizadelei senatorului, un personaj activ in lumea mondena. Fostul prim-ministru si-a luat si titlul de “Hagi al finantelor”, dupa ce una din bancile lui Vantu, BID, luase si supranumele de Banca Vacaroiu. Rand pe rand, Gelsor, BRS (Banca Romana de Scont), BID (Banca de Investitii si Dezvoltare) si FNI (Fondul National de Investitii) s-au prabusit lasand o nebuloasa de acuze, conturi umflate pentru Vantu si finantistii lui din serviciile secrete, dar nicio dezvaluire n-a fost suficient de puternica pentru a-i clatina cariera politica a lui Vacaroiu. Neluat in serios de nimeni, presedintele senatului devenea pentru cateva zile chiar seful statului, in momentul demiterii lui Traian Basescu.

O rememorare a scandalurilor in care a fost implicat Nicolae Vacaroiu e deja tardiva, spiritul civic si simtul justitiei au decedat de mult la romani, deci un asemenea efort e munca de sisif. Vazandu-l pe Vacaroiu atat de “ambetat” de nostalgia misiunii pe care a avut-o la carma tarii, ca brav barbat de stat, m-am gandit sa ma mentin la inaltimea momentului istoric si sa rostesc, pe un ton grav, ca “raul pe care omul il face ii supravietuieste”. Dar chiar sa arunci vorbele marelui Shakespeare in troaca lui Vacaroiu, e parca prea mult … Cand nu vrei sa te lasi prada lehamitei generale, e mai tonic sa tratezi tupeul cel mai grosolan nu cu filosofie, ci cu sictir.

S-a intamplat sa scriu cam des despre un personaj atat de anost ca Dan Voiculescu in ultima vreme si vorba lui Creanga, l-as lasa eu, dar uite nu ma lasa el pe mine! Inca nu stiu cum vor fi impartite colegiile uninominale in sectorul 4, dar am toate sansele sa ii regasesc pe buletinul de vot pe Dan Voiculesc din partea PSD, respectiv pe Ioan Talpes de la (acum) PD-L. Teoretic ar trebui sa ma simt chiar onorat ca un cartier mizerabil ca al meu are de ales intre doi generali, dar candidatul surpriza al partidului prezidential ma pune in incurcatura.
Imi propusesem sa aleg adversarul cel mai cainos care s-ar ivi in calea lui Felix si pe care sa nu-l banuiesc de o viitoare alianta cu susnumitul. De unde sa stiu ca mi se ofera tot un securist, si inca unul protocronist, fost protejat al lui Ilie Ceausescu.
Am mai gasit pe jos un pliant de la liberali cu un tanar care aduce leit cu Mr Bean, care prin prisma noii conjuncturii mi se pare tot mai suportabil. Tanarul Andrei Petrescu (putea sa-l cheme si Sulea Spataru, ca tot n-auzise nimeni de el) a mai fost pe pliante asemanatoare si in campania pentru primarie si mi se pare chiar o insulta la adresa noastra din partea PNL, sa ne serveasca din nou o ciorba ranceda refuzata acum cateva luni (respectivul domn a strans doar cateva procente).
Asadar, cam asta e oferta, cu astia defilam. Unguri nu prea sunt in Berceni, nu stiu daca UDMR-ul are candidat, cine stie, poate macar PRM-ul sa vina cu un Marian Nistor de la Savoy sau cu o Mitzura Arghezi, sa avem si noi pe cine alege.
Pana una alta, spalati-va pe cap cu uninominalu’ vostru in bataie de joc!

