rss
rss
rss

La începutul anilor ’90, anticomunismul a stârnit o adevărată frenezie populară, fiind singura mişcare capabilă să mobilizeze masele în cadrul unor impresionante manifestaţii maraton. Acestea erau însufleţite de necesitatea unei justiţii morale, de capacitatea decomunizării de a conferi un sens limpede tranziţiei, şi aureolate de strălucirea mitului rezistenţei prin cultură. Dezamăgirea şi indiferenţa în care s-a pierdut mitul decomunizării poate sugera că el nu a trecut niciodată graniţele spaţiului eteric al elitei culturale. „Piaţa Universităţii a fost, într-un anumit fel, o revoluţie refăcută de intelectuali. Genul de revoluţie pe care aceştia ar fi vrut să o vadă petrecându-se spontan, singura în stare să-i aducă la putere, în calitate de administratori ai valorilor în numele cărora poporul ar fi trebuit să coboare în stradă pentru a doborî comunismul“. [83]

Diferendele mult mai pasionante din perioada tranziţiei au nuanţat până la relativizare statutul foştilor disidenţi, şi i-au împiedicat pe aceştia să ocupe rolul de „părinţi fondatori” ai noii democraţii. Doina Cornea, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu şi-au format curând un grup de admiratori dar şi de adversari, aidoma restului politicienilor ce nu reclamă o legătură specială cu trecutul. Alţii, precum Paul Goma sau Dorin Tudoran şi-au asumat în continuare o poziţie de rebeli ai cauzelor morale, autoexcluzându-se din influentele cercuri ale elitei de tranziţie.

Cauzele pentru care decomunizarea nu a atins succesul denazificării sunt numeroase. În primul rând, ea este costisitoare, întrucât ar reclama o regândire a sistemului capitalist însuşi, aducând din nou în discuţie teoriile critice (paradoxal, chiar punctele de vedere ale neo-marxiştilor). O studiere amănunţită a istoriei comuniste ar aduce în discuţie caracterul de conspirativitate al instaurării regimului, rolul grupurilor de interese şi ar discredita credinţa în controlul popular asupra deciziei politice. În fine, există temerea că o critică sistematică a ideologiei comuniste ar periclita caracterul de exemplaritate şi statutul de rău absolut pe care extrema dreaptă îl ocupă în mentalul colectiv. La urma urmei, tot aşa cum comunismul s-a prăbuşit din lipsa de entuziasm a adepţilor şi din cauza eşecului său economic şi social, mai curând decât a fost răsturnat de adversarii săi, tot aşa şi mitul decomunizării s-a năruit mai curând din lipsa de interes a potenţialilor săi adepţi.

(inapoi la Cuprins)


[83] Daniel Barbu, Republica absenta, ed. cit., p 190

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 30.09.2010 in lucrare

Tags: , ,