rss
rss
rss

Idealizarea perioadei interbelice este o reacţie spontană de răspuns la nostalgia pentru perioada comunistă, şi este contaminată, deşi nu toţi adepţii săi ar fi fericiţi să o recunoacă, de mitologia naţională, care vorbeşte despre un suflet bun al poporului, cristalizat în acea perioadă de inocenţă, întreruptă cu brutalitate de invazia sovietică. Este, desigur, o ipostaziere a mitului Vârstei de Aur, trădat în special de pretenţia nerezonabilă de a trece cu vederea peste o perioadă importantă din istoria României. Un alt punct slab, care o transformă într-o mitologie fără o aderenţă considerabilă, este perseverenţa în prezentarea întregii perioade comuniste ca pe un regim de ocupaţie. Acesteia, profitorii dar şi admiratorii sinceri ai naţional-comunismului i-au răspuns de mult prin accentuarea apăsată a unei departajări între cele două faze ale comunismului românesc: cea internaţionalistă (cominternistă, pe care o nu şi-o asumă şi o „înfierează cu mânie proletară”) şi cea naţionalistă (sau naţională, cum ar prefera aceştia să o definească). Faptele istorice care susţin această viziune sunt numeroase, şi ajutate şi de implicarea reală a societăţii româneşti în proiectul comunist (indiferent de pe ce poziţie) care nu poate fi ignorată.

Mitul vârstei de aur interbelice poate fi şi susţinut dar şi demontat de apelul la izvoare istorice şi statistici: decalajul faţă de alte state europene nu era atât de mare, dar erau prezenţi indici alarmanţi ai analfabetismului, de pildă, democratizarea societăţii atinsese niveluri fără precedent, dar abaterile de la ceea ce se înţelege astăzi prin democraţie erau atât de multe încât o astfel de etichetă poate fi pusă sub semnul întrebării. Mult mai tentantă se va dovedi latura culturală a acestui mit care aminteşte de perioada celei mai mari înfloriri a culturii române moderne, evocând figurile simbolice ale epocii de la Blaga la Brâncuşi, Enescu, Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionescu, şi lista ar putea continua la nesfârşit. Evoluând în această direcţie, mitul se va dilua într-o formă inofensivă de nostalgie, împărtăşită de tot mai puţini.

Din aceeaşi epocă este extras şi mitul legionar, o mişcare preocupată până la obsesie de aspectele iraţionale ale politicului. În cazul acestei mişcări, contra-mitul legionar, susţinut de o propagandă intensă şi de durată, s-a dovedit mult mai puternic, astfel încât în 1990, la o jumătate de secol de la dispariţia mişcării de pe scena politică, diversiunea care punea în seama ei protestele la adresa noii puteri a putut părea plauzibilă. În plus, această explicaţie avea şi darul de a atinge o zonă a imaginarului occidental care priveşte cu oroare mişcările de tip fascist. Fragmente ale mitologiei legionare (cum ar fi utopia unui stat omogen din punct de vedere etnic, mesianismul sau antipoliticianismul) s-au dezintegrat apoi, fiind preluate (fără a se preciza sursa) în discursul partidelor extremiste naţionaliste sau al mişcărilor misticizante, lipsite de audienţă.

Mitologia care înconjoară şi susţine monarhia precede toate celelalte mitologii politice şi a avut mii de ani la dispoziţie pentru a se cizela cu migală. Era, aşadar inevitabil, ca ea să nu fie ignorată ca sursă posibilă de investire a speranţelor colective după 1989. Monarhiei i s-a oferit însă un loc în imaginarul de tranziţie nu pentru această complexă mitologie a ei, ci pentru capacitatea de a fi opusă unei mitologii care se cerea înlocuită. Inscripţia „Monarhia salvează România” trona deasupra primei „zone libere de neocomunism” din centrul Bucureştiului. Strălucirea ei a durat atâta timp cât a reprezentat opusul puterii contestate, şi a fost amplificată de senzaţia că reprezentanţii acesteia privesc monarhia ca pe un pericol cât se poate de real (efortul depus pentru a împiedica revenirea regelui în ţară). Nu este de mirare că momentul de maxim triumf al mitului monarhic îl constituie primirea entuziastă a regelui petrecută într-o zi de Paşte. Instituţia îşi recupera simbolistica religioasă pe care o putea pune în contrast cu lunga perioadă de ateism şi de degringoladă morală.

Declinul mitului începe din momentul în care forţe politice, care spre deosebire de instituţia monarhică se puteau angaja deschis în bătălia electorală, se impun ca alternative credibile la partidele care exploatau moştenirea imaginarului cristalizat în perioada comunistă. În plus, reprezentanţii Convenţiei au fost nevoiţi să răspundă atacurilor care insinuau existenţa unui plan de reinstaurare a monarhiei după câştigarea puterii, şi să se dezică de monarhie ca de un lucru rău. După câştigarea alegerilor, Emil Constantinescu nu numai că nu i-a cedat locul lui Mihai I, dar invitaţiile acordate de a vizita nestingherit România l-au transformat, în sfârşit, pe rege în ceea ce reprezentanţii FSN îşi doriseră: într-un simplu cetăţean care vine în ţară ca turist, şi nu pentru a-şi revendica tronul.

Loviturile de graţie date mitului monarhic se petrec după schimbarea de putere din 2000. Gestul de reconciliere iniţiat de preşedintele Iliescu îl plasează pe acesta în poziţia monarhului generos. „Reconcilierea istorică transformă monarhia într-o instituţie “îmblânzită”, o converteşte într-o instituţie-exponat de muzeu a unui stat republican. Regele Mihai îşi câştigă astfel locul în viaţa publică românească, dar pierde aura de mister şi de putere a monarhului exilat” [78].
Distrugerea simbolică este desăvârşită de conferirea unor avantaje materiale acordate foştilor şefi de stat, de includerea unui membru al Casei Regale în rândul consilierilor premierului, şi de promisiunea publică a rezolvării litigiilor de proprietate asupra unor clădiri care pierd şi ele din greutatea simbolică prin încadrarea birocratică în rândul imobilelor solicitate spre restiuire. Ultimul gest din această serie, care a dezamăgit o parte din susţinătorii (tot mai puţini numeroşi) ai acestui mit, este ieşirea regelui din „transcendenţa” de la Versoix, pentru a participa la un eveniment monden în cadrul căruia i-a conferit distincţia de „Om al anului 2003“, lui Adrian Năstase, un prim-ministru ale cărui origini simbolice se găsesc, pentru partizanii regalităţii, în lumea nomenklaturii comuniste. [79]

(inapoi la Cuprins)


[78] Umbra lui Mihai la Cotroceni, în Curentul, 11 mai, 2001
[79] Evenimentul a fost comentat cu ironie în cadrul unui spectacol de satiră politică: „Nu se ştie dacă în felul acesta Regele Mihai i-a întins o mână lui Adrian Năstase pentru a-l introduce în istorie, sau Adrian Năstase i-a întins o mână regelui, pentru a-l scoate din istorie"

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 30.09.2010 in lucrare

Tags: , , , , , ,