Spre deosebire de ideologia comunistă, naţionalismul prezintă o mitologie mai puţin sistematică, deoarece el nu este o utopie la origine, dar se poate transforma într-una. Departe de a avea toate răspunsurile pregătite dinainte, cum este normal pentru lumea imaginată riguros a utopiei, naţionalismul pare a se construi mitologic prin acumularea unei pleiade de simboluri cu un puternic substrat emoţional. Sursa arhaică a naţionalismului pare a o constitui simbolistica centrului în culturile primitive care organizează cunoaşterea universului în cercuri concentrice.
Mitul naÅ£ionalist identifică o realitate pe cale afectivă. Pentru etnocentrismul cel mai primar, „păcatul originar este impurificarea“, în timp ce „etanÅŸeizarea ar recrea cetatea ideală“. [69] Iată, aÅŸadar, punctul de întâlnire dintre comunism ÅŸi naÅ£ionalism, o fază se pare inevitabilă a declinului proiectului societăţii comuniste: izolaÅ£ionismul, spaima instinctivă de contaminare a utopiei. Pentru cazul particular al ultimei perioade a comunismului românesc, această întâlnire providenÅ£ială între cele mai fructuoase sisteme mitice inventate în afara religiei prezenta ÅŸi câteva avantaje strategice cum ar fi „naturalizarea” Partidului Comunist, care devenea din organ vizibil al unei forÅ£e străine de ocupaÅ£ie, o expresie politică a românismului ÅŸi o împlinire a unor aspiraÅ£ii (ÅŸi a unui destin) naÅ£ionale, legitimarea puterii grupării autohtoniste din cadrul partidului, ÅŸi contracararea oricăror influenÅ£e reformiste din exterior.
Mitologia naţionalistă are atât surse primare, ce ţin de cultul strămoşilor, al eroismului şi al sângelui, de extrapolarea imaginii idealizate a familiei, tendinţe care o trimit în zona periculoasă a xenofobiei, dar şi surse mult mai rafinate, cum ar fi teoriile lui Johann Gottfried Herder, care priveşte omenirea ca fiind alcătuită din popoare, fiecare cu destinul şi spiritul său, cu un caracter definit. Această din urmă formă de naţionalism, susţinut de apelul la simboluri de ordin cultural, ce s-a constituit într-un factor de progres, are o îndelungată tradiţie în spaţiul românesc, fiind chiar printre ideile ce au stat la baza edificiului culturii române moderne.
Vladimir Tismăneanu propune o împărÅ£ire a naÅ£ionalismului modern [70] în naÅ£ionalism civic – propriu societăţilor liberale, cu respect pentru libertăţile individuale pe care încearcă să le apere printr-o formă de coeziune ÅŸi cu o înÅ£elegere permisivă a ideii de naÅ£iune, care nu se bazează pe originea etnică ci pe un proiect de dezvoltare democratică – ÅŸi naÅ£ionalism etnic. Acesta din urmă, este, la rândul său împărÅ£it în: naÅ£ionalismul conservator, care face apel la valorile societăţii tradiÅ£ionaliste, repudiază manifestările progresului (opus idealizării civilizaÅ£iei agrare) ÅŸi dezvoltă o mistică naÅ£ională, populismul etnocentric, bazat pe manipularea abilă a unui număr de lozinci patriotarde colecÅ£ionate din mai multe doctrine, ÅŸi etnocentrismul nostalgic sau naÅ£ionalismul liturgic, care împărtăşeÅŸte idealul unei „democraÅ£ii naÅ£ionale”, sau al etnocraÅ£iei, ÅŸi tentativa de reabilitare a miÅŸcărilor extremiste interbelice.
Aşa cum societatea nu mai este aceeaşi după o jumătate de secol, nici chiar sistemele mitice nu au scăpat transformărilor. Naţionalismul redescoperit după căderea dictaturilor est-europene, chiar şi cel virulent anticomunist, venit pe linia tradiţionalismului interbelic, a fost iremediabil malformat, crede Tismăneanu, de exclusivismul şi intoleranţa sectarismului leninist. Construcţia mitului naţional este mai curând una alegorică, susţinută pe sacralitatea unei multitudini de simboluri (impropriu socotite mituri) care îi insuflă caracterul cvasi-religios, de unde nevoia (şi mai pregnantă acum) de nimicire a promotorilor necredinţei.
Liniile de forţă ale acestei construcÅ£ii sunt reprezentate de problema unităţii, a originilor, căreia în spaÅ£iul românesc i se adaugă cu mai multă pregnanţă problema continuităţii, problema specificului naÅ£ional, deseori definită prin raportarea la problema alterităţii, toate completate de apelul la mitologia salvaÅ£ionistă. Cum nu putem spera la mai mult decât o simplă trecere în revistă, ÅŸi nu la o prezentare amănunÅ£ită, să vedem care sunt cele mai importante mitologeme care susÅ£in fiecare dintre componentele marelui mit naÅ£ional. Pentru problema originilor, rezolvarea pe care memoria colectivă o dă – fiind refractară la nuanÅ£e, la ambiguităţi ÅŸi la dubitativ – este fie revendicarea de la o mare civilizaÅ£ie, fie de la o anti-civilizaÅ£ie a barbariei, o ipostaziere a vârstei de aur, a ideii de eroism, o idealizare a stadiilor primordiale. Trecerea în tărâmul legendei a fuziunii daco-romane, cu accent pe câte una din cele două componente, reuÅŸeÅŸte să atingă ambele aspecte. Restul influenÅ£elor cum ar fi cea slavă sau cea a popoarelor migratoare nu îşi găsesc locul în această poveste simplificată.
Iar dacă naÅ£iunea este o esenţă de natură spirituală ea trebuie să îşi păstreze puritatea în decursul timpului. O continuitate neîntreruptă îi leagă pe compatrioÅ£ii unei naÅ£iuni de strămoÅŸii lor ÅŸi îi desparte de ceilalÅ£i, iar Å£ara nu este creaÅ£ia unor generaÅ£ii succesive, ci e aceeaÅŸi dintotdeauna. Realitatea ÅŸi mitul se întrepătrund ÅŸi în cazul naÅ£iunii. Aceasta există ca o realitate de necontestat (ÅŸi, până acum, proiectele care au ignorat-o au eÅŸuat) dar ÅŸi ca o entitate produsă cu ajutorul miturilor, o „comunitate imaginată“, potrivit lui Benedict Anderson. [71] Din această, perspectivă omogenizarea, inclusiv cea lingvistică, se produce în mai mare măsură după constituirea unei naÅ£iuni decât până la acel moment, în timp ce pentru naÅ£ionalism, unitatea e un punct terminus spre care tind toate energiile unei naÅ£iuni, rolul elitelor în reuÅŸita acestei catalizări fiind unul minor. Pentru un naÅ£ionalist este ÅŸocantă descoperirea chiar ÅŸi în trecut a existenÅ£ei unor deosebiri flagrante între părÅ£i ale întregului: „în Gazeta de Transilvania se explică în subsol termenul România, prea nou în 1838 pentru a fi considerat perfect inteligibil: “PatrioÅ£ii de acolo, voind a-ÅŸi numi patria cu o vorbă, zic România în loc de Valahia, căci românul nu ÅŸtie cu cine vorbeÅŸti când zici valah” “. [72]
Åži mai generoasă pentru imaginar decât ideea unităţii se dovedeÅŸte sintagma specificului naÅ£ional. Pentru tendinÅ£a autohtonistă, conÅ£inutul acestei sintagme e dat de puritatea satului românesc ÅŸi de idealul unui stat ţărănesc dator în primul rând să conserve structurile ancestrale ale civilizaÅ£iei agrare. Specificul naÅ£ional poate fi tradus printr-o valorizare metafizică a geografiei – teoria spaÅ£iului mioritic sau, tot la Blaga, consfinÅ£irea unui destin cultural al unui „pământ de cumpănă”. AÅŸezarea „în calea tutror răutăţilor“, la confluenÅ£a dintre civilizaÅ£ii, este ÅŸi ea o sursă a mesianismului românesc. DefiniÅ£ia „românităţii” este potenÅ£ată de o imagine dramatizată a Celuilalt, fie prin tema ospitalităţii tradiÅ£ionale ca semn al unei bunăvoinÅ£e ce s-ar cuveni remarcată, fie prin semnalarea pericolului duÅŸmanului din exterior sau din interior, mult mai insidios, conspirând la destrămarea comunităţii.

(inapoi la Cuprins)


[69] Kernabach, op. cit., p. 128
[70] Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă, Editura Polirom, 1999, p. 97-104
[71] Apud Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p 13
[72] Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Editura Litera, Bucureşti, 1994, p. 152


Articole asemanatoare:

Tags: Benedict Anderson, etnocentrism, Johann Gottfried Herder, Lucian Boia, nationalism, patriotism, populism, Romania, Vladimir Tismaneanu