rss
rss
rss

Domeniul în care se desfăşoară cea mai importantă componentă a procesului de demitizare, istoriografia, aduce cu sine o distincţie importantă ce trebuie făcută între acest proces şi procesul demistificării. Necesitatea restabilirii adevărului istoric (adică a demistificării) apare ca un imperativ după 1989, ca urmare a intervenţiei brutale a politicului în acest domeniu, în timpul regimului comunist.
Apartenenţa inevitabilă a oricărui istoric la un sistem de gândire, la o cultură şi la anumite convingeri determină un anume grad de mitizare involuntară a istoriei, însă, în cazul regimului comunist este evidentă o falsificare programată, fără subtilitate, pe alocuri, a istoriei în acord cu filosofia istorică profesată de această ideologie. Este motivul pentru care, un grup de istorici români, din câteva centre universitare importante, a semnat încă din 24 decembrie 1989 un Apel al istoricilor români [101], care susţinea restaurarea tradiţiei istoriografice româneşti şi condamna discreditarea disciplinei în anii regimului comunist: „Sub aparenţa unui naţionalism demagogic, am fost rupţi de lume şi învrăjbiţi sistematic între noi, adevăratele valori naţionale fiind falsificate, ascunse, distruse.” [102]

În privinţa demistificării, istoricii păreau, cel puţin la prima vedere, a fi unanimi. Falsurile trebuiau corectate şi adevărul trebuia repus în drepturi. Problema demitizării a apărut cu întârziere, în bună parte ca urmare a unei utilizări destul de laxe a conceptului de mit, fie pentru falsuri evidente, credinţe eronate, sau pentru orice lucru, cât de mărunt, legat de care s-ar fi constatat o implicare emoţională sau a imaginaţiei. Decalajul cultural al României a făcut ca un curent important în istoriografia occidentală, care a stârnit controverse şi modificări de percepţie, mai cu seamă în deceniul şapte şi opt, să fie preluat cu întârziere şi (ca întotdeauna „într-un moment nepotrivit”) concomitent cu alte transformări majore din societate.

Este vorba de focalizarea pe problemele mentalului colectiv şi ale reprezentărilor sociale, consacrată de revista Annales d’histoire économique et sociale, fondată în 1929 de Lucien Febvre şi Marc Bloch. Un număr important de istorici reputaţi au aderat la această mişcare, preocupându-se de organizarea percepţiilor trăitorilor unei epoci, mai mult decât de eroismul unor personaje emblematice, sau de dramatismul evenimentelor cruciale: F. Braudel, J. Le Goff, G. Duby, R. Mandrou, M. Vovelle, H. Dyserinck, R. Chartier, Walter Ong. Fie că s-au ocupat de istoria propriu-zisă sau de istoria culturii, aceştia au marcat o „democratizare” a câmpului cercetării, prin privilegierea mentalităţii şi imaginarului. Acest curent, care pătrunsese chiar şi în Uniunea Sovietică în anii optzeci, nu a avut condiţiile de a se transforma într-o modă culturală, decât după 1989, când a fost îmbrăţişat ca o notă de modernizare a istoriografiei.

Dintre istoricii români care au adoptat în cercetarea lor această perspectivă, îi putem aminti pe Alexandru Duţu, care a studiat istoria mentalităţilor, încă dinainte de 1989, dar cu accent pe istoria literaturii şi a culturii, şi pe Al. Zub, a cărui muncă dusă cu asiduitate a vizat şi statutul istoricului în societate, istoria istoriografiei româneşti, încercând să corijeze distorsiunile şi deformările intenţionate. Practic, acestei sensibilizări faţă de mentalul colectiv nu i s-au putut sustrage nici cei mai conservatori dintre istoricii post-revoluţionari. Acestui curent i s-a adăugat şi pasiunea (şi ea sincronizată cu tendinţele europene) pentru istoria recentă şi pentru istoria orală, pentru evenimentele controversate precum perioada interbelică şi perioada comunistă. La Bucureşti s-a înfiinţat chiar un Institut Român pentru Istorie Recentă, care a promovat cercetările unor istrici tineri precum Marius Oprea sau Adrian Cioroianu.

Mediul intelectual a devenit permisiv şi pentru cercetători pasionaţi veniţi din alte domenii, precu Alex Mihai Stoenescu, pentru cercetări multidisciplinare de filosofia culturii, precum cele întreprinse de Adrian Marino, Sorin Antohi, Andrei Oişteanu, pentru studii axate pe problemele imaginarului (lucrarea Ruxandrei Cesereanu despre Imaginarul violent al românilor e doar un exemplu de ultimă oră). Personalităţi culturale diverse s-au consacrat prin strădania de a recupera memoria ultimelor decenii: seria de cercetări şi interviuri ale Laviniei Betea, în care se valorifică memorialistica înalţilor demnitari comunişti, seria evocărilor universului închisorilor comuniste, Închisoarea noastră cea de toate zilele, de Ion Ioanid. Istoria a încetat de a mai fi monopolul specialiştilor (dacă fusese vreodată), trecând în paginile revistelor şi în programele televiziunilor. Este inevitabilă aici amintirea admirabilului foileton televizat, Memorialul durerii, realizat de Lucia Hossu-Longin sau organizarea Memorialului de la Sighet, coordonată de Ana Blandiana.

Istoricul de numele căruia este legat procesul de demitizare în ultimul deceniu este Lucian Boia. Cu o perseverenţă remarcabilă, Lucian Boia supune examenului critic aproape tot ce ţine de mentalul colectiv al românilor. De la mitologia comunistă, analizată prin prisma scientismului secolului XIX, la mitologia naţionalismului, la mitul democraţiei şi aşteptările milenariste, totul este analizat şi disecat fără reţineri. Cărţile sale s-au răspândit ca o undă de şoc, mai cu seamă în rândul celor ce nu aparţineau strict breslei istoricilor, stârnind de la nedumerire, la admiraţie sau contestare violentă.

Succesul istoricului Lucian Boia (întrucât, chiar şi atragerea atenţiei atâtor oponenţi poate fi considerată un succes) se datorează, probabil şi talentului său scriitoricesc, modalităţii de directe de adresare, tonului dezinhibat, voit provocator pe alocuri, condimentat cu ironii surprinzătoare şi epurat de rigorile limbajului ştiinţific. Rescrierea istoriei naţionale, în comparaţie cu istoria propagandistică a perioadei comuniste a fost primită chiar cu entuziasm de unii: „În sfârşit ! În sfârşit a apărut cel dintâi examen critic radical şi sistematic al culturii române de astăzi.” [103] La celălalt pol se regăsesc istoricii epocii de aur, regrupaţi în jurul gazetelor nostalgic extremiste, I Ardeleanu, Mircea Muşat, I Pătrănoiu, şi un şir nesfârşit de politicieni care acuză caracterului periculos al unui act de lezare a demnităţii naţionale. Chiar după relativa stingere a controverselor, la comemorarea lui Eminescu din ianuarie 2004, ministrul culturii, Răzvan Theodorescu (el însuşi istoric) încerca eliminarea într-o notă de subsol a scrierilor demitizatoare ca „încercări inconştiente ale unor frustraţi fără operă“.

Tipul de discurs istoriografic inaugurat de Lucian Boia a făcut în scurt timp prozeliţi, din păcate din ce în ce mai puţin atenţi la nuanţe. Apărător hotărât al statutului istoricului în societate, Ioan-Aurel Pop a taxat cu promptitudine proliferarea unui mod de a face istoria considerat mult prea facil şi înclinat către latura senzaţională: „Cu voia sau fără voia profesorului Boia, s-a format o pleiadă de „istorici”, care nu au prelucrat şi publicat niciodată un izvor istoric, dar care caută de zor şi descoperă „mituri” te miri unde, din neolitic până astăzi, cu un elan demn de o cauză mai bună“. [104]

Lucian Boia contestă eticheta de „demolator de mituri” ce i se atribuie, susţinând că nu încearcă o relativizare a istoriei naţionale sau o anulare a miturilor fundamentale, ci o reinterpretare critică a acestora din perspectivă istoriografică: „Noi nu ne războim cu miturile fondatoare. Fiecare naţie le are pe ale sale şi le cultivă cu grijă“. [105] Intenţiile declarate ale autorului merg mai cu seamă în direcţia unei nuanţări a faptelor ce au fost deformate de imaginarul colectiv din comandamente ideologice sau în mod involuntar.

Ioan-Aurel Pop, cel mai acerb critic al demersului lui Lucian Boia, se declară de acord cu necesitatea rediscutării critice a istoriei naţionale, dar este un adversar declarat al oricărei forme de relativizare a trecutului, în care vede o subminare a menirii istoricului în societate. În replică la de acum celebra Istorie şi mit în conştiinţa românească, cel mai tânăr membru corespondent al Academiei scrie un volum cu un număr dublu de pagini în care atacă aproape paragraf cu paragraf cele scrise de istoricul bucureştean. Deşi aduce unele precizări pertinente, cartea îşi ratează ţinta principală, întrucât nu neagă necesitatea demersului critic, contestând doar radicalismul său. În plus, argumentele aduse în discuţie contestă premisele autorului dintr-o altă paradigmă, întregul capitol introductiv, deşi bine documentat, fiind scris sub imperiul perplexităţii în faţa constatării că există autori care pot gândi lumea într-un mod diferit.

Ioan Aurel Pop realizează o lăudabilă pledoarie în favoarea misiunii istoricului în societate pe care o vede aşezată sub semnul căutării necontenite a adevărului, în timp ce Lucian Boia este mai interesat de rolul jucat de imaginar în modelarea realităţii. Graniţa fixată de Ioan Aurel Pop între istorici, ca singurii calificaţi să se exprime pertinent în problemele trecutului, şi nespecialişti, este una rigidă, în vreme ce Lucian Boia este mai fericit să constate că personalităţi din cele mai diverse domenii, indiferent de valoarea operei lor, pot influenţa mentalitatea unei colectivităţi în unele probleme punctuale. Lucian Boia vede istoricul ca pe un personaj captiv al propriilor sale scheme de gândire şi influenţat de interese, care construieşte aproape o ficţiune de fiecare dată când oferă propria sa versiune asupra trecutului. Ioan-Aurel Pop, pe de cealaltă parte, îşi mărturiseşte nostalgia pentru o istorie exemplară, magistra vitae, şi vede în efortul de compatibilizare a istoriei naţionale cu procesul de modernizare şi de integrare europeană o abdicare de la misiunea fundamentală a istoricului, apropierea de adevăr.

(inapoi la Cuprins)


[101] Printre semnatari, istorici ai antichităţii (MD Pippidi, P. Alexandrescu), medievişti (D. Prodan, S. Jako, Ş. Papacostea, Andrei Pippidi, Şt. Andreescu, Şt. S. Gorovei) contemporaneişti (V. Moisuc), sociologi ai istoriei (HH Stahl), sau istorici ai culturii (Al Zub, P Teodor)
[102] Apud Al. Zub, Schimbare politică şi istoriografie, în vol. Psihosociologia schimbării, Adrian Neculau, Gilles Ferreol (coord.), Ed. Polirom, 1998, p. 28
[103] Mircea Iorgulescu, În sfârşit!, în Dilema 15 -21 august 1997
[104] Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 349
[105] Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, 2002, p. 178

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 04.10.2010 in lucrare

Tags: , , , ,