rss
rss
rss

Motto: “Stiti de ce suntem la Portile Orientului? Pentru ca nici Orientul nu a vrut sa ne primeasca inauntru” (Adrian Majuru)

Propaganda materialist-atee ne-a lasat ca reflex indignarea de chivuta, care nu intelege ce nevoie are tara de biserici, cand oamenii mor de foame. Acestui grobianism i se alatura patura subtire de intelectuali neimbisericiti, care isi aminteste brusc si ironic ca Stefan cel Mare a construit 47 de biserici si nicio universitate. Internetul e plin de asemenea stiutori suficienti, batjocoritori de lucruri pe care nu le inteleg, tot asa cum strazile sunt pline de cei care au ca unic orizont de viata indestularea burtii. Nu imi voi pierde vremea sa argumentez aici de ce e nevoie de biserici monumentale, in care oricine e liber sa nu calce niciodata, daca nu simte o chemare in acest sens.
Asadar, pornesc de la premisa ca in capitala Romaniei e nevoie de un lacas de cult reprezentativ, fie si pentru banalul motiv ca in toata tara, in afara de manastiri si biserici, noi nu prea avem ce arata ca fiind opera constructiva nationala. Macheta prezentata la Patriarhie de curand mi-a confirmat insa parerea ca proiectul actual e unul pornit pe baze gresite, din motive gresite, gata sa se dezvolte vertiginos intr-o directie gresita.
Intai si intai ca numele e unul total nefericit, care sugereaza un destin de turma al popoarelor care, la un moment dat, pentru docilitatea lor se mai si mantuiesc. Proportiile alese si tentatia de a face o comparatie intre o catedrala si Casa Poporului (a lui Ceausescu), altfel spus, intre Casa Domnului si Casa Diavolului, arata o ambitie care i-ar putea atrage nefericitul nume de Catedrala Neamului Prost. Pentru ca actualul proiect nu exceleaza decat prin dimensiunile megalomanice.
Macheta e, intr-un fel, oglinda actualei echipe manageriale de la conducerea Bisericii Ortodoxe Romane, pentru ca, din pacate patriarhul Daniel continua sa ramana un manager (bun, nimic de zis aici) si nu un duhovnic al neamului. O ambitie de presedinte de consiliu de administratie care vrea proiectul gata in mandatul sau, cu 4 niveluri de parcare subterane, 500 de locuri de cazare si 12 lifturi. Deja un mall, dupa ironia lui Moise Guran.
Locul ales pentru constructie e chiar mai nefericit decat denumirea de “Catedrala Mantuirii Neamului”. Sigur ca Biserica a fost practic fortata sa accepte noul amplasament dupa sirul de scandaluri, dar intelepciunea milenara a Sinodului ar fi trebuit sa o impiedice sa plaseze constructia langa Casa Poporului, pe dealul de langa Hotelul Marriott. Nu trebuie sa fii arhitect ca sa iti dai seama ca orice cladire ridicata in zona va fi strivita vizual de blestematul mastodont de marmura al Ancai Petrescu, vestigiul dictaturii comuniste cu care orasul s-a pricopsit pentru eternitate. Un loc de rugaciune pus langa o cazemata inexpugnabila de piatra e expus ridicolului. Cum sa faci pana si un lacas inchinat lui Dumnezeu sa para neputincios?!
Dar lovitura fatala e data proiectului de insusi aspectul catedralei patriarhale, de o banalitate dezolanta. Proiectul in care se vor baga pe putin 400 mil de euro urmeaza sa arate exact ca actuala biserica de pe Dealul Mitropoliei si ca orice biserica de cartier sau de sat din Muntenia, doar ca la o scara mult mai mare. Catedrala urma sa devina una emblematica pentru Romania, sau macar pentru Bucuresti, ori pentru asta era nevoie ca arhitectura ei sa fie unica, inconfundabila, cu o silueta recognoscibila din cateva linii de condei.
Catedralele nu sunt in specificul ortodoxiei romanesti unde, si din constrangeri istorice si materiale, au fost preferate bisericile de mici dimensiuni, pe calapod omenesc nu imperial, in care harul e chemat sa se pogoare cu smerenie. Pasul catre o cladire de cult etalon putea fi insa facut, in pas cu vremurile, fara a impieta in vreun fel asupra credintei insasi. Dar pentru aceasta era nevoie ca frumusetea sa urmeze in acelasi ritm expansiunea volumetrica. Un exemplu fericit e Manastirea Curtea de Arges, acolo unde spiralele descrise de suprafetele vitrate ale turlelor rezolva cu asupra de inspiratie si originalitate trecerea de la la cupola bizantina la turla de mari dimensiuni specifica stilului local. Un motiv foarte apropiat, cel al coloanelor de piatra impletite a dat unicitatea regretatei Manastiri Vacaresti, distrusa de Nicolae Ceausescu doar de dragul distrugerii, fara a construi ceva in loc. Singurul element fericit din actualul proiect mi se pare pridvorul cu arcadele si coloanele celor 12 porti, facute pe masura unui proiect de o asemenea anvergura. In rest, o regretabila lipsa de originalitate face din aceasta constructie una pe atat de lipsita de spirit, pe cat e patriarhul Daniel de lipsit de carisma.
Dintre bisericile ridicate in Bucuresti in ultimii ani, cea mai reusita mi se pare biserica Sfanta Vineri din Drumul Taberei, aproape de cartierul Ghencea. Biserica imita arhitectura mitica a Sfintei Sofia de la Constantinopol si incanta printr-o cromatica indrazneata, placuta ochiului, asa cum in Grecia, de pilda, arata pana si bisericile din localitatile cele mai neinsemnate.
Cu parere de rau trebuie sa spun ca, desi arhitectii sunt cei mai agreabili parteneri de dialog si persoanele cele mai instruite si cu deschidere, majoritatea lucrurilor propuse de aceasta breasla in ultima jumatate de veac la noi in tara sufera de o defazare si de un provincialism jenant. Cu foarte rare exceptii, ceea ce se construieste la noi ne mutileaza orasele si satele, arata lipsa de educatie a clientilor si proiectantilor, fie ca e vorba de cladiri religioase sau laice. E destul sa vezi doar cum arata hotelurile si pensiunile facute in ultimii 20 de ani in Bulgaria la munte si la mare, si cum arata blocurile facute de noi sau vilele nesimtite din toate statiunile si cartierele rezidentiale.
Totusi Biserica trebuie sa fie in continuare un factor de progres si sa ofere exemple de rafinament si de inovatie, nu sa se compromita singura ridicand, cum remarca Mircea Dinescu, “o Casa a Poporului cu cruce deasupra”, iar daca arhitectii tarii sunt in pana de inspiratie si nu dorim cu niciun chip sa apelam la creiere din strainatate, cred ca ar fi de preferat sa amanam proiectul pana cand transpunerea lui estetica va fi pe masura grandorii ideii care l-a nutrit.

Catedrala Mantuirii Neamului
Macheta propusa pentru Catedrala Mantuirii Neamului (sursa foto: Andreea Campeanu, Mediafax Foto)

Sf Vineri Drumul Taberei
Biserica Sfanta Vineri, ridicata recent in cartierul Drumul Taberei (sursa foto: Gh. Chelu, www.panoramio.com)

Catedrala Patriarhala din Belgrad
Catedrala Ortodoxa Sf Sava din Belgrad (sursa foto: Flickr.com)

Catedrala Patriarhala din Belgrad
Interior Sf Sava, Belgrad (sursa foto: Flickr.com, Katarina 2353)

Catedrala Patriarhala din Sofia
Catedrala Patriarhala Alexander Nevsky, Sofia, Bulgaria (sursa foto: www.webphoto.ro)

Catedrala Patriarhala din Moscova
Catedrala Patriarhala Iisus Hristos Mantuitorul din Moscova, Rusia (sursa foto: Picasaweb.google.com, Misho Ognjanovic)

Catedrala din Kiev
Biserica Kiev
Catedrala Pechersk Lavra din Kiev si Catedrala Adormirea Maicii Domnului din capitala Ucrainei (sursa foto: kyiv.com)

UPDATE:
Vaticanul lui Daniel
Concursul organizat de Patriarhie a trecut de o noua faza. Nu s-a gasit propriu-zis un castigator, asa ca, in ordinea punctajului a fost ales proiectul care s-a apropiat cel mai mult de baremul stabilit initial. Acesta apartine firmei Vanel Exim din Bacau, care a propus un pret la jumatate fata de cel vehiculat anterior.
Ce uimeste la noul proiect, nu mult diferit de macheta prezentata anul trecut, e asemanarea din ce in ce mai mare cu San Pietro din Roma. Celebra piata, inconjurata de coloane, opera lui Lorenzo Bernini, se regaseste si la viitoarea Catedrala a Mantuirii Neamului. Cele doua semicercuri de coloane sunt intrerupte la jumatate, spre deosebire de cele de la Vatican, pentru a desena in mod vadit o cruce, impreuna cu artera principala de acces.
Si asemanarile nu se opresc aici: turlele seamana din ce in ce mai putin cu ale unei biserici romanesti, ci tot mai mult cu domul sprijinit pe coloane de Donato Bramante, la bazilica Sfantul Pentru de la Vatican.
Aceasta citare a unor elemente vizuale definitorii pentru biserica papala, va da, cu siguranta nastere la multe speculatii si comentarii. Fundamentalistii isi vor aminti de acuzele de ecumenism aduse patriarhului Daniel, cei mai tenebrosi dezgropand si suspiciunea apartenentei sale la masonerie.
Pe de alta parte, tocmai aceasta citare, poate fi un element care sa faca interesant ambitiosul proiect. E o afirmare a originii singurului popor ortodox din lumea latina si singurul care a preluat chiar si in nume referinta la Imperiul Roman. Cu replici ale Vaticanului si ale arcului de triumf (al lui Constantin sau Napoleon, dupa preferinta), Bucurestiul devine ori o urbe second hand, ori o Roma a Rasaritului. Nu indraznesc sa imi dau cu parerea in privinta acestui destin.
Remarc doar ca, prin noile adaugiri, proiectul castiga la capitolul monumentalitate, isi adauga elemente prin care sa impresioneze, dar ramane in continuare sarac la capitolul inovatie, lipsindu-i, cel putin in clipa de fata tocmai aura mistica si inefabila pe care o mare opera de arta o are, chiar si atunci cand subiectul nu e direct religios.
Iata, asadar, noile imagini ale proiectului catedralei. (Sursa foto: Ziarul Lumina, apartinand Patriarhiei).

proiectul Catedralei
Proiectul propus pentru Catedrala Mantuirii Neamului
Patriarhul Daniel
Patriarhul Daniel, inspectand viitoarea Piata San Pietro din Bucuresti


Cupolele aurite vor fi printre elementele distinctive ale Catedralei

cateva argumente teologice
Revin asupra chestiunii pe care imi propusesem sa o ignor din start, aceea a discutiilor legate de costurile si oportunitatea unei catedrale ortodoxe. Majoritatea sunt pareri la prima mana, fie de la anonimi comentatori, fie de la bloggeri si ziaristi cu abordari facile. Comentariile sunt atat de guturale si de primitive incat presupun ca vin de la oameni care oricum nu prea inteleg rolul Bisericii, al slujitorilor ei si, in consecinta nici pe al credinciosilor. Ei reprezinta ceea ce Sorin Dumitrescu a numit inspirat specia “crestinului de apartament”. Cand nu e vorba de militanti ferventi ai ateismului, aceasta specie furnizeaza benevol pasta pe care media si plutocratii o framanta in diverse forme, dupa cum devine convenabil.
Cei cu ceva mai mult gust si bun simt pun insa intrebari de genul “De ce are nevoie Dumnezeu de o catedrala, de un lacas de orice fel, de fapt?” Raspunsul ar fi ca nu, nu are, noi avem. Ca sa nu uitam ca exista un drum care duce la El.
Cum ar trebui sa arate o catedrala “care sa ii placa si lui Dumnezeu”, e inca si mai greu de spus. Poate ar fi o catedrala construita in inima omului, ori poate in mintea lui capabila de ratiune si constiinta. Poate ar prefera o incapere umila “unde doi se aduna in numele Lui”. Poate ar refuza sa isi apropie Duhul de un edificiu grandios, prea trufas, dar poate ar judeca la fel de aspru si ipocrizia de a ne pretinde mai saraci decat suntem in realitate. Meschinaria, in atari contexte, e vecina cu blasfemia.
In Vechiul Testament, exista un pasaj consistent cu indicatii explicite de ridicare a Templului. Azi, doar masonii mai par preocupati de construirea Templului lui Solomon, arogandu-si interpretarea in sens spiritual a parabolei. Se preocupa cei auto-exclusi din Biserica de dragul unor fantasme si mistere gnostice, si nu se mai preocupa crestinul!
Regele David face urmatoarea promisiune:

[..] “casa care-I va fi zidita Domnului trebuie sa fie foarte mareata si vestita si slavita in tot pamantul” (1 Paralipomena cap 22, vs. 5)
“Pe cat mi-a stat in putere, pentru templul Domnului meu am pregatit aur, argint, arama, fier, lemn si piatra, onix si pietre scumpe pentru tot felul de podoabe, pietre nestemate si multa marmura.
Si fiindca mare dragoste am eu pentru casa Dumnezeului meu, aurul si argintul pe care l-am agonisit pentru mine, iata, il dau pentru casa Dumnezeului meu […]” (1 Paralipomena, cap 29, vs 2-3)

Desi Hristos marcheaza o ruptura de natura revolutionara intre Vechiul si Noul Testament, nu abandoneaza simbolistica templului, chiar o ridica la nivelul comparatiei cu Trupul Sau, cel daramat si ridicat in doar trei zile. Evanghelistii relateaza scena “ratacirii” in templu a copilului Iisus si replica mirata:

“Cum se face ca Ma cautati? Oare nu stiati ca intru cele ale Tatalui Meu trebuie sa fiu?” (Luca, 2 vs 49

Episodul alungarii vanzatorilor din templu e des citat si interpretat ca un atac la adresa materialismului, chiar si a puterii clericale, dar trebuie subliniat ca Hristos apara tocmai sacralitatea institutiei bisericesti de mercantilismul care o desacralizeaza. Daca ar fi socotit biserica o cladire inutila pentru mantuirea omului, Fiul Domnului nu ar fi recurs la o metoda violenta si virulenta pentru a o apara. Episodul este atat de important si plin de semnificatii, incat toti cei patru evanghelisti il consemneaza:

“Si a intrat Iisus in templu si i-a dat afara pe toti cei ce vindeau si cumparau in templu si a rasturnat mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor ce vindeau porumbei
si le-a zis: “Scris este: Casa Mea, casa de rugaciune se va chema; dar voi ati facut-o pestera de talhari” (Matei, cap 21, vs 12-13)

De asemenea, Marcu, (cap. 11 vs 15-17), Luca (cap. 19, vs. 45-46) si Ioan (cap. 2, vs. 14-22).

Asa cum fanii pot duce de rapa orice fenomen artistic prin lipsa lor de nuante, militantii care confunda crestinismul cu o ideologie risca sa-l faca antipatic. Am asistat din intamplare la doua mitinguri care n-aveau legatura intre ele: unul organizat de Noua Dreapta, acum cativa ani, si unul organizat de MISA. Teoretic, de la Filocalia marilor teologi ortodocsi la Fericirea pentru fiecare de Gregorian Bivolaru, e o cale de la cer la pamant, dar la fata locului lucrurile stateau exact pe dos. Yoghinii aratau ca niste intelectuali de la filologie cu iubitele lor hippie, in timp ce crestinii aratau ca niste ultrasi cu interdictie pe stadioane. Despre spiritualizare, in cazul lor, nici nu putea fi vorba.
Dintre toate lucrurile care se intampla in tara asta, pe acesti skin-heads crestini nu-i preocupa decat orificiile altora si puritatea rasiala. Nicio nedreptate din societate nu ii misca pe inflexibilii moralei.
Pe acelasi calapod, dar mai mult tematori decat agresivi, sunt si conspirationistii ortodoxisti, deveniti celebri in urma scandalului pasapoartelor biometrice. As aborda problema exact din aceasta perspectiva conspirationista si as spune ca da, cred ca exista o directie anticrestina in media internationala si ca pentru ea astfel de oameni sunt specimenele ideale prin care crestinismul poate fi ridiculizat. Daca pe nicio televiziune nu pot fi vazuti duhovnici ca Mina Dobzeu sau Arsenie Papacioc, nici clerici cu multa carte, ca Bartolomeu Anania, ecranele au fost pline de intolerantii de la Noua Dreapta sau de maicuta aia care ii multumea lui Dumnezeu ca n-a ajuns inca in America pentru ca acolo e un loc al pierzaniei.
Nu asa arata un crestin! Cei care isi fac o platforma dintr-o credinta sunt doar variante ale preacucernicului Becali. Aparitia fundamentalismului ortodox e un fenomen cat se poate de ingrijorator, care acrediteaza ideea ca a fi crestin e totuna cu a fi necrutator, obscurantist, incuiat la minte, de preferinta chiar putin tantalau. Intre acesti ultrasi ai adevarului absolut si babele care nu retin din viata crestina decat cand nu se mananca oua, carne si lactate, nu e nicio diferenta. Ba sunt sanse mari ca babele sa inregistreze un progres spiritual ceva mai mare decat ei.

Daca aveti timp pentru un documentar, va propun un film despre acea minune a arhitecturii antice, biserica Sfanta Sophia, si despre Istanbul, un oras pe care il iubesc. Cel mai frumos imperiu care a existat vreodata, intr-un documentar de exceptie. Filmul, scris si prezentat de John Romer, urmareste constructia capitalei Constantinopol de catre Constantin cel Mare, purtandu-ne in timp, din veacurile Imperiului Roman, in Istanbulul de azi.

Perioada de glorie a Bizantului, constructia hipodromului, a palatului imperial, dar si a uriasului zid de aparare a cetatii portuare. In prezent mai pot fi vazute fragmente insemnate din zidul de netrecut pentru mai bine de o mie de ani, dar si poarta orasului, obeliscul adus din Egipt si o columna romana cu basoreliefuri.

Materialul pentru zidul de aparare al orasului Constantinopol a fost adus de pe insula Marmara (“piatra”). Cladiri intregi erau sculptate in marmura pe insula si trimise pentru a fi asamblate in oras.

Cum traiau bizantinii obisnuiti: o dieta mediteraneana din care nu lipseau pestele si maslinele. Uleiul de masline era folosit chiar si pentru iluminatul stradal.
Tot in Turcia de astazi se gasesc si ruinele bisericii ridicate in jurul stalpului pe care a trait 47 de ani sfantul Simeon Stalpnicul. Calugarul a cautat o forma aspra de asceza, parasind manastirea pentru a-si construi un stalp din ce in ce mai inalt, cu o ingraditura din lemn in varf, din inaltul caruia raspundea celor care veneau sa ii ceara sfaturi duhovnicesti. Printre cei care l-au consultat s-a numarat si imparatul Constantin insusi.

Mutarea capitalei Imperiului Roman la Constantinopol. Domnia lui Iustinian, cel care a refacut Imperiul Bizantin. Biserica din Ravena, Italia, o urma a trecerii bizantinilor. Daca in imperiul lui Constantin inca se vorbea latina, in cel condus de Iustinian si de imparateasa Teodora, greaca devenise limba preferata.

Constructia celei mai grandioase cladiri din intreg imperiul, catedrala Sfanta Sofia, cea mai mare biserica din lume timp de 1.000 de ani si esenta Bizantului.

Dan Puric tinde sa devina primul tele-evanghelist roman, dat fiind ca pe vremea vulcanicului poet Ioan Alexandru nu existau atatea televiziuni. Risc sa spun ca fanii lui, care l-au transformat intr-un fel de megastar al ortodoxiei, mi se par obositori si ingrijoratori. Unii l-ar vrea chiar si presedinte, sau lider spiritual peste un partid “verde”, care sa criogenizeze mirosul de telemea cu ceapa, ca nu cumva sa fie contaminat de miasmele Occidentului. Din fericire, un fundamentalism ortodox e departe de a se invartosa, si tot din fericire, talentul lui Puric e suficient de mare ca sa ii accept cu ingaduinta si agenda anti-europeana. Desi aceste idei fixe il fac previzibil, chiar agasant pentru cei care nu ii impartasesc ideile. Personal, prefer abordarile mai sobre ale lui Sorin Dumitrescu, Dan Ciachir sau Cristian Badilita.
Dar destul cu critica, sa spun mai bine unul din lucrurile superbe pe care le-am aflat ascultandu-l pe Dan Puric.
iubirea ca o spovedanie
Prima data l-am citit spunand asta intr-o revista de femei (cred ca Tango), intr-o perioada trista a vietii mele. (Nu era chiar atat de trista incat sa cumpar reviste de femei, revista mi-o daduse cineva). Cea care ii lua interviul nu era prea in tema, transcrisese la repezeala numele teologului Grigore de Nyssa, ca si cum ar fi fost o anume Denisa. Si tot mi s-a parut miraculos ce-am citit. (Intre timp, corectat, interviul a fost inclus in volumul “Cine suntem“).
Puric vedea marele neajuns care exista in viziunea contractualista si psihologizanta asupra casniciei. Tot mai des discutiile legate de casatorie fac din ea o impartire a unor drepturi de proprietate. “Nu s-a trait taina, ci oficializarea la sfatul popular, in care statul garanteaza … ce garanteaza? Iubirea nu se garanteaza”.
Psihologia apare si ea ca o falsa solutie, cu intelegerea ei schematica a omului. Discutiile interminabile sunt mai curand un simptom decat o rezolvare.
Si aici intervine taina crestina.
Cu o intelegere epidermica a crestinismului, am ajuns sa il asimilam cu ceva septic, care nu trebuie amestecat in treburile sentimentale. Crestinismul pune problema interiorizarii moralei prin constiinta, Il ia ca martor pe Dumnezeu. Familia isi traieste cu adevarat taina atunci cand intre cei doi se ajunge la o relatie similara unei spovedanii reciproce. Iata si o forma cu mult mai eleganta de egalitate, caci acest tip de sinceritate nu inrobeste, nu isi propune sa controleze sau sa afirme ierarhii, ci daruieste necontenit.

Ieromonahul Ghelasie Gheorghe de la Frasinei are experienta ascetismului cel mai strict, al mortificarii dincolo de limitele obisnuite, din care s-a extras remarcand pericolele aparitiei unei variante de formalism chiar in sanul isihasmului si pericolele departarii de limitele firesti ale umanului, cu efecte contrare dezideratelor de ordin spiritual pe care si le propune.
Desi mistica pe care ne-o propune e una deosebit de dificila, calugarul Ghelasie insista ca nu e vorba de o mistica meditativa, oculta, ci de o incercare de aducere a unui auditoriu slabit din punct de vedere spiritual, care are totusi nevoie de un discurs mai putin simplist, in sanul Bisericii.
Conceptul de baza al acestei abordari este iconicul, pus in contextul unei traditii monastice locale prin sintagma iconicul carpatin. Prin icoana nu intelege neaparat simbolul care face trecerea catre o realitate spirituala (intelegerea clasica in ortodoxie), ci “revelarea unei taine”, de pilda taina intruparii, a convietuirii spiritualului cu partea materiala.
Icoana devine astfel “o preinchipuire euharistica”. Unul din scopurile acestei mistici e reactualizarea in om a chipului iconic euharistic, prefacere care se realizeaza prin ritualul liturgic. Dar, ritualul nu e un simplu gest (jumatatea ritualului), ci implica raspunsul Celuilalt si comuniunea, abia prin euharistie el este intregit, cand iubirii omului de Dumnezeu i se raspunde cu iubirea lui Dumnezeu pentru om. Ducand inca si mai departe speculatia, Ghelasie presupune ca inclusiv relatia dintre Persoanele Sfintei Treimi e de natura ritualica.
Prin intrupare, divinul apeleaza la materie pentru a suplini neputinta de perceptie a umanului, care nu poate nici macar vedea ceva ce e dincolo de realitatea lui proprie. Taina intruparii e cea care rezolva dificila problema a legaturii dintre increat si creat. Acest iconic trimite tot la liturgic, fiind, cum spuneam, o chemare la regasirea Bisericii.
Constient de pericolele pe care le ridica o abordare speculativa intr-un inalt grad, Ghelasie tine sa sublinieze ca “Persoanele Treimice nu sunt atribute, sunt Fiintialitati”, chiar si energiile harice folosind intruparea ca intermediar. Daca ignoram caracterul fiintial al Persoanelor Treimice, ne avertizeaza ascetul de la Frasinei, ne vom confrunta cu pericolul unui “panteism haric”, in contextul neo-paganismului actual, in care “energiile necreate” sunt raspandite peste tot, fara o localizare precisa, asadar, o diluare a dumnezeirii.
Intruparea e o incercare a limitelor umanului, dar si ale divinului (“intr-un sens paradoxal”), dar care aduce (inca) un sens al creatiei, atata cat ii e permis creatiei sa vorbeasca de asemenea ratiuni. “Chipul hristic e irepetabil, dar e imitabil”, in schimb, chipul fapturii umane e insusi chipul intruparii: “nici ingerii, nici natura nu au chip iconic, numai omul are chip iconic”, fiind creat “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”.

Acum zece ani nu auzisem nici de unul nici de altul, fara sa simt ca-mi lipsea ceva. Si daca n-ar fi fost comertul si presiunea sociala care spune ca tre sa faci ceva cu ocaziile astea, ar fi ramas la stadiul de frumoase pretexte pentru mici sarbatori in doi. Dar Sf Valentin si-a facut intrarea cu toata pompa occidentala a unei sarbatori a comertului: inimioare, ursuleti, bomboane, flori. Nu-i de mirare ca si-a facut atat de multi dusmani. Atunci romanii verzi au descoperit ca aveau antidotul perfect pentru acest cupidon americanesc: Dragobetele, un fel de superstitie de cand era Burebista june si pe care n-o mai baga nimeni in seama. Amuzant e ca intre o sarbatoare occidentala napadita de negustorie, dar dedicata totusi unui sfant din calendarul catolic, si o traditie precestina, ca sa nu zic pagana, dar neaosa, partizanii ortodoxismului usor fundamentalist au ales-o pe cea din urma.

Pentru a se lamuri ca aceasta institutie e o farsa de la un capat la altul, marele public ar trebui sa stie un “detaliu” ca faptul ca membrii de Partid nu mai puteau face obiectul investigatiilor Securitatii, cazurile lor fiind tratate separat de ale “prostimii”. Daca mai adaugam si ca legea interzice deconspirarea celor care au pastrat legatura, ca ofiteri sau informatori dupa ’89, putem spune ca obiectul de activitate al CNSAS il constituie necomunistii care nu au continuat colaborarea cu sistemul. E drept ca nu asteptam ca adevarul sa curga din filele dosarelor intocmite de securisti, dar in privinta unui oarecare rol didactic, de furnizor de informatii macar pentru istoricii de maine, aveam o bruma de iluzii. Care s-au lamurit dupa ce institutia platita din bani publici si-a luat jucariile (documentele inedite) si a parasit expozitia itineranta Destine de martiri. Expozitia prezenta cate ceva despre cateva nume sonore din clerul ortodox si despre patimile lor in inchisorile comuniste.

In mod oficial, purtatoarea de cuvant a CNSAS a invocat detalii procedurale a caror absurditate trimite la lumea lui Kafka. Neoficial, motivul ar fi suspiciunea, la fel de absurda si de neadevarata, ca acesti marturisitori crestini ar fi fost legati de Miscarea Legionara. De retinut ar mai fi si ca o astfel de expozitie ar fi spulberat mitul colaborationismului Bisericii Ortodoxe, care in ciuda unei presatii discutabile a capilor sai, a furnizat un numar foarte mare de detinuti politici si a ramas practic singura institutie care a sustinut pe toata durata ocupatiei comuniste o alta “ideologie”, vadit opusa ateismului si materialismului marxist. Din comunicatul de tabla al CNSAS sunt invocate ca scuze actiunile consiliului de reabilitare a “patriarhului rosu” Iustinian Marina, pentru care atat CNSAS cat si capii BOR manifesta o grija mult mai mare decat pentru acesti eroi tacuti.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa

A fost inchis timp de 21 de ani, inclusiv in anii ’70-’80, cand unii pretind ca nu ar mai fi existat detinuti politici. Ca si Paul Goma, a avut in predicile sale o pozitie deschisa impotriva regimului comunist. A cunoscut inclusiv teribilul experiment al reeducarii de la Pitesti. Eliberarea din inchisoare din 1984 si exilul in Statele Unite au survenit in urma presiunilor internationale exercitate asupra lui Ceausescu de catre personalitati ca Ronald Reagen, Margaret Thatcher sau Papa Ioan Paul al II-lea.
Un preot cu o constiinta puternica de om liber, parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu si-a gasit locul nici in lumea occidentala in care si-a continuat slujirea, criticand materialismul si criza morala de dincolo de Cortina de Fier. A fost un acuzator fara ocolisuri al masoneriei. Aceste pozitii intransigente fata de puternicii zilei de ieri si de azi l-au transformat intr-un personaj greu digerabil chiar si pentru elita intelectuala romaneasca de dupa 1989.

Daniil Sandu Tudor

Un intelectual carismatic, Sandu Tudor (pe numele sau real, Alexandru Teodorescu) a fost initiatorul fenomenului "Rugul aprins" de la Manastirea Antim. A luptat pe front in primul razboi mondial, apoi s-a manifestat in mai multe domenii artistice, de la poezie, la pictura. Inspirat de un calugar ucrainian, Sandu Tudor porneste miscarea "Rugul aprins", care avea atat o componenta mistica, pornind de la folosirea rugaciunii inimii sau isihia (gr. = "liniste"), dar si o componenta politica profund anticomunista, a carei filosofie era rezistenta prin spiritualizare in fata ocupantului sovietic. La intrunirile "Rugului aprins" au participat intre ’45 si ’48 o sumedenie de intelectuali, mireni si clerici: Vasile Voiculescu, Dumitru Staniloaie, Mircea Vulcanescu, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Bartolomeu Anania, Andrei Scrima si altii. Incarcerat de mai multe ori de autoritatile comuniste in conditii cumplite (a purtat lanturi la picioare timp de cativa ani), calugarul Sandu Tudor moare la Aiud in 1962.

Arsenie Boca

Inainte de a intra in monahism, fusese sef de promotie in liceu si printre cei mai buni studenti ai Facultatii de Teologie. In primii ani ai ocupatiei sovietice, reuseste coagularea unei rezistente anticomuniste la Manastirea Sambata, dar este arestat. Dupa eliberare, lucreaza ca pictor bisericesc, punandu-si in valoare unul dintre talentele artistice (canta si la flaut). A trecut la cele vesnice cu o luna inainte de Revolutia din decembrie ’89. "Dragostea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos este mai mare decat dragostea celui mai mare sfant pentru Dumnezeu", spunea duhovnicul care marturisea ca Iisus Hristos vine in viata fiecaruia din cand in cand printr-o persoana, ca sa nu se uite adevarul absolut al existentei Sale reale.

Arsenie Papacioc

La 94 de ani, duhovnicul manastirii Techirghiol e printre ultimii supravietuitori ai Gulagului romanesc. Apartenenta la Miscarea Legionara i-a atras incarcerarea inca de pe vremea dictaturii lui Ion Antonescu. A luptat pe front si chiar a fugit din tara. Dupa ce isi ispaseste pedeapsa si pentru aceasta fapta, se calugareste. Va fi din nou inchis de autoritatile comuniste, desi nu mai existau acuze noi la adresa sa. In indelungata sa activitate misionara, ii indemna pe cei care ii treceau pragul chiliei sa isi aminteasca sa nu refuze nici mana care le e intinsa spre a cere, nici cea intinsa spre a oferi. Intrebat despre anii de detentie grea a exclamat: a fost extraordinar! Valoarea mistica a acestei experiente-limita vine din lupta pentru adevar, acolo "se punea problema sa-ti sluteasca ideile si sufletul prin diferitele lor metode". Sensul adanc dat acelei suferinte pe care acum o trece total sub tacere a fost o cale catre smerenie, caci, ne invata parintele, "chiar si o tacere adanca poate fi o rugaciune".

Rezistenta spirituala anticomunista

Cei evocati mai sus (si in expozitia amintita) nu sunt singurii detinuti din perioada comunista pentru care inchisoarea s-a transformat intr-o experienta mistica. Preotii si calugarii ortodocsi amintiti infirma mitul colaborationismului unei ortodoxii putin interesate de mersul lumii seculare. Numeric, jertfele de acest fel din randul Bisericii Ortodoxe sunt chiar superioare sacrificiului celorlalte culte. Aceeasi consideratie trebuie avuta si pentru calvarul Bisericii Greco-Catolice, scoasa in afara legii si cu o pleiada de personalitati stralucite.

Ocupatia comunista a distrus elitele si fibra morala a societatii romanesti, dar printr-o interpretare de natura mistica, ii putem recupera sensul spiritual pe care l-au gasit in chip salvator chiar victimele sale cele mai ilustre. Sa ne intoarcem, deci, la Scriptura.
Exista in Geneza, un pasaj greu de inteles, chiar socant. In capitolul 32 (vs. 24-32), este istorisita lupta lui Iacov cu Dumnezeu. O astfel de infruntare fizica e greu de conceput, cu atat mai mult cu cat Iacov iese chiar invingator, dupa o noapte de lupta. Binecuvantat, Iacov primeste de acum inainte numele Israel, dar si o infirmitate fizica. Dezlegarea acestei misterioase intamplari in care Dumnezeu nu isi arata puterea in timpul confruntarii ci, aparent gratuit, dupa aceea, vine peste cateva sute de ani, prin Evanghelia dupa Marcu, prin celebrul verset 36 din capitolul 8: "Caci ce ii foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca si-ar pierde sufletul?". Iata deci, un sens pedagogic al stigmatului si al suferintei, pe care l-au patruns cei intemnitati pe nedrept, ca niste naufragiati care lanseaza semenilor (prezenti si viitori) mesajul "Save Our Souls!".

Totalitarismele secolului XX difera de alte forme de tiranie tocmai prin acest atac fara precedent asupra sufletului la nivel individual si colectiv. Pentru prima data in istorie scopul nu a mai fost controlul unor resurse, ci a modului de gandire. Daca nazismul nu a avut ragaz istoric decat pentru a folosi in special latura incitatorie a propagandei, deceniile de absolutism comunist i-au permis acestuia sa mearga pana la schimbarea de mentalitate si la alterarea memoriei, deci a adevarului ca baza a identitatii persoanei. A ignora faptul ca imaginile cu care lucreaza orice propaganda sunt cai prin care se poate ajunge doar in prima instanta la minte, pentru a ataca apoi sufletul, inseamna a uita avertismentul pe care crestinii il primisera cu aproape doua milenii inainte: “Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena” (Matei cap 10, vs 28).

“Experimentul Pitesti” e un astfel de exemplu de depersonalizare, care viza stratul cel mai intim al fiintei victimei. Despre experiment, cei care l-au suportat, cum a fost cazul lui Paul Goma, afirma ca se poate regasi intr-o forma edulcorata, la nivelul intregii societati. Deci caile de a depasi starea de deriva morala actuala nu difera de caile de supravietuire descoperite de martirii inchisorilor: apararea cu orice eforturi a ratiunii, cultivarea libertatii interioare si a memoriei. Crestinismul e prima filosofie care leaga in mod explicit adevarul de libertate, si probabil daca nu am fi fost martorii mistificarilor prin care comunismul si-a consolidat tirania, nu am fi patruns niciodata sensul versetului 32 din capitolul 8 al Evangheliei lui Ioan. Dar cat de profetice ne par ele acum: “Si veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi”

Rugaciunea e ea insasi adevar, prin precizarea corecta a locului omului in lume, o afirmare ontologica, sau daca preferati termenul traditionalist, o marturisire. Iata adevarata explicatie de ce foarte multi dintre cei incarcerati au scris proza religioasa si mai ales poezii care aveau sonoritatea unor rugaciuni.

La decenii dupa zdrobirea demnitatii nationale romanesti, un strigat a razbatut miraculos de aceasta data de la o noua generatie de martiri. Erau cuvintele scrise pe ziduri de tinerii de la Revolutie: “vom muri si vom fi liberi!” Iata deci ca nu doar versetele biblice comunica intre ele, ci si generatiile, atat de diferite, atunci cand sunt animate de acelasi spirit sacru.

In cazul unora dintre acesti detinuti s-a vorbit de canonizare, dat fiind ca motivul pentru care erau inchisi era de multe ori chiar o marturisire de credinta. Sunt aspecte formale care raman in grija istoriei, modestia lor infinita fiind departe de un asemenea elan, fie el si de natura reparatorie. Cel mai aproape de spiritul acestor eroi, de cele mai multe ori anonimi e mesajul testamentar al lui Mircea Vulcanescu: “sa nu ne razbunati!”.

Remember

Nicolae Steinhardt

Autorul Jurnalului fericirii e un exemplu evident de om pentru care temnita a avut o finalitate spirituala. Crestinarea evreului Steinhardt s-a produs chiar intr-una din celulele de la Jilava, unde calugarul Mina Dobzeu ii rosteste in soapta din memorie canoanele botezului, asistat intre altii de Monseniorul Ghica si de Alexandru Paleologu. Arhimandritul Mina Dobzeu, care in prezent are 87 de ani si inca slujeste va fi mai apoi si autorul unor acte de mare curaj putin cunoscute, intre care si trimiterea de scrisori de protest lui Nicolae Ceausescu in 1988, scrisori care i-au atras rearestarea (intr-o perioada in care se spune ca nu mai existau detinuti politici). Revenind la Steinhardt, viitorul scriitor frecventase cenaclul Sburatorul al lui Eugen Lovinescu si avea in momentul incarcerarii un doctorat in drept constitutional. Jurnalul fericirii, scris si rescris in anii si confiscat in cateva randuri de Securitate, e un angelic du-te-vino intre inaltimile teologice si vioiciunea observatiei cotidiene facuta cu miez de un privitor plin de spirit. Iata doar un pasaj subsumat dictonului “daruind vei dobandi”: Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai – credinta, lumina, incredere, nadejde – le vei dobandi si tu. Valoarea libertatii transpare in mod paradoxal pentru autorul care s-a simtit fericit chiar dincolo de gratii: “cred ca lipsindu-l pe om de libertate, il lipsim de pecetea Duhului”

Mircea Vulcanescu

Un intelectual bine mobilat, licentiat in Filosofie si Drept, Vulcanescu a fost foarte activ in viata culturala interbelica. Printre profesorii sai s-au numarat Dimitrie Gusti si Nae Ionescu. Comunizarea l-a gasit in functia de subsecretar de stat la Finante, cu distinctii de la doi regi ai Romaniei, cariera sa fiind curmata de intemnitarea la Aiud. Pentru ca a continuat sa le vorbeasca detinutilor pe teme filosofice, a fost izolat alaturi de alti detinuti “recalcitranti” intr-o celula de beton fara mobilier si fara haine. A murit de pneumonie ca urmare a acestui tratament, dupa ce se asezase pe cimentul rece pentru a-l sustine pe un alt detinut care lesinase in urma epuizarii. In urma lui au ramas o serie de tratate de sociologie si cel mai teribil indemn rostit vreodata de un condamnat pe nedrept: “Sa nu ne razbunati!”

Valeriu Gafencu

A fost numit de Steinhardt “sfantul inchisorilor”. Si-a petrecut o buna parte din viata dupa gratii intrucat a facut parte dintre napastuitii a caror detentie a inceput sub Antonescu, pentru apartenenta la Miscarea Legionara si s-a prelungit sub comunism. In inchisoare a scris poezii religioase si i-a salvat viata pastorului Richard Wurbrand, donandu-i propria doza de streptomicina. Ultimele cuvinte rostite de acest tanar pentru care libertatea in intelesul ei comun luase sfarsit in al doilea an de facultate au fost o rugaciune: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

Iuliu Maniu

Voci din interioru bisericii greco-catolice au propus deja canonizarea acestei figuri de care e legata insasi sarbatoarea nationala a romanilor. Solicitarea pare una insolita pentru un politician care a fost de mai multe ori deputat si prim-ministru, daca avem ca termen de comparatie politicienii zilelor noastre. Ca lider al Partidului National Roman, deputat in Parlamentul de la Budapesta, a avut o contributie decisiva la infaptuirea Marii Uniri de la 1918. In timpul celui de-al doilea razboi mondial a fost un adversar atat al lui Antonescu, cat si al comunistilor, sustinand consecvent o politica democratica. Obisnuia sa spuna: “ca oameni politici putem fi adversari, dar nicicand dusmani”. Rasplata pentru serviciile aduse tarii a fost condamnarea la inchisoare pe viata primita la varsta de 75 de ani. A incetat din viata dupa 5 ani, la inchisoarea Sighet, transformata acum intr-un muzeu al victimelor comunismului.

Richard Wurmbrand

In mod nedrept, romanii au aflat despre pastorul Richard Wurmbrand abia in clipa in care a ajuns in primele 10 figuri din istorie votate in cadrul campaniei Mari romani. De origine evreiasca si cu simpatii comuniste (a petrecut chiar un stadiu de pregatire la Moscova, pe timpul lui Stalin), Wurmbrand s-a convertit la crestinism, opera sa misionara fiind cea care l-a adus dupa gratii vreme de 14 ani. Mai facuse inchisoare si ca ilegalist, la Doftana, impreuna cu viitori lideri comunisti Ceausescu si Gheorghiu-Dej. Zeci de evrei s-au crestinat ca urmare a predicilor sale. Dupa 14 ani de inchisoare si dupa ce o organizatie norvegiana a platit 10.000 de dolari pentru extradarea sa, ajunge intr-o comisie a Senatului American. Propaganda comunista era atat de puternica si adevarurile razbateau atat de greu dincolo de cortina de fier incat a fost nevoit sa isi arate ranile produse de tortura pentru ca relatarile sa ii fie crezute de senatorii americani.

Vasile Voiculescu

A intrat de multa vreme in manualele de literatura, desi profesase medicina si avea chiar un doctorat in profesia lui Hipocrat. Academia, care o primise in randurile sale pe Elena Ceausescu, a facut doar o tardiva reparatie morala, primindu-l in randurile sale ca membru post-mortem. E absolut strigator ca o asemenea personalitate sa fie arestata la 74 de ani, in urma unei descinderi in puterea noptii a Securitatii. Mai mult, invinuirile aduse tin mai curand de domeniul absurdului unui proces fabricat; in esenta i se reprosa detinerea si imprumutarea unor carti de filosofie si frecventarea in anii 40 a intalnirilor miscarii spirituale Rugul aprins, fondata de Sandu Tudor. E eliberat patru ani mai tarziu printr-un decret, dar era de fapt un muribund purtat pe targa. Avea sa se stinga cateva luni mai tarziu, lasand in urma poemele sale ca niste rugaciuni in versuri.

Iuliu Hosu

Cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu studiase teologie la Roma si era licentiat in filosofie. In primul razboi mondial a fost pe front ca preot militar. A intrat in istorie drept ce-l ce a citit Declaratia de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, text pe care l-a dus si in Parlamentul de la Bucuresti impreuna cu viitorul patriarh ortodox Miron Cristea. S-a opus vehement masurii staliniste de desfiintare a Bisericii Unite cu Roma, prin absorbtia in Biserica Ortodoxa, motiv pentru care e arestat. Refuza si santajul “patriarhului rosu” Iustinian Marina de a renunta la confesiunea catolica. Anii de detentie de la Sighet au alternat cu perioadele in care inchisoarea era inlocuita cu cate o manastire din care avea interdictie judecatoreasca de a iesi. Intr-un asemenea moment Papa Paul al VI-lea l-a numit cardinal in pectore, adica “in secret”, fara a-i divulga identitatea din motive lesne de inteles. Opera sa misionara a fost continuata de cardinalul Alexandru Todea, care a avut un destin martiric similar.

Corneliu Coposu

In politica de dupa 1989 a parut venit dintr-o alta lume. Si intr-un fel chiar asa era, venea din lumea nobiliara a politicienilor cu idealuri si cu un acut simt al cinstei si onoarei. Chiar si adversarii cei mai inversunati au ajuns sa-l respecte si i-au spus “Seniorul”. Nu a ajuns niciodata intr-o inalta functie, dar zecile de mii de bucuresteni iesiti in strada la moartea sa au fortat autoritatile sa ii organizeze funeralii nationale. In tinerete a fost secretarul personal al lui Iuliu Maniu, a carui opera politica a continuat-o dupa “noaptea totalitara”. In total, a fost inchis vreme de 17 ani, dintre care 8 ani petrecuti in conditii de izolare, in urma carora a trebuit literalmente sa reinvete sa vorbeasca. Dupa eliberare, datorita dosarului i se permite sa lucreze doar ca muncitor necalificat, dar chiar in conditiile in care era in permanenta urmarit, reia in clandestinitate activitatea politica, afiliind chiar in anii ’80 PNT la internationala crestin-democrata. Pana la disparitia sa din 1995 a fost liderul incontestabil al opozitiei democratice. Versurile poeziei Ruga, scrisa dincolo de gratii de Corneliu Coposu, sunt reprezentative pentru spiritul de reconciliere nationala pe care a incercat sa il cultive prin tot ce a facut: Cerne, Doamne, linistea uitarii, / Peste nesfarsita suferinta, / Seamana intinderi de credinta / Si sporeste roua indurarii.

Am vazut un documentar foarte interesant pe Viasat Explorer sambata, de la 11 (se pare ca va avea si o continuare). Potrivit studiilor citate in film, doar 2% dintre soldatii angajati intr-o infruntare directa cu inamicul trag pentru a ucide. Si ca o coincidenta uimitoare, intr-un alt studiu, 98% dintre soldati au probleme de ordin psihologic mai mici sau mai mari la intoarcerea acasa.
Confruntati cu perspectiva de a-si ucide semenii, cei mai multi dintre soldati folosesc in mod mai mult sau mai putin constient tertipuri, explicate prin instinctul de conservare a speciei. De asemenea, multe dintre actele de violenta sunt in fapt menite sa intimideze oponentul, nu sa-l anihileze; de exemplu, armatele de pe timpul lui Napoleon ar fi putut produce un numar mult mai mare de victime daca ar fi folosit arcuri cu sageti in locul ineficientelor dar zgomotoaselor muschete. Numarul mare de victime din timpul ultimelor razboaie e pus pe seama aparitiei armelor care nu necesita contactul vizual cu oponentul.
Cei 2% “natural born killers” se impart in psihopati (agresivitate ridicata, empatie scazuta, capacitate redusa de a interpreta mesajele emotionale ale celorlalti, absenta compasiunii) si “eroi”, care isi motiveaza actele prin dorinta de a-si proteja camarazii de un pericol iminent.
Aceste date stiintifice par sa confirme ca in om exista o lege morala (ca in dictonul lui Kant), gravata chiar in straturile de profunzime ale creierului, activate in conditii extreme de stres. Iar daca porunca “Sa nu ucizi” e atat de profund inradacinata in om, ne putem aminti si de ceea ce Apostolul Pavel scria in Epistola catre Romani (cp 2, vs 14): “[…] paganii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, acestia neavand lege, isi sunt lorusi lege […]”

Se lasa greu dibuit. Revista Forbes si-a recunoscut limitele si nu a putut desemna inca o persoana exacta pentru titlul de cel mai sarac cetatean al planetei. A putut doar sa-l aproximeze, in persoana unuia dintre milioanele de africani sau asiatici lipsiti de orice fel de proprietate, care supravietuiesc cu mai putin de un dolar pe zi. Totusi, in cadrul emisiunii “Bucatarie extrema” (serial documentar realizat de BBC si difuzat de Antena 3, vinerea de la 22 si 20) l-am putut vedea in carne si oase pe cel despre care s-ar putea spune ca e la propriu “ultimul om”.
Episodul se desfasura undeva in India, tara inca tributara sistemului castelor, care va deveni in urmatorii ani mai populata decat China, potrivit estimarilor ONU. Dat fiind formatul emisiunii, curiozitatea reporterului a fost sa afle ce mananca ultimul om. Masa lui consta dintr-o farfurie de orez fiert in apa, fara alte legume, verdeturi sau carne. Pentru a putea fi mestecat, in farfurie se toarna un polonic din zeama albicioasa in care a fost fiert orezul, pastrata intr-un recipient separat. Asta e tot ce mananca, din bunavointa stapanilor plantatiei pe care o cultiva (apartinand unei caste superioare lui) dimineata, la pranz si seara. Pe mai toata durata vietii, sau pana in clipa in care lipsa de vitamine sau alte boli ii curma suferinta.
Daca se satura de orez, “ultimul om” poate sa ia calea orasului. De fapt a unei mahalale sordide din Bombay in care unii dintre semenii lui au sfarsit deja rapusi de inanitie pe trotuar, caci la oras nici macar bolul de orez nu ii mai este garantat. Cand cameramanul de la BBC a dat sa intre in ceea ce indianul denumea casa lui, a realizat ca trebuie sa filmeze de fapt de pe trotuar pentru ca sub acoperisul din table si cartoane era loc doar pentru doua persoane stand in picioare. Dar cand reporterul si-a urmat formatul emisiunii si l-a intrebat ce are de mancare, “ultimul om” a facut un gest vecin cu miracolul. A scos dintre lucruri un pachet de biscuiti sfaramiciosi, l-a desfacut si l-a servit cum nu se poate mai natural pe musafir.
Psihologii ar putea explica simplu si prost (ca de obicei) acest tip de generozitate rituala prin nevoia de stima de sine. Intr-adevar, in clipa in care face un asemenea gest, conditia acelui amarat care daruieste se schimba radical, saracia lui e abolita pentru o secunda. Dar nu se poate sa fie numai atat.
Sistemul de caste il impiedica pe acel indian sa aiba acces la vreo forma de educatie. Nimeni niciodata nu l-a invatat sa se comporte intr-un anumit fel. Pana ajunge la varsta maturitatii e mult mai probabil sa deprinda si din familie tehnici de supravietuire, si nu bune maniere. Prezenta camerei de filmat, care romanilor le schimba brusc comportamentul, nu cred sa fi fost la fel de relevanta pentru personajul nostru, care n-a vazut niciodata un televizor, decat eventual intr-o vitrina, cateva clipe. Pentru el, angajatul BBC (vizibil emotionat de scena povestita) era doar un alb oarecare venit de pe alt continent.
Exista ceva in specia umana, ceva mai volatil decat iubirea insasi, mai putin motivat decat instinctul matern, care ne determina sa cautam impartasirea unei bucurii ca pe adevarata ei implinire. Ar fi superificial sa reducem aceasta esenta a umanului la generozitatea cu bunurile materiale. Cand Mantuitorul, rupand painea, a instituit impartasania (euharistia) ca simbol fundamental al cultului Sau a atins inclusiv aceasta valenta de lucru fundamental uman a gestului. Cel care repeta acest gest ritual e invitat implicit sa devina pentru semenul sau “ultimul om”, intr-o sintagma in care susbtantivul e cel din exclamatia lui Maxim Gorki (“omul, ce minunat suna acest cuvant!”).
Traim de bine de rau intr-o societate in care saracie inseamna pentru cei mai multi doar un cos nu suficient de plin la Carrefour, deci nu putem pretinde ca avem mai mult decat o intelegere aproximativa pentru situatia indianului anonim evocat mai sus. Mai tonic e chiar nici sa nu-l pastram prea mult in memorie pe “ultimul om”. Ne vom urca intr-un avion care ne va duce spre o destinatie de vis in vacanta noastra “all inclusive”. Vom devora avizi tot ce inseamna frumusete si civilizatie, cu o camera high-def la ochi si un telefon mobil 3G in buzunar. De pe care nici nu ne trece prin cap sa trimitem un SMS din senin unui prieten pentru a-i impartasi o clipa de fericire, o banalitate amuzanta, sau o bucurie marunta. N-avem timp de prostii. Oficial, programul zilei e prea incarcat cu noi obiective turistice de vizitat. De fapt, inca nu ne-a anuntat nimeni ca de ceva vreme nu calatorim, ci il cautam pe fata pamantului pe ultimul om.

Recita Mihail Stan
Ilustratie muzicala Continental (clape – Nicolae Enache, bass – Nucu Mazilu, tobe – Romeo Beianu, chitara – Alexandru Zarnescu)

Un print din Levant indragind vanatoarea
prin inima neagra de codru trecea.
Croindu-si cu greu prin hatisuri cararea,
canta dintr-un flaut de os si zicea:

– Veniti sa vanam in paduri nepatrunse
mistretul cu colti de argint, fioros,
ce zilnic isi schimba in scorburi ascunse
copita si blana si ochiul sticlos…

– Stapane, ziceau servitorii cu goarne,
mistretul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vanatul cu coarne,
ori vulpile rosii, ori iepurii mici …

Dar printul trecea zambitor inainte
privea printre arbori atent la culori,
lasand in culcus caprioara cuminte
si linxul ce rade cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dadea buruiana-ntr-o parte:
– Priviti cum se-nvarte facandu-ne semn
mistretul cu colti de argint, nu departe:
veniti sa-l lovim cu sageata de lemn!…

– Stapane, e apa jucand sub copaci,
zicea servitorul privindu-l istet.
Dar el raspundea intorcandu-se: – Taci…
Si apa sclipea ca un colt de mistret.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviti cum pufneste si scurma stingher,
mistre?ul cu colti de argint, peste plaiuri:
veniti sa-l lovim cu sageata de fier!…

– Stapane, e iarba fosnind sub copaci,
zicea servitorul zambind indraznet.
Dar el raspundea intorcandu-se: – Taci…
Si iarba sclipea ca un colt de mistret.

Sub brazi, el striga indemnandu-i spre creste:
– Priviti unde-si afla odihna si loc
mistretul cu colti de argint, din poveste:
veniti sa-l lovim cu sageata de foc!…

– Stapane, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul razand cu dispret.
Dar el raspunde intorcandu-se: – Taci…
Si luna sclipea ca un colt de mistret.

Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii
cum sta in amurg, la izvor aplecat,
veni un mistret urias, si cu coltii
il trase salbatic prin colbul roscat.

– Ce fiara ciudata ma umple de sange,
oprind vanatoarea mistretului meu?
Ce pasare neagra sta-n luna si plange?
Ce vesteda frunza ma bate mereu?…

– Stapane, mistretul cu colti ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohaind, sub copaci.
Asculta cum latra copoii gonindu-l…
Dar printul raspunse-ntorcandu-se. – Taci.

Mai bine ia cornul si suna intruna.
Sa suni pana mor, catre cerul senin…
Atunci asfinti dupa creste luna
si cornul suna, insa foarte putin.

Poemul, cantat de Adriana Ausch:

 

Pagina 3 of 41234

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica