rss
rss
rss

Dacă astăzi se vorbeşte atât de mult despre mit, până la a-l considera un subiect la modă, este pentru că în ultimele trei secole s-a petrecut o mutaţie fundamentală, imperceptibilă, a înţelegerii date noţiunii. În acest interval, contactul dintre civilizaţii, sau nevoia de contact, i-a obligat pe entuziaştii mitologiei să accepte mitul ca pe o realitate general umană, şi nu ca pe un exponat extras din rezervaţia culturilor sălbatice sau populare. Această înţelegere iniţială avea în vedere sensurile de dicţionar ale lui mythos, acelea de „poveste, saga, tradiţie”, care nu acoperă, evident, complexitatea conceptului. Chiar însuşirea care pare definitorie pentru mit, anume aceea de a fi o naraţiune, o poveste, este controversată, întrucât mitul e mult mai apropiat de mister, de nerostit : „Dezvoltarea unui adevăr doctrinal în mit nu este o fabulă, cu atât mai puţin cu cât cuvântul fabulă provine dintr-o rădăcină ce înseamnă vorbire (fabula), în timp ce cuvântul mit provine dintr-o altă rădăcină, însemnând mut şi tăcut (mutus). Or, ideea de tăcere e legată de lucrurile care, prin natura lor, nu pot fi exprimate altfel decât prin simboluri”.

Va trebui să acceptăm acest caracter paradoxal al unei istorii covârşite de mister, în care partea nevăzută a simbolului, cea „pentru care stă“ un semn, este mai importantă, o istorie a cărei substanţă nu e alcătuită din evenimente ordonate cronologic, ci din semnificaţiile atribuite şi ţesute în jurul evenimentelor şi personajelor.

Mitul povesteşte o istorie sacră” [10], spune Mircea Eliade într-o definiţie extrem de concisă. Printr-o astfel de definiţie, mitul este plasat la intersecţia dintre sacru şi profan, dacă opunem ideii de eternitate, proprie transcendentului şi valorilor ultime, ideea finitudinii unei istorii povestite, ca înşiruire de evenimente. De unde rezultă paradoxul mitului care reuneşte cele două sfere, cea profană, a istoriei, şi cea sacră, a eternităţii, care refuză ideea de istorie. „Revelând istoria a ceea ce s-a întâmplat în illo tempore, se revelează, dintr-o dată, o irumpţie a sacrului în lume” [11]

Eliade e purtătorul unei viziuni, taxată drept misticistă şi speculativă, dar care valorizează pozitiv mitul, învestindu-l cu rolul de poartă către transcendent. Este acel spaţiu de manifestare a creativităţii saturată de ontologic. Una din primele explicaţii oferite apariţiei mitului este euhemerismul, o perspectivă raţionalist-demitizantă, care susţine că primele naraţiuni sacrosancte ale omenirii sunt rodul unui act deliberat sau spontan de idealizare a unor personalităţi istorice care au existat cu adevărat. Primele manifestări ale mitului se leagă de fenomenele naturale, dar mai cu seamă de cosmogonie.

Victor Kernbach constată incapacitatea omului de a se resemna cu sentinţa lui Wittgenstein cu privire la limitele aspiraţionale ale cunoaşterii („ceea ce se poate spune în genere, se poate spune clar; iar despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”), întrucât „omul nu e în stare să refuze ceea ce nu se poate gândi şi astfel inventează mitul”. [12] Aşadar, prima funcţie a mitului este de a ordona universul în concordanţă cu o viziune considerată acceptată de societatea care îl produce, de a da răspuns unei probleme care e, în sine, nerezolvabilă. Imaginarul, un alt concept vital pentru înţelegerea mitului, parcurge drumul în sens invers, de la axiologie la ontologie, şi caută adevărurile ultime, cele asupra cărora raţiunea se poate pronunţa cu greu. Ca şi religia, mitul oferă răspunsuri simple la întrebări complicate, desluşeşte taine şi oferă modele comportamentale.

Mitul este prescriptiv, are o exemplaritate implicită, întrucât faptele relatate de el „s-au petrecut aievea”, şi trebuie reluate întocmai pentru a prezerva armonia cosmosului. Inovaţia nu este tolerată decât ca o dezvoltare organică a unui mitem, şi nu ca ruptură. Fapt greu de acceptat pentru mentalitatea modernă, dar conştiinţa mitică valorifică valenţele creatoare ale imaginaţiei, chiar evacuând individualitatea şi particularul. Simplificând, este un „târg” în care imperativele dreptului la diferenţă sunt sacrificate, date fiind câştigurile mai substanţiale ale integrării, în termenii dictaţi de nevoia de securitate.

Cultura arhaică trece peste noţiunea recentă de confort psihic şi îl face pe om părtaş la cosmogonie, prin rememorarea evenimentului exemplar din vremurile primordiale, un privilegiu inaccesibil modernilor resemnaţi cu vanitatea iluzorie de a fi „făcători de istorie”. O asemenea supralicitare a rolului mitului nu trebuie să ne înşele să punem semnul egalităţii între mit şi religie. Deşi sisteme complexe care includ în discursurile lor mituri şi parabole, religiile depăşesc acest stadiu care ţine de forma în care adevărurile ultime pot fi transmise. În special marile religii tind să se abstractizeze, excepţia fiind sectele, care se fixează pe un singur episod mitologic pe care îl absolutizează. De altfel, pentru un mistic, recursul la mit e un compromis, aşa cum efortul teologic de exprimare raţională a sacrului e un substitut al credinţei, după cum ne avertizează şi Constantin Noica : „dacă nu ar fi o fiinţă căzută, omul nu ar avea nevoie de mituri“. [13]

Nu doar omul alfabetizat trăieşte într-un mediu artificial, cel al culturii, ci şi omul societăţilor patriarhale. Fără să îşi teoretizeze poziţia, acesta din urmă îşi transformă universul în limbaj. Lumea „îi vorbeşte”, atâta timp cât se dovedeşte suficient de iscusit şi de stăpân pe cifrul încredinţat prin mit. „Mitul este matricea culturală a omeniri” [14]

(inapoi la Cuprins)

[9] Benoist, Luc, Semne, simboluri şi mituri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.120
[10] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p.5
[11] Eliade, Mircea, Mituri, vise şi mistere, ed. cit., p 10
[12] Kernbach Victor, Mit, mitogeneză, mitosferă, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1995, p 20
[13] apud Kernbach, op. cit, p. 215
[14] ibidem, p.5

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 14.09.2010 in lucrare

Tags: , , , , ,