rss
rss
rss

Dacă mitul l-a însoţit pe om din preistorie, el nu putea fi abandonat de modernitate, în condiţiile în care transformarea la nivelul psihicului nu a ţinut pasul cu ritmul ameţitor al schimbărilor civilizaţionale. Iar politicul oferă cea mai bună camuflare a conştiinţei mitice, dat fiind că este o încercare de rezolvare a problemelor comunităţii. Mitul oferă această iluzie a soluţiei colective, promiţând în noile extremisme chiar o compensaţie la acest nivel a eşecurilor individuale. Credinţa naivă în deplina raţionalitate a jocului politic s-a destrămat în secolul XX, când ascensiunea comunismului, a fascismului în multiplele lui variante şi a regimurilor populist-autoritariste a ridicat semne de întrebare inclusiv asupra fundamentelor ideologiilor consacrate.

Supravieţuitor al experienţei naţional-socialismului, Ernst Cassirer constată că mitul e răspunsul instinctiv la o situaţie disperată: „cel mai important şi îngrijorător lucru din evoluţia gândirii politice moderne este apariţia unei noi puteri: cea a gândirii mitice. În unele sisteme politice moderne, gândirea mitică este evident preponderentă în raport cu gândirea raţională.” [50] Nu numai că mitul se manifestă în viaţa cetăţii, dar politicul tinde să îşi afirme hegemonia; ca monopol al puterii, el canalizează aspiraţiile comune. Ingredientele mitului politic reclamă existenţa societăţii de masă în care relaţiile interumane sunt slabe şi este nevoie de lideri simbolici care să unifice comunitatea cu ajutorul imaginaţiei. La rândul lor, liderii sunt experţi ai dozării unui al doilea ingredient, limbajul magic în care conotaţia este covârşitoare în raport cu denotaţia. Liderii ştiu să canalizeze speranţele imperative ale celor guvernaţi care reclamă suprimarea regulilor prea restrictive ale unei societăţi aşezate. „Mitul politic este o manipulare ideologică a structurilor mentalului colectiv, ca imagine ideală, cu rol compensativ.” [51]

Polarizarea ideologică din timpul războiului rece a favorizat sublimarea mitologiilor politice în mituri de stânga şi mituri de dreapta. Fiecare expunere la lumină a unui mit al taberei adverse este prilej de satisfacţie, demitizarea sistemului advers fiind o modalitate de evidenţiere a limitelor sale şi de triumf al scepticismului. Mitemele sunt moştenite şi mereu transformate, întrucât raportarea la istorie este definitorie pentru orice doctrină. Este cazul prelungirii disputei dintre romantism şi iluminism în forme noi. Romantismul susţine mitologia naţională, validează prezenţa unor „raţiuni” sufleteşti, înclină spre acceptarea unei viziuni organice asupra societăţii care se prelungeşte în doctrinele conservatoare, vizează tranşarea disputelor prin aderenţa la un scop dat. Iluminismul valorizează pluralitatea credinţelor în căutarea adevărului, are o încredere nestrămutată în puterea raţiunii, în individualism, în progres şi în drepturile naturale.

Legatarul fidel al moştenirii mitologice iluministe este liberalismul, care are pretenţia ideologiei în care iraţionalul ocupă cel mai îngust spaţiu cu putinţă. Socialismul şi comunismul nu au putut fi nici ele împiedicate să se revendice de la filosofii iluminişti, semn că miturile, ca şi ideile plutesc în aer. Însă asupra modului pervers în care colectivismul comunist a înţeles secolul Luminilor vom reveni pe larg în partea a doua. Să spunem doar că oponenţii stângii au avut motive să jubileze în momentul în care au identificat „codul sursă” al utopiilor socialiste în mai multe mituri cum ar fi cel al societăţii fără clase şi al luptei de clasă, determinismul şi capacitatea de a surprinde legile evoluţiei istorice, omul nou sau miturile revoluţiei, proprii comunismului.

În absenţa limbajului dublu stăpânit de dictatorii comunişti, extrema dreaptă s-a consfinţit ca singurul adversar radical al secolului Luminilor. Exaltarea barbariei şi a instinctelor colective, credinţa fanatică în destinul unui popor şi în predestinarea unui lider sunt trăsături suficiente pentru a stârni oroarea spiritelor liberale. Mitul politic este insesizabil, ca şi absent, în lipsa adversarului. El cere demonizarea oponentului şi apărarea totemului, un cadru de devoţiune. Când fascismele au ieşit din scenă sau au preluat un rol marginal, convergenţa multor sisteme ideologice a făcut ca doar spectrul totalitarismului să mai aibă rolul de a aduna la un loc valorile supreme ale civilizaţiei şi forţa de a suna alarma în mentalul colectiv pentru a chema la apărarea cetăţii în faţa unui Hanibal portretizat fie el şi de un Le Pen octogenar.

Ultimele decenii ale secolului XX au marcat criza majoră de adversar simbolic de pe scena politică a lumii occidentale. Sub presiunea modelului american bazat pe profesionalizarea comunicării şi perfecţionarea marketingului electoral, Vestul a trăit ultimele efecte ale secularizării, traduse într-un scepticism generalizat. Tot eşicherul politic a fost rearanjat de emergenţa modelelor de tipul „a treia cale“, de succesul laburismului reformat, de mişcări care pun pragmatismul şi soluţiile punctuale mai presus decât ideologii şi de valorile doctrinare. Va trebui, se pare, să aşteptăm afirmarea unui adversar al acestor politicieni moderni, aparent lipsiţi de tresăriri mitologice, suficient de puternic pentru a expune în văzul tuturor iluzii precum cele ale statului minimal sau ale amoralismului politic. Chiar dacă pragmatismul pare noua religie a politicienilor din ultimul val, tipologia lor carismatică îi trădează ca personificări ale miturilor promovate de media, cum ar fi mitul succesului. Cassirer ne avertizează să nu ne lăsăm înşelaţi de pretinsa depăşire a dilemei platoniciene stat de concepţie eticăstat de concepţie mitologică de către politicienii erei comunicării : „De fapt mitul nu a fost niciodată învins şi subjugat cu adevărat. El e mereu acolo, la pândă, în întuneric, aşteptând să-i vină timpul. Şi iese la iveală atunci când, dintr-un motiv sau altul, celelalte forţe ce asigurau unitatea vieţii sociale îşi pierd din tărie şi nu mai pot ţine piept puterilor demonice.” [52]

Francezul Raoul Girardet a încercat teoretizarea a doar patru esenţe ale diverselor mituri. Mitul Conspiraţiei este manifestarea unei aspiraţii tacite, a unei nelinişti sociale, a fricii şi confuziei colective. Deşi este favorizat de regimurile opresive în care lipsa informaţiei credibile cultivă zvonistica, nu lipseşte nici din „societăţile cucerite de comunicare”, în care haosul potopului informaţional e prezumat a avea un centru malefic de comandă. În centrul mitului conspiraţiei se află o organizaţie a cărei însuşire de căpetenie este secretul. [53] Ea are o structură ierarhică, o organizare riguroasă cu iniţiaţi şi agenţi de influenţă, alegerea membrilor ei scapă controlului public, iar loialitatea lor faţă de confrerie implică trădarea comunităţii în care trăiesc. Cele mai populare ipostazieri ale conspiraţiei sunt masoneria, singura organizaţie care afirmă importanţa simbolului în viaţa societăţii, congregaţiile iezuite, sionismul, serviciile secrete, mafia, marea finanţă mondială. Unitatea e şi ea un mit universal bazat pe setea omului pentru coerenţă, pentru un sens care să elimine stressul insuportabil al eterogenităţii. Sentimentul apartenenţei, împărtăşirea unui ideal sunt şi ele suporturi importante ale necesarei ordonări a universului.

Orice ideologie rezervă un loc şi mitului Vârstei de Aur, chiar dacă el este trecut sub tăcere sau ia forma celei mai inofensive nostalgii. E totuşi momentul magic în care izbucnirea forţelor de creaţie a transformat habitatul nostru într-un centru al lumii. Prea puţină importanţă are dacă e vorba de momentul de maximă expansiune a unui imperiu, de inocenţa anterioară descoperirii proprietăţii, de organizările patriarhal-rurale sau de statul teocratic. Mitul Salvatorului este un punct de convergenţă al mai multor sisteme imagistice, de unificare a unor aspiraţii nu de puţine ori contradictorii. Este momentul în care o perioadă de apăsătoare aşteptare îşi găseşte răspunsul într-o împlinire a sensului istoriei. Mitul Salvatorului cunoaşte, la rândul lui patru tipologii emblematice de lideri care refuză să se supună destinului, pentru că au pecetea istoriei: înţeleptul este părintele naţiunii, retras de cele mai multe ori într-o sferă intangibilă, cvasi-transcendentă; eroul este tânărul impetuos care subjugă masele şi natura; omul providenţial este legiuitorul, întemeietorul unei noi ordini, invocat pentru asigurarea continuităţii; profetul, sau vizionarul, este încarnarea voinţei generale

Clasificarea propusă de Girardet este desigur orientativă, lăudabilă pentru efortul ei de sistematizare. Dar viaţa ne-a oferit spectacolul unei varietăţi infinite a mitului, a unei fecundităţi inepuizabile a imaginarului. Probabil că limitele creaţiei mitice ţin doar de fertilitatea fanteziei politicienilor şi de abilitatea lor de a crea consonanţa cu fantezia publicului. „Nu există şamanism fără punere în scenă – ne avertizează Girardet – şi nici vrăjitor care să nu fie şi actor“. [54] Sugestia caracterului manufacturial al mitului contemporan societăţii de masă este una importantă şi nu va putea fi ignorată în capitolele următoare, căci luciditatea este printre puţinele titluri de glorie nedecăzute în desuetudine şi singura înţelepciune la care mai putem spera la început de mileniu. De aceea va trebui să considerăm şi portretul necruţător făcut de Cassirer: „Noile mituri politice sunt făcute după un plan; ele nu răsar la întâmplare, nu sunt nişte fructe sălbatice ale unei imaginaţii exuberante. Sunt nişte produse artificiale, fabricate de artizani foarte pricepuţi şi vicleni [..] De aici încolo miturile se pot fabrica în acelaşi fel şi prin aceleaşi metode ca şi oricare armă modernă – ca mitralierele sau avioanele.” [55]

(înapoi la Cuprins)


[50] Cassirer, op. cit., p. 23
[51] Frigioiu, Nicolae, Politologie, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, curs universitar
[52] Cassirer, op. cit., p. 344
[53] Girardet, Raoul, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 22
[54] ibidem, p. 54
[55] Cassirer, op. cit., p. 346

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 18.09.2010 in lucrare

Tags: , , , , , , , ,