Ma scoteau din sarite clipurile alea cu muzica de Ciprian Porumbescu in care vine Fundatia Dan Voiculescu sa ne mangaie pe cap, asa ca am procedat ca orice pensionar care nu stie telefonul televiziunii. Am pus mana pe mouse si da-i cu petitia. Ce Mircea Toma, ce George Soros, de-acum inainte schmoukiz e societate civila.
Daca si pe voi va enerveaza ceva la televizor, folositi cu incredere Formularul de pe site-ul CNA in locul telecomenzii.
Ce m-a facut sa dau cu subsemnatul in cazul clipului cu Felix a fost smecheria absolut insultatoare prin care un politician cu bani se poate intitula tam nesam “fundatie” pentru a aparea la orice ora in calupurile publicitare intre detergenti si paste de dinti, furand startul campaniei electorale. Clipul e difuzat chiar si la “rivalii” de la Realitatea (o fi platit, o fi barter?). Unde mai pui ca motanul turnator si-a mai instalat si niste rulote cu aceeasi fundatie prin tot sectorul 4, de cand Piedone a inceput palmierizarea.
Si daca tot eram pe site, am mai trantit o petitie si OTV-ului, pentru o practica similara avandu-l ca protagonist (a se citi “platitor”) pe deputatul Nicolae Paun. Recunosc, am fost paracios cu inima stransa in cazul lui Dan Diaconescu, la gandul ca i-ar putea inchide televiziunea din cauza mea, dar eu pentru dreptate sunt gata sa ma iau in piept si cu Magda Ciumac, daca e nevoie!
Ne vedem la tribunal, Voiculescule!

Later edit

Deznodamantul: Desi a decis destul de prompt sanctionarea OTV (a se vedea articolul indicat in primul comentariu), CNA mi-a dat dreptate tardiv printr-o decizie similara care ii interzice lui Voiculescu difuzarea respectivelor clipuri in timpul campaniei electorale (de unde se intelege ca in afara ei, ne-am putea reintalni cu scarboasa felina numita Felix).

