rss
rss
rss

Pentru simţul comun, între legendă şi mit nu există practic o diferenţiere, iar pentru politologie, mitul politic a devenit marca utopiei. Iată de ce înaintea unei definiri riguroase a mitului este necesară o aproximare a genului proxim. Principala diferenţă faţă de legendă este caracterul de creaţie colectivă a mitului. O legendă poate cunoaşte o multitudine de variante şi de adăugiri, însă acestea nu îi schimbă caracterul individual şi preponderenta intenţie artistică. Legenda nu poate atinge complexitatea mitului şi nici nu poate fi învestită cu speranţele unui grup de „credincioşi“. Legenda rămâne tot timpul exterioară, interesantă prin spectacolul lingvistic-simbolic oferit, dar nu poate subjuga un număr de adepţi, nici nu este reluată prin ritual, ci printr-o relatare directă, fără părţi misterioase. Caracterul de creaţie individuală al legendei nu exclude prezenţa unor ecouri onirice, în timp ce mitul se manifestă ca factor de reglare a relaţiilor sociale.

Noţiunea de utopie are un act de naştere foarte precis datat 1516, anul apariţiei romanului omonim al lui Thomas Morus. Învăţatul englez născocise cu această ocazie un joc de cuvinte în care grecescul topos (loc) putea primi un prefix negativ pentru a însemna locul care nu există, nicăieri (u-topos), sau un prefix care pronunţat englezeşte să semnifice perfecţiunea (eu-topia) armonia deplină. Însă creaţiile utopice au putut fi scrise cu mult înainte de a primi un nume şi s-au distins ca un gen aparte pe măsură ce a crescut pretenţia cititorilor pentru veridic şi autenticitate. Asociat inevitabil cu miturile, Platon este, în fapt, cel mai mare creator de utopii din istorie, scrierile sale fiind suficiente pentru a descrie trăsăturile genului. [47]

În comparaţie cu mitul, utopia e o construcţie mult mai riguroasă şi mai raţionalizantă. Fantezia se epuizează în construcţia propriu-zisă a utopiei, dar nu e permisă şi subiecţilor, e privilegiul autorului. Actanţilor nu le este permis nici măcar luxul dedublării. Uimeşte mai cu seamă perfecţiunea geometrică a proiectului social. Este propusă o societate de roluri, în cel mai bun caz rod al unei selecţii, dar în general cu partituri care nu se pot schimba pe parcurs. Platon visează chiar la profesionalizarea producţiei mitologice, la controlul strict al răspândirii zvonurilor cu ajutorul bătrânilor, doicilor şi cântăreţilor de imnuri, adevăraţi formatori de opinie. Scopul e consfinţirea ca naturală a ordinii legiferate de creatorul uopiei. „Mai întâi, deci, pe cât se pare, trebuie să-i supraveghem pe alcătuitorii de fabule şi legende, respingându-le pe cele care nu sunt corespunzătoare; iar apoi vom convinge dădacele şi mamele să povestească miturile acceptate şi să le plămădească sufletele cu ajutorul miturilor mult mai mult decât trupurile cu ajutorul mâinilor“. [48]

Spaţiul utopiei e delimitat şi el – de obicei o insulă descoperită întâmplător, trecutul imemorial sau viitorul eshatologic (ucronie). Mitul are menirea de a crea distincţia fundamentală identitară (noi şi ei) la nivel mental, câtă vreme utopia poate gândi această demarcaţie la modul propriu: cei nereformabili îşi pot găsi locul la periferia insulei, sau pur şi simplu vor dispărea de la sine până la instaurarea utopiei. În timp ce mitul poate acţiona în compensaţie, poate epuiza anumite frustrări sau aspiraţii, organizarea societăţilor utopice implică o critică adresată societăţii prezentului, o invitaţie la o schimbare structurală. Chiar şi descoperirea întâmplătoare a societăţilor sălbatice e un prilej pentru a repudia prezentul corupt.

Forma de prezentare a utopiei nu este exclusiv narativă, ca în cazul mitului, fiindu-i proprie şi folosirea unui dialog trucat după cum observa Sorin Antohi, întrucât problemele care se pun sunt cele cărora utopistul e pregătit să le răspundă. Societăţile rezultate sunt statice, controlate, consensuale, nu impun un efort pentru a le descifra resorturile. În timp ce mitul e un liant pentru grupul de adepţi, societăţile imaginate sunt deja pacificate, sursele de conflict sau neajunsul major al societăţii au fost deja identificate şi eliminate. Diversitatea tipologică este privită cu oroare. Utopia e un produs teoretic, în timp ce mitul invită la acţiune şi nu acceptă reformele. Dar graniţa nu poate fi trasată riguros, uneori sistemele utopice folosesc mituri în compoziţia lor, după cum aplecarea către utopie poate fi socotită un reflex al mitogenezei. Iar graniţa devine şi mai firavă în momentul în care creatorii utopiilor [49] sau adepţii lor trec la punerea lor în practică. Într-o lucrare controversată, Karl Mannheim opune utopia ideologiei şi consideră că aceasta din urmă aparţine clasei dominante care se străduieşte să îşi menţină statutul, în timp ce utopia este arma celor ce se opun acestei ordini, vizând răsturnarea ei. Utopismul ca forma mentis, alimentează ideologiile, dar le şi transcende, având o dinamică proprie, transistorică.

(inapoi la Cuprins)


[47] Caracteristicile diverselor forme ale utopiei sunt prezentate pe larg şi susţinute cu exemple de Sorin Antohi, în lucrarea Utopica. Studii asupra imaginarului social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
[48] apud Cassirer op. cit., p. 102
[49] Utopia literară, de la Republica lui Platon şi Utopia lui Thomas Morus, cunoaşte o remarcabilă diversitate din care se disting utopia teologică a lui Tommaso Campanella, cele ale lui Bacon, Fontenelle sau H.G. Wells, utopiile ludice ale lui Swift şi Anatole France, dar şi mai recentele contra-utopii cum ar fi Brave New World al lui Huxley, Ferma animalelor şi 1984 ale lui George Orwell, care introduc în universul utopic sentimentul tragic

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 17.09.2010 in lucrare

Tags: , , , , , , , , , , , , ,