rss
rss
rss

Ca fenomen de comunicare socială, disputa generată în jurul actului demitizării se prezintă ca o reluare pe spirala evoluţiei istorice, la un alt nivel, a unor controverse care în spaţiul românesc au o asemenea tradiţie, încât putem spune că întreaga cultură română modernă este nu paralizată ci structurată pe acest conflict simbolic. S-ar putea spune că „matricea spirituală” a spaţiului românesc nu o dă nici „vocaţia europeană“, nici formele culturii populare, ci conflictul dintre acestea. O dovedeşte şi faptul că teoria intelectuală cea mai popularizată la noi a rămas cea a „formelor fără fond”, a lui Maiorescu.

Reconfigurarea conflictuală a societăţii româneşti este semnalată de redescoperirea dramatică a temei specificului naţional. „Veniţi la capătul atâtor înfrângeri, a fi român nu mai poate fi resimţit ca un triumf“, [88] sau alte izbucniri cu virulenţă profetică : „suntem un popor cu substanţă tarată“, „românul este popular, iar neamurile îi admiră virtuţile de acomodare, care sar imediat în ochi: ospitalitatea, modestia, toleranţa, răbdarea şi alte minus-virtuţi de afirmare“. [89] Violenţa unor asemenea sentinţe, alese din multe altele, se explică mai mult ca o replică post-factum dată discursului triumfalist găunos şi anchilozat al ultimei perioade comuniste, care semnala crepusculul iradierii mitologice în faţa unui eşec resimţit ca o catastrofă naţională.

Un astfel de mesaj are puţine şanse de reuşită, întrucât el atacă frontal nucleul dur al mitologiei naţionale, şi vine după ce definiţiile dictate de această mitologie au fost deja internalizate de potenţialii receptori.

Studiu de caz: organizarea polemicii in “scandalul Eminescu”

O mai bună înţelegere a rolurilor asumate de emiţători şi a strategiilor lor discursive este prilejuită de repunerea în discuţie a celui mai important simbol cultural al românilor: Eminescu. Eforturi de repoziţionare şi deconstrucţie veniseră în mod constant din partea criticii profesioniste, ultimele semnate de Ion Negoiţescu, Ioana Em. Petrescu sau Matei Călinescu. În fond, toată critica post-maioresciană de elită făcuse mai mult sau mai puţin astfel de eforturi. Acestea sunt mecanismele fireşti de receptare şi de menţinere în actualitate a unor opere. Astfel de demersuri au ca finalitate, cel mult, instituirea unei paradigme culturale, nu a unui mit cu valenţe politice, bazat pe imobilism, intangibilitate şi sacralizare; ideile sortite să rămână strict în spaţiul eteric al fenomenelor intelectuale sunt reproduse dacă sunt actuale, şi se păstrează în actualitate atâta timp cât sunt deconstruite.

Miza politică a conflictului al cărui punct de maximă intensitate l-a constituit celebrul, de-acum, număr 265/1998 al revistei Dilema, îl constituie păstrarea pentru simbolul cultural Eminescu a statutului de mit naţional. Structura mitică a oricărui poet naţional e definită astfel de Victor Kernbach: „Acest om este singurul purtător de cuvânt al poporului său şi opera lui este singura definiţie integrală a destinului acelui popor“. [90] Enunţul aminteşte ca formă de „ prima poruncă”; o porunca pe care iconodulii mitului eminescian o aveau de apărat.

Să ne îndreptăm acum privirea către poziţiile iconoclaste, luările de cuvânt cele mai radicale şi mai scandaloase. Poziţiile iconoclaste şi iconodule folosesc multe dintre figurile polemice teoretizate de Karel Capek , încercând obţinerea unui efect imediat. [91] Mircea Cărtărescu îşi compune pledoaria (pe care o va aprecia drept „cel mai curajos act de demitizare culturală de după 1989“) din cele mai infamante enunţuri scrise de contemporani insensibili la valoarea culturală a personajului pe care îl descriau (testimonia, apelul la mărturii). Rezultă un portret [92] (care este o ilustrare a figurii polemice denumite despicere) demn de „estetica urâtului” care nu atinge în niciun fel problemele ce ţin de valoarea operei poetice sau de gândirea politică a lui Eminescu, ci îşi propune parcă inducerea unei antipatii faţă de omul Eminescu. Finalul articolului evocă autopsia cadavrului, cu un citat care este răsturnarea prezentării pline de patos făcute de G. Călinescu: „Uitat la soare, pe fereastră, creierul s-a alterat şi a trebuit să fie aruncat în lada cu rămăşiţe, frunze şi ingrediente…“.