Ca admirator incapatanat al democratiei americane, ma uit dezolat la cei doi finalisti de peste ocean. Mi s-au parut la fel de mediocri si in prima lor confruntare televizata. Cata platitudine, cata lipsa de viziune, de sinceritate si de capacitate de a entuziasma la amandoi!
Pe cat de simpatic ar suna ideea primului presedinte negru la Casa Alba, pe atat de antipatic imi e Obama. Ciudat, dar reuseste sa-mi fie mai antipatic decat McCain! Cred ca de cand am auzit pe cineva spunand ca Obama e doar un Geoana putin mai bronzat, nu pot sa nu-i aud placa golita de orice continut cu “schimbarea” ca sa nu ma gandesc la “revolutia binelui” la care ne chema Prostanacul.
McCain vorbeste soptit, dupa modelul Bush Jr, ca un batran la gura sobei, dar nu trebuie sa-l auzi de prea multe ori ca sa-ti dai seama ca are profunzimea ideologica a unui copil de gradinita. Are o mama nonagenara pe care o perinda pe la mitinguri ca sa ne convinga ca viata adevarata abia incepe la cei 72 de anisori cati a implinit deja. Inca are fantezii cu razboiul din Vietnam si nu mi-e greu sa mi-l imaginez jucandu-se cu soldateii de plastic impreuna cu sotia lui, o blonda care aduce a star porno iesit la pensie.
Ambii candidati au strans miliarde de dolari din donatii de la particulari, asociatii si companii ai caror marionete vor fi cand vor ajunde in Biroul Oval, asa cum sunt acum marionetele giganticelor echipe de campanie. Pe langa bani, au la dispozitie sute de activisti, consilieri, scenaristi ale caror idei le repeta fara gres amandoi in mii de ore de discurs care trebuie sa impace publicul de pe tot continentul. Aceasta e singura scuza pe care pot sa le-o gasesc pentru platitudinea absoluta a prestatiei lor, de o gaunosenie si de o demagogie fara limite.
Si pentru ca am rostit “demagogie”, gandul te duce instantaneu la partidul lui Ion Iliescu, care sambata si-a anuntat candidatii. Am avut intai un fior cand i-am auzit vocea harsaita ca la congresele de pe timpuri, torcand variatiuni pe teme marxiste despre bogati si saraci. Desigur, spectacolul e ca de obicei grotesc la PSD, partidul cu cei mai bogati politicieni, dar cu cei mai saraci electori, pe care de altfel i-a si produs in timpul cat a guvernat. Dar pe langa rumegusul obisnuit, discursul lui Iliescu a avut si o parte sclipitoare, care mi-a amintit ca e printre ultimii politicieni capabil sa extraga un sens ideologic din actele politice. Pe terenul asta, ma tem ca nici nu prea mai are interlocutori (si din pacate nici ascultatori).
Cum altfel decat sclipitoare poti cataloga o observatie ca aceea ca “motorul democratiei romanesti actuale nu-l constituie drepturile si libertatile cetatenesti, ci mai ales interesele economice de grup”? S-a ajuns, crede Ion Iliescu, la o democratie de piata in care voturile si ideologiile sunt simple marfuri in mana unor geambasi de voturi. In clipa in care rostea aceasta sintagma care are ceva din geniul polemic al lui Lenin, in fundal l-am vazut pe baronul Marian Oprisan inghitind in sec, ca si cum s-ar simti cu musca pe caciula. Doar pentru o secunda, pentru ca la restul discursului Oprisan n-a fost prea atent, ba chiar a ras pe infundate pe seama unor comentarii facute la urechea colegilor. De fapt si pentru ceilalti grei din PSD, indignarea lui Iliescu se traduce prin sunetul unui automat de jocuri din care cad monezile: nea Nelu isi face numarul, le arata saracilor pe cine ar trebui sa voteze si noua ni se umplu cardurile vazand cu ochii.
Ca, daca il scoti din logica marxista si din retorica leninista, Iliescu devine dezorientat o dovedeste si interpretarea sa asupra protestelor impotriva interventionismului din SUA pentru salvarea unor banci si companii. Liderul PSD a inteles ca limitarea interventiei Rezervei Federale ar fi o dovada de “privatizare a administratiei”, care ar impiedica statul sa-si impuna politicile defensive in slujba celor multi; ori, adevarul e ca “grupurile de interese” se lafaie tocmai in acei mamuti financiari amenintati de faliment, pe care statul sare sa ii ajute din banii contribuabililor.
Dar, cand se intoarce in cadrele gandirii in care a fost educat, Iliescu devine cum spuneam sclipitor si deplange ceea ce eu as numi relativismul ideologic: “acum guverneaza partidul X, sa spunem, al regilor asfaltului, care se aliaza cu partidul Y, al dezvoltatorilor imobiliari”. Daca unor observatii de acest tip, Iliescu le-ar adauga si o doza de onestitate prin care ar recunoaste ca partidului pe care l-a creat i se potrivesc toate interesele financiare imaginabile, nu doar cele doua amintite pe buna dreptate mai sus, ce politolog fenomenal am avea in persoana lui Ion Iliescu. Singurul capabil sa se intrebe ce rost ar mai avea partidele in afara sensului sublimat de ideologie, atunci cand simbolicele “stanga” si “dreapta” sunt absorbite de formula pragmatica de “buna guvernare”.
Daca tot i-am adus fortat intr-o comparatie pe cei doi prezidentiabili americani si pe din fericire de-acum neprezidentiabilul Iliescu, chiar ma intreb daca e de preferat sa ai un presedinte incapabil de gandire abstracta, in fruntea unui sistem politic eficient, sau un presedinte cu framantari de natura ideologica, in fruntea unui sistem care produce inechitate, frustrare si saracie?

PS: Ma temeam intr-un articol anterior ca Geoana nu mai e la fel de amuzant ca pe timpuri. Pot sa va linistesc, Prostanacul a ramas la fel de hilar.

Am pus piciorul in Asia. Cineva mi-a zis ca nici nu se pune, daca am facut-o coborand dintr-un vaporas in alt cartier din Istanbul, dar eu tot ma bucur. Oricum, cine ia in deradere orasul asta, ca pe o destinatie superflua, ori n-a vazut ce trebuie, ori n-a vazut cat trebuie. Eu unul mi-am regasit acolo bucuria de calator. Si mi-am dat seama si de ce. Vecinii bulgari sau greci au servicii nemaipomenite, amabilitate, in fine, cam tot ce te-ar face sa te simti bine ca turist. Numai ca eu nu visez neaparat sa fiu turist. Prefer sa fiu calator. Ei bine, bucuria de calator mi-am regasit-o dupa multa vreme in clipa in care am exclamat in sinea mea: in sfarsit, alte fizionomii! De fapt cred ca de fotografie m-am apucat tot de dragul portretelor si al refrenului ala cantat de Vasilache si Marioara: “Ca-s papusi, papusi lumesti, tot sa stai sa le privesti”.

Ar trebui ca fizionomiile intalnite pe strazile Estului sa fie cel mai greu act de acuzare la procesul comunismului. Daca in autobuze nu mai sesizati cati suferinzi isi disputa un scaun sau privesc absenti pe geam, mergeti la o sedinta de bloc cu pensionari si o sa va simtiti ca internati in “cuibul de cuci”. Asta le lipseste turcilor: depresia colectiva.

Cand i-am cunoscut eu, romanii aveau deja fetele pline de riduri. Doar m-am nascut in captivitate, inainte de ’89, pe vremea cand cetatenii umblau la ei cu o lanterna pentru ca se oprea zilnic ba iluminatul stradal, ba curentul in bloc, dar si cu cate o sacosa pentru situatia mai optimista ca “se baga ceva” la vreun magazin din drum. Lipsa de speranta era fireasca atata vreme cat fuga peste granita era vecina cu sinuciderea, iar posibilitatea de schimbare, legata mai mult de disparitia biologica “a lui”. A urmat apoi Revolutia, vorba lui Patapievici, “cazuta pleasca pe capul placidului popor roman”. Cine stie daca s-a mai sperat atat de mult pe undeva prin Europa, ca in coltul asta de lume. Si tara s-a rupt pe dinauntru: unii dupa cateva luni, altii dupa cativa ani, care dupa o mineriada, care dupa vreun val de disponibilizari, care dupa naufragiul schimbarii din ’96.

Traiesc deja de ceva vreme cu teama grotescului. Ma tem ca va veni ziua cand deziluziile o sa imi transforme zambetul in ceva hidos. Ca o sa vreau sa rad si o sa am un rictus ca al celor care populeaza carciumile in zorii zilei. Pana la punctul ala mai sunt cateva trepte. Pe cate o astfel de treapta se afla foarte multi dintre romani si dintre “tovarasii” lor de lagar. Pe langa o asemenea inflatie de drame personale, care parca abia asteapta pe cineva care sa le asculte, grecii mi-au parut intr-o perpetua vacanta. Surplusul de timp liber si de energie se epuizeaza cu fiecare zi la ei in dezbateri febrile sau in toropeala unei cafenele.
In cazul turcilor, dai peste tot de impresia vitalitatii si a risipei de efort. Desi istoria Istanbulului se masoara in milenii, din oras parca au fost alungati batranii cu toate povestile lor sfatoase, pentru a face loc unei generatii care nu are rabdare. Pana si cei aflati biologic la alta varsta se lasa prinsi intr-o agitatie care in alte locuri ar fi potrivita doar adolescentilor. Daca tot acest avant al tinerilor n-ar sfarsi in derizoriu inainte de rasaritul soarelui, Europa ar fi indreptatita sa se teama pentru viitorul civilizatiei ei sale.

Dar adversarii acceptarii Turciei in UE ar trebui invitati la Istanbul, intre altele pentru a constata cat de viu poate fi un oras care e de multa vreme mai cosmopolit decat amintitul organism multi-national. Multi birocrati europeni ar avea de invatat ceva pana si de la chelnerul pe care l-am vazut conversand cu succes in romana, fara sa cunoasca nici macar un cuvant din limba noastra. Cum e posibil? Ei bine, dupa ce i-a luat din strada mai mult pe sus pe potentialii lui clienti si i-a asezat la o masa, i-a abordat jovial: “Romania? Basescu!”. Replica lui de deschidere a smuls cateva zambete stanjenite. Omul nu se descurajeaza, simte curiozitatea restului clientilor si pluseaza cu un servetel parfumat oferit cu si mai mult patos: “Iliescu, Iliescu!”. Striga teatral catre al doilea mesean, ca si cum numele rostit ar tine loc de cea mai politicoasa invitatie. Romanii se amuza deja, curiosi daca inventivitatea turcului se va sfarsi la ultimul interlocutor. “Ceausescu, Ceausescu !”, striga apoteotic show-man-ul, intr-o replica pe care de data asta o gusta din plin pana si spaniolii si englezii de la celelalte mese. Reprezentatia ia sfarsit, chelnerul e la un pas sa culeaga aplauze de la asistenta, dar el nu de asta are nevoie, ci de comanda cu care pleaca apoi foarte firesc spre bucatarie, ca un actor la culise intre doua acte. Fara nicio cortina care sa se ridice sau sa coboare, vor urma numere asemanatoare pentru spanioli, italieni, abordati fiecare cu alt “monolog”. Costul consumatiei e atat de mic la cele mai multe mese incat ar putea fi achitat si in monezi, de cand si guvernul turc a decis sa taie sase zerouri din coada lirei; va puteti imagina un restaurant romanesc in care pentru o asemenea miza fie si un chelner aflat in prima lui zi de munca sa depuna un asemenea efort?
Daca te limitezi la bazare, terase si strazile principale, poti pleca acasa cu aceasta impresie ca turcii sunt un fel de baieti de cartier, impariti intre fanii Galatei si ai lui Fenerbahce. Impresie la fel de eronata ca a-i confunda cu soferii mustaciosi de tir sau de autocar. Ca sa vezi mai mult, trebuie pasamite sa treci dincolo de “portile Orientului”.

Cel mai departe poti privi in piata Eminonu unde vin sa faca negot de la mii de kilometri uzbeci, chinezi si alte semintii indepartate. Un astfel de comerciant ambulant, care platea 450 de euro doar pentru a zbura de la Alma Ata la Istanbul a spus cu atata mandrie “vin din Kazahstan”, cu fata luminata de un zambet, incat mi-am dorit pentru prima data sa vad candva capitala poleita in aur de petrodolari. Cand vii din tara cu cel mai bun petrol din lume, poti sa ramai mandru chiar si cand vinzi lucruri fara pret pe un trotuar la mii de kilometri de casa. Cel putin asa se pare.
Fara sa aiba fizionomiile fascinante ale extremului orient, multimile adunate in jurul moscheilor la caderea serii pe timpul Ramazanului sunt la fel de impresionante. Din uriase corturi ca de armata se distribuie mancare gratuit. Se dau patru feluri de mancare, care este servita la mese, dar spre deosebire de sarmalele impartite in Moldova de Sfanta Parascheva, “pomenile” nu se lasa cu imbranceli. Din contra, coada e ordonata decent pe cateva randuri, atat la corturile cu mese, cat si la camioanele cu pachete.
Si tot dincolo de porti simti ca ai patruns si cand vezi impecabilul parc dintre Moscheea Albastra si Aya Sofia, pe iarba caruia mi-a fost frica sa calc in timpul zilei, transformat la caderea serii in loc de petrecere campeneasca. Se petrece in familie, cu copii galagiosi si paturi asezate printre rondurile de trandafiri si arteziene; e o Turcie rurala si traditionalista, cel mai probabil majoritatea demografica a tarii, venita sa-si faca poze cu telefonul la bairamul din inima capitalei. Localnicii puternic occidentalizati par mai degraba stanjeniti de o asemenea invazie temporara, dar e greu de spus care dintre fetele Turciei va avea un cuvant mai greu de spus in deceniile urmatoare. Pentru moment, sa ne bucuram de bogatia de chipuri pe care le putem intalni atat de aproape de noi.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica