rss
rss
rss

Motoarele propagandei de stat s-au turat în van să acopere evenimentul internațional organizat de Patriarhie. Ceilalți ierarhi de biserici ortodoxe din Cehia, Albania, Slovacia, Serbia, Bulgaria, Georgia, au fost ignorați și a fost decupat pentru manipulare invitatul cel mai greu: Kiril al Rusiei. Și dă-i cu editoriale despre cum readuce Daniel comunismul printr-o comemorare a deținuților politici și scoate România din NATO.
 
Când colo, ce să vezi? Daniel îl duce pe Kiril la un concert Tudor Gheorghe. Iar acolo artistul, fiu de deținut politic, îi cântă rusului „că nu dau un Ceahlău pe toți Uralii și că urăsc hotarul de la Prut!”. Clar, ne-au pus popii la remorca rușilor, ar zice unii.
 
Ia să comparăm gesturile simbolice, pe care le face Biserica Ortodoxă Română, cu ale politicienilor. Păi niciun președinte român nu a îndrăznit să deschidă vorba de tezaur sau de cumplita ocupație în discuțiile cu omologii lor după 89. Darămite să îi cheme la o împreună aducere aminte. Vi-l puteți imagina pe Iohannis ducându-l pe Putin să viziteze memorialul de la Sighet? Sau să asiste la un concert la care sala izbucnește în aplauze la chemarea „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” ?
 
În timp ce președintele României îi numește pe 3 milioane de familiști „fanatici religioși”, în timp ce primăriile se panichează și schimbă nume de străzi și licee, la presiunea lobby-ului străin (plătit din bani românești). Ei bine, Biserica face un adevărat gest de frondă participând la un concert exclusiv pe versuri de poeți legionari: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Andrei Ciurunga.
 
Dar nu pentru că sunt legionari, ci pentru că au fost creștini și au murit mărturisind o credință. Mesajul versurilor nefiind absolut deloc violent, agresiv, ci unul spiritual. Altfel spus, ierarhii demonstrează mai mult curaj în fața corectitudinii politice decât toată clasa noastră politică. Și mai mult discernământ. Nu cenzurează niște poeți, pentru că un ONG i-a declarat nefrecventabili ideologic, fără să însemne că prin asta aprobă ideologia pe care au îmbrățișat-o în tinerețea lor.
Tot așa, nu îi dai afară din cărțile de literatură pe Sadoveanu, Marin Preda sau Nichita Stănescu, doar pentru că au fost simpatizanți sau chiar demnitari comuniști. Dacă nu ești o activistă feministă tembelă, îi citești în continuare, fără să devii pentru asta comunist.
Trebuie doar să ai dreaptă judecată.
 

Un popor cu rădăcinile în preistorie, cu o statalitate recentă, a clădit doar două instituții colosale. Ambele au origini străine, dar sunt atât de discrete și de insidioase, încât străinii riscă să nici nu le observe.

Prezentul ne e controlat de eterna Securitate. Mereu dispusă să ne vândă hegemonilor fiecărei epoci, să ne schingiuiască și să ne jupoaie pentru favorurile acestora, așteptând momentul propice pentru a-i trage și pe ei pe sfoară.

De eternitatea noastră se ocupă Biserica. Ultima redută a națiunii, avanpostul luptei cu diavolul și preînchipuirea Împărăției. Calmă, fragilă, dar spre deosebire de suratele ei apusene: vie. Am găsit-o demnă de admirație și când mi-a venit un gând păgân: să considerăm creștinismul doar un curent filosofic, să zicem că n-a fost decât un Învățat, pe care lipsa de măsură evreiască L-a zeificat. Nici că s-a mai văzut grupare de adepți mai atașată de ideile maestrului ei, capabilă să meargă cu ele până-n pânzele albe. În cazul ăsta, mi-am zis, acești iubitori de filosofie, de-și zic creștini, trebuie că au un acut simț axiologic, din moment ce au ales să facă asta nu pentru un filosof mediocru, stufos și steril, ci pentru cel mai generos, mai original și mai revoluționar din câți gânditori au pășit pe pământ!

La scurt timp, mi-a venit și confirmarea. În dimineața zilei de 15 ianuarie, la Patriarhie s-a săvârșit în prelungirea liturghiei duminicale, cursiv, ca în desfășurarea firească, un parastas. Slujba era rânduiala care se face în mod curent când, vorba aceea, „mortul este de față”, sau când familia pomenește o rudă recent îngropată. Doar că se oficia pentru Mihai Eminescu, dispărut acum un secol și jumătate. Nu a devenit el etalonul antiromânismului, ținta disprețului și antipatiei oricărui terchea-berchea? Nu rareori aceleași guri de tun, care țintesc și Biserica și orice e al nostru.

Aparent e straniu să se facă o comemorare în în biserică a celui care scria „eu nu cred nici în Iehova”. Chiar dacă au fost citate circa zece mănăstiri moldave, pe la care e consemnat a fi trecut în pelerinaj. La unele, în vizită la cele patru surori călugărite, la altele consemnându-se chiar că s-a spovedit și împărtășit. Deși era așadar „îmbisericit”, petrecând alături de răspopitul Creangă, Eminescu era mai curând un liber cugetător creștin, decât un enoriaș cuminte. Geniul său poetic se hrănea cu cele mai exotice idei, din India antică în Germania contemporană, dar numea totuși Biserica „maica neamului românesc”. Ce acuitate a observației, bazată pe cunoașterea istoriei!

Mi-e greu să îmi imaginez tabloul pe alte meridiane: pe anglicani, tămâindu-l pe Shakespeare, ori pe papă, cădelnițând în amintirea lui Dante. Dar uite că la noi e cu putință ca Biserica să înțeleagă poporul în durata lungă și să îi sacralizeze panteonul cultural, așa cum i-a încreștinat datinile precreștine, colindele și obiceiurile de iarnă sau de primăvară. E vorba de recuperarea sacrului. Așa ceva nu pot înțelege modernii. Ei vor privi scena ca pe o bizarerie balcanică. Pentru că nu pot pricepe de ce multe biserici se zideau pe locuri de cult păgâne sau pe locuri de martiraj, cum jocurile arhaice cu măști de anul nou și Ignatul au putut fi aduse în curgerea calendarului religios.

Poporul însă știe mai bine, simte că există figuri care transcend istoria, că geniul nu poate fi decât o manifestare a harului, care chiar și atunci când are înfățișări lumești rămâne ceva misterios. Occidentul a pierdut simțul sacrului și nu mai găsește o raportare adecvată la angoasa morții. Comemorează diverse evenimente, dar are o legătură tot mai slabă cu generațiile dispărute. Cimitirele lor sunt frumoase locuri de plimbare, parcuri cu pietre, dar părăsite. În plus, ideea aristocrată a excepționalității unor persoane, îi deranjează predispozițiile egalitarist-democratice. Ideea unui popor, care-și venerază morții și își sacralizează panteonul cultural și istoric, populat de poeți și voievozi, îi contrariază și îi nelinistește. Căci în malaxorul globalist, așa idee e o piatră de poticnire.

Fără limba română, cu amintirea originii ei imperiale, am fi fost înghițiți în marea celor trei sute de milioane de slavi dimprejurul nostru. Fără biserici și mănăstiri, n-am fi avut scriere românească și ne-am fi albanizat la revărsarea puhoiului otoman. Prin Eminescu, limba română a atins punctul cel mai înalt al exprimării ei, demonstrând că e suficient de dezvoltată încât să cuprindă manifestări ale genialității, nu doar în formă folclorică, dar și cu fondul ideilor filosofiei contemporane. De va mai fi cu putință o explozie similară de talent în persoana cuiva, nu știm, dar știm că limba română e capabilă să o transmită. Nu degeaba, în momentele vremelnice când părți din națiune s-au deșteptat, aceste simboluri au fost arborate – de pildă, în balconul Pieței Universității în 1990 au stat un îndemn monarhic (în amintirea unei istorii glorioase) dar și două imagini: icoana Maicii Domnului cu Pruncul și tabloul tânărului Mihai Eminescu. Printr-un mister de nepătruns, Biserica recuperează inclusiv manifestările laice ale spiritualității poporului, cu aceeași naturalețe cu care știe să integreze în logica transcendentului atât iubirea trupească în taina căsătoriei și botezului, respectiv moartea, în slujbele de înhumare și de pomenire.

A venit și tradiționala mizerie la adresa creștinismului din preajma Paștelui. (Cu trei săptămâni înainte, să aibă timp clipul taximetriștilor să se răspândească și să devină șlagăr sau subiect de gâlceavă. Calculat, metodic, ca la orice campanie de marketing.) Sper că aveți igiena memoriei, încât să le fi uitat pe cele din anii trecuți, lansate în preajma aceleiași sărbători. Scandaluri prefabricate. Într-un an a fost Codul lui Da Vinci, o aiureală consumeristă în care se dădea ca sigură blasfemia că Hristos nu e așa cum L-au înfățișat Evangheliile, ci a avut aventuri, în urma cărora a lăsat urmași biologici. În alt an se descoperea un fals mormânt, al unui evreu obscur, evident, neînviat. În alt an ni s-a arătat o poză de neanderthal, dată ca sigură ca dovadă „științifică”, care ar trebui să înlocuiască icoanele. Și câte și mai câte bazaconii, fleacuri și manipulări grotești. De altfel, atacurile astea sunt așa bine sincronizate, că mă întreb dacă am scăpat cumva și asta a fost tot ce era în program pentru primăvara asta sau mai urmează ceva.

Ce a uimit la piesa celor de la Taxi împotriva catedralei, a fost fariseismul, falsa pioșenie pe care o îmbrăcau pentru prima dată unii mai obișnuiți cu hăhăitul și behăitul decât cu cele sfinte. O strategie, care nu s-a mai aplicat până acum. Să fie dânșii atât de avansați în trăirea spirituală, încât să ne fi păcălit atâția ani cu o imagine publică falsă? Adică, Dani Oțil, cel cu penisul desenat pe blugi, al cărui singur talent e că stă lângă fete frumoase, care prezintă buletinul meteo cu sânii generoși afară din tricou, sau Teo Trandafir, mămica maneliștilor, sau Călin Goia, solistul de la Voltaj și Ștefan Bănică,cel aprig la mânie, care cântă ca Iordăchioaie, pardon, ca Elvis…. toți zbanghiii ăștia petrecăreți, se închid în cămăruța lor și devin niște schimnici după fiecare paranghelie? Că până acum nu au avut nicio manifestare de natură spirituală, cunoscută publicului.

A avut, în schimb, Oreste, dar ca mason de Balta Albă și colecționar de ciudățenii New Age, combinate cu Zamolxe și alte minuni. Alți participanți la clipul de campanie cochetează cu diverse secte, unii nu e clar nici dacă au fost botezați, nu intrăm în amănunte. Mircea Cărtărescu, în schimb, e declarat ateu, spune că nu a primit educație religioasă în familie, unde ideea de Dumnezeu era tratată ca Moș Crăciun, la capitolul fabulații. (Update: într-o precizare ulterioară, scriitorul spune că e ortodox.)

La fel cu scriitorul, care încă așteaptă premiul Nobel, cei mai mulți dintre ascultătorii entuziaști, care au transformat în viral clipul formației Taxi, sunt fie atei, fie agnostici, fie creștini nepracticanți. Adică nu se duc la nicio biserică: nici din lemn, nici din cărămidă, nici mică, nici mare. Și nu s-ar duce nici dacă bisericile s-ar face după gustul lor, să semene cu un mall, cu un sediu de multinațională, cu o chilie de pustnic. În acest caz, se poate vorbi de ipocrizie și de mârșăvie calificată, a te pretinde credincios, preocupat de ce fel de construcție „ar prefera” Dumnezeu, când în fond, preferința ta e să nu se facă niciun fel de construcție de cult.

În cazul artiștilor – de la Vunk, Voltaj, Taxi, Holograf, Bănică, Baniciu, Virgil Ianțu și ceilalți – ipocrizia e dublă. Dacă spațiul mic și din lemn e singurul binecuvântat, ei ar trebui să cânte doar în cabane, pentru prieteni. De ce „preferă” ei să cânte pe stadioane și în săli mari ca Polivalenta. Construcții făcute exclusiv din bani de la buget (fără nicio donație!), care costă sute de milioane de euro și în care intră mult mai puțini oameni decât cei de confesiune creștină?

contribuția de la buget pentru BOR

Ajunși în acest punct, să facem un popas pentru a vorbi despre bani publici, subiectul cel mai apreciat de artiștii ipocriziei. Observați că nu există cântece despre cum se risipesc miliarde pe autostrăzi care nu există, în scandaluri de corupție, sau miliardul de euro pentru echipamentul de ascultare al SRI. Nu se adună vedete pentru cântece de campanie despre deturnările de fonduri în off-shore-uri, despre cele 30 de miliarde de euro scurse în afara țării, pomenite de un ministru, pe care l-o fi luat gura pe dinainte. La fel cum artiștii de „mare conștiință civică” nu s-au adunat înainte de 89 să protesteze împotriva bisericilor (mici și mari) demolate de Ceaușescu. În schimb, „tinerii frumoși” și cetățenii vigilenți sunt scandalizați de risipa făcută de la buget pentru culte. Cică asta e cauza sărăciei și înapoierii noastre. Cineva a și calculat-o precis: 50 de bani pe lună, dintr-un salariu mediu! Un leu nou, dat de o familie. Atât. Un leu, din care se susțin toate bisericile și mănăstirile din România – cele mai de preț lucruri pe care le poți arăta oricărui vizitator străin. Și instituția care ține acest popor de peste o mie de ani. (iată calculul aici).

Dar să spunem că și 50 de bani li se pare o sumă prea mare. În fond, vorbim de niște puriști ai conștiinței, care știu cum e și cu smerenia și cu spațiile preferate de bunul Dumnezeu. Pentru ei am o veste bună: s-ar putea ca această contribuție să nici nu existe. Dar ar avea o surpriză neplăcută, dacă s-ar trece la contribuțiile voluntare. Actualmente, statul îți ia lejer 80% din ce produci, în impozite pe salarii, impozite ale angajatorului, TVA pe orice cumperi, taxe pentru asigurări sociale, taxe locale, accize, impozite pe proprietate, impozite pe dividende, pe diferite tranzacții, asigurări obligatorii și cine mai știe ce invenții.