Alte figuri polemice folosite de cei mai radicali dintre contestatari sunt non habet (nu se aminteşte nimic din trăsăturile ce ar putea forma un portret echilibrat, subliniindu-se doar carenţele, reale sau imaginare, în acest caz lipsa de actualitate sau de modernitate: „poet de secol XIX“, „romantic întârziat“) şi negare (contestarea a ceea ce este propriu şi definitoriu pentru persoana atacată, în cazul de faţă calitatea de poet important: „poezia lui mă lasă rece“).
T.O. Bobe completează şi el imaginea generală de pamflet colectiv oferită de articolele acuzatorilor, vituperând împotriva cultului propriu-zis care ţine în viaţă mitul. Poetul avangardist crede că a descoperit în sculpturile şi picturile care îl înfăţişează pe Eminescu dovezi ale zeificării acestuia de către imaginarul românesc. [93] În jurul său, alte personalităţi ale literaturii române s-au transformat în personajele unei naraţiuni mitice de inspiraţie biblică (Alecsandri are rolul lui Ioan Botezătorul, care îl recunoaşte şi îi acordă confirmarea poetului, Maiorescu şi Călinescu sunt asemeni lui Petru, respectiv Pavel, fondatorii cultului, iar Macedonski este condamnat pe vecie să joace rolul infamului Iuda).

Astfel de luări de poziţie, percepute ca o dovadă de negativism sau de teribilism, nu pot avea ca efect demolarea unui mit, mai cu seamă atâta timp cât mitologia pe care o propun în schimb este neclară. Ca urmare, ele au fost punctele de vedere cele mai des invocate de către apărătorii mitului Eminescu, în cadrul răspunsului lor. Strategia discursivă a membrilor nucleului conservator include apelul la mitul conspiraţiei. Cei ce au publicat articole precum cele citate mai sus sunt acuzaţi de „lezarea demnităţii naţionale“, de „trădare de neam“, fiind reluată tema atacului deliberat, orchestrat de inamicii din exterior ai României. Apelul la autoritate (testimonia) este prezent la tot pasul, referinţele la sursele clasice ale criticii, la prestigiul uriaş al poetului însuşi în conştiinţa publicului, fiind însoţit de figura denumită quosque (enunţarea unei opinii ca unanim acceptate).
În final, orice polemist îşi anunţă public triumful (jubilare), astfel, G. Pruteanu îşi încheie un articol în care trece în revistă luările de poziţie adverse după propria clasificare, astfel: „Spirite atât de mici şi seci nu sunt de luat in seamă“. [94] Apărătorii cei mai înverşunaţi ai mitului (printre ei, Ion Rotaru, Leonida Lari, Fănuş Neagu, Dan Zamfirescu, Adrian Păunescu, Eugen Simion) au în contextul dat o importantă problemă de credibilitate. Mulţi s-au numărat printre privilegiaţii regimului comunist, alţii chiar au girat delirul protocronist al ultimei perioade a regimului, şi încearcă să reînvie acelaşi tip de discurs care le-a adus avantaje simbolice şi cu ajutorul căruia şi-au consolidat poziţia în societate. Ei sunt de asemenea susceptibili de a folosi în interes politic personal (demagogic) forţa simbolurilor culturale (Adrian Păunescu şi Leonida Lari au fost chiar autorii unor interpelări parlamentare în perioada scandalului, bucurându-se de sprijinul unei bune părţi a clasei politice).

O cu totul altă forţă persuasivă o au poziţiile moderate, mult mai nuanţate, din ambele tabere. De pildă, Eugen Simion, care a avut o poziţie oscilantă, la început considerând fireşti reinterpretările critice în lumea literară, apoi apărând cu fermitate poziţiile conservatoare, acceptă că un proces de mitizare a avut loc, şi că acesta este nociv pentru receptarea operei. Însă, de pe poziţia de autoritate a preşedintelui Academiei, Eugen Simion include miturile în patrimoniul cultural românesc, şi adoptă un discurs etic în care atrage atenţia asupra pericolului moral al demitizării: „Vânătoarea de mituri este o acţiune primejdioasă pentru că miturile fac parte din identitatea culturală a naţiunii.” [95]

Acesta este punctul în care, într-o fuziune subtilă, discursul autohtonist care a marcat intrarea în modernitate a culturii române, prin apelul la cultul strămoşilor, epurat de excesele izolaţioniste ale ideologilor epocii Ceauşescu, este recuperat de discursul identitar, din ce în ce mai popular ca reacţie la fenomenul mondializării. În faţa spaimei ancestrale a dispariţiei prin asimilare, soluţia oferită este conservarea necritică a oricăror elemente mitologice care au fost asimilate specificului naţional.

La fel de subtile sunt şi atacurile moderate la adresa mitului. Eficienţa lor vine din precizia cu care sunt vizate doar anumite aspecte, de obicei cele periferice, pornindu-se de la acele puncte acceptate şi de către apărătorii moderaţi. Nicolae Manolescu vorbeşte despre pericolul „mumificării” operei eminesciene de către conformismul impus de comentariile de tip şcolar care nu stimulează îndeplinirea cele trei condiţii ale menţinerii în actualitate a unui autor: lectura constantă şi liberă de către public, relectura criticii şi reeditarea. „Trebuie să avem, mai întâi, curajul de a ne despărţi de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan.” [96]

Aproximativ în acelaşi ton, Zigu Ornea contestă sintagma „poetul naţional“, şi insistă în favoarea unei distincţii între lirica şi publicistica eminesciană, care s-a aflat sub cele mai diverse influenţe în epocă, multe inacceptabile astăzi. În realitate, acesta este punctul cel mai sensibil al dezbaterii, întrucât el indică motivul pentru care mitul este cultivat de forţe politice diverse, care au făcut ca Eminescu să fie reprezentat în manualele şcolare fie de Împărat şi proletar, fie de Doina. „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă!“, respectiv „Cine-a îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii!” par a fi cele două exclamaţii care marchează extremele manipulării simbolului Eminescu de către ideologii pentru care, evident, nu poate fi acuzat. Spre aceste aspecte strâns legate se îndreaptă şi cele mai eficiente dintre atacurile explicit demitizatoare.
Cristian Preda ţinteşte gândirea politică a lui Eminescu, negând-o in corpore: „[..] lenea de a gândi, ignoranţa sunt mărcile culturii politice de la noi. În acest context, Eminescu e un personaj manipulat. [..] Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere e realmente nul. Nu ai obiect.“. [97] În timp ce Sorin Antohi atacase deja mitizarea figurii poetului: „Pentru că astăzi nu ne mai satisface nici hagiografia diletantă, nici mitul cu accente patriotarde, nici acel cult kitsch ai cărui preoţi sunt gazetarii, funcţionarii culturali şi dăscălimea ignară“. [98]

Insistenţa pe aspectele strict culturale ale dezbaterii se dovedeşte foarte eficientă, întrucât includerea unui subiect în sfera actelor strict intelectuale permite formularea unor judecăţi de valoare, chiar a unor critici sau rezerve, în timp ce un mit rămâne o problemă de adeziune şi de fidelitate care nu lasă cale de mijloc între acceptare şi negare. Ambele tabere, într-un fel sau altul, apelează la mitul rezistenţei prin cultură. Tabăra conservatoare, deşi din rândurile ei au făcut parte numeroşi „colaboraţionişti” notorii ai regimului, a preluat acest mit de tranziţie înntr-un mod surprinzător, pentru a evita discuţiile culpabilizatoare. În felul acesta, o entitate misterioasă, cultura, este plasată deasupra oamenilor pentru a simboliza esenţa unui popor, esenţă ce a fost slujită chiar şi prin participarea activă din regimul comunist, o esenţă în care sunt topite toate marile spirite ale românităţii, şi care, mai ales, se cuvine a fi apărată cu îndârjire.

De cealaltă parte, elita culturală modernistă, cea care a fost „preoţimea” mitului rezistenţei prin cultură, îl foloseşte pentru a da un alt sens retragerii din viaţa cetăţii a intelectualilor de dinainte de 89, şi pentru a-şi consolida poziţiile simbolice din prezent, de instanţă critică. Aureolaţi de „asceza” de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu au susţinut şi încurajat reaşezarea canonului literar românesc. Dacă acest statut nu va fi erodat de ascensiunea industriilor culturale, intelectualii care militează pentru racordarea la valorile unei Europe culturale, nu doar economice – îi putem adăuga aici, printre atâţia alţii, pe Adrian Marino, Mircea Martin sau I. Bogdan Lefter, care au avut şi ei poziţii nuanţate dar favorabile unei schimbări de viziune în acest caz – pot miza pe viitoarele efecte ale comunicării bazate pe o multitudine de trepte (multi-step flow of communication [99]). Dacă aceşti intelectuali, recunoscuţi ca membri ai elitei culturale, vor avea un acces semnificativ la media, împreună cu alţi lideri de opinie din presa culturală, cu influenţă asupra unor lideri de opinie orizontali, din rândurile profesorilor din învăţământul superior şi liceal, este foarte probabil un efect pe termen lung de nuanţare a prezentării operei lui Eminescu, şi, în final, de relativizare a mitului.

Ralierea la poziţiile demitizatoare este facilitată de atractivitatea viziunii relativiste care poate fi susţinută şi de o simplă ironie, fără a propune un model teoretic în schimb. Dubitativul şi echivocul sunt ingrediente letale pentru un mit. Valurile polemice se desfăşoară, însă, potrivit principiului pendulului: în momentul în care o atitudine devine dominantă şi se transformă în modă, cu toate excesele aferente, avantajul umorului trece de partea adversă. Inflaţia termenului mit şi folosirea lui abuzivă pentru a face referire la simple superstiţii, prejudecăţi sau clişee de gândire, îl face pe Alex Stefănescu să scrie ironic: „Nu va trece mult timp şi vom citi eseuri demitizatoare despre eficacitatea băilor de nămol, hărnicia furnicii şi lenea greierului, grandoarea stejarului, calitatea superioarã a pantofilor Guban, obiceiul de a ţine furculiţa în stânga şi cuţitul în dreapta sau obligaţia acoperirii gurii cu palma in timpul căscatului“. [100] Devenită o „jucărie la modă“, demitizarea, se dovedeşte a fi una capricioasă, care poate aduce avantaje simbolice doar celor sensibili la nuanţe şi capabili de a se plasa în curentul care îi poate feri cel mai bine de ridicol şi de izolare.

(inapoi la Cuprins)

[88] H-R Patapievici, Politice, ed. cit., p. 50.
[89] Ibidem, p. 34-36
[90] Kernbach, op. cit., p. 215.
[91] Apud Vasile Tran, Patologii şi terapii comunicaţionale, Editura Comunicare.ro, p. 52-54
[92] „Mic şi îndesat”, „negricios”, „foarte păros”, cu „platfus la ambele picioare”, şi “aparenţa unui om vagabund”, „curgeau zdrenţele de pe el”, „un cap cam prea mare pentru statura lui”, „prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine”, „mânca cu zgomot”, „lipsit de maniere", sunt câteva din citatele folosite de Mircea Cărtărescu pentru a-şi construi articolul Fapte, Dilema, 265/1998
[93] „Mă întreb cum să nu râzi în faţa unui Eminescu nud şi cum să nu-ţi închipui instantaneu figurile altor scriitori în aceeaşi ipostază. Gândiţi-vă la Maiorescu având un ştergar în jurul şoldurilor, la Caragiale camuflându-şi Doamne iartă-mă cu pălăria, la Hortensia Papadat-Bengescu în costum de baie, la Sadoveanu cu şuncile revărsate peste şnurul boxerilor [..] Şi totuşi, în faţa Ateneului nimeni nu hohoteşte", T.O. Bobe, Poezie, haine grele, în Dilema, nr. 265/1998
[94] George Pruteanu, „Scandalul" Eminescu, în Dilema, nr. 269/1998.
[95] Eugen Simion, Mit, mitizare, demitizare, în Curentul, 22 iulie 1999
[96] Nicolae Manolescu, E o întrebare!, în Dilema, nr. 265/1998
[97] Cristian Preda, Cultură şi cultură politică: două observaţii, în Dilema, nr. 256/1998
[98] Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Ed. Litera, Bucureşti 1994, p. 104
[99] cf. Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media şi societatea, Editura SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001, p.133
[100] Alex Ştefănescu, O jucãrie la modă: demitizarea, în Romania Literara nr 42 / 1998

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 04.10.2010 in lucrare

Tags: , , , , , , , , , ,