rss
rss
rss

Scriind la sfârşitul secolului al XIX-lea, Frédéric-Max Müller avea să deschidă un drum deosebit de promiţător, ce va fi continuat de numeroşi gânditori cu orientări diverse. Max Müller identifică sursa mitului într-o eroare inerentă limbajului uman. Sau, în cuvintele filipicei sale: „mitologia, acest flagel al Antichităţii este, în realitate, o maladie a limbajului”. [22] Deşi limbajul este logic şi raţional, crede părintele mitologiei comparate, el este şi sursă de erori. În primul rând, este vorba de un surplus de semnificaţie şi un deficit de raţionalitate. Când omul nu mai reflectează asupra sensurilor, complexitatea limbajului „îl fură”. Max Müller compară mitogeneza cu apariţia structurilor gramaticale, independent de voinţa omului :„discursul mitic este un produs inconştient al limbajului, care îl păcăleşte mereu pe om, acesta din urmă nefiind niciodată producătorul lui.” [23]

Pentru a lupta cu mitul, vorbitorul ar trebui să conştientizeze în fiecare clipă etimologia cuvintelor folosite; să fie capabil de o adevărată arheologie a cuvintelor cu ajutorul căreia să depisteze momentul fatidic în care s-a produs o expansiune a sensului, de pildă, de la un fenomen natural, meteorologic, la o zeitate denumită prin acelaşi substantiv şi să pună capăt fabulaţiilor ţesute cu ajutorul unor astfel de personaje.

Oamenii Luminilor, chiar şi atunci când se preocupau de insolitul fenomen al mitologiei, îşi propuneau să lumineze cât mai clar zonele obscure ale unui fenomen în care „limbajul întuneca gândirea”. Un păcat capital al limbii este faptul că e alcătuită din nume generice, fapt ce împinge vorbirea într-o zonă a ambiguităţii. O strategie euristică indispensabilă a limbii împiedică fiecare lucru să poarte un nume distinct, recurgându-se la generalizări pentru clase de obiecte. În acelaşi timp, fiecare lucru are mai multe atribute, ceea ce duce la necesitatea apariţiei mai multor nume pentru un singur obiect, în funcţie de atributul vizat. Iau naştere, astfel, serii de sinonime care produc omonime, acestea din urmă putând fi personalizate.

Mitul acesta născut din eroare e o iluzie inconştientă, nu poartă pecetea unor atizani manipulatori. Nu departe de acest punct de vedere se situează Herbert Spencer care susţine că vorbirea umană este metaforică, în esenţa ei, fiind plină de comparaţii şi analogii. Mintea primitivă, susceptibilă de a fi la originea miturilor, nu poate înţelege aceste comparaţii în sens metaforic. Ea le ia drept reale, gândeşte şi acţionează conform acestui principiu. Cu alte cuvinte, geniul limbii depăşeşte luciditatea minţii care l-a produs.

Ideea simbiozei dintre mit şi limbaj se va dovedi seducătoare pentru nenumăraţi gânditori, între ei remarcându-se prin originalitatea demersului său, francezul Roland Barthes. Autorul Mitologiilor reuşeşte o strălucită fuziune între două şcoli importante de gândire, şcoala semiotică şi şcoala marxistă.
Cum autorul scrie în deceniul şase al secolului XX, e limpede că ne aflăm în plină modernitate când materiale foarte vaste, precum impresionantul Mit şi epopee, al lui Georges Dumézil, au fost deja asimilate. Deja mitul nu mai este înţeles ca un concept, obiect sau idee, ci devine un mod de semnificare, o formă sau un sistem de comunicare. Barthes include mitologia în mai vasta ştiinţă a semiologiei, susceptibilă de a transforma orice într-un semn. Din acest punct de vedere, imaginea se impune de la sine, fiind mult mai imperativă decât scrisul şi mai lipsită de echivoc. Şi în cazul imaginii şi al scrisului, sensul e dat de suma dintre semnificant şi semnificat, dintre semnul folosit pentru a reprezenta şi ceea ce trebuie reprezentat.

În plus, Roland Barthes defineşte mitul ca „un sistem semiologic secund”. [24] Mitul îşi afirmă hegemonia asupra unui sistem de reprezentare dat, de pildă asupra unui sistem lingvistic care e doar un „limbaj-obiect”. Prin însuşirea acestuia se ajunge la „meta-limbajul” care e mitul. Ceea ce în primul sistem este semn, mai precis un întreg obţinut prin asocierea dintre un concept şi o imagine, în al doilea sistem devine un simplu semnificant. Se ajunge la o stratificare a unor concepte-cheie: în primul rând semnificantul, care are un sens ce ţine de limbă şi o formă, în planul mitului. Semnificantul poate fi considerat, astfel, din două perspective: pentru sistemul lingvistic este termenul final, iar pentru sistemul mitic, este termen iniţial. Al doilea plan al schemei explicative a lui Barthes este cel al semnificatului, reprezentat prin concept. În fine, ultimul strat al sistemului este semnificaţia, sau semnul din sistemul semiotic clasic, adică o sumă.

Inovaţia lui Roland Barthes vine din principiul pe care îl pune în spatele acestui sistem semiologic drept mobil, şi anume ideologia. Iar înţelegerea sa cu privire la ideologie este (iremediabil) marcată de accepţiunea marxistă şi nu poate fi detaşată de filosofia istoriei propusă de această gândire. În prealabil, este lărgită aproape indefinit sfera potenţială de cuprindere a miticului, căci „universul este sugestiv la infinit” şi practic orice poate fi mit, cel puţin orice ţine de discurs, pentru că, să nu uităm, „mitul este vorbire”. Aşa cum se întâmplă des în sistemele utopice, referinţele la istorie, rescrisă pentru a se încadra în graniţele noii concepţii, sunt abundente. Acesta este şi cazul marxismului care preia de la Hegel ideea necesităţii existenţei unor legi care să guverneze istoria. „Veche sau nu, mitologia nu poate avea decât o bază istorică, deoarece mitul este o vorbire aleasă de istorie: el nu apare din ‘natura’ lucrurilor”. [25]

Trebuie spus că Roland Barthes face parte dintr-o elită a intelectualilor marxişti şi că nu urmează punctul de vedere dogmatic al doctrinei, folosind-o doar ca punct de plecare pentru propria sa construcţie teoretică, prin care ajunge să se situeze în afara celor două puncte esenţiale regăsite în definiţia dată de Marx în Contribuţii la critica economiei politice: „mitul nu reprezintă altceva decât natura şi formele sociale deja prelucrate în mod inconştient artistic de către fantezia populară”. [26] O definiţie care are toate