Să ne imaginăm o lume în care păstrezi sută la sută și aloci cât vrei pentru ce vrei: medic, școala copiilor, pază polițienească, ambulanță, polițe de asigurare, servicii culturale, administratori politici locali și naționali, diverse. Desigur că nu toți cei 95% creștini cu numele ar dona, dar mă tem pentru liber-cugetători, că procente bune ar da chiar și zeciuala de pe timpuri. Să nu uităm cum s-a format averea istorică a bisericii, confiscată de statul zis laic: din donații adunate în multe generații, inclusiv de la boieri, care lăsau toată averea câtea unei mănăstiri, cu moșii și păduri. Dar tinerii frumoși nu vor aceleași reguli pentru toți, vor un cetățean jupuit de taxele administrației lor, care apoi să fie invitat cinic să doneze, dacă poftește. Căci dacă ar fi cinstiți cu ei înșiși ar vedea că sunt nenumărate domeniile, pentru care donatori benevoli s-ar găsi mai greu decât decide statul să dea. Includem aici și cultele cu puțini aderenți, care sunt ajutate de majoritatea ortodoxă, deși credințele lor contravin concepției majorității. Greu de crezut că s-ar găsi donatori prea mulți pentru programele de îndoctrinare progresistă din școli și, surpriză, maneliștii ar ieși mai bine finanțați decât artiștii de operă sau dansatoarele de balet clasic. I s-ar tăia și sinecura cu Remus Cernea de la Hidroelectrica și leafa de parlamentar.

Revenind la lucrurile serioase

Să fim bine lămuriți: controversatul cântec nu e nici simplă părere personală, nici muzică. E clip al unei campanii. Iar ținta campaniei de mai mulți ani e Biserica Ortodoxă, pe care cei care și-au făcut o obsesie din a o ataca, o reduc la o siglă, ce se dorește infamantă: „BOR”.

Există multe cauze ale căderii creștinismului apusean (pe care nu le voi detalia acum), dar între ele se numără și o campanie de decenii, prin care s-a cultiva antipatia împotriva bisericilor de acolo. Creștinismul nu a fost doborât prin argumentație, ci prin inducerea unei stări de oroare, de respingere și de dezgust. E rețetarul, care a fost preluat pentru scopuri politice, de la televiziuni ca Fox, și de Antena 3, care a devenit foarte calificată în comerțul cu sentimente negative.

De aici încolo, așa se vor purta atacurile și manipulările – strict la nivel emoțional, irațional, profitând de ubicuitatea informației mediate – de la smartphone la televizor, la radio, cinema și calculator. Iar creștinismul va fi ținta campaniilor de cultivare a resentimentului. Se va merge treptat, de la idealuri generoase, combinate cu nevoi de bază, împachetate în lozinci: vrem spitale, nu catedrale. Lăsând impresia că nu avem asistența medicală dorită din pricina celor 50 de bani primiți de biserici.

Să presupunem că sloganul respectiv al campaniei e sincer. Și că înapoiații ăștia de ortodocși nu știu ce-i bun pentru ei, că încurcă prioritățile. În cazul ăsta, ar fi trebuit ca din miliardele revărsate de occidentalii seculariști să se fi ridicat măcar un spital. Doar George Soroș singur a turnat în ONG-uri din România, la vedere, 200 de milioane de dolari, o sumă suficientă să faci nu un spital, ci un spital în fiecare an. Observăm de aici două lucruri: că bisericile „popilor” se văd, dar spitalele seculariștilor se lasă așteptate. Mai observăm și că activiștii ONG sunt plătiți mai gras decât proiectele pe care le condamnă cu mânie proletară, ca risipitoare și faraonice. Nu-i facem noi planul de afaceri miliardarului, tot ce se vede din generozitatea lui – care întrece aproape toate marile investiții de capital din istoria tranziției – e că lipsesc nu doar spitalele, dar și alte rezultate palpabile. Tot ce se poate arăta ca realizare e o clasă de întreținuți cu priceperi discutabile, unii ajunși în poziții guvernamentale, altfel buni la stârnit tărăboi și la intimidat adversarii cu „gândire incorectă”, dar cam atât.

E cazul ca tovarășii să ducă lupta mai departe, să nu pară chiar atât de neputincioși. De la idilica biserică din lemn, se va aluneca spre credința de apartament, spunându-se că nu avem nevoie de preoți și de cult religios, pentru că ne descurcăm și singuri, acasă, în timpul liber.

Totalitarismul modern scoate așadar creștinismul din spațiul public și îl alungă, pentru început în camera de bloc, iar ulterior în catacombe, când va veni și vremea denunțurilor pentru „bigotism”. O etichetă, care la americani deja sună a Ku Klux Klan, undeva în vecinătatea rasismului.

Creștinismul acesta amatoristic, după mintea fiecăruia, care aruncă la coș un patrimoniu milenar de cultură teologică, nu poate fi decât o încropeală fadă, care pe bună dreptate a adus lehamitea occidentalului față de fenomenul religios. Religia vie a fost înlocuită în apus de o mediocritate ecumenistă, produsă de judecata omului, nu foarte departe de bunele intenții ale unui ONG sau ale unei fundații caritabile. Genul de interpretare pe care îl au deja tinerii frumoși, care văd în biserică un prestator de servicii spirituale, unde grija principală e dacă se taie chitanță.

Apoi se va trece la etapa următoare, care e infiltrarea și demantelarea armăturii dogmatice a Bisericii. Învățătura ei revelată și eternă va fi supusă plebiscitului (dacă nu chiar televotingului), pentru a fi ajustată pe ici pe colo. În America deja se pregătește forțarea preoților să oficieze blasfemii intitulate căsătorii între homosexuali. Răzleț, se testează apele și pentru acceptarea altor anomalii – în nordul Europei există o organizație pentru drepturile pedofililor, iar în Anglia a fost introdus în discursul public termenul de pedofobie – după implementarea cu succes și la noi a etichetei infamante de „homofob”. Aberațiile și redefinirile inspirate de marxismul cultural nu se opresc aici: în instituțiile publice și universitățile americane se adoptă toaletele unisex, pentru a ușura traiul transexualilor și celor cu identitate de gen incertă. Iar dacă neo-marxiștii ne învață că identitatea (națională ori socială) e ceva construit, ce poate fi la fel de bine deconstruit, atacul împotriva familiei duce și la situații încă mai aiuritoare. Presa de prezintă relaxat cazul unui cuplu incestuos, care dorește să își oficializeze relația. În logica relativistă a identității fabricate, e complicat să le răspunzi negativ.

Cum în ultimul timp Biserica Ortodoxă a îmbrățișat două teme esențiale, care doar în aparență sunt marginale, e logic să fie țintă vie. E vorba atât de cinstirea acordată martirilor din închisorile comuniste, cărora li s-a dedicat un an comemorativ, exact în momentul când statul acaparat i-a trecut înapoi în ilegalitate. Cât și de susținerea strângerii de semnături pentru ocortirea în Constituție a familiei firești.

Să nu credem că pe lângă generația de oameni politici, „tehnocrați” și trăncănitori crescuți de o foarte înregimentată societate civilă, nu a crescut și o generație de teologi momiți de noul zeu al toleranței fățarnice. Deocamdată se merge către mase, prin forța de convingere a vedetelor populare. Cu adevărat periculos va fi momentul când teologi și slujitori, condiționați mental de vocabularul corect politic, vor încerca ajustări dogmatice, ca să obțină o biserică, pe care să o „potrivească veacului acestuia.”

Capitalul transnațional și marile carteluri bancare, împreună cu clasele politice coruptea, au reușit între altele eliminarea clasei de mijloc mai peste tot în lume. Se conturează un rezultat similar în plan spiritual. Omul e cel mai mimetic animal, remarca Rene Girard. Trebuie să recunoaștem că acest mimetism se regăsește din plin și pe tărâm religios, unde masa mare a credincioșilor imită practicile dominante în societate. Un ritual nealterat și o dogmă solidă, îi poate proteja, așa cum societatea apuseană, bine așezată îl apără și pe cel mai ignorant, chiar și pe cel mai leneș de mizeria sărăciei. Prin pervertirea realizată de cultura populară industrializată, însă, am putea asista la dispariția clasei de mijloc în sens religios. Întoarsă în catacombe, ca în primele secole de prigoană imperială, religia ar putea fi lipsită de aderenții săi mimetici, de majoritatea pasivă. În schimb, va fi strânsă între o majoritate ostilă, care își va turna mimetismul în manifestări agresiv-disprețuitoare, cultivate de presa de consum, pe de o parte, și o minoritate vânată, dacă nu la propriu, măcar la figurat martirizată, pentru care nu se va mai găsi niciun colț liber și sigur pe fața pământului.

Pentru moment, efectul campaniei agresive e că donațiile au crescut și, mai important, foarte mulți ridică o sprânceană în fața insistenței aproape religioase cu care sunt purtate atacurile. Și încă un efect colateral, oamenii încep să își asume proiectul catedralei ca pe unul național și reprezentativ pentru credința proprie – altfel spus, catedrala chiar începe să devină „a noastră”. O spun, deși am scris critic despre acest proiect, cu ani în urmă. Îmi mențin rezervele legate de acest proiect, expuse acolo, dar de ceva vreme mă bucur că se face.

Mi s-a spus că sunt un țăran că întreb străinii despre religie. Cică despre așa ceva nu se întreabă, e un subiect delicat, interzis, la fel ca sexul și preferințele politice. Ba când am povestit că l-am întrebat pe un francez, dacă provine dintr-o anume minoritate, am produs exasperare: tu chiar ai trăit în grotă!? Cum să-l întrebi așa ceva? Normal că era. Păi și dacă era, de ce n-a zis? Că eu i-am zis de unde vin…

Ultima gafă a fost când i-am amintit unei chinezoaice că în următoarea duminică e Paștele. (Mă rog, putea fi și vietnameză, n-am mai riscat să întreb.) Chinezoaica nu s-a supărat, chiar a fost o idee jenată de propria ignoranță, în schimb, o altă apărătoare a secularismului a taxat abaterea ca neobrăzare din partea mea. În foarte scurt timp, mai puțin de o generație, așa va gândi și românul obișnuit, cel cu pretenții de succes social și îndeajuns ținut în școală și expus la media.

Și am realizat că secularismul ratează o uriașă șansă de întâlnire între culturi. Teoretic, multiculturalismul, ar trebui să facă această întâlnire facilă, prin eliminarea completă a subiectului religios. Pe de o parte e transformată în tabu discuția, e suprimată curiozitatea, absolut firească. Nu mai ai voie să te miri, că-i nepoliticos, să exclami de vreun obicei că-i o tâmpenie, indiferent că-i vorba de aruncat petale de flori sau scurgerea sângelui unui animal, înainte de a-l mânca. Intri pe teren minat aici și, în unele țări deja, pe teren penal, dacă emiți păreri și obiecții.

Concomitent, însă, e extirpată conștiința religioasă de sine a euro-americanului. Încet-încet, subiectul e marginalizat, minimalizat, ca și cum ar fi o boală de piele, de care e mai bine să nu se afle și nici să nu-ți aduci aminte.
Proiectul secularist avansează cu pași repezi, sub forma unei agresive spălări pe creier, operă masivă de depersonalizare, dusă de elita mediatică, academică și de afaceri.

Dar ne aflăm și în timpul celei mai mari migrații din istoria omenirii. Occidentul primește valuri uriașe de imigranți, care deja i-au făcut de nerecunoscut componența etnică. Și acesta e doar începutul, adevăratele valuri încă nu au venit și minoritățile cu spor demografic nu au majoritate decât în unele grădinițe, nu și în cabina de vot.
Noii veniți nu simt nevoia să se informeze în privința moștenirii creștine a Europei. Nu din rea-voință, pur și simplu nimeni nu le-a cerut mai mult decât să cunoască limba, regulile de circulație, banii și alte trăsături ale civilizației gazdă.

Mulți radicali sau dezamăgiți de nivelul la care li se îngăduie să acceadă cresc cu un resentiment la adresa Occidentului, altfel, foarte primitor. Îl văd ca pe o sursă de bunăstare, dar una lipsită de trăire, lispită de credințe proprii, ca mașinăriile avansate, pe care le produc, sau ca bancomatele, din care curg salarii și ajutoare sociale. Europa nu i se dezvăluie, pentru că e indecent să ceri detalii, să te miri.

Și poți trăi ca musulman sau budist de o generație între europeni, fără să afli ce-i cu clădirile alea uriașe, cu cruce deasupra, pe lângă care treci. De ce au fost construite, ce gândeau cei care au depus tot acel efort?
Mă întreb ce înțelege asiaticul când vizitează somptuoasele muzee din marile capitale ale Europei? Poți să explici Renașterea fără să devii incorect politic și să vorbești de creștinism? Iar dacă scoatem arta de inspirație creștină din cultura europeană, mă tem că rămânem doar cu războaiele din ultima mie de ani de istorie.

Oricine s-ar simți jenat să se afle în China și să nu știe că peste câteva zile se sărbătorește Anul Nou Chinezesc. Un chinez sau un arab însă poate sta toată viața în Vestul Europei, fără să își pună problema că ar trebui să se instruiască în privința religiei celor din jurul lui. Ratează întâlnirea cu semenii lui, pentru că aceștia au fost crescuți în ideea că istoria și credința lor sunt lucruri de lepădat și de nemenționat în public.

Între timp, pe străzile marilor metropole apar ca niște fantome întunecate, femei în vălul cel mai sever. Nu un simplu batic, ci pânză neagră de sus până jos, inclusiv peste față, cu doar câteva degete de spațiu în dreptul ochilor. Vin inclusiv din țări, care au fost emancipate o vreme, apoi au adoptat fundamentalismul vestimentar cu și mai multă furie. Dacă i-ar păsa de valorile pe care le susține, europeanul ar trebui să fie scandalizat și să nu permită așa ceva. Să trimită pachet acasă aceste fortărețe mișcătoare de pânză. În spatele cărora strălucesc, ca dintr-o închisoare, ochii unei ființe umane, ce a renunțat, în ochii celorlalți, la umanitatea ei. Pentru că fața, expresiile ei, zâmbetul, care e absent sau nu se vede niciodată, sunt trăsături ale umanității.

