rss
rss
rss

Un articol amplu și foarte pertinent despre blocajul în care se zbate (sau se complace) sistemul nostru educațional este semnat de Mihai Maci pe Contributors. Radiografia e una foarte precisă și se oprește, pentru moment, asupra școlii gimnaziale, luând ca reper experiența unui părinte de copil de clasa a cincea. Multe dintre observații le-am putut constata personal, în privința altora, constat acum că situația s-a înrăutățit. De pildă, nu știam că au început să se editeze culegeri de probleme aferente fiecărui trimestru și pentru cele mai exotice dintre materii („pe vremea mea”, Gheba „te ținea” patru ani). Așa se face că un elev de zece ani ajunge să care în spate un ghiozdan de 7-12 kilograme. Auzisem, de asemenea, că participarea la unele concursuri ar fi pe bani, dar aflu acum că olimpiadele sunt tot mai dese, și toate pe bani.

De fapt, spusesem cu altă ocazie că învățământul românesc „de stat” a fost deja privatizat de facto. Prin generalizarea meditațiilor și diverselor cumpărături de voie-de nevoie, la nivelul pre-universitar, și prin depășirea locurilor fără taxă de mult mai multe locuri cu taxă, la universitățile de stat, învățământul e deja privatizat, dar nu în interesul elevului, nu pentru a construi instituții competitive, ci pentru a deturna câștiguri în buzunare private: profit net, fără investiție. La nivelul cel mai de jos, e vorba de supraviețuire, la nivelurile înalte, de îmbogățire.

Potrivit autorului articolului, sistemul acesta corupt e cunoscut și acceptat în mod tacit de decidenți:

„Totuşi, aşa cum ştie toată lumea, salariile profesorilor de rând sunt ridicol de mici. Pentru ca această masă umană subfinanţată să nu se revolte, trebuie să i se dea posibilitatea unui câştig alternativ. Industria culegerilor, aceea a meditaţiilor, after-school-ul, înmulţirea olimpiadelor cu taxă, “punctele” acumulate pe la traininguri pedagogice (ce se reflectă în salariu) şi “protocoalele” inspecţiilor sunt căi – tolerate de Stat – prin care profesorii îşi pot suplimentata veniturile. Paradoxal poate, dar o programă minimalistă şi nişte manuale clar concepute ar fi, cel puţin în primul moment, împotriva intereselor lor. Dinamici, adaptaţi lumii în care trăiesc (pentru care adaptabilitatea e virtutea prin excelenţă), mulţi dintre ei au înţeles ceea ce e de înţeles: că, între anumite limite, Statul le dă permisiunea de a pune un impozit privat pe “clienţii” lor.”

Sistemul actual de învățământ îl familiarizează pe copil cu necinstea, îi sădește în minte ideea suspiciunii față de reușită și toleranța față de corupție, ca dat natural al vieții. Ce e la fel de rău, o programă infernală îi îndepărtează pe copii de carte, îi convinge să urască școala, în loc să descopere plăcerea de a citi, de a gândi și înțelege lumea.

Manualele au un limbaj infernal (dacă aveți răgaz, citiți notele de subsol ale articolului, unde găsiți exemple deopotrivă halucinante și savuroase). Conținutul lor oscilează între un nivel amețitor de abstractizare, de teoretizare, testat prin mii și mii de probleme destinate unor mici genii, și banalități de gândire, exprimări întortochiate, prețiozități stupide.

„Acum aş spune că această industrie (extinsă la tot sistemul de învăţământ) e aidoma industriilor lui Ceauşescu în anii ’90: imensă, ocupând o enormă masă umană (şi, ca atare, o problemă socială), un gigantic consumator de resurse (adică o problemă pentru bugetul de stat), care produce pe stoc (respectiv fără căutare pe piaţă) ceva de o calitate submediocră sau fără nici o calitate (ceea ce, în limbajul său frust, Preşedintele a numit “tâmpiţi”). E o industrie aflată de facto în faliment, însă care nu poate fi lichidată printr-un simplu ucaz guvernamental.”

Singurul punct în care nu sunt de acord cu autorul e felul în care înțelege (sau nu înțelege) rostul învățământului religios, care de bine de rău, ar putea veni cu o idee de etică în tot acest univers destul de sumbru. Pe acesta, autorul l-ar vrea înlocuit cu „biologia evoluționistă”, altfel spus, înlocuirea unei credințe cu altă credință, care oricum e masiv prezentată în toate manualele de gen, nu ținută ca un secret bine păstrat, cum poate își imaginează autorul.

Întâi de toate, trebuie să ne cunoaștem statutul în uniunea celor 28 de țări membre. Ca toate aceste țări, contribuim la constituirea bugetului comunitar, prin contribuții anuale și primim fonduri pentru diverse proiecte publice, private sau civice, aprobate de diverse structuri birocratice. Aceasta e filosofia etatistă cu care pornește structural Uniunea Europeană.

Cu toate că reușim să încasăm cea mai mică proporție din banii puși la dispoziție (acesta e „meritul” sistemului educațional românesc, în ultimă instanță), în momentul în care se trage linie, România încasează mai mult decât contribuie. Potrivit lui Ludovic Orban:

„Din 1 ianuarie 2007 și până în 30 noiembrie 2012 au intrat mai mult cu 7,4 miliarde de euro decât am contribuit noi la bugetul Uniunii Europene. Mai precis, cifrele sunt: intrări de la UE de 14,9 miliarde de euro și contribuție a României la bugetul UE de 7,5 miliarde de euro.”

Potrivit aceleiași surse, rata de absorbție a fondurilor europene de către România se apropie de 15% din cât i s-a alocat.

În perioada 2007-2013, României i s-a alocat un buget de 34 miliarde de euro. Pentru perioada 2014-2020, România are alocate aproape 40 de miliarde euro (39,88). O creștere netă de 6 miliarde. Aceasta e și vestea cea mai bună, celebrul +18%, cu care s-a lăudat Traian Băsescu. Procentual, e cea mai mare creștere pe care o obține o țară în acest exercițiu bugetar. O veste aproape la fel de bună e și că mai suntem așteptați să ne urnim încă 3 ani, putând primi din banii promiși până cel mai târziu în 2023. Ba ne mai dau și personal, care să ne ajute să ne descurcăm în birocrația europeană.

Acum veștile proaste. În primul rând, filosofia socialistă a redistribuirii și folosirii centralizate a banilor europeni nu mai e pe placul țărilor cu economii mai productive. Prin urmare, Marea Britanie, Olanda, Finlanda au cerut reducerea drastică a bugetului comunitar, în timp ce alte țări prospere au cerut o reducere mai moderată: Germania, Franța, Italia, Austria, Suedia, Danemarca, Irlanda, Belgia, Luxemburg. Cele două poziții sunt corecte, dar pentru țările mai codașe, e mai avantajos să existe în continuare finanțare pentru proiecte, care să le ajute să reducă decalajul.

Pentru prima dată de la înființarea ei, Uniunea Europeană are un buget în scădere. De austeritate, i-am putea spune. Tot bugetul Uniunii Europene pentru 2014-2020 va fi de 960 miliarde de euro. Scăderea e de 34 de miliarde, de la 994.

Atunci când vorbește de un eșec de negociere și de „pierderea” a 9 miliarde de euro de către România, Victor Ponta are ca sistem de referniță nu realitatea perioadei precedente, ci o ficțiune: propunerea de buget făcută de Barroso acum câteva luni. Deși face parte din gruparea Popularilor, președintele Comisiei Europene e totuși un euro-birocrat, poate avea multe fantezii cu fondurile pe care ar trebui să îi aibă instituțiile Uniunii în gestionare, dar propunerile de la Bruxelles mai trebuie să fie acceptate și de conducătorii țărilor care chiar adună respectivii bani de la contribuabili. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Victor Ponta mai subliniază că în comparație cu acea propunere, cam un sfert din tăiere e luată din alocația României și că nu s-a mers pe principiul coeziunii, adică al direcționării de fonduri preponderent spre zonele mai sărace.

„Bugetul UE a fost redus cu 40 de miliarde, în urma negocerilor. Este o mare realizare ca din 40 de miliarde de reduceri România să aibă 9”,

a spus Victor Ponta, lansându-se într-un atac la adresa lui Traian Băsescu și a capacităților sale de negociator. Cu această manevrare a cifrelor, (ca să nu-i spunem minciună direct) între ce am putea încasa și ce am fi putut încasa, dacă se întâmpla ce a propus cineva la un moment dat, Victor Ponta rupe practic și acordul de coabitare cu Traian Băsescu. Acord pus sub dictonul biblic „cine scoate sabia, de sabie va pieri”.
Greu de crezut că Băsescu va lăsa fără o replică „afrontul” la întoarcerea în țară.

Crin Antonescu i-a arătat ușa lui Gigi Becali. Nu, Crin Antonescu s-a scuzat că partidul liberal e prea mic pentru ambițiile speculantului de terenuri și drepturi litigioase. Motivul pentru care îi cere să se mai gândească dacă vrea să rămână în PNL e că Gigi are o personalitate accentuată și nu ar putea fi simplu membru, iar la viitorul congres nu i se va permite să candideze pentru nimic, va trebui să rabde doi ani, să capete vechime.

Deci președintele PNL nu se scuză că a băgat o maimuță curentată în partid, se scuză că nu-i mai poate oferi o dispensă ca la alegeri, să candideze fără susținerea unei filiale. Se scuză că nu îi poate oferi un post pe măsura grandomaniei ciobanului, și îi lasă o săptămână să se gândească, în loc să recunoască gafa uriașă pe care a făcut-o aducând în lumea bună un asemenea fanfaron nociv. Sau să fi încercat să îl civilizeze, să îi arate cum să se comporte în societate, să îl învețe respectul și decența (știu, sună SF), nu să îi spună că statutul de membru în „partidul Brătienilor” e cam puțin pentru vedeta Gigi.

Și în definitiv de când are Gigi Becali prea multă personalitate pentru PNL? Când a devenit partidul ăsta, altă dată plin de nerv, un loc atât de băltit, încât bișnițarul de pământuri e considerat o personalitate de necuprins. Am întrebat când, nu dacă, pentru că realizez că lucrul e perfect adevărat: comparat cu Radu Stroe, Puiu Hașoti, Mariana Câmpeanu și restul „liberalilor” din garnitura lui Crin Antonescu, Gigi pare o adevărată personalitate. A și fost în ultimele luni singurul purtător de cuvânt și de imagine al PNL, fiind o perioadă mai ștearsă, dacă nu somnolentă a fostului interimar Antonescu.

De remarcat că delicatețea acestei probabile despărțiri nu s-a manifestat la Crin Antonescu în cazul excluderii unor membrii mai răsăriți, ca Adriana Săftoiu, primarul din Baia Mare, sau în contrele fără menajamente cu Andrei Chiliman și Călin Popescu Tăriceanu.

Nici nu mai țin minte când a participat ultima oară PNL la alegeri cu numele propriu, despre care ni se tot spune că e un brand. În 90, să zicem că a fost un caz special, și PNL și PNȚcd au luat scoruri modice în fața colosului post-comunist FSN. Prin 92 erau deja scindați în aripi, cu PAC (Partidul Alianței Civice) al lui Manolescu, PNL AT (Aripa Tânără) al lui Patriciu, iar rezultatele au fost nesemnificative. În 96, PNL a câștigat alegerile ascuns sub umbrela CDR (Convenția Democrată Română) alături de țărăniști și o puzderie de organizații, unele fantomatice. Probabil în 2000 au fost ultimele alegeri când am avut pe buletinele de vot PNL, dacă nu mă înșală memoria. Dar deja partidul fusese deturnat de gruparea securistă a lui Stolojan și nu prea mai semăna a liberalism.

În fine, în ultimele două rânduri de alegeri, PNL s-a furișat mereu în tabăra câștigătoare, fie într-o alianță de dreapta (Alianța DA (Dreptate și Adevăr) cu PD-ul lui Băsescu), fie într-o alianță socialistă, USL, cu PSD și partidul-fantomă al securistului Voiculescu. Doar de acest din urmă pseudo-partid PNL e întrecut la abilitatea de a se strecura în Parlament și la putere fără a-și prezenta o doctrină clară electoratului. După tiparul UDMR, PNL a devenit o prostituată a politicii, care mai povestește din vreme în vreme de tinerețea ei, în care avea convingeri și vise.

Dar se va mai pune, din păcate, cândva, problema revenirii PNL în rândul partidelor onorabile (de parcă ar exista așa ceva), care se prezintă cu numele lor în alegeri. La un moment dat se va produce și așteptata încăierare cu „aliații” socialiști, bătaia totală pe vreun ciolan. Cel mai probabil mult înainte de viitoarele prezidențiale, la care PSD nu văd cum ar accepta să nu aibă candidat. Și atunci vom afla iarăși că acest cadavru descompus e o citadelă a dreptei, nu „grup infracțional organizat”, cum singuri s-au definit într-o stenogramă.

De acea zi, în care și opozanții actuali vor începe să îi curteze pe liberali, ca pe o combinație dezirabilă, de acea zi îmi e cel mai silă. Când iar vor fi vânturate vorbe goale despre dreapta liberală, despre tradiții, încarnate de figurile bestiarului „liberal”, de la Norica Nicolai la Mariana Câmpeanu, Radu Rușanu sau Relu Fenechiu.

Cel mai benefic pentru atmosfera generală ar fi ca acest partid oportunist să fie definitiv absorbit în PSD. Poate s-ar înfăptui într-o măsură oarecare visul lui Ponta de a vedea PSD un partid social democrat, de nuanță mai liberală, mai apropiat de laburiștii britanici (deși aici vorbim ca rața despre avioane). Terfelirea din nou a ideii de liberalism m-ar indispune. Nimic din amintirea blazonului liberal n-a rămas nepătat în era Antonescu. Nimic n-ar trebui recuperat. Iar pentru generația nouă de tineri fără trecut și fără criterii, care ar vrea un liberalism în înțelesul american, denaturat al termenului, adică un stângism, corcit cu libertinaj și consumerism, pe aceia n-are decât să îi reprezinte alte baloane de aer, gen Remus Cernea. Măcar termenul de liberal să nu-l confiște.

Am fost cam dur când am scris ultima dată (și singura) despre Mihai Giurgea, dedicându-i articolul Prostul de dreapta. Între timp, voi mărturisi că l-am reevaluat. Nu e chiar atât de prost. Adică totala lipsă de nuanțe, pe care eu o numesc prostie, îl ajută să aibă succes, ceea ce nu e la îndemâna oricărui prost. Omul scrie chiar bine. L-aș da exemplu, dacă aș fi profesor de Jurnalism, de scriitură limpede, schematică, perfect adaptată internetului. Fără fraze întortocheate, fără divagații, scurt și la obiect, să înțeleagă omul ocupat ceva, în cele câteva zeci de secunde cât stă pe pagină.

Unii dintre cei care frecventează blogul „Capitalism pe pâine” o fi într-adevăr neajutorați la minte și au nevoie de mesaje incitatorii simple, de chemări la linșaj și la „exploatarea omului de către om”. Teoretic, e chiar pe drumul bun, pentru că mișcările de masă așa s-au creat, prin vulgarizarea unor idei și coborârea lor la nivelul ultimului imbecil. Am remarcat și la tinerii adepți ai libertarianismului din alte țări o subțirime a ideilor, tendința de a răsturna pe dos mitologia marxistă, pentru a-i contrapune o altă formă de materialism. E posibil să existe public, care să-l ia în serios pe Mihai Giurgea. Mai mult ca sigur, vor fi mai mulți în generațiile viitoare. Dar sper că majoritatea cititorilor blogului respectiv doar se amuză, iau chemările la război civil ca pe o ghidușie de limbaj.

Chiar dacă românii e posibil să-și fi pierdut și umorul și busola, de ce cred, totuși, că „Mișcarea Antitaxe”, pe care o promite Mihai Giurgea va eșua sau va rămâne în aria divertismentului pe blog? Nu pentru că îl vor opri „securiștii”, cum zice el. Probabil, securiștii gen Vântu, care nu-l opreau când îi dădeau salariu, dar în fine. Nu, când spun că va fi un fâs, am argumente marxiste. 🙂 Anume, zicerea lui Marx despre istoria care se repetă: „prima oară e tragedie, a doua oară e o parodie”. Să copiezi la virgulă mișcarea Tea Party din America, la câțiva ani după ce a eșuat acolo, nu poate avea decât rezultat comic. Chiar dacă promiți că partidul va avea și o aripă paramilitară, ca să poți înghesui și iubirea americanului conservator pentru armele de foc în răscoalele mai blajinului popor român. Nu îi doresc să eșueze, din partea mea să aibă succes, dacă poate să răstoarne măcar unul din politicienii actuali (de la putere sau opoziție), nu pe toți, tot m-aș bucura. Dar bănuiala mea e că în afară de puțin trafic pe blog nu va obține.

În altă ordine de idei, dacă e cineva curios, vă povestesc despre partidul pe care mi l-am înființat eu. Se numește Partidul Individualist, n-are deocamdată niciun membru, fiind condus din spatele scenei de fondatorul său, prin manipulare și autosugestie. Partidul Individualist nu va avea o aripă paramilitară, fiind un partid pașnic, influențat de doctrina nesupunerii civice a lui Mahatma Gandhi.

Cazul omului de afaceri Nelu Iordache, patron la Romstrade și la Blue Air, cred că a fost explicat insuficient.
Nu-l cunosc pe individ și presupun că nu poți deveni mare asfaltangiu, dacă nu intri în relații de corupție cu politicieni și funcționari ai statului.
Dar, din ce înțeleg eu, acuzația e că a luat fonduri europene și le-a folosit pentru altceva. Respectiv, trebuia să facă autostradă de la Nădlac la Arad și a vrut să-și facă aeroport cu banii europeni. Cam 20 de milioane de euro, scriu ziarele, au fost scoși din conturi și folosiți într-un mod încă neelucidat. Cel puțin asta e versiunea acuzării, pentru că aș fi curios să aflu mai în detaliu ce susține și apărarea.

Dacă, să zicem, a luat banii respectivi în sacoșe și se pregătea să fugă în Bahamas cu ei, în regulă, furtul trebuie pedepsit. Dar cum omul avea afaceri extinse și nu manifesta vreo intenție de a se face pierdut, pot să-mi imaginez că le găsise o destinație mai bună. Eurobirocrații sunt notorii pentru stângăcia alocării resurselor. Ca orice funcționari de stat. Preferă lucrurile populiste sau complet inutile, cel mai mult adoră simpozioanele, studiile de fezabilitate și programele sociale, benefice doar pentru organizatori. Dacă mintea mai ageră a unui privat a găsit căi mai eficiente de folosire a banilor? Poate autostrada se putea face cu bani mult mai puțini, sau nici nu aducea cine știe ce beneficii (nefiind așa cum se scria stupid în Capital, „autostrada care ne va lega de nemți”, că e de la nord la sud, nici măcar pe direcția est-vest). Poate un aeroport, operat de o companie aeriană low-cost, ar fi adus mai repede banii înapoi și beneficii mai palpabile populației. N-ar trebui să aibă prioritate investițiile mai profitabile?

Tehnic, chiar și realocarea de resurse e deturnare de fonduri, atunci când o face un privat și nu un politician. Dar mi se pare o ipoteză de lucru. Repet, mi-am dat doar cu presupusul, nu cunosc detalii ale cazului sau dacă Nelu Iordache avea intenția să investească banii deturnați, și nu să-i fure pur și simplu. După cum tot o ipoteză de lucru poate rămâne și posibilitatea ca un competitor de pe piața îngustă a asfaltărilor pentru stat să fi fost scos din joc de alți cașaloți.

Comentariile lui Traian Băsescu la raportul european pe Justiție mi s-au părut decente, în granițele normalității. Ar fi fost o reacție de om normal să spui „astea sunt disfuncțiile, hai să vedem ce putem face, sau iată ce avem de gând să facem”. Normalitatea e, ca de obicei, banală. Cum au reacționat membrii USL și organele lor de presă a fost adevărata ciudățenie: de la suspiciuni că mai marii Europei sunt manipulați de Monica Macovei, la zbârliri naționaliste.

Până și cei pe care îi credeam foarte decenți, gen Renate Weber, europarlamentarul PNL, au sărit în apărarea hoților, indicând tot felul de vicii procedurale. Revoluționarul marxist Costi Rogozanu, care acum câteva luni spunea că suntem un popor letargic și făcea apologia revoltei maselor, se îngrijora acum de posibilitatea abuzului de drept: „ce faci dacă ajungi într-o funcție și imediat ți se face dosar pentru corupție!?” Iar acestea sunt voci, care mai încearcă să păstreze cât de cât aparențele. Crin Antonescu și purtătorul de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan, au luat direct în coarne Comisia Europeană pentru criticile aduse.

Situația mi-a stârnit o curiozitate. Nu prea mai văd pe internet susținători decenți ai USL. Văd postaci, văd radicali de stânga, ultrași ecologiști (din ce în ce mai tăcuți), nostalgici comuniști, naționaliști de nuanță xenofobă. Dar știu sigur că trebuie să existe (și ei ar trebui să fie majoritatea) simpatizanții moderați, care vor social-democrație, dar în cadrul Uniunii Europene. Cei care îi reproșau lui Băsescu că nu respectă la virgulă Constituția sau nu știu ce spirit al ei, puriștii și pedanții normelor de tot felul. Cei cu înclinații de stânga, dar care nu cer chiar linșaje publice și confiscări de averi fără judecată. Aceia unde au dispărut? Ei ce părere au, înghit pe nemestecate ideea că Europa ar cam trebui să ne lase în pace, că nu suntem colonia ei? Că Adrian Năstase, Vântu și, să sperăm, în curând, Dan Voiculescu sunt deținuți politici ai unui regim de persecuție?

Victor Ponta vorbea cu puțin timp în urmă despre modelul lui Tony Blair. În fine, discutabil model, pasibil de o condamnare pentru crime împotriva umanității și alta pentru corupție. Dar un „model de social-democrație modernă”. Are, prin urmare, public un asemenea partid al lui Victor Ponta sau e pierdere de vreme? Și atunci strategia de atac a lui Crin Antonescu e mai practică. Serios, aș fi curios cum apreciază problematica Justiției și corupției niște susținători moderați ai USL, capabili să nu vânture fără discernământ lucruri spuse la Antena 3.

Am rămas, așadar, a doua oară fără „reprezentant” în Parlament. Pentru că, da, stau în acest Teleorman al Bucureștiului, unde Dan Voiculescu, securistul, care fuge de pușcărie, a fost ales, reales, cu 70%. Data trecută a mințit ca un porc că își dă demisia pentru nu știu ce lege fiscală, pe care nu-l lasă pretenarii lui să o treacă prin Parlament. Acum nici nu s-a mai obosit să mintă ceva, pentru că știe că alegătorii lui nu merită atâta considerație. A recunoscut deschis că își dă demisia din cauza dosarului de la Înalta Curte. Pentru că e o victimă a lui Traian Băsescu, evident.

Minciunica de acum e cel mult una firavă, gen, „renunț la imunitate”, deși etapa asta fusese deja depășită prin simplul fapt că era în fața unei instanțe de judecată. Dacă am pomenit cuvântul ăsta, orice om cu judecată își dă seama că dacă te știi cinstit, ataci dosarul pe fond, vii cu dovezi, demontezi probele acuzării etc. Dacă te știi vinovat, mergi pe formă, ataci procedura, invoci excepții, ceri amânări, încerci să obții măcar prescripția. Voiculescu își recunoaște prin atitudine culpa.

S-a prins până și CTP:

“o dată la câteva luni, îşi dă demisia din Senat şi îl suspendă pe T. Băsescu.
Evident, suspensorul lui Băsescu joacă leapşa cu instanţele de judecată, vrând să scape de ÎCCJ, evident îşi bate joc sistematic de amărâţii care l-au votat.”

Corect, dar, ca un făcut, de fiecare dată când infractorul mai pune în scenă o suspendare, Popescu se comportă „imparțial, ca tot românul”, adică pretinde că analizează motivele farsei, ca pe o cerere onestă, ce trebuie judecată, întrucât are suficiente justificări valide. După cum nici votanții păcăliți nu au un moment de revelație, în care să realizeze că au fost trași pe sfoară, nici Popescu, nici alți complici, nu au un moment în care să își ceară scuze pentru contribuția lor. Poate tocmai de-aia, că își cunosc prea bine marfa (adică publicul).

Operațiunea de cosmetizare a continuat și după această nouă culme a penibilului. La Pro TV, știrea a fost prezentată discret și neutru, ca o simplă procedură parlamentară. La Realitatea, Bogdan Chirieac îi dă înainte cu deținutul politic Adrian Năstase și sistemul infernal. Până unde poate merge nerușinarea acestor oameni? Foarte simplu, atât cât e de scurtă memoria colectivă. Și ei au grijă să fie foarte scurtă. Au grijă să nu mai țină minte cât circ au făcut cu suspendarea din senin, doar pentru că Adrian Năstase își trăsese o zgârietură în gușă. Câți ONG-iști gen Pârvulescu de la Pro Democrația, câți analiști nu au jucat în comedia asta, ca și cum ar fi fost ceva real, nu o farsă pusă în mișcare de frica de pușcărie a unor oameni mărunți.

Tot mecanismul construit în ultimii opt ani funcționează ca uns. Nu mai există adevăr, totul e chestiune de opțiune partizană: a mințit al nostru, dar și al vostru a mințit și e așa și pe dincolo. Totul e doar o dispută între găști. Prin urmare, nimeni nu mai poate fi convins de nimic prin argumente. Rămân doar emoțiile negative: ura pe care ți se transmite că trebuie să o simți pentru cei din echipa cealaltă. Atât. Dacă ura pentru adversar e suficientă, orice poate fi scuzat și trecut sub tăcere, nimic nu penibilizează suficient. Nimic nu discreditează definitiv, pentru că lipsește criteriul de judecată.

Între timp, în cartier s-a inaugurat Piața Progresul. O hărdughie mare acoperită cu tablă verde. E momentan goală, sunt ocupate doar tarabele cu legume și fructe. Standurile sunt goale, se văd muncitori agitându-se. Două lucruri funcționează: scările rulante și televizoarele. În niște LCD-uri puse din loc în loc pe pereți rulează necontenit imagini ca în Coreea de Nord: primarul Piedone dând mâna cu alegătorii, primarul Piedone inaugurând piața, primarul Piedone inspectând șantierul, primarul Piedone vorbind în ședința de Consiliu Local. Șansele realegerii lui Dan Voiculescu, fie și cu un scor puțin mai mic sub 70% sunt reale.

O viziune stranie a unui membru CNA: Valentin Jucan, la discuțiile privind ridicarea licenței OTV

”Ce este mai deranjat este că în pofida încercării CNA de a avea o relație normală cu radiodifuzorii, în permanență am observat din partea Ocram (OTV) această sfidare și neglijență în ceea ce privește Consiliul. Ați ajuns să ne consideraţi niște furnizori de servicii în condiţiile în care licența obținută este un bun al statului, este un drept care a fost câștigat cu greu la Revoluție”

Eu nu-mi aduc aminte ca statul să fi luptat la Revoluție și să fi câștigat ceva pentru stat. Culmea e că amenzile respective nu au fost date pentru obscenități, pentru informațiile fără acoperire, pentru încălcarea vieții private sau a bunului simți. Nu, s-au dat pentru prezentarea masivă a reprezentanților PPDD și propagandă politică în afara campaniei electorale.

