rss
rss
rss

Parafrazând profeţia lui Belu Zilber care, la sfârşitul anilor treizeci, credea că o ipotetică instaurare a unui regim comunist în România va fi o combinaţie între I.V. Stalin şi I.L. Caragiale, putem spune că ieşirea din comunism se desfăşoară, de asemenea, sub influenţa a două spirite tutelare, ce se numesc Cioran şi Caragiale. Discursul elitelor culturale româneşti este marcat de un spirit critc împins până la cinism şi de un scepticism care distruge iluzie după iluzie, în timp ce restul opiniei publice atacă în mod inconştient simbolurile şi miturile prin ironizare şi minimalizare.

Fenomenul care susţine erodarea miturilor la nivelul larg al opiniei publice este „spirala tăcerii“, teoretizat de Elisabeth Noelle-Neumann. [106] Chiar dacă reluările populiste ale clişeelor mitologiei naţional-comuniste au în continuare un ecou important în rândul opiniei publice, indivizii au capacitatea de a intui sensul schimbării şi sesizează o mişcare a mentalităţilor în sensul liberalizării şi relativizării. Ca urmare, indivizii îşi cenzurează unele porniri emoţionale, în special pe cele cu rezonanţe patriotice, de teama izolării şi dintr-un simţ al ridicolului. Chiar dacă nu îmbrăţişează presupoziţiile lumii occidentale, şi au mai degrabă înclinaţii autohtoniste şi autoritariste, românii se abţin să îşi facă publice astfel de opinii pentru a nu fi consideraţi paseişti, ostili integrării europene sau modernizării României.

Refuzul de a mai perpetua ritualurile şi ceremonialurile care susţin supravieţuirea miturilor este unul discret, lipsit de spectaculozitate, însă mult mai devastator la adresa acestora decât atacul frontal. La drept vorbind, nu criticile post-moderniste ale lui Cărtărescu la adresa lui Eminescu, sau nuanţările subtile ale lui Nicolae Manolescu subminează mitul „poetului naţional”, ci valul de incultură şi de ignoranţă al noilor generaţii, validat şi de emergenţa culturii de masă.

Necesitatea demitizării în societatea românească a fost o consecinţă a perioadei îndelungate din timpul totalitarismului comunist când mitologia nu a mai putut fi supusă unui examen critic, şi nu a mai putut evolua lent în concordanţă cu realitatea. S-a ajuns astfel într-un moment acut de criză în care mitologia manipulată, impusă prin rescrierea istoriei şi cu ajutorul uriaşei maşinării de propagandă şi îndoctrinare, nu mai corespundea liniilor unei mitologii spontane, mult mai echilibrate.

Conservarea unei mitologii manipulate din considerente ideologice nu mai servea necesităţilor intime ale unei societăţi, ci legitima deţinerea puterii de către un grup, în cadrul unui sistem de control social ce ar putea fi definit drept mitocraţie, cu un termen folosit de Victor Kernbach. După cum remarca Adrian Neculau, în postfaţa unei lucrări clasice a lui Serge Moscovici, stereotipurile erau folosite deliberat ca mecanisme ale rezistenţei la schimbare: „Cine atentează la echilibrul nostru interior nu poate fi decât un uzurpator, un rău intenţionat, poate chiar un duşman. Cine ne sileşte să ne schimbăm nu ne poate dori decât răul! Noroc că „oameni de bine” ne învaţă de unde vine acest rău. Ei ştiu ce vrem şi ştiu cum să ne-o spună. Pentru că ştiu cum gândim, cu ce idei am fost „alimentaţi”, ce ne trebuie!” [107]

Pătrunderea în era comunicării de masă, după ieşirea dintr-un sistem de comunicare bazat pe propagandă, reprezintă o nouă provocare pentru societatea românească. Industriile media au tendinţa de a-şi cultiva propriile mitologii, specifice consumerismului, şi rup lanţul ritualizării vechilor mituri. Rezistenţa în faţa influenţei difuze şi pe termen lung a acestor medii este aproape iluzorie. În lipsa unei societăţi civile bine structurate, românii s-au mulţumit cu spectacolul unei democraţii mediatice. Televiziunea (prin intermediul căreia era comandată chiar şi armata, în timpul Revoluţiei) şi-a impus liderii de opinie, care, comentând profetic sondajele de opinie, s-au erijat în reprezentanţi ai opiniei publice, punând între paranteze legitimitatea Parlamentului. Cât de periculos este un astfel de transfer de autoritate şi cât de lesne democraţia mediatică se poate transforma în dictatură mediatică, s-a putut constata în momentul în care televiziunile private au început să funcţioneze potrivit logicii economiei de piaţă, câtuşi de puţin democratică, abandonând interesele cetăţenilor.

Atitudinea clasei politice faţă de demitizare a fost una mai curând reactivă, mai vocală în direcţia defensivă, sub pretextul apărării unor valori perene ale specificului naţional. În paralel, însă, s-a desfăşurat o reacţie de repliere a discursului politic, ce a continuat să fie separat de discursul public prin adoptarea noului limbaj reformist şi a celui specific birocraţiei europene. Răspunsul dat de politicieni emergenţei relativismului şi scepticismului popular a fost, pe de o parte, temperarea retoricii naţionaliste şi abandonarea marilor teme conflictuale ce au divizat societatea românească la începutul anilor nouăzeci. Pe de altă parte, se constată proliferarea unei atitudini care, sub pretextul pragmatismului de tip occidental, este refractară la orice tip de dezbatere ce ar aminti existenţa marilor dileme morale inevitabile practicii politice. Pentru moment, absenţa unei dezbateri publice de substanţă pare să fi făcut din demitizare un episod încheiat, însă coexistenţa mai multor conglomerate mitice ireductibile şi violenţa cu care a fost întâmpinată critica făcută de elitele culturale de masa largă a publicului, arată că procesul este departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt.

(inapoi la Cuprins)


[106] Apud Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media şi societatea, Editura SNSPA, Buc, 2001, p. 177
[107] Apud Serge Moscovici, Psihologia socială..., ed. cit., p. 262

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 05.10.2010 in lucrare

Tags: , , , , , , ,