În fața acestei aberații, „omul alb” e nesigur și reacționează prostește, cu o timiditate, mascată în toleranță. Se abține de la a emite vreo păree, de teamă să nu fie acuzat de rasism. Se baricadează în propria falsitate și nu spune ce gândește decât apropiaților, în intimitate. O organizație progresistă a și găsit soluția: femei europence vor purta văl „pentru a protesta împotriva islamofobiei”. E tot ce a putut născoci „omul alb”, care nu are propria credință, pe care s-o poată contrapune nici măcar absurdității.

Progresistele unor asemenea inițiative publicitarea ratează întâlnirea și cu creștinismul și cu islamul. Nu reușesc decât să maimuțărească semnul exterior al unei credințe sincere. Probabil, în altă săptămână, tot ele ar putea lăsa vălul pentru a se alătura unui protest la bustul gol al feministelor. Europeanul e la fel de drapat în văluri de corectitudinea politică, precum e cea mai fundamentalistă dintre femeile afgane.

Din strategie ocultă sau inconștiență, Biserica e țintă vie în ultima vreme și va fi din ce în ce mai mult, fapt ce-i atestă vivacitatea. Un motiv în plus să scriu câteva gânduri pe marginea morții, tocmai din perspectiva omului îmbisericit. Așa, și nu la modul abstract-filosofic.

În problema morții se înțepenește mașinăria lumii. O lume care poate oferi multe modalități practice de petrecere a timpului, fie de valorificare a lui, fie de irosire. Bani, carieră, plăceri, echilibru, cunoaștere, glorie și cine și mai câte lucruri după care poate alerga un om pe parcursul unei vieți. În raport cu realitatea morții, peste toate planează verdictul Eccleziastului: „deșertăciune a deșertăciunilor”.

În acest raport, nu doar orice efort, participare, construcție, dar existența însăși devine absurdă. Pentru a nega acest caracter grotesc de farsă de mari proporții, modernul vine cu diverse strategii de supraviețuire. Negarea realității morții, fericita ignoranță, care merge la unii până la superstiția de a nu rosti cuvântul ca atare, de teama forței lui magice. Multe societăți „civilizate” au evacuat moartea din vocabular, nu din decență în fața solemnității misterului, ci cu gestul nervos de acoperire a urechilor cu palmele.

Viclenia modernului-negustor a inventat până și comerțul cu moartea. Ca să devină o marfă în presă, moartea trebuie să aibă mai înainte cumpărători. Și are, din momentul în care moartea e transformată în spaimă (thrill), în senzația tare cea de pe urmă, singura care mai mișcă. Pentru că doar moartea mai mișcă omul paralizat de frici și doborât de griji. Doar moartea mai e o știre în sine, face vedetă dintr-un om sau grup banal de oameni, doar ea mai face să tresară mușchii atrofiați ai inimii. Ultimul zvâc e rigor mortis.

Cineva mi-a spus că evită slujbele ortodoxe pentru că prea au un aer funerar, toată atmosfera e una morbidă, de la cântece la lumânări, la pereții afumați și lumina difuză. Ceva adevăr e în senzația asta, dar tocmai asta vorbește despre seriozitatea ortodoxiei. Doar religia vine cu un răspuns credibil la angoasa morții. Fiecare cu povestea ei, dar eu mă rezum la creștinismul ortodox.

În societate sunt relativizate valorile și adevărul, în biserică e relativizată moartea. Dintr-o spaimă de neant, de anihilare totală și inveitabilă, e făcută doar o etapă spre înviere. Și încă una fecundă: „dacă grăuntele de grâu, când cade pe pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan, 12:24).

Creștinismul deschide o cale regală spre lumea de dincolo, celor ce sunt morți pentru lumea aceasta. Un preț exorbitant și nebunesc, la prima vedere, o sinucidere pentru ceva nevăzut și incert. Dar în prezentul continuu e imposibil de trăit, existența devine viață doar cu speranță, cu ochii ațintiți încrezător spre viitor. Cât anume e necesar să mori pentru lumea aceasta, pentru a putea începe să trăiești, ține de „savoir vivre”, e intuiția și stilul fiecăruia. La fel și interpretarea a ce înseamnă acest tip figurativ de moarte de dinaintea unei renașteri.

Asceții, călugării sunt doar exemplele extreme de experimentare a unei mortificări, dar una care deschide deja de aici o altă viață. Pentru cei mai mulți, ortodoxia privilegiază și recomandă moderația. Nu refuzul vieții cu tot ce are ea omenesc, ci evitarea erorii de a te investi fără minte în nimicurile irelevante. Un sens lax al morții pentru lumea aceasta poate fi și simplul fapt de a-i conștientiza deșertăciunea, a ști că nu totul se rezumă la ce se vede la suprafață.

Ortodoxia are un nivel teologic, în care adevărurile de credință sunt explicate și înțelese. Gândirea nu poate fi decât un act individual, la fel cum și credința e absolut necesar să fie un fapt intim, trăit în forul interior. Dar creștinii răsăriteni, în frunte cu Grigore Palamas, știu că înțelegerea cu mintea are limite ce sunt rapid evidente, între care nu încape imensitatea Dumnezeirii.

Și din acest punct încolo ritualul și comunitatea bisericească intervin, pentru a-l apropia pe credincios de cele veșnice, de Dumnezeul Cel Viu, „un Dumnezeu al viilor, nu al morților”. Realitatea Împărăției nu mai e, în momentul culminant al liturghiei, o promisiune, ci o realitate prezentă. Iar pentru intelectualul sceptic, introducerea în sânul unei comunități mai are și darul de a smeri, de a pune între paranteze orgoliul personal.

Am mai citat o dată recent din cartea asta a lui Mircea Eliade, „Arta de a muri”, o fac a doua (promit că-i ultima oară!). Cartea are pasaje geniale, deși cea mai mare parte din ea e destul de neinteresantă, fiind, probabil, încropită din articole disparate, cine știe, la sugestia vreunui editor. M-am regăsit în câteva dintre concepțiile astea, care leagă înțelepciunea și stilul de o bună relație cu lumea de dincolo și cu momentul trecerii.

„Cât ești tânăr, ești ursit parcă unei inconsistențe funciare; nu poți realiza nimic, dacă nu poți naște din tine nimic organic, ci numai fragmente (chiar de geniu, dar numai fragmente) de viață discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbați, inutil gândești; nu înțelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realitățile, nu respiri viața. (…) tinerețea aduce cu sine un milion de superstiții, de idei gata, de sugestii și iluzii – pe care le interpune întotdeauna între ea și viață.”

„Nu începi să trăiești real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci nu trăiești decât în gesturi, în intenții, în nostalgia viitorului și amintirea trecutului.”

„Este ciudat că tinerii au mai decis simțul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăiește mult mai mult cu amintirile decât trăiește un om de cincizeci – șaizeci de ani. Nu numai atât: la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, cât de paradoxal ar părea aceasta. (..) Nu s-a detașat încă de amintirile lui.”

„Ceea ce e deprimant în spectacolul tinereții manifestate este totala ei lipsă de originalitate. (…) Originalitatea lor constă în faptul că nu înțeleg bine anumite lucruri, pe care mai târziu le vor înțelege precis; și atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. Tinerii sunt un soi de lăutari care trag cu urechea și apoi reproduc „adevărurile” după ureche, dând impresia de originalitate.”

„Cereți unui tânăr să scrie o carte asupra vieții și vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât știe de multe și atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci.” (..)

„Obișnuiesc tinerii să-și bată joc de frica de moarte a bătrânilor și să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timpul să prețuiești. Ce-ar putea pierde un tânăr murind? Ce cunoaște el din viață ca s-o iubească?

Dar mai este ceva: este definitiva opacitate a tinereții față de sentimentul morții, față de agonie, față de trecere. Și această opacitate trădează mediocritatea; căci o conștiință în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morții, mai are încă de crescut până să se atingă acel minim de elevație indispensabil contemplației și înțelegerii vieții.”

„Cineva îmi spunea că tinerețea e mediocră pentru lipsa ei de experiențe (…) nu experiențele lipsesc unui tânăr, ci înțelegerea lor.

(…)

Și cu toate acestea, tinerețea are întotdeauna dreptate. Să te împotrivești unei mediocrități tinerești pentru a susține o perfecțiune bătrânească – e cea mai mare crimă a spiritului. Adevărații creatori sunt maturii și bătrânii, desigur, și adevărații impotenți sunt tinerii; totuși cei dintâi nu inventează, iar cei din urmă trebuie întotdeauna să ne intereseze. Nu pentru că sunt viitorul culturii …

Ci pur și simplu pentru că nu îi cunoaștem, încă, pe când pe maturi și bătrâni îi cunoaștem. (…) Într-o perfecțiune, într-o certitudine – gestul vieții s=a împlinit; prin însuși faptul că e „perfectă” și „certă”, a murit, a înghețat; ceva nou nu se mai poate naște de acolo. Și prefer să asist și să ajut la nașterea umilă și mediocră a unei forme pasagere, imperfecte – decât să contemplu la nesfârșit o formă magnifică dar moartă, desăvârșită.”

(…)

„Specimenele acestea îmi repugnă profund. Nu pot suferi un tânăr prea înțelept sau un bătrân zurbagiu, „băiat de viață”, afemeiat, nebunatec sau tandru. Nu mai vorbesc de femei, care atunci când încearcă să pară altfel decât au dreptul să pară – sunt absolut dezgustătoare.”

Ca forme spirituale, tinerețea și bătrânețea pot fi armonizate, „când nu te mai interesează nici una nici alta, când nu te mai stăpânește timpul, nu te mai obsedează istoria.”

„Dacă știi să faci dintr-un singur ceas, și tinerețea și bătrânețea, apoi nu mai ai nicio teamă de nici una din ele. Când nici mediocritatea nici perfecțiunea, nici eroarea, nici certitudine nu te mai interesează – te-ai eliberat de aceste destine, pentru că ai rămas numai tu însuți, fără tinerețe și fără de moarte.”

Mircea Eliade propune o modificare de perspectivă asupra morții, care, deși pleacă de la o meditație pe marginea sorții culturii vestice, poate fi de mare folos chiar și la nivel individual, pentru orice om confruntat cu frica de moarte sau cu gândul sinuciderii. Punctul de plecare e un detaliu în evoluția Occidentului: pasiunea pentru istorie. Privită cu ochii unui ne-european (și ne-europenizat), acest interes poate fi asemuit cu derularea episoadelor esențiale din existența cuiva, înaintea momentului fatal. Formele de raportare la istorie, pe care le cunoaște omul oriental sunt fie ritualizarea (întoarcerea periodică la o istorie sacră, cum se întâmplă la sărbătorile de peste an), fie referința moralizatoare, didactică (evenimente, din care se învață ceva). Pasiunea pentru trecut în sine, sau ca explicație pentru condiția prezentă (cum se întâmplă în marxism), e ceva inedit.

„Angoasa în fața Neantului Morții pare să fie un fenomen specific modern. Pentru toate celelalte culturi neeuropene, adică pentru celelalte religii, Moartea nu este niciodată înțeleasă ca un sfârșit absolut, ca un Neant: Moartea este mai degrabă un ritual de trecere către o altă modalitate de a fi și de aceea ea se află întotdeauna în relație cu simbolismele și ritualurile de inițiere, de renaștere sau de reînviere. Aceasta nu vrea să spună că lumea extraeuropeană nu cunoaște experiența angoasei în fața Morții: această experiență există bineînțeles, dar ea nu este nici absurdă, nici inutilă; dimpotrivă, este valorizată la un alt nivel de existență. Moartea este Marea Inițiere. Dar pentru lumea modernă, Moartea este vidată de sensul ei religios, și din cauza aceasta asimilată Neantului; și în fața Neantului omul modern este paralizat”.

(Mircea Eliade – Arta de a muri, p. 108, Editura Moldova, Iași 1993)

Antidotul pentru această spaimă de moarte îi e cunoscut „omului vechi”: reinserția în adăpostul actului ritual, trăirea religioasă, care îl orientează, dă sens și vieții și morții. Apoi, este experiența. Acolo unde contemporanul înghesuie fel de fel de experiențe, tocmai pentru a folosi cumva timpul rămas, pentru a exploata timpul cu profit, orientalul primitiv are experiența morții. O știe, s-a mai întâlnit cu ea. A făcut această experiență a spaimei de moarte în timpul ritualurilor de inițiere, experiențele care l-au făcut ceea ce e, matur și responsabil, experiențele care l-au ajutat să depășească vârsta copilăriei, să se desprindă de părinți.

„Și la creștini și în religiile necreștine, moartea nu este omologabilă ideii de neant. Moartea este, bineînțeles un sfârșit, dar un sfârșit urmat imediat de un nou început. Se moare la un mod de existență, ca să se poată accede la altul.”

Și iată cum au reușit indienii să răspundă problemei neantului, a neființei. Pentru ei, lumea văzută și experiențele psihologice sunt izvorâte din iluzia cosmică, din Maya. „Lumea fizică și experiența noastră umană sunt constituite prin devenirea universală, prin temporalitate; create și distruse de Timp, ele sunt deci iluzorii. Dar asta nu vrea să spună că ele nu există, că sunt o creație a imaginației mele. Lumea nu este un miraj sau o iluzie în sensul imediat al termenului: lumea fizică, experiența mea viatală și psihică există, dar există numai în Timp, ceea ce vrea să spună pentru gândirea indiană, că nu vor mai exista mâine sau peste o sută de milioane de ani; în consecință, judecate la scara Ființei absolute, lumea și cu ea toată experiența supusă temporalității sunt iluzorii.”

Viața trăită sub condiționalitatea istoriei, a fiziologiei și eredității e sub spectrul iluziei, o formă de neființă. Alternativa e preocuparea pentru Ființă, atât la modul absolut, prin întâlnirea cu Dumnezeu, cât și la modul relativ, prin întâlnirea cu umanul din celălalt și din tine.

Prin luciditate crudă și scepticism, omul contemporan face doar jumătatea drumului. Realizează că viața are o mulțime de limitări tragice, în primul rând ca durată, realizează că acestea sunt surse de suferință și tragism, dar se oprește la această auto-contemplare a condiției tragice, eșuând în nihilism și pesimism. A înțelege condiționarea și iluzia nu ajută la nimic, dacă nu e urmată de căutarea eliberării. Sinele nostru veritabil nu are nimic de-a face cu multiplele situații al istoricității noastre. Cea care moare e iluzia, învelișul de temporar, care ne învăluie și ne înlănțuie. Trebuie să fii mort pentru Istorie, ca să descoperi și să trăiești Ființa. Înțelegerea că traiul în istorie e iluzoriu nu are pentru indian același conținut absurd, înspăimântător, pentru că el o încadrează într-un plan divin, având ca scop experiența și eliberarea din această experiență.

După momentul conștientizării, hindusul nu se retrage pur și simplu din lume, nu comite un act de sinucidere socială, foarte puțini îmbrățișând o formă de asceză. Continuă să rămână în lume și să participe la Istorie, dar fără a-i acorda Istoriei o valoare absolută. Ia parte la Istorie, la viața socială, fără să o idolatrizeze. Învățații indieni insistă pe acest aspect: „ignoranța și iluzia nu constau în a trăi în Istorie, ci în a crede în realitatea ontologică a Istoriei.” Deși iluzorie, pentru că e în devenire, lumea nu e mai puțin o creație divină, tocmai în asta constă sacralitatea ei. A crede că totul se termină în și cu această lume, a disprețui eternitatea sunt chiar surse ale ignoranței și angoasei.

În cultura orientală, această apăsare a condiției de muribund e cea care anunță iminența renașterii. Situația e aceeași din riturile inițiatice. „Dar nici într-o altă cultură în afară de a noastră nu te poți opri în mijlocul unui ritual de trecere și instala într-o situație aparent fără ieșire. Căci ieșirea constă tocmai în terminarea ritualului de trecere și rezolvarea crizei, atingându-se un nivel superior, luându-se cunoștință de un nou mod de existență.” Dacă ar întrerupe ritualul, tânărul nu ar mai fi nici copilul de dinainte, nici adultul care ar fi trebuit să fie.

Precizare: Am citat mai mult decât se cade și am încercat să sintetizez din eseul mai amplu și foarte dens al lui Mircea Eliade. Nu am deci altă contribuție decât de a fi trunchiat, poate și denaturat ușor pe alocuri textul, dar problema mi se pare una de maximă importanță. Poate între cititorii ocazionali se vor găsi amatori de provocări filosofice, aceștia mă interesează mai puțin. Dar poate se vor găsi și oameni realmente frământați și apăsați de acel sentiment al inutilității, al absurdului și deznădejdei. De dragul lor, aș fi vrut să mă exprim mai limpede: dacă ai citit până aici, dragă cititorule necunoscut, află că ești un om special și că există în lume sensuri și acolo unde nu le vedem. Că viața are un rost, care e copleșitor, tocmai pentru că e peste ce putem înțelege.

Omul de azi nu mai știe să trăiască, pentru că nu a înțeles nici cum să moară. Plasa de siguranță, care îl apăra odată, era formată din mituri, prin care putea înțelege alegoric lumea și din ritualuri, prin care o putea experimenta. Acum nu mai are un ajutor, care să îi dea un sens vieții și morții, în fața cărora se lasă paralizat de frică. Reînarmat cu credință, urmând pașii bătătoriți ai civilizației, se poate salva, poate vedea că viața e doar o limită pusă între două etape ale vieții, pe care trebuie să o prețuiască și să caute să o înțeleagă fără teamă.

În final, voi mai cita câteva pasaje din alt eseu din lucrarea citată (p 229), intitulat „Despre un anumit sentiment al morții”:

„Miracolul morții nu constă în ceea ce sfârșește ea, ci în ceea ce începe. Nu mă înspăimântă nimic din faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experiențelor organice, că, într-un cuvânt oprește pe loc viața. Sub acest aspect cunosct deja moartea; din experiențele mele, din ceea ce văd la alții; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morții, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea pe loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mă mai poate înspăimânta. Fiecare cunoaște moartea în acest sens. Ce nu cunoaște nimeni este începutul de după moarte.”

(…)

„Și ceea ce este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva” cu desăvârșire deosebit de tot ce cunoaștem noi, cu desăvârșire deosebit de ceea ce ne așteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieții. Se continuă ceva pe care l-am fi putut cunoaște, dar pe care nu știm să-l căutăm în timpul vieții. (…) un imponderabil, o taină (…) Deși începe ceva complet deosebit de viață, moartea continuă totuși o conștiință pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul vieții. Acesta e paradoxul central al morții: altceva decât viața și totuși ceva e care l-am putea cunoaște chiar cu ajutorul vieții.”

„Mă întreb chiar dacă adevărata esență a vieții nu este totuna cu esența morții. Dar nu în sensul pe care îl dați dumneavoastră morții și vieții. Pentru dumneavoastră viața este permanentă trecere, fluviu continuu, iar moartea este același lucru, cel puțin în faptul ei inițial, este o trecere, o pierdere dincolo. (…) Identificați viața și moartea în ceea ce au neesențial. Pentru mine, dimpotrivă, esența vieții nu este dinamismul ei exterior ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scădea nimic, de la care nu se mai poate adăuga nimic. Și atunci mă întreb dacă moartea nu este același lucru.”

(..)

„Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără și faptul că știința și filosofia ne învață viața și moartea. Gândiți-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oamenii care cunosc viața din laborator, prin analize, și oamenii care se gândesc asupra vieții dintr-un cabinet, tocmai aceștia sunt chemați să ne învețe cel mai esențial și cel mai decisiv fapt: existența noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze și să articuleze experiențele noastre negative, neființa noastră.”

(..)

„Acesta este miracolul. Acesta este paradoxul; cheltuiești o viață întreagă pentru a te înălța, a te purifica și a cunoaște, ca să ajungi, în moarte, cine știe, la cea mai de jos treaptă a perfecțiunii. Prin simplul fapt al morții, o biată bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, Einstein sau Rodin. Umbli pe stradă și întâlnești pe la colțuri cerșetori în zdrențe, femei sărmane sau auzi de oameni care suferă cele mai cumplite boli, care și-au pierdut tinerețea în spitale, și îi compătimești, fără să gândești o clipă că poate oamenii aceștia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniți să ne ispitească, sau sunt simple suflete, care atunci când își vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înțelepți, cei mai mari sfinți și filantropi ai noștri. E o simplă închipuire de-a mea, fără îndoială, dar paradoxul și miracolul morții ne dă dreptul la orice închipuire.”

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpănă-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimica,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Atunci când comercialul Moș Crăciun, tot mai aproape de ne-religiozitatea lui Moș Gerilă, nu acaparează total sărbătoarea, Crăciunul e privit ca momentul gingaș al nașterii unui Copil în Betleem, o sărbătoare a copilăriei. Lucru frumos, dar încă departe de cutremurul logic al întrupării Dumnezeirii în om.

Momentul acesta vine cu provocarea paradoxului total: Theotokos, „Născătoarea de Dumnezeu”. Nu doar treapta supremă a feminității, în înțelegere creștină, dar ființa umană așezată în punctul cel mai apropiat de Dumnezeu atins de oricare dintre muritori, deasupra ierarhiilor îngerești de heruvimi și serafimi. Un paradox temporal și al ordinii imaginate. Pentru a ne apropia cu mintea de tainele Întrupării lui Dumnezeu în om, suntem invitați tocmai la o ieșire din trup, la depășirea limitelor gândirii, pentru a întâlni Rațiunea, în înțelesul de Rost, de Logos, adică de Sens. În lipsă de sens, în neputința de a-l găsi, se zbate orice tragedie, deci contrariul ar trebui să îi fie antidot.

Voi folosi mai jos o predică a regretatului maestru spiritual Bartolomeu Anania, de la o sărbătoare de Buna Vestire, pentru că aduce în discuție problema Întrupării ca taină de nepătruns, și deci pune Crăciunul în cel mai profund context.

Anul de grație 2012 (pe sfârșite) și ceva care ar trebui să ne insufle optimism și încredere curge pe agențiile de știri. Două tablouri abstracte au fost licitate (între altele asemenea), cu un succes nemaipomenit. Cum nu știu cum funcționeaza legile copyrightului în această privință, vă voi lăsa să aruncați o privire (ca să știți despre ce vorbim aici) peste unul din ele, într-o captură de articol de ziar. Fiind într-un context informativ, se cheamă că n-am reprodus opera de mare angajament a artistului, deci nu pot fi târât prin tribunale.

Așadar, creația intitulată No 1 (Royal Red and Blue) e adjudecată, după o luptă crâncenă, pentru suma de 75,1 milioane de dolari. Cu doar câteva luni mai devreme, în primăvară, un alt tablou al aceluiași pictor evreu, născut în Imperiul Țarist, pe undeva prin Letonia, Mark Rothko, reușea o performanță încă și mai de invidiat. Tabloul Portocaliu, roșu, galben se vânduse în luna mai cu 87,5 milioane de dolari. Prețul nu e chiar recordul mondial, dar e doar cu 33 de milioane mai ieftin, decât „Strigătul” lui Edward Munch, cu 11 milioane mai ieftin decât Masacrul inocenților de Rubens, sau cu doar 13 milioane mai ieftin decât cel mai cunoscut autoportret al lui Van Gogh. Inutil să mai spun că prețul umilește alte tablouri foarte scumpe de Picasso, Tițian, Paul Cezanne și Claude Monet.

Pentru cei care nu privesc cu dispreț acest interes pentru cotarea în bani a tablourilor (evident, cele expuse în cele mai multe dintre muzee nu ajung niciodată să fie licitate și evaluate în acest fel, nefiind de vânzare), aflați că recordul absolut îl deține Jucătorii de cărți (unul din seria cu aceeași temă), al lui Paul Cezanne, vândut tot pe timp de criză mondială, în 2011, pentru 267 milioane de dolari.

Unul dintre participanții la licitația de luna aceasta (nu rețin dacă era chiar fericitul cumpărător) a declarat că aici nu e vorba de estetică, că în fața unui asemenea tablou simți o vibrație. Și, dacă n-ai simțit vibrația, nici nu ți se poate explica, dar dacă ai simțit vibrația, tabloul face toți banii.

Bănuiți deja că singura vibrație pe care am simțit-o în fața acelei bucăți de pânză murdărită de patru benzi late și imprecise de trafalet, a fost o vibrație de furie. Dacă pentru unii vestea unei asemenea prosperități a pieței de artă e semn că ne revenim din criză și poate se vor înviora curând și imobiliarele în Pipera, pentru mine aceste deliruri colective sunt tocmai expresia crize în care ne aflăm. Și nu e vorba doar de criză de inspirație, criză a meșteșugului de orice fel (și trebuie, inclusiv pentru pictură, ca și pentru croit haine sau zugrăvit bucătării, un meșteșug, o știință de a face, premergătoare nivelurilor artistice ale creativității). Ghicesc aici chiar criza noastră morală, care stă la temelia crizei economice.

Cel care a cumpărat acest tablou (ca și cei care au licitat, dar s-au oprit la 50 sau 60 de milioane de dolari) sunt în sinea lor foarte săraci. Sau, nu mai bogați decât cineva care are 100.000 de dolari, ori cât i-ar trebui cuiva ca să trăiască îndestulat un timp oarecare. Pentru tot ce e peste nivelul lor de confort cotidian, nu cred că își pot reprezenta, le e la fel de folositor ca niște fișicuri groase de bani de Monopoly. Cine dă azi 87 de milioane de dolari pe un tablou, speră ca el sau nepoții lui să îl poată vinde pentru 100 măcar, așa cred că își reprezintă evoluția omenirii acel negustor de artă. Problema aici nu e că un bogătaș nu înțelege arta, problema e că nu înțelege banul, că în mintea unei colectivități (cel puțin) s-a rupt ceva ce altă dată i-ar fi permis să își reprezinte ideea de valoare. Coincidență cu stilul pictorului evreu (ruso-american, după diversele reședințe), valoarea a fost abstractizată în acele minți dincolo de convenția reprezentată de o bancnotă, care e ea însăși o reprezentare simbolică a unei valori.

Nu e de mirare că și receptarea se face într-o zonă magică, senzorială: simți sau nu simți, crezi sau nu crezi. Nici nu mai e ceva de comunicat între semeni, de vreme ce fiecare își inventează propriile criterii, propriul limbaj, propria raportare la orice, destructurarea e totală. Atâta timp cât simte vibrația, fiecare poate fi și fericit în singurătatea lui abstractă, de netransmis, de necomunicat. Totul e să ai deja cei 87 de milioane de dolari, să îi desfaci din mâini, ca să simți bancnotele cum flutură din înaltul unui zgârie-nori, vibrație intensă în sine, într-o adiere fără oprire. Nimeni nu mai produce valori, pentru că valorile sunt relative, nu produc decât reacții triviale, cum ar fi gândurile, sentimentele, acelea sunt lucruri demodate, depășite de puritatea deplină a beției acelei vibrații. Să aruncăm bancnotele pictorului Ben Shalom Bernanke peste galeriile de artă din întreaga lume, într-un ralanti de proporții cosmice, fericiți de beția acestei vibrații de creier sorbit cu paiul.

Politicienii planetei nu sunt mai avizați ca un milionar într-un salon de artă abstractă. Licitează unul peste altul pentru devalorizarea propriilor monede, promit sume fabuloase și noi vibrații nemaisimțite popoarelor, din ce în ce mai neîncrezătoare, dar din ce înce mai puțin bănuitoare că abordarea ar fi greșită. Liderii de opinie încep să își dea cu părerea, poate dacă liniile ar fi așezate altfel, dacă trafaletul ar fi fost mai îngust, sigur e o problemă de cromatică. Roșul, lângă portocaliu, poate galbenul lângă albastru. Să alegem cu grijă combinația de culori, să încercăm să ghicim care va fi partidul și politicianul care o să așeze culorile pe pânză astfel încât să ne dea următoarea vibrație.

Pagina 1 of 3123

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica