rss
rss
rss

Diferenţa dintre primii creştini şi comunişti, crede Martin Malia, este că „primii creştini ştiau că ei cred, în timp ce comuniştii credeau că ei ştiu“. [61] Cu alte cuvinte, marea reuşită a comunismului a fost de a convinge extrem de multe persoane, până la un punct inclusiv pe comuniştii înşişi, că se află în faţa unei ştiinţe a schimbării sociale, şi nu în faţa unei eshatologii seculare. În realitate, ideologia prezenta toate trăsăturile unei religii, deşi adepţii ei au cheltuit suficientă energie pentru a-i tăinui influenţele iudeo-creştine.
În istoriografia comunistă, epocile au o curgere urmând un destin care ne poartă din comuna primitivă, prin sclavagism, feudalism şi capitalism, către Paradisul comunist al societăţii fără clase şi al abundenţei ( „Fiecăruia după nevoi“). Se înţelege că rolul păcatului e luat de proprietate, denunţată ca atare încă de Rousseau, cu imaginea sa idilică asupra societăţii primitive (vârsta de aur ce se cere a fi recuperată într-o formă superioară la finele istoriei). Rolul soteriologic este preluat de Partid, ca reprezentant al clasei muncitoare, care şi-a câştigat acest rol prin suferinţa, ce va duce la o modificare ontologică a lumii.
Partidul îşi fabrică o mitologie proprie organizaţiilor ecleziale: este iniţial o instituţie aproape ocultă (în ilegalitate, perioadă mereu remeorată), căreia nu îi sunt străine cultul martirilor (ilegaliştii şi victimele acelei perioade) şi al fidelităţii mistice întărite prin spovedanie (autocritica şi delaţiunea), practicarea excomunicării (excluderea din partid), datoria de a participa la războiul sfânt al luptei de clasă, care îl transformaseră, cel puţin pentru generaţia „revoluţionarilor de profesie” într-o sectă sau o a doua familie. [62] Ideologia, per ansamblu e „o ideologie a cărţii“, care are în centrul ei Capitalul, la a cărei revelaţie ajunsese Marx, fără vreun ajutor divin, şi pe care ceilalţi lideri nu făceau decât să o interpreteze. Monopolul (re)interpretării învăţăturii marxiste aparţine Partidului; Lenin, prin aportul său organizatoric şi „teologic” are rezervat locul Sfântului Pavel, iar ceilalţi „apostoli” au dreptul să întregească cele scrise deja, în ordinea descendenţei. „Toţi şefii comunişti au scris enorm (sau cel puţin s-au prefăcut că o fac), toţi au fost foarte preocupaţi de problemele teoretice, fiecare cu gândul de a mai adăuga un mic detaliu la marea ştiinţă marxistă.” [63]
Filosofia istoriei profesată de comunişti, înscrie perfect doctrina în definiţia dată de Eliade mitului ca istorie sacră. Acestei istorii îi sunt integrate episoade (în special răscoale, revolte şi revoluţii) care sunt resemnificate pentru a prevesti momentul de accelerare a cursului istoriei operat de comunişti. Exemplele de iraţionalitate evocate nu ar putea decât ultragia orgoliul raţionalist al unui comunist, pentru care orice aluzie la substratul mistic al convingerilor sale ar reprezenta o calomnie. „Comunistul autentic respectă infinit ştiinţa sau, mai bine zis, ceea ce crede el că este ştiinţa. Este fără îndoială un om de acţiune, dar acţionează după un program conceput ştiinţific“. [64]
Această încredere în puterea raţiunii şi a ştiinţei de a guverna şi modela realitatea nu e o exclusivitate a gândirii comuniste. Ne vom întâlni cu ea şi în analiza presupoziţiilor omului modern de pretutindeni, căci ea se află printre ingredientele lumii occidentale, al cărui produs este şi comunismul. Distinctivă este conştiinţa că adeptul comunist nu împărtăşeşte o opinie, ci se află în posesia adevărului, ori adevărul ştiinţific, ca şi cel religios, nu poate fi decât unul singur. Acuza adusă dictatorului de Ion Iliescu, în chiar prima sa intervenţie televizată, de a fi „întinat idealurile socialismului ştiinţific“, trebuie înţeleasă în logica tradiţiei de condamnare a deviaţionismului. Proiectul în sine nu este niciodată pus la îndoială, există doar necredincioşi care „rătăcesc calea“, pentru că sunt ispitiţi sau se lasă pradă pasiunilor şi nu mai respectă proiectul care are girul ştiinţei dialectice marxiste. De-a lungul vremii, privilegiul papal al stabilirii liniilor dogmatice ale comunismului a aparţinut celor aflaţi în fruntea ierarhiei partidului şi nu a făcut obiectul dezbaterii. Liderii partidului reclamă monopolul virtual asupra imaginarului cu ajutorul căruia doresc transfigurarea realităţii, şi descoperă în această nouă realitate confirmarea credinţei.

(inapoi la Cuprins)


[61] Apud Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru veşnicie, comunismul românesc în perspectivă comparată, în Revista 22, nr 695, 1-7 iulie, 2003
[62] Un personaj pitoresc şi tragic deopotrivă, Belu Zilber descrie cu luciditate tipul de devoţiune al bolşevicilor: „Nu mă puteam despărţi de partid, cum nu se pot unii despărţi de femeia vieţii lor, c..., hoaţă şi sperjură. A căzut la femeie, spune poporul. Marxismul practicat din tinereţe devine viţiu. Căzusem la partid. Presimţeam ce mă aşteaptă, dar nu mă puteam rupe de această abstracţie denumită partid", apud Stelian Tănase, Belu Zilber, în Revista 22, nr 702/2003
[63] Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, ed. cit. p. 80.
[64] Ibidem, p. 79

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 24.09.2010 in lucrare

Tags: , , , , , , ,