rss
rss
rss

Demitizarea, ca parte a comunicării sociale, este un proces de maximă complexitate. Punerea în discuţie a miturilor fundamentale ale unui popor este o dovadă a existenţei unei crize identitare, care devine vizibilă cu ocazia izbucnirii unor conflicte simbolice. Printre conflictele care au marcat existenţa unor falii între segmente ale societăţii româneşti s-au numărat: disputa din cadrul istoriografiei cu privire la istoria recentă şi la miturile istorice româneşti, scandalul manualelor alternative, ca o prelungire a disputei dintre diverse grupări de specialişti, ce a antrenat segmente mult mai largi de public, dezbaterea critică pe marginea statutului mitului Mihai Eminescu în cultura română, sau redescoperirea problemei specificului naţional.

Dramatismul receptării procesului de demitizare în societatea românească este dat de coalescenţa sa cu alte procese specifice modernităţii. Se poate vorbi de două componente ale demitizării aflate simultan în desfăşurare, un proces iniţiat de o parte a elitei culturale, şi unul care implică opinia publică în ansamblul ei. Acesta din urmă este un proces difuz şi lent ce corodează simbolurile oricărei societăţi, acţionând cu precădere prin deformarea şi alterarea miturilor existente. La nivelul opiniei publice, demitizarea este acompaniată de un proces de secularizare, receptat cu întârziere de societatea românească. Principalul fenomen specific comunicării sociale care favorizează distanţarea faţă de mituri este spirala tăcerii, tradusă prin teama de izolare faţă de grup şi prin încurajarea spiritului ironic şi a scepticismului.

Procesul de demitologizare iniţiat de elita intelectuală este mult mai sistematic, fiind marcat de influenţa mai multor curente culturale. În istoriografie, procesul se desfăşoară pe fondul încercării de racordare la curentele moderne ale disciplinei, prin abandonarea unei istorii evenimenţiale aplecate spre momentele eroice şi figurile exemplare ale trecutului, în favoarea unei istorii structurale, preocupată de studiul mentalităţilor, al imaginarului şi al transformărilor de durată ale unei societăţi. De asemenea, specifică domeniului istoriografic este şi demistificarea, adesea confundată cu demitizarea, care este un act reparatoriu de restabilire a adevărului istoric, firesc în condiţiile falsificării programatice a istoriei în perioada comunistă, din considerente ideologice.

Extinderea curentului demitologizant şi în alte domenii ale culturii, cum ar fi ştiinţele politice, filosofia culturii sau literatura, a fost favorizată de convingerea că în perioada comunistă s-a operat o brutală manipulare a mentalului colectiv, în concordanţă cu proiectul „omului nou”, şi că, în continuare, miturile politice şi istorice ori stereotipurile sunt surse ale exercitării puterii politice şi mecanisme ale controlului social. Hegemonia politicului asupra universului mitologic a condus la o polarizare a adversarilor şi susţinătorilor demitizării, oferind motive de suspiciune asupra intenţiilor reale ale acestora din urmă, unui public refractar la schimbare. Printre autorii care au avut contribuţii notabile în direcţia demitizării s-au remarcat Lucian Boia, Sorin Antohi, Horia-Roman Patapievici, ş.a.

În cultura politică, traumatismele abandonării unei mitologii cultivate de regimul totalitar, compusă din două constelaţii mitologice majore, comunistă şi naţionalistă, sunt potenţate de precaritatea alternativelor şi multitudinea de opţiuni. Nici una dintre mitologiile ce ar fi putut fi adoptate după 1989, de pildă mitologiile democraţiei participative sau ale societăţii concurenţiale, nu prezintă coerenţa sau forţa de seducţie a celor mai importante religii laice inventate în ultimele două sute de ani, comunismul şi naţionalismul. În plus, una din funcţiile esenţiale ale mitului, aceea de a conferi un sens curgerii timpului, este periclitată de eşecul unor mitologii ce ar fi putut orienta simbolic tranziţia, cum sunt decomunizarea, ca mitologie vindicativă, sau Revoluţia, ca un posibil mit fondator al noii societăţi democratice.

Mult mai periculoasă este lezarea unei funcţii fundamentale a conştiinţei mitice, aceea de ordonare a memoriei colective. Trecerea de la un tip de societate care îşi bazează spiritualitatea pe valorificarea simbolică a memoriei, la societatea informaţională a comunicării de masă, se face în condiţiile absenţei reperelor mitologice, singurele resurse disponibile fiind rudimentele unei culturi arhaice, fragmentele mitologiilor politice consacrate dar discreditate, sau mitologiile preluate de curând, privite cu scepticism. Mitologiile occidentale preluate prin aculturaţie, deşi mai adecvate nevoilor prezentului, prezintă dezavantajul de a fi asimilate concomitent cu poziţiile critice, întrucât mitologiile societăţilor deschise, obţinute prin dialog conţin germenele contra-mitului, fapt ce accentuează disconfortul trecerii la un univers al valorilor plural şi relativist.

Noile industrii culturale accelerează atât apariţia cât şi destrămarea mitologiilor şi simbolurilor. Ele îşi cultivă propria mitologie, specifică societăţii de consum, axată pe cultul performanţei, al tinereţii, progresului şi confortului. Păstrarea intactă a peisajului mitologic existent la momentul 1989, în realitate imposibilă, ar fi încurajat dezvoltarea unui univers mental paralel, inadecvat realităţii, la limita patologicului. Abandonarea miturilor existente, în condiţiile, de asemenea iluzorii, ale absenţei unei remitologizări, prezintă şi ea pericole cum sunt distrugerea mecanismelor interne de coeziune socială, proliferarea alienării, dezorientării şi scepticismului, reducerea capacităţii de răspuns în situaţii de criză. Cum atât stagnarea cât şi anihilarea totală a conştiinţei mitice nu sunt opţiuni veridice, este mult mai probabil ca demitizarea să se traducă, în fapt, printr-un proces de recuperare şi reaşezare a mitemelor existente, în concordanţă cu imperativele modernităţii şi cu nevoile spirituale ale prezentului.

(inapoi la Cuprins)

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 05.10.2010 in lucrare

Tags: , , , , , ,