De ce ar fi interzis să existe o televiziune de partid? Așa cum există canale numai de pescuit, de teleshopping, numai de modă, numai de fotbal, dacă cineva vrea să se uite de dimineață până seara la Condurățeanu și Tudor Barbu făcând politică la un nivel imbecil, de ce ar trebui să treacă în ilegalitate? Doar ziare de partid și site-uri de partid există, nu?

Cred că OTV va continua să existe, mutat probabil pe frecvența DDTV, oricum țeparul Diaconescu nu avea de gând să își plătească datoriile firmei aflate în insolvență. Deci postul nu dispare, pentru că nefericiții lui telespectatori fideli trebuie cumva ținuți în frâu de cine trebuie. Dar precedentul mi se pare unul periculos, prin invocare principiului cu statul, care ar fi deținător de licențe și de drepturi. Nu, doar oamenii sunt deținători de drepturi naturale, acelea trebuie apărate, nu presupuse drepturi ale statului, câștigate la Revoluție.

Ceea ce lipsește acum e un personaj, procuror sau judecător, care să convingă omul obișnuit de totala lui bună credință, că duce o luptă dreaptă, de care depinde viitorul omului de rând. Că lupta respectivă nu îi privește doar pe politicieni, că se duce independent de găștile politice, chiar împotriva lor. Că de câștigarea bătăliei depinde nu doar ideea abstractă de justiție, ci chiar bunăstarea fiecăruia.

Pentru sistemul de sănătate, acel personaj a fost Raed Arafat. Nu discut acum, dacă ideile lui erau cele mai practice (înclin să cred că nu), sau cât din imaginea lui era autentic (aici chiar n-am idee). Vorbesc de personajul public, capabil să scoată niște oameni spontan pe stradă (înainte ca protestele să fie preluate de Hrebenciuc și televiziuni). Vorbesc de cineva, care și acum se bucură de respect și încredere, a cărui competență nu e pusă la îndoială.

Până acum, un asemenea personaj nu a existat pentru domeniul juridic. Judecătorul Cristi Dănileți și produroarele Oana Hăineală sau Codruța Kovesi au apariții insolite și nu foarte convingătoare, Daniel Morar s-ar apropia, poate, ca atitudine tranșantă, dar e departe de a aduna măcar notorietate, că de popularitate nici nu poate fi vorba. Și peste toți trei stă umbra ștampilei de procurori ai lui Băsescu. Antenele au lăsat aproape orice altă temă, de când dosarele lui Dan Voiculescu au ajuns să îl strângă atât de tare, încât a renunțat la un mandat de parlamentar și nu se grăbește să și-l preia pe al doilea de frică. Nu mai există alt ordin pe unitate, decât tocarea judecătorilor și procurorilor incomozi șefului. Până și obsesia Băsescu se estompează, în comparație.

E o luptă inegală, unul din viciile structurale ale democrației: o minoritate motivată și cu resurse poate dicta peste o majoritate apatică.

Omul obișnuit nu poate trece peste senzația de distanță, de răceală din altă lume, pe care orice contact cu sistemul judiciar i-a produs-o. Într-un spital, tot se mai găsește un medic sufletist, care să te ajute și fără bani, sau care să te scape când ți-e mai greu. Prin tribunale, prea puțini își amintesc să-și fi găsit dreptatea. Cei care au întocmit rechizitorii și au dat verdicte în puținele cazuri de răsunet, gen Năstase sau Vântu, nu au devenit nume cunoscute (poate nici nu era firesc să devină). Procuroarea Luminița Șega, otrăvită în timp ce instrumenta dosarul FNI, a rămas un nume complet necunoscut public, în timp ce avocații și complicii infractorului, inclusiv un fost ministru de interne, au devenit analiști cu mare vizibilitate.

Tot o minoritate motivată e și minoritatea judecătorilor oportuniști, care dau semnale de aliniere la dorințele ministrului Mina Pivniceru, împotriva CSM. Vom afla cât de curând, dacă ei reprezintă o minoritate sau o majoritate. Știți cumva vreun palestinian prin instanțele românești? Până când nu va apărea un Arafat, care să lupte pentru justiție și să atragă atenția celor mulți că subiectul e unul major, subiectul va fi îngropat în confuzie de minoritatea activă a presei, care își apără patronii de pușcărie.

Discutarea în direct a datelor bugetului, cu venituri și cheltuieli, a fost un exercițiu de normalitate, care trebuie aplaudat. În spate, rămâne ascunsă anormalitatea unui buget care, pentru moment, e la secret. Dar ascultându-l pe Victor Ponta parcă simțeai că se maturizează în ritmul lui Făt Frumos, iar socialistul che-guevarist rămânea în urmă, cale de șapte poște. Pentru prima dată, politicianul Ponta se confrunta cu parametrii lumii reale, peste care reușise să plutească miraculos chiar și cele două treimi din anul trecut cât deținuse aceeași funcție de prim-ministru. Coordonatele lumii fizice sunau cam așa: există venituri, luate din munca fiecăruia, cam 7.000 de euro de căciulă într-un an, dar ceea ce producem e mai puțin decât ce cheltuim, și în fiecare an ne mai împrumutăm, încât anul ăsta pornim din start cu o datorie de 2.500 de euro.

Austeritatea n-a fost bună, n-o să mai facem asta, spune Ponta (vindecarea completă mai durează!), dar măsurile contestate de pe timpul lui Boc au fost necesare. Ca și consilierul Voinea, Ponta vede mai bine cu mintea de pe urmă. Și imperialiștii de la FMI par niște parteneri de treabă acum pentru fostul revoluționar cu tricou cu El Comandante. Tot o surpriză plăcută a fost și accentul discret pus pe greaua moștenire. În ciuda așteptărilor, Udrea n-a fost strecurată și ea în „starea națiunii” de data asta.

Din păcate, această coborâre cu picioarele pe pământ e doar vestea bună, pregătirea psihologică a votantului USL pentru ce va urma. Pentru că datele cu adevărat grave sunt cele care au determinat secretizarea bugetului și nimic concret nu a fost încă anunțat. Tabloul ăsta auster, dar fără austeritate, e construit pe visul frumos al unei creșteri de venituri de 5%, adică aproape ca pe vremea boom-ului imobiliar, nu pe scenariul stagnării sau chiar regresului, de care vorbesc apăsat cei care se pricep la economie.

De unde se umple golul, încă nu am aflat. Au fost scoși în față revoluționarii. Mare vitejie, ce să zic! Ei au fost oricum discreditați două decenii. Să-l fi văzut că anunță tăieri de pensii ale generalilor de Securitate, atunci era vorba de bărbăție și cred că și sumele erau mai mari. Desigur, indemnizațiile astea pentru participanții nerăniți în Revoluție au fost o idee nefastă de pe vremea lui Iliescu, foarte bine, să se renunțe la ea, dar e o glumă să amesteci asta cu echilibrarea bugetului de stat. Ceva mai consistentă ar fi economia din refuzul aplicării sentințelor CEDO de compensare a foștilor proprietari, deposedați de statul comunist, numai că aici doctorul în drept Ponta are ceva mai puține șanse de reușită. Acolo sunt sume, într-adevăr mai mari, dar despăgubirile nu mai pot fi lungite mult.

buget

Bugetul pe înţelesul omului de rând a fost un început bun, dar nu mai mult decât una din apariţiile zilnice ale prim-ministrului la televizor. Pentru moment, premierul a dat semne că înțelege că nu poți cheltui mai mult decât ai, fără costuri sufocante de îndatorare. Dar încă nu și-a făcut curaj să ne spună de unde taie, când creșterile de PIB și de venituri nu se vor dovedi pe măsura așteptărilor și pentru acoperirea unor cheltuieli mai maro cu salariile bugere de un miliard.

Tot o surpriză plăcută a fost și înțelegerea distincției între investiții și cheltuieli. Nu orice investiție publică e și utilă, a descoperit Ponta. Rămâne să aflăm și care sunt cheltuielile tăiate de pe listă, proiectele prioritare, de care se va ocupa Dan Șova. Presimt că după această primă discuție la gura sobei, vor mai veni altele, cu un ton ceva mai coborât.

Anteniștii, cărora le era, de fapt, adresat discursul, nu par să fi recepționat cum trebuie mesajul. După discurs, trei bărbați se chinuiau să îi explice Danei Grecu de ce nu putem raporta orice vrem noi către FMI, de pildă, estimări de creștere după propriile dorințe. În schimb, Radu Tudor susținea cu un tupeu fantastic că el a spus dintotdeauna că orice bugetar, care va avea loc de muncă și salariu netăiat, va putea să se considere fericit în 2013 și să zică mersi. Trezirea e urâtă ca o mahmureală și Ponta e încă încredințat că va putea să își mențină votanții bugetari și pensionari în starea asta de turmentare, în timp ce le reduce drastic nivelul de trai, aburindu-i cum îi răzbună de toate nedreptățile trecutului.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica