rss
rss
rss

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpănă-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimica,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Atunci când comercialul Moș Crăciun, tot mai aproape de ne-religiozitatea lui Moș Gerilă, nu acaparează total sărbătoarea, Crăciunul e privit ca momentul gingaș al nașterii unui Copil în Betleem, o sărbătoare a copilăriei. Lucru frumos, dar încă departe de cutremurul logic al întrupării Dumnezeirii în om.

Momentul acesta vine cu provocarea paradoxului total: Theotokos, „Născătoarea de Dumnezeu”. Nu doar treapta supremă a feminității, în înțelegere creștină, dar ființa umană așezată în punctul cel mai apropiat de Dumnezeu atins de oricare dintre muritori, deasupra ierarhiilor îngerești de heruvimi și serafimi. Un paradox temporal și al ordinii imaginate. Pentru a ne apropia cu mintea de tainele Întrupării lui Dumnezeu în om, suntem invitați tocmai la o ieșire din trup, la depășirea limitelor gândirii, pentru a întâlni Rațiunea, în înțelesul de Rost, de Logos, adică de Sens. În lipsă de sens, în neputința de a-l găsi, se zbate orice tragedie, deci contrariul ar trebui să îi fie antidot.

Voi folosi mai jos o predică a regretatului maestru spiritual Bartolomeu Anania, de la o sărbătoare de Buna Vestire, pentru că aduce în discuție problema Întrupării ca taină de nepătruns, și deci pune Crăciunul în cel mai profund context.

Anul de grație 2012 (pe sfârșite) și ceva care ar trebui să ne insufle optimism și încredere curge pe agențiile de știri. Două tablouri abstracte au fost licitate (între altele asemenea), cu un succes nemaipomenit. Cum nu știu cum funcționeaza legile copyrightului în această privință, vă voi lăsa să aruncați o privire (ca să știți despre ce vorbim aici) peste unul din ele, într-o captură de articol de ziar. Fiind într-un context informativ, se cheamă că n-am reprodus opera de mare angajament a artistului, deci nu pot fi târât prin tribunale.

Așadar, creația intitulată No 1 (Royal Red and Blue) e adjudecată, după o luptă crâncenă, pentru suma de 75,1 milioane de dolari. Cu doar câteva luni mai devreme, în primăvară, un alt tablou al aceluiași pictor evreu, născut în Imperiul Țarist, pe undeva prin Letonia, Mark Rothko, reușea o performanță încă și mai de invidiat. Tabloul Portocaliu, roșu, galben se vânduse în luna mai cu 87,5 milioane de dolari. Prețul nu e chiar recordul mondial, dar e doar cu 33 de milioane mai ieftin, decât „Strigătul” lui Edward Munch, cu 11 milioane mai ieftin decât Masacrul inocenților de Rubens, sau cu doar 13 milioane mai ieftin decât cel mai cunoscut autoportret al lui Van Gogh. Inutil să mai spun că prețul umilește alte tablouri foarte scumpe de Picasso, Tițian, Paul Cezanne și Claude Monet.

Pentru cei care nu privesc cu dispreț acest interes pentru cotarea în bani a tablourilor (evident, cele expuse în cele mai multe dintre muzee nu ajung niciodată să fie licitate și evaluate în acest fel, nefiind de vânzare), aflați că recordul absolut îl deține Jucătorii de cărți (unul din seria cu aceeași temă), al lui Paul Cezanne, vândut tot pe timp de criză mondială, în 2011, pentru 267 milioane de dolari.

Unul dintre participanții la licitația de luna aceasta (nu rețin dacă era chiar fericitul cumpărător) a declarat că aici nu e vorba de estetică, că în fața unui asemenea tablou simți o vibrație. Și, dacă n-ai simțit vibrația, nici nu ți se poate explica, dar dacă ai simțit vibrația, tabloul face toți banii.

Bănuiți deja că singura vibrație pe care am simțit-o în fața acelei bucăți de pânză murdărită de patru benzi late și imprecise de trafalet, a fost o vibrație de furie. Dacă pentru unii vestea unei asemenea prosperități a pieței de artă e semn că ne revenim din criză și poate se vor înviora curând și imobiliarele în Pipera, pentru mine aceste deliruri colective sunt tocmai expresia crize în care ne aflăm. Și nu e vorba doar de criză de inspirație, criză a meșteșugului de orice fel (și trebuie, inclusiv pentru pictură, ca și pentru croit haine sau zugrăvit bucătării, un meșteșug, o știință de a face, premergătoare nivelurilor artistice ale creativității). Ghicesc aici chiar criza noastră morală, care stă la temelia crizei economice.

Cel care a cumpărat acest tablou (ca și cei care au licitat, dar s-au oprit la 50 sau 60 de milioane de dolari) sunt în sinea lor foarte săraci. Sau, nu mai bogați decât cineva care are 100.000 de dolari, ori cât i-ar trebui cuiva ca să trăiască îndestulat un timp oarecare. Pentru tot ce e peste nivelul lor de confort cotidian, nu cred că își pot reprezenta, le e la fel de folositor ca niște fișicuri groase de bani de Monopoly. Cine dă azi 87 de milioane de dolari pe un tablou, speră ca el sau nepoții lui să îl poată vinde pentru 100 măcar, așa cred că își reprezintă evoluția omenirii acel negustor de artă. Problema aici nu e că un bogătaș nu înțelege arta, problema e că nu înțelege banul, că în mintea unei colectivități (cel puțin) s-a rupt ceva ce altă dată i-ar fi permis să își reprezinte ideea de valoare. Coincidență cu stilul pictorului evreu (ruso-american, după diversele reședințe), valoarea a fost abstractizată în acele minți dincolo de convenția reprezentată de o bancnotă, care e ea însăși o reprezentare simbolică a unei valori.

Nu e de mirare că și receptarea se face într-o zonă magică, senzorială: simți sau nu simți, crezi sau nu crezi. Nici nu mai e ceva de comunicat între semeni, de vreme ce fiecare își inventează propriile criterii, propriul limbaj, propria raportare la orice, destructurarea e totală. Atâta timp cât simte vibrația, fiecare poate fi și fericit în singurătatea lui abstractă, de netransmis, de necomunicat. Totul e să ai deja cei 87 de milioane de dolari, să îi desfaci din mâini, ca să simți bancnotele cum flutură din înaltul unui zgârie-nori, vibrație intensă în sine, într-o adiere fără oprire. Nimeni nu mai produce valori, pentru că valorile sunt relative, nu produc decât reacții triviale, cum ar fi gândurile, sentimentele, acelea sunt lucruri demodate, depășite de puritatea deplină a beției acelei vibrații. Să aruncăm bancnotele pictorului Ben Shalom Bernanke peste galeriile de artă din întreaga lume, într-un ralanti de proporții cosmice, fericiți de beția acestei vibrații de creier sorbit cu paiul.

Politicienii planetei nu sunt mai avizați ca un milionar într-un salon de artă abstractă. Licitează unul peste altul pentru devalorizarea propriilor monede, promit sume fabuloase și noi vibrații nemaisimțite popoarelor, din ce în ce mai neîncrezătoare, dar din ce înce mai puțin bănuitoare că abordarea ar fi greșită. Liderii de opinie încep să își dea cu părerea, poate dacă liniile ar fi așezate altfel, dacă trafaletul ar fi fost mai îngust, sigur e o problemă de cromatică. Roșul, lângă portocaliu, poate galbenul lângă albastru. Să alegem cu grijă combinația de culori, să încercăm să ghicim care va fi partidul și politicianul care o să așeze culorile pe pânză astfel încât să ne dea următoarea vibrație.

Criza se prelungise neașteptat de mult pe continent, de fapt dura de niște zeci de ani, astfel încât apăruseră noi generații de tineri, care îi considerau inadaptați pe cei care încă mai foloseau cuvântul criză, pentru a se referi la prezent și îl tot comparau cu ceva ce nici nu erau siguri dacă existase cu adevărat. Guvernele Marii Britanii se străduiseră în fel și chip să rezolve problema, de fiecare dată cu programe mai ambițioase, tot mai generoase din punct de vedere social, care promiteau să rezolve răul cu mai binele. Populația îmbătrânise, cum spun sociologii, de parcă omul ar înceta să îmbătrânească vreodată. Ideea era că se înmulțeau bătrânii, erau de departe grosul electoratului, singurii pe care avea vreun rost să îi cucerești ca politician. Cei mai mulți tineri lucrau în servicii de asistență socială, adică aveau grijă de bătrâni în mod instituționalizat, dar existau și cei care aveau grijă de bătrâni în mod individual, pe cont propriu, unii riscând pedepse drastice pentru a ocoli fiscalizarea nemiloasă a activității lor. Politica reală între acestea două se scindase: între cei de stânga, care militau pentru aziluri centralizate, de stat, și cei de dreapta, care militau pentru încurajarea inițiativei private, prin care tinerii să fie ajutați de stat să înceapă activitatea de îngrijire a bătrânilor aproape pe cont propriu.

În această atmosferă de luptă acerbă, a venit la putere cea mai mare speranță a stângii britanice a anului 2048, care a propus un ambițios plan de ajutorare a tuturor categoriilor de populație. Țara fusese devastată de valul de spargeri date în cimitire, de indivizi fără ocupație, care furau tot ce putea fi valorificat, de la lemn, metale, haine încă neputrezite și te miri ce. Nu erau sigur români sau bulgari, pentru că imigrația fusese cu desăvârșire interzisă, ca în toate țările Europei. Tabloidele brodau povești macabre și despre proliferarea perversiunilor cele mai șocante. Dar politicienii identificaseră cauza: tinerii fără ocupație. Pare bizar, dar deși erau foarte puțini, tinerii continuau să aibă ratele cele mai mari ale șomajului, undeva pe la 80-90%. Și atunci partidul laburist a venit cu soluția: fiecare loc de veci va avea câte un paznic plătit de stat, care să păzească ordinea și curățenia în incintă. O întreagă industrie avea să se dezvolte pe orizontală (umor negru involuntar), analiștii prevăzând că în sfârșit se văd zorii revenirii la creșterea economică și relansarea.

*

Acest scenariu SF mi-a fost sugerat de o imagine de pe Facebook, care se dorea motivațională. Niște americani scriseseră niște mesaje admirative peste trei soldați, care păzeau mormântul Ostașului Necunoscut pe timp de furtună. S-a dovedint mai apoi că poza nu era făcută chiar în timpul uraganului Sandy, cum se prevedea, dar orișicât, admirația și mândria patriotică fuseseră exaltate. Mie mi s-a părut ceva ce nici tragedienii greci nu ar fi putut inventa ca simbol al absurdului. Tineri în floarea vârstei, viguroși, drepți și chipeși, irosind cel puțin zile, dacă nu ani din viața lor efemeră, pentru a păzi un mormânt, în care nici măcar nu se afla cineva, ci ni se cerea să ne imaginăm că se află cineva! Și pentru cine? Pentru a oficia un cult al statului, prin miturile sale fundamentale. Ca niște vestale, fecioare ale unui cult dispărut, soldații îmbrăcați de gală păzeau flacăra aceea de gaz, singura care certifica faptul că acolo se oficiază chiar un ritual. Nu se făceau fumigații cu tămâie nici nu se ardeau ierburi aromatice, dar în toată sobrietatea se vedeau rămășițele a ceva religios. (Avem și noi în Parcul Carol un asemenea monument, dar soldații români mi se par atât de familiari și de domestici, că nu i-am putut asocia vreodată cu vreo mistică militară.)

Viața trebuie să fie mai mult de atât. Indiferent că uniforma e cazonă sau e costum de birou, într-o corporație. Când mă gândesc la viață mă gândesc la acel vers cu „îndreptățirea ramurei obscure” din Arghezi, e firul de iarbă care sparge asfaltul, e sânul iubitei, care sparge pieptul băiatului. Chiar așa e: un sân ferm de femeie. Dacă ar avea vorbe, ne-ar spune asta orice nou născut. De-asta merită să râdem de tinerii puhavi și obezi la suflet. Viața e barbarie, e ceva ce e în afara legii. Cam un miliard de barbari asiatici se pregătesc să ia drumul Occidentului somnolent și bătrân, poate chiar în decursul vieții noastre, în cea mai mare migrație pe care a văzut-o omenirea vreodată. Cu sau fără război. Asta e viața. O să ne uităm la ei ca la stolurile de păsări de pe Discovery, chinezi mărunței, țigănuși din Bangladesh, indience și africani, groaza infernală a omului alb, care știe doar să vorbească pe marginea vieții. Colonizanții o să le întoarcă vizita colonizatorilor.

Sistemul de sănătate ar putea fi redus peste vârsta de 60 de ani la două ingrediente: aspirina și pansamentul. Ai o boală oarecare, dacă trece cu aspirină, norocul tău, ești vindecat. Te-ai lovit mai grav, cei din jurul tău se simt datori să intervină? Dacă te salvează o rolă de pansament, foarte bine, toată lumea e încântată să te aibă din nou alături. Cheltuielile suplimentare sunt oarecum excesive. Aud de operații complicate la care sunt supuși unii bătrâni: zeci de mii de euro, echipe întregi de specialiști, aparatură ultraperformantă, capabile să țină la temperatura corpului uman și un castravete fiert și decongelat. Mi se pare indecent, nu doar pentru cheltuiala în sine, cât pentru tinerețea celor implicați, asistentele alea coapte pentru dragoste, care-și pierd anii agitându-se să prelungească agonia unui disperat, care habar n-ar avea ce să facă, nici dacă ar fi adus în starea de funcționare de la 20 de ani. Măcar ele ar putea face un copil în timpul ăla sau, mă rog, măcar exersa procedeul, și viața tot ar fi mai câștigată.

Dar acum și de cei care mor de bătrânețe trebuie să-ți fie milă, pentru că și ei au fost dezvățați cum să moară, așa cum tinerii nu au mai fost învățați să trăiască. Nu ne-a mai învățat nimeni să supraviețuim, să ne descurcăm, și iată-ne acum tineri și handicapați, așteptând să împlinim vârsta pentru internarea în azilul vieții. Omului i s-a luat toată plăcerea morții, toată senzația de împăcare și de admirație pentru acest mare pedagog al nostru. Văzută din interiorul vieții, moartea e un lucru minunat, o experiență fabuloasă și copleșitoare. Văzută de pe margine, din zona gri, unde nici trăiești nici nu renunți, spectator imparțial fără o credință sau apartenență, moartea e ceva de care să te îngrozești. Merită să faci orice investiție ca să te aperi de ea, să rabzi orice disconfort ca să o împingi măcar un centimentru mai încolo.

Din regatul acestei morți hidoase, nepedagogice, vine și prostia, formă persistentă de răutate. Prostia de a nu te bucura, prostia de a te face nefericit, de-a neferici și pe alții, prostia de a nu iubi, de a nu oferi.

Creștinul care citește cartea de căpătâi a Islamului va fi uimit de frecvența și de tonul admirativ cu care sunt pomenite mai multe personaje biblice. În special pentru Iisus Hristos, Coranul menține un respect profund, socotindu-l cel mai important profet de până la Mahomed. Coranul neagă însă natura divină a lui Hristos, ca fiu al lui Dumnezeu, acuzându-i pe adepții săi că i-au denaturat ulterior mesajul.

Ideea de forță a Coranului e aceea a unui monoteism pur, Allah nefiind altul decât Dumnezeul recunoscut de evrei și creștini, de la Avraam încoace. De altfel, creștinii de limbă arabă folosesc tot numele Allah atunci când traduc Biblia.

170. „O, voi oameni! Trimisul v-a adus vouă Adevărul de la Domnul vostru, deci credeți și va fi mai bine pentru voi! Și dacă tăgăduiți, (tot) sunt ale lui Allah cele din ceruri și de pre pământ, iar Allah este Atoateștiutor și Înțelept.
171. O, voi oameni ai Scripturii! Nu exagerați în privința religiei voastre și nu spuneți despre Allah decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a trimis Mariei și un duh de la El. Credeți, așadar, în Allah și în trimișii săi. Și nu spuneți „Trei!”. Opriți-vă de la aceasta și va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui! Să aibă el un copil?” (Coran, 4: 170-171, Surat An-Nisa)

După cum se poate vedea chiar din acest prim citat, apar aluzii cu privire la nașterea miraculoasă din fecioară, prin intervenția lui Dumnezeu, dar și două dogme creștine: viziunea din Evanghelia lui Ioan asupra Logosului – Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu – și menționarea explicită a Duhului Sfânt. Cum e de așteptat, Coranul neagă acestui duh caracterul de persoană a Sfintei Treimi. Exegeții musulmani, ca și cei evrei, de altfel, au dificultăți în a explica pluralul din textele proprii, care relatează Geneza:

7. Și le vom povesti Noi, în deplină cunoștință, căci Noi nu am fost (niciodată) absenți!
11. Noi v-am creat și v-am dat chip și le-am zis îngerilor: ”Prosternați-vă înaintea lui Adam!” Și s-au prosternat ei afară de Iblis, care nu a fost printre cei care s-au prosternat.
12. L-a întrebat: „Ce te-a oprit să te prosternezi, când ți-am poruncit?” A răspuns: „Eu sunt mai bun decât el! Pe mine m-ai făcut din foc, iar pe el l-ai făcut din lut!”
13. A grăit (Allah): „Coboară de aici, ca să nu te mai arăți semeț aici. Deci ieși afară și tu vei fi dintre cei vrednici de dispreț!”. (Coran, 7:11-13, Surat Al ‘A’Raf)

Demonologia și angelologia islamice sunt dintre cele mai bogate, completând cu exuberanța imaginarului arab corpul de învățătură mistică al creștinilor și iudeilor. Ca și în Biblie, Diavolul e prezent în momentele cheie sub două nume. Șeitan e autorul ispitirii din Grădina Raiului, fără a avea forma unui șarpe, o denumire care derivă cu siguranță din Satan. Omologul lui Lucifer e Iblis, îngerul care cade din propria trufie. Ca o inovație, Iblis nu cade pentru că aspiră să fie ca Dumnezeu, ci pentru că nu acceptă să admire omul, ultima creație a lui Dumnezeu. În versetele imediat următoare, Dumnezeu fixează și limitele în care acest înger căzut se poate manifesta, „fiind îngăduit” pentru a ispiti oamenii doar până la învierea acestora. Pe o treaptă inferioară a răului sunt tot felul de spirite – djini.

Ierarhiile îngerești au fost dezvoltate ulterior de teologii musulmani, în special de sufiți, dar iată exemple și de îngeri menționați de Coran:

98. „Acela care este dușman al lui Allah, al îngerilor Săi și al trimișilor Săi, al lui Gavriil și al lui Mihail să știe că Allah e dușmanul necredincioșilor!” (Coran, 2:98, Surat Al-Baqara)

De altfel, îngerul Gabriel e creditat a-i fi inspirat întregul Coran lui Mahomed, în timpul unei viziuni mistice.

Principalele povestiri ale Vechiului Testament (Tanacul evreiesc) sunt prezentate într-o formă succintă, ca pentru un public deja familiarizat cu ele.

26. „O, fii ai lui Adam! Noi v-am dat vouă straie care să vă acopere goliciunile, ca și podoabe. Dar veșmântul smereniei, acesta este cel mai bun! Acesta este (unul) dintre semnele lui Allah; poate că ei își vor aminti!” (Coran, 7:26)

Apar astfel mai toate personajele Vechiului Testament. Iată de pildă o mențiune interesantă pe marginea istoriei lui Cain și Abel (Qabil și Habi)

32. „De aceea am prescris Noi pentru fiii lui Israel că cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ, este ca și când i-ar ucide pe toți oamenii, iar cel care lasă în viață un suflet este ca și cum i-ar lăsa în viață pe toți oamenii.” (Coran, 5:32, Surat Al Ma’Ida)

La fel e rezumat și episodul Exodului din Egipt al poporului condus de Moise, împărțirea Mării Roșii, adorarea vițelului de aur și hrănirea miraculoasă. (Sura Al Baqara).
Dintre personajele Noului Testament sunt de asemenea menționate chiar și cele aparent secundare. De pildă Zaharia, preot levit ce slujea în templu, e vestit printr-un miracol de nașterea fiului său, Ioan Botezătorul:

39. „Atunci, l-au chemat îngerii, în vreme ce se ruga, stând în picioare, în templu, (zicându-i): „Iată că Allah ți-l vestește pe Yahya, care va adeveri un cuvânt al lui Allah. (Și el va fi) un bărbat nobil, neprihănit, un profet dintre cei evlavioși.” (Coran 3:39, Surat Al Imran).

La fel sunt pomeniți părinții Fecioarei Maria, Ioachim (Imran) și Ana. Mai mult, Coranul ține să protesteze împotriva defăimărilor cărora îi era supusă Fecioara Maria de tradițiile populare evreiești, ce se vor regăsi ulterior în cărți incluse în Talmud:

155. „(Noi i-am blestemat) din pricina încălcării legământului lor și necredinței lor în revelația lui Allah și uciderii de către ei a profeților pe nedrept. (…)
156. Și din pricina necredinței lor și a clevetirilor grele pe seama Mariei.
157. Și din pricina vorbelor lor: „Noi l-am omorât pe Mesia Isus, fiul Mariei, trimisul lui Allah!”, în vreme ce ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a fost făcut (cineva) să semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în privința lui (Isus), au fost în îndoială (în legătură cu moartea lui); ei nu au avut conoștință sigură despre ea (moartea lui), ci doar au urmat unor presupuneri. De bună seamă nu l-au omorât.” (Coran, 4:155-157, Surat An Nisa)

Este posibil ca formula Mesia (Mântuitor) să fie preluată în lumea arabă fără deplină înțelegere. Sau, cum ar spune proverbul românesc, gura păcătosului adevăr grăiește. Dincolo de acest titlu asociat lui Iisus, e limpede venerația pe care Coranul i-o acordă, dar și refuzul de a accepta amestecul dintre Dumnezeu și creație.

42. „Îngerii au zis: O, Maria! Allah te-a ales și te-a făcut curată. El te-a ales peste femeile lumilor!”
45. „Îngerii au zis: O, Maria! Allah îți vestește un Cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa, fiul Mariei, măreț în această lume ca și în lumea de Apoi și unul dintre cei mai apropiați (de Allah).”
46. „El le va vorbi oamenilor din pruncie, la fel și când va fi bărbat între două vârste și va fi dintre cei evlavioși” (Coran, 3:42, Surat Al Imran)

Potrivit Coranului, Hristos se naște nu din intervenția Tatălui, ci prin simpla poruncă „Fii!”, devenind în mod explicit un nou Adam:

59. „Înaintea lui Allah, Isus este asemenea lui Adam, pe care El l-a făcut din lut și apoi i-a zis lui „Fii” și el a fost.” (Coran 3:59)

Urmează apoi un apel la înțelegere între creștini și musulmani („supuși”)

64. „Spune: O, voi oameni ai Scripturii, veniți la un cuvânt comun între noi și voi: să nu-L adorăm decât pe Allah, să nu-l asociem cu nimic, să nu ne luăm unii pe alții drept dumnezei, în afară de Allah. Apoi dacă ei vor întoarce spatele, spuneți-le: Mărturisiți (cel puțin) că noi suntem supuși!” (Coran 3:64)

Dacă islamul recunoaște minunile (inclusiv învierile unor persoane) și Înălțarea la cer a lui Hristos (fără episodul răstignirii și învierii), încă și mai surprinzător e episodul celei de-a doua veniri. Eshatologia islamică e una luxuriantă, împărțită în mai multe școli de gîndire cu viziuni diferite, unele dintre ele nesfiindu-se să folosească Apocalipsa și alte revelații creștine pentru a-și nuanța tabloul soteriologic. Coranul vorbește explicit despre o a doua venire a lui Hristos, ca despre un semn indispensabil al vremurilor de pe urmă. Felul în care e interpretată această venire e acela de a aduce mărturie chiar împotriva creștinilor și de a chema la întoarcerea către un Dumnezeu unic. Apocalipsa musulmană mai include un personaj – Mahdi, care instituie o împărăție temporară înainte Judecății, și în care minorități musulmane au văzut fie un personaj istoric (trecut, dar mai ales viitor) fie chiar unul și același personaj cu Iisus (interpretare regăsită în rândul minorității șiite).

57. „Și când a fost dat fiul Mariei ca pildă, atunci neamul tău s-a veselit” (…)
59. „El nu este decât un rob, asupra căruia Noi ne-am revărsat harul Nostru și din care am făcut o pildă pentru fiii lui Israel.
60. Și de am fi voit Noi, am fi făcut în locul vostru îngeri care să vă urmeze pe pământ.
61. Și el va fi un semn pentru Ceas; deci nu vă îndoiți în privința lui și urmați-mă pe mine, căci aceasta este o cale dreaptă!” (Coran, 43:57, Surat Az Zujhruf)

Islamul, martorul neașteptat al creștinismului

Precizare: După cum probabil s-a înțeles, articolul de față e scris de un creștin (ortodox). Considerațiile mele nu au intenția de a leza sensibilitățile religioase ale nimănui, fiind adresate celor care au o curiozitate exclusiv intelectuală, nu polemică. În ultima vreme religiei a început să îi fie redescoperită miza politică, în special în contextul disputelor din Orientul Mijlociu. Au apărut articole și chiar site-uri întregi defăimătoare, care scot din context diverse pasaje, pentru a diaboliza o credință sau alta. Găsesc asemenea practici nu doar periculoase, dar și dezgustătoare. Nu sunt nici relativist nici sincretist, am precizat poziția asumată din care scriu, dar eventualele comentarii agresive ori care incită la dispreț sau ură chiar nu își au rostul aici.

Există mai multe moduri de a te apropia de Coran, pentru cineva care nu e aderent al religiei musulmane. Citit cu ochii unui modern critic și sceptic, cartea e descumpănitoare. Nedumerește mai ales lipsa de coerență și de curgere logică, obișnuite cititorului de formație occidentală. Pasaje binecunoscute creștinilor apar abia sugerate, fără o ordine între diversele sure (cărți) componente. Astfel, Geneza sau fuga din Egipt apar în momente aleatorii ale cărții, asupra unor episoade se revine în mod obsesiv ca termen de comparație, fără ca firul narațiunii să ducă undeva. De fapt, în Coran nu există deloc un fir narativ, doar o succesiune de pilde orale și imprecații, amintiri și frânturi de dialog. Într-un fel, cartea e asemănătoare intertextualității de pe internet sau unor povestiri moderne. Evident că o asemenea lectură dizolvantă nu ajută nici Coranul nici cititorul, o asemenea abordare fiind contraproductivă pentru orice text religios sau folcloric.

Există însă și un mod empatic de a te apropia de Coran, și cred că aceasta e calea pe care am urmat-o. Nu poți să nu ai respect pentru cartea care a marcat un miliard de pământeni, care a învățat triburile nomade din nordul Africii un mod moral de conduită, cartea care a inspirat fabuloasele civilizații ale maurilor din Spania medievală, care a clădit metropole și centre universitare ca Damascul, Bagdadul, care a reconfigurat Istanbulul, Ierusalimul și atâtea altele. Sau față de cartea care a inspirat incomparabila ospitalitate și solidaritate islamică. Dar dincolo de aceste rezultate practice, insuficient cunoscute și respectate în lumea occidentală, rămâne efortul sincer al căutării lui Dumnezeu. În truda aproape obsesivă cu care e căutată divinitatea se aud ecourile versului arghezian „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”.

Coranul e una din rarele opere ale unui analfabet: profetul Mahomed își mărturisește de mai multe ori neștiința de a scrie sau a citi, și folosește acest detaliu biografic drept argument că nu s-a inspirat din alte scrieri. Ca și în cazul Bibliei, punerea efectivă pe hârtie s-a făcut ulterior de către adepții săi, din teama ca textul să nu se piardă sau denatureze. Dar cartea rămâne un monument de oralitate, ca o colecție de poeme cu vers alb, recitate beduinilor adunați în jurul focului.

Dacă analizăm conținutul Coranului, dincolo de stratul său folcloric, e imposibil să nu constatăm că islamul a fost la origini o sectă creștină, așa cum și creștinismul a pornit ca o sectă mozaică. Inovațiile aduse sunt destul de mici, creștinii ar fi uimiți să constate că din textul Crezului elaborat la Nicea și Constantinopol, un musulman ar fi de acord cu cea mai mare parte. Dar creștinul foarte sigur pe el în probleme dogmatice ar trebui să nu uite că a fost nevoie de peste 50 de ani pentru ca episcopii creștini (între ei, câțiva din cei mai mari teologi din istorie) să se pună de acord în privința formulărilor din textul Crezului, ce nu depășește o pagină. Iar aici vorbim doar de perioada dintre cele două concilii ecumenice majore, asemenea întruniri, în cadrul cărora era condamnată câte o erezie au continuat vreme de sute de ani, în fapt, disputele rămânând vii până în zilele noastre.

Textul Crezului creștin a fost elaborat în 325 (Nicea) și 381 (Constantinopol), unul din obiectivele majore ale primului conciliu fiind condamnarea Arianismului. Episcopul creștin Arie al Alexandriei (Egipt) a lansat o interpretare proprie asupra divnității. Arie susținea că există o diferență majoră între Tatăl și Fiul, că Fiul nu a existat din totdeauna, ci a fost creat, fiind deci inferior Tatălui. Arianismul, pornit la mijlocul secolului al treilea din Orientul Mijlociu, a persistat sute de ani, fiind îmbrățișat chiar și de împărați ai Imperiului Roman. Având în vedere răspândirea lentă a informației în acele vremuri, nu e exclus ca ecourile arianismului să fi ajuns în Peninsula Arabică în secolul șapte, când apare Islamul. E limpede din chiar forma prescurtată în care Mahomed face referire la istorisiri biblice că ascultătorii săi le cunoșteau deja. Fără să își propună asta, islamul e un martor al impactului pe care revelația creștină l-a avut asupra oricui a auzit-o și asupra circulației orale a respectivelor istorisiri. Astfel, excluderea moștenirii culturale islamice din patrimoniul monoteismului avraamic, prin formula „civilizația iudeo-creștină” e fie nedreaptă fie dovadă de ignoranță.

Deși arianismul a fost condamnat ca erezie de marii teologi ai creștinătății, ecourile sale, nu totalmente lipsite de justificări în Scriptură, nu s-au stins. Există cel puțin un cult creștin care îmbrățișează această doctrină, anume Mișcarea Martorilor lui Iehova, apărută în America în urmă cu doar câteva secole. Puțini dintre adepții acestei foarte active mișcări misionare sunt conștienți că sunt de acord cu mai toate preceptele dogmatice ale lui Mahomed. (Am această plăcere sadică de a le da vestea de fiecare dată când mă abordează și de fiecare dată au refuzat să creadă și au fost uimiți.)

ecourile tribale

Mulți dintre cei care critică (de cele mai multe ori interesat) islamul o fac subliniind pasajele referitoare la femei și violență din Coran. Și aici, informația trebuie contextualizată. Texte cumplite sau cel puțin șocante se găsesc și în Vechiul Testament și în Talmud (care e contemporan Coranului, deși există mulți creștini convinși că ar fi anterior Bibliei). Așa cum am spus, a scoate din context citate șocante nu ajută la nimic și arată cel mai ades rea credință. Trebuie înțeles că auditoriul surelor din Coran era format din beduini și păstori arabi, care practicau o religie păgână, politeistă, pentru care poruncile date de profet erau prima formă de legislație pe care o cunoșteau, reprezentând un progras cu adevărat revoluționar. Ca și în cărțile evreiești de pe vremea lui Moise există numeroase indicații privind igiena, conduita în relațiile de familie, cu semenii, prescripții alimentare. Din acest punct de vedere, multe interdicții sau cerințe din Coran amintesc tonul din Deuteronom sau Levitic, cărți pe care de asemenea foarte puțini creștini le au în vedere când își reprezintă propria religie, dar care ar putea fi citate cu uimire de cei de alte religii.

Având în vedere imaginea femeii musulmane, acoperite cu văl, mulți ar fi surprinși să afle că în țări precum Iran sau Egipt, această practică vestimentară nu era nici pe departe așa de răspândită în urmă cu o jumătate de secol. Încă și mai surprinzătoare e referirea absolut vagă la această ținută din cartea sacră a Islamului. Coranul nici măcar nu menționează în mod explicit vălul, ci face o trimitere aluzivă, într-o jumătate de verset în întreaga carte, trimitere, ce poate fi interpretată în fel și chip:

30. „Spune dreptcredincioșilor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor!”(…)
31. „Și spune dreptcredincioaselor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor, să nu-și arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, și să-și coboare vălurile peste piepturile lor! Și să nu-și arate frumusețea lor decât înaintea soților sau a părinților soților lor sau a fiilor lor (…)” (Coran, 24:30, Surat An Nur)

(versetul e mult mai amplu)

În privința relației dintre femei și bărbați, Coranul instituie însă inegalități clare între femei și bărbați, acceptă poligamia, ca formă de protecție a femeilor, permisă doar celor foarte înstăriți, dar și violența în cuplu:

223. ”Soțiile voastre sunt ogor pentru voi. Veniți la ogorul vostru când și cum voiți, însă pregătiți-vă sufletele voastre mai înainte de aceast și fiți cu teamă de Allah și să știți că vă veți întâlni cu el” (Coran 2:223, Surat Al Baqara)

Ca în multe societăți tradiționale, căsătoria e văzută ca o chestiune preponderent materială. De altfel, nici în lumea creștină, căsătoria nearanjată de familie, motivată de rațiuni sentimentale, nu are mai cult de câteva secole:

34. „Bărbații sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităților deosebite cu care i-a dăruit Allah și datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor (…)” (Coran, 4:34, Surat An Nisa)

Egalitatea între sexe eu una orwelliană:

228. „Ele au drepturi egale cu obligațiile lor, după cuviință. Dar bărbații au o treaptă peste ele.” (Coran 2:228, Surat Al Baqara)

Violența împotriva femeilor e recomandată ca metodă educativă:

34. Pe acelea de a căror neascultare vă temeți, povățuiți-le, părăsiți-le în paturi și loviți-le. Dar dacă ele revin și ascultă de voi, atunci nu mai căutați pricină împotriva lor. (Coran, 4:34, Surat An Nisa)

Sunt dictate mai multe pedepse corporale, inclusiv lapidarea, preluată din tradiția evreiască:

2. „Pe cea care preacurvește și pe cel care preacurvește biciuiți-i pe fiecare cu câte o sută de lovituri”. (Coran, 2:24, Surat An Nur)

Sistemul juridic musulman, bazat pe Sharia, e însă unul supus interpretărilor. De pildă, în cazul versetului de mai sus, învinuitul poate scăpa nebiciuit dacă jură că e nevinovat.
De altfel, incoerența e asumată explicit în Coran, care e o carte adresată credinței, nu logicii:

106. „Dacă Noi anulăm un verset sau îl facem uitat, aducem altul mai bun decât el sau asemenea lui. Nu știi că Allah are putere peste toate?” (Coran, 2:106, Surat Al Baqara)

În ce privește relația cu evreii și creștinii, Coranul recomandă în general moderația și toleranța, fapt pentru care stau mărturie secolele în care, de pildă, evreii au trăit feriți de persecuții în marile citadele musulmane. Chiar și supraviețuirea și înflorirea creștinismului în tările române ocupate de otomani e o dovadă în plus că fundamentalismul e un fenomen absolut modern. Chemările la luptă sunt aproape mereu nuanțate de apeluri la înțelegere cu restul monoteismelor, în special cu creștinii:

190. „Luptați pe calea lui Allah împotriva acelora care luptă cu voi, dar nu începeți voi lupta, căci Allah nu-i iubește pe cei care încep lupta.” (Coran, 2:190, Surat Al Baqara)

Chemările cele mai războinice îi vizează de obicei pe politeiști:

193. „Luptați-vă cu ei până ce nu va mai fi necredință și credința va fi numai în Allah! Dar dacă ei contenesc, atunci nu mai există vrăjmășie împotriva celor nelegiuiți.” (Coran 2:193)

Pentru creștini, tratamentul indicat e unul mai curând amabil:

46. „Nu discutați cu oamenii Cărții decât în felul cel mai frumos, afară de aceia dintre ei care sunt nelegiuiți (cu voi). Și spuneți: Noi credem în ceea ce ni s-a trimis nouă și vi s-a trimis și vouă! Domnul nostru și Domnul vostru este unul singur și noi Lui îi suntem supuși („musulmani”)” (Coran 29: 46, Surat Al Ahqaf)

de ce e mai previzibilă o islamo-democrație, decât o Reformă de tip protestant

Cum spuneam, prescripțiile privind traiul de zi cu zi și relațiile cu semenii nu sunt cu mult mai surprinzătoare decât texte ale Vechiului Testament și, cu siguranță, decât unele indicații din Talmud. Ele trebuie înțelese în contextul epocii și tradițiilor popoarelor respective. Cei care sunt sceptici în privința perspectivelor democratice ale societăților musulmane sunt contraziși chiar de precedentele istorice, când popoare cu această religie au cunoscut secole de prosperitate și superioritate tehnologică față de societățile europene, pe care le depășeau și în privința civilizației generale și în privința toleranței. Apelurile constante la conștiința personală, la săvârșirea faptei bune, la compasiune și justiție din Coran sunt suficiente pentru a permite înflorirea unui tip moderat de societate. Modelul creștin-democrației, care a parcurs un drum foarte lung și o transformare din era teribilă a cruciadelor până acum, poate fi o cale de urmat, una chiar plauzibilă pentru lumea musulmană.

Există însă ceva în Coran care îl face puțin susceptibil la perspectiva unei Reforme de tipul celei ce a născut protestantismul. Încurajați de veniturile mari și facile din petrol, emirii saudiți au încercat încurajarea unei forme proprii de islam reformat: wahabismul. Acesta are ca unic punct de contact cu protestantismul accentul pe care îl pune pe textul scris. Dar textualitate nu rezolva problema modernizării în cazul islamului, un text de factură preponderent poetică putând fi manipulat spre bine sau spre rău. Marea problemă a islamului în raport cu modernitatea e caracterul Coranului ca mărturie patetică de credință. Biblia a putut fi tratată de lumea protestantă în chip rațional, tradusă în limbaj aproape laic pentru că substanța densă a parabolelor evanghelice a permis și o asemenea abordare. Un Coran văduvit de poezia limbii arabe, de patosul unei credințe trăite cu inima, rămâne probabil la fel de lipsit de substanță cum l-a perceput Schopenhauer, cel care se plângea că nu a găsit în paginile lui nici măcar o idee inteligentă. Aceasta e o abordare sortită din start eșecului, Coranul nu are altă șansă decât să rămână un monument poetic al trăirii sentimentului religios, fără alte explicații.

virusul european al islamismului

În urma sosirii colonizatorilor europeni în cele două Americi se estimează că au murit peste o sută de milioane de indigeni. Cifra e teribilă, nemaifiind depășită decât de crimele sistematice ale regimurilor comuniste. O parte din victime au pierit în masacre de neiertat al „conquistadorilor” înarmați cu sabie și uneori și biblie. Dar cea mai mare parte au pierit la contactul cu viruși de pe bătrânul continent, cărora nu erau pregătiți să le facă față. Se murea pe capete de gripă spaniolă, pojar, varicelă și alte boli, astăzi banale.

Apariția islamului radical, a islamismului, nu e departe de această experiență și are exact aceeași sursă. Până în secolul XX, lumea musulmană a oferit destul de rar exemple de extremism, cele mai notorii, ca răspuns la invaziile cruciaților vest-europeni. În secolul XX, în urma reușitei conspirației bolșevice, URSS devine prima societate în care e experimentată o formă brutală de etatism comunist. Ca răspuns la criza americană, ce părea să prevestească sfârșitul capitalismului, și la modul în care fusese implementat socialismul în Rusia, în Europa apare o altă formă de socialism, fascismul, de astă dată cu unele coloraturi locale creștine și militariste. Ca și în cazul colonialismului, și în cel al celor două totalitarisme, lumea islamică s-a văzut târâtă fără posibilitatea refuzului.

Islamismul a apărut din infestarea tradiției musulmane cu virusul socialist și ca reacție la diferite forme de colonialism ori injustiții și ingratitudini ale marilor puteri. Cine e curios cum de era posibilă radicalizarea unor întregi grupuri sociale în preajma celui de-al doilea război mondial, poate urmări pe internet un miting electoral al lui Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah („Partidul lui Dumnezeu”). Plaja electorală căreia i se adresează această grupare radicală din Liban sunt milioanele de refugiați palestinieni, ce trăiesc în această țară și localnici solidari cu ei. Mi s-a părut izbitoare asemănarea dintre discursurile acestuia și adunările Gărzii de Fier, din perioada ei de maximă popularitate (și decădere ideologică). Același discurs gol, monomaniacal, același cult al martiriului și fanatismului, al purificării prin acte eroice, al coeziunii naționale, un colectivism disciplinat ca răspuns la frustrări individuale (reale). Pentru ambele grupări s-au putut găsi deci justificări în Coran, respectiv în Biblie, după cum tot în respectivele cărți s-au găsit și resurse pentru acte de maximă omenie.

Putem medita la asemenea folosiri în scopuri politice ale unor texte sacre, păstrând în vedere că în urmă cu doar câteva decenii Europa întreagă era cucerită de retorici similare. E greu de spus dacă Europa va ieși din vraja socialismului, sau dacă acesta nu va reuși să dizolve progresiv întreaga civilizație europeană, prin formele lui mai noi și mai insidioase. Pentru moment, anticorpii Europei, reprezentați printr-o tradiție a societății civile, a statului de drept, a contractualismului, au reușit să țină la distanță radicalismul.

Rămâne de văzut dacă și lumea musulmană va găsi anticorpi împotriva confiscării politice a sentimentului religios și implicit o cale moderată spre modernitate. Punțile oferite de stânga – multiculturalismul și secularismul, adică transformarea laicității în doctrină de stat și asumarea implicită a ateismului – se dovedesc a fi mai mult niște obstacole. Paradoxal, o înțelegere a celuilalt, mediată chiar de propria religiozitate, e o cale mai firească și mai ferită de ipocrizie. Iar cunoașterea reciprocă e un prim pas.

Am găsit ceva frumos pentru seara de Paște, între atâtea grozăvii și urâțenii. E un interviu dat de arhiepiscopul Lazar Puhalo, un sârb născut în Canada. Unele dintre vederile sale (exprimate cu altă ocazie, nu în acest interviu) ies din cadrul revelației biblice: consideră evoluționismul o teorie dovedită, e convins că e probabil să întâlnim extratereștri, se lansează în critici, cam hazardate, ale capitalismului sau în speculații despre inexistența fizică a lui Adam și a Evei. Dar dincolo de aceste vederi excentrice, se simte stofa unui teolog profund. Așa că să ne concentrăm pe lucrurile importante pe care le are de transmis:

Înclinația pentru etică e o deformație catolică, moștenită de protestanți, spune arh. Lazar. Marii teologi ai Apusului, Anselm de Canterbury și Toma D’Aquino, erau latiniști influențați de dreptul roman, prin urmare se concentrau foarte mult pe latura juridică, încercând să îndrepte omul prin reguli morale și interdicții. Dar morala poate cădea în erezie, dacă substituie viața întru Hristos, spune Puhalo. Mândria și judecarea celuilalt sunt urmări ale acestei atitudini.
Interpretarea dată lucrării lui Hristos e de a oferi un model de vindecare, care se poate face prin recunoașterea unuia în suferința celuilalt. Păcatul e considerat de asemenea o suferință, care are nevoie de un Vindecător.

Misterul mântuirii e împărtășirea suferinței omenirii de către un Dumnezeu iubitor.

Hristos nu moare pe cruce pentru a da satisfacție unui zeu mânios, nici pentru a plăti prețul păcatului perechii primordiale, ceea ce ar presupune existența unei legități sau instanțe superioare lui Dumnezeu (viziunea gnostică). Doctrina ispășirii păcatelor apare în lumea catolică în jurul anului 1100, în atmosfera aristotelică a scolasticii. În filonul ei profund, credința creștină ar trebui să urmeze exemplul înțelegerii și experimentării umanității din om de către Hristos, continuând această căutare vindecătoare a umanului în puritatea lui.

Paște fericit, oameni buni!

M-am obișnuit deja cu valul de blasfemii, care anunță în fiecare an apropierea Paștelui, în presă. Ele tind să devină la fel de tradiționale ca mesajele ipocrite și dulcege, trimise prin SMS, ca îmbulzeala de la supermarket sau ca drăgălașul iepuraș, inspirat dintr-un cult germanic al feritilității, ajuns să întruchipeze în cel mai ciudat mod Paștele „creștin”. Cu zel și cu metodă se lucrează la secularizarea, de fapt decreștinarea civilizației europene (sau cu origini pe continent).

Când televiziunile și ziarele nu mai sunt de ajuns, pentru a agresa informațional sărmanul om, circul coboară în stradă, cu megafoane și figuranți, așa cum lecțiile de limba rusă se țineau după război de la difuzoare atârnate pe stâlpi. Un astfel de eveniment a fost și procesiunea, care s-a vrut populară, din Centrul Vechi al Bucureștiului, în cadrul căreia au fost recreate Patimile lui Hristos. De fapt, ca să fim mai exacți și să îi cităm pe organizatori, a fost recreat nu evenimentul de acum 2000 de ani ci un fragment din filmul cu același nume! De parcă creștinii l-ar comemora pe Mel Gibson în aceste zile.
Promovarea, cu metodele marketingului modern, în fața unui public neavizat, a unui film, prin asocierea cu o sărbătoare sacră, e deja o forțare a notei. Deși filmul e vechi de câțiva ani și, în mod normal, ar fi trebuit lăsat să se piardă în anonimat ca o amintire jenantă, pentru că e un film sub-mediocru. Pentru cei fericiți, care l-au uitat, mizeria cinematografică numită „Patimile lui Hristos” e unul din cele mai violente filme făcute vreodată, în care sângele începe să țâșnească pe ecran undeva prin minutul 5, continuând să șocheze, de dragul șocului, privitorul, până la final.

Maia Morgenstern nu a fost organizatoarea „happeningului” din Centrul Vechi, dar, cum restul participanților erau iluștri anonimi sau figuranți, marea actriță girează prin numele său toată întâmplarea. E cu atât mai trist că o actriță, acoperită de atâta glorie și înconjurată cu căldură de români, întoarce în acest mod simpatia publicului autohton, denaturând și degradând o religie pe care nu o înțelege.


E vorba însă aici de ceva mai mult decât de un simplu act artistic ratat prin grosolănia execuției figuranților. Se lucrează cu metodă la crearea unor false tradiții și la desensibilizarea omului de rând. Scopul e același ca în toate produsele mediatice promovate cu mare pompă în ultimul deceniu, fie că e vorba de cărți, care fac vâlvă, de documentare sau filme artistice: negarea esenței divine a lui Hristos și prezentarea ca persoană umană obișnuită, dacă se poate, chiar căzută și supusă păcatului și morții, în acord cu concepțiile gnostice.

Nu există în lumea ortodoxă tradiția reconstituirii calvarului Domnului. Ortodocșii tratează cu maximă sfială și discreție acest subiect, pe care îl pun aproape în rândul tainelor, ca pe un subiect de meditație, dar nu de înspăimântare. Accentul cade întotdeauna pe miracolul învierii. Gândirea ortodoxă înregistrează episodul ca pe un paradox la fel de mare ca misterul întrupării, iar credinciosul nu e îndemnat la sentimente dulcegi de milă pentru că credința nu e suspendată nici în acel moment și, dimpotrivă, formula „Doamne miluiește” continuă să fie rostită. Și în iconografia bizantină, patimile sunt redate fie rar fie evitându-se patetismul, apelul ieftin la sentimentalism.

Există într-adevăr o tradiție a refacerii Drumului Crucii în lumea catolică. Dar chiar și acolo ea se face în forme rafinate și ritualizate, cu reprezentări statuare ale Fecioarei Maria în veșminte împărătești sau ale procesului Mântuitorului, purtate pe platforme mobile. Cei care fac penitența sunt credincioșii din procesiune, nu se reia supliciul pe figuranți care îl închipuie pe Mântuitor. Explicațiile acestei tradiții sunt numeroase, vin din vremea cruciadelor, țin parțial de opera propagandistică a Papalității în numeroasele sale conflicte și mai ales de incapacitatea unui public creștinat mai târziu de a recepta subtilitățile iconografiei, având deci nevoie de reprezentări tridimensionale, în mărime naturală și de tot decorul aferent. Reprezentările sunt cu atât mai realiste și mai grosiere, cu cât mergem mai departe în America Latină, în coloniile și mai recent creștinate ale Lumii Noi. Acolo, într-adevăr, s-a instituit această practică a reprezentării pe viu a patimilor, uneori cu episoade de tortură și paroxism mistic. Inutil să spunem că ortodoxia românească nu e într-un asemenea stadiu de dezvoltare și înțelegere a teologiei creștine, oricât ar fi fost de afectată de o jumătate de secol de ateism de stat.

Creștinul „retrăiește” patimile lui Hristos în slujbele Deniilor din Săptămâna Mare, la un nivel spiritual. Se cutremură auzind și cântând în prohod despre cum „a fost spânzurat pe cruce Cel ce a atârnat pământul pe ape”. Varianta „modernizată”, pentru clienții teraselor din Centrul Vechi, a fost de un grotesc perfect, o răstignire cu scene de K1 și mult sânge în recuzită. Preluați cu voluptate de televiziuni și site-uri, actorii și figuranții din procesiune le-au prezentat un Hristos luat la șuturi la propriu, biciut și tăvălit cu mare aplomb de soldații romani, care închipuiau personajul negativ al piesei pentru creștinii de la școlile ajutătoare. Un crainic, pe care l-am recunoscut după voce de la evenimentele neo-protestante, sporea și el, ajutat de o stație de amplificare, atmosfera de gală de box a spectacolului de stradă. Secvențe din spectacolul grotesc servit publicului creștin în Vinerea Mare pot fi văzute aici, deși chiar nu merită să vă stricați pacea sufletească de Paște privind răstignirea, așa cum ar fi relatat-o Capatos sau Știrile de la Ora 5.

Vorbele Mântuitorului se potrivesc încă o dată prigonitorilor săi și celor care agresează psihic sub pretextul unui act pios: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”.


Am auzit această melodie cu totul întâmplător într-o emisiune de umor făcută de băieţii de la Kamikaze la radio şi mi s-a părut că sună absolut impresionant. Cei care cântă sunt o formaţie care îşi spune Rugul Aprins, iar cei din sală cel mai probabil enoriaşii din satul Toflea (pe undeva prin Moldova, lângă Adjud).
Cultul penticostal e foarte popular în rândul romilor, realizând, spre lauda lor, o activitate misionară susţinută în rândul unor comunităţi dificile, evitate sau tratate cu suspiciune de clerul şi comunităţile ortodoxe. Dacă mulţi se vor bucura să îi vadă pe romi pocăiţi, eu mă bucur să îi văd cântând un fel de gospel. Visez în continuare la clipa când aceştia vor renunţa la manele pentru jazz şi soul, dar asta e deja o fantezie.
Grupul muzical condus de Vasile Oprea şi-a luat numele Rugul Aprins, cu referire la episodul biblic al misteriorului foc care arde dar nu se mistuie, arătat lui Moise. Cel mai probabil, adepţii penticostali nu au avut ştiinţă când au ales denumirea de foarte importanta mişcare religioasă şi politică, desfăşurată în primii ani ai ocupaţiei sovietice.
Iniţiatorul mişcării originale Rugul Aprins, apărută în sânul bisericii ortodoxe, a fost gazetarul Sandu Tudor, introdus în monahism de părintele Cleopa. Proaspătul călugăr Sandu Tudor a intrat în contact cu patriarhul Kievului, refugiat în timpul războiului în România încă liberă. Din cercurile acestuia, Sandu Tudor a aflat despre isihasmul rus, o mişcare spirituală în sânul monahismului, ce practica rugăciunea inimii (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”), rostită în gând necontenit printr-o tehnică meditativă şi de control al respiraţiei, împreună cu un regim de viaţă foarte strict. Mişcarea aceasta mistică a evoluat spre o formă de rezistenţă spirituală, prin credinţă, în faţa comunismului ateu. Era o formă de luptă ce se desfăşura simultan cu rezistenţa armată din munţi, dar cu alte arme.
Această mişcare spirituală a adunat în jurul ei elita mirenilor şi monahilor ortodocşi, ajungând la o mare emulaţie intelectuală. Au participat la întrunirile clandestine ale Rugului Aprins: Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Bartolomeu Anania, Andrei Scrima, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu. Toţi au fost închişi perioade îndelungate, Mircea Vulcănescu şi Sandu Tudor chiar murind în închisoarea de la Aiud.

Dupa ce l-a incondeiat intr-un pamflet pe Valentin Stan, “omul cu laptopul”, Andrei Plesu mai dovedeste inca o data ca are calitati de fin psiholog, descriindu-l cu exactitate pe Dan Puric, intr-un interviu in ziarul Adevarul. Desi marturiseste ca il indrageste ca actor, filosoful constata ca Puric:

A facut un sindrom de guru. Parerea mea sincera este ca el nu este pregatit pentru acest rol, din doua motive. Unu: se simte indecent de bine in el, iar asta se vede din mica pompa profetica a discursului. Doi: n-are cultura suficienta, iar asta se vede din modul cum da citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbrac?. Regula e sa nu citezi mai mult decat citesti.

Nici discursul patriotic al lui Dan Puric nu il impresioneaza pe Plesu, care regreta ca un personaj atat de inteligent ca Dan Puric ajunge sa se situeze in acest fel in aceeasi tabara cu Becali:

Domnul Puric a adoptat o strategie pedagogica riscanta. Cand vrei sa educi pe cineva, nu incepi prin a-l flata. Daca vrei ca cineva sa invete ceva, nu-i spui mereu ca n-are nimic de invatat. Or, domnul Puric incurajeaza un soi de legendarizare arbitrara a natiunii, din care rezulta ca ea frizeaza desavarsirea. Atunci la ce bun s-o mai dascalesti? Suntem unici, persecutati de tot mapamondul, singurii crestini adevarati, speranta lumii, gloria speciei! Asta e gandire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui sa faca posibile asemenea analogii.

Desi conferintele de la Ateneu si cele doua carti semnate Dan Puric au starnit un mic fenomen de masa, Andrei Plesu e convins ca Puric nu va putea evolua mai departe: “O sa mai publice o carte. Prea multe nu o sa mai publice, pentru ca se misca intr-un registru de idei destul de previzibil.” Privind transformarea publica a actorului care i-a dat viata fara cuvinte lui Don Quijote, in rolul de profet national, filosoful de la Tescani spune ca resimte pur si simplu o mare parere de rau, mai cu seama pentru pierderea umorului si a spiritului relativizant.

Constient sau nu, domnul Puric il imita, ca impostatie, ca formulistica, pe Petre Tutea, care insa era originalul, nu era o copie. Dar Petre Tutea era un om foarte cultivat si de un umor extraordinar. Ce e uimitor la Puric este ca in actorie e plin de haz, iar in „omiletica” lui e sumbru.

Fa-te, suflete, copil
Si strecoara-te tiptil
Prin porumb cu mot si ciucuri,
Ca sa poti sa te mai bucuri.

Strange slove, carti si pana.
Da-le toate de pomana
Unui nou invatacel,
Sa se chinuie si el.

Gandul n-o sa te mai fure
Prin zavoaie si padure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngana si te minte.

Cand tristetile te dor,
Uita tot si talcul lor.



Pagina 2 of 41234

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica