La începutul anilor ’90, anticomunismul a stârnit o adevărată frenezie populară, fiind singura miÅŸcare capabilă să mobilizeze masele în cadrul unor impresionante manifestaÅ£ii maraton. Acestea erau însufleÅ£ite de necesitatea unei justiÅ£ii morale, de capacitatea decomunizării de a conferi un sens limpede tranziÅ£iei, ÅŸi aureolate de strălucirea mitului rezistenÅ£ei prin cultură. Dezamăgirea ÅŸi indiferenÅ£a în care s-a pierdut mitul decomunizării poate sugera că el nu a trecut niciodată graniÅ£ele spaÅ£iului eteric al elitei culturale. „PiaÅ£a Universităţii a fost, într-un anumit fel, o revoluÅ£ie refăcută de intelectuali. Genul de revoluÅ£ie pe care aceÅŸtia ar fi vrut să o vadă petrecându-se spontan, singura în stare să-i aducă la putere, în calitate de administratori ai valorilor în numele cărora poporul ar fi trebuit să coboare în stradă pentru a doborî comunismul“. [83]
Diferendele mult mai pasionante din perioada tranziÅ£iei au nuanÅ£at până la relativizare statutul foÅŸtilor disidenÅ£i, ÅŸi i-au împiedicat pe aceÅŸtia să ocupe rolul de „părinÅ£i fondatori” ai noii democraÅ£ii. Doina Cornea, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu ÅŸi-au format curând un grup de admiratori dar ÅŸi de adversari, aidoma restului politicienilor ce nu reclamă o legătură specială cu trecutul. AlÅ£ii, precum Paul Goma sau Dorin Tudoran ÅŸi-au asumat în continuare o poziÅ£ie de rebeli ai cauzelor morale, autoexcluzându-se din influentele cercuri ale elitei de tranziÅ£ie.
Cauzele pentru care decomunizarea nu a atins succesul denazificării sunt numeroase. În primul rând, ea este costisitoare, întrucât ar reclama o regândire a sistemului capitalist însuşi, aducând din nou în discuţie teoriile critice (paradoxal, chiar punctele de vedere ale neo-marxiştilor). O studiere amănunţită a istoriei comuniste ar aduce în discuţie caracterul de conspirativitate al instaurării regimului, rolul grupurilor de interese şi ar discredita credinţa în controlul popular asupra deciziei politice. În fine, există temerea că o critică sistematică a ideologiei comuniste ar periclita caracterul de exemplaritate şi statutul de rău absolut pe care extrema dreaptă îl ocupă în mentalul colectiv. La urma urmei, tot aşa cum comunismul s-a prăbuşit din lipsa de entuziasm a adepţilor şi din cauza eşecului său economic şi social, mai curând decât a fost răsturnat de adversarii săi, tot aşa şi mitul decomunizării s-a năruit mai curând din lipsa de interes a potenţialilor săi adepţi.
(inapoi la Cuprins)
[83] Daniel Barbu, Republica absenta, ed. cit., p 190
Media
Film
Muzica
Sport
Funny
Spiritualitate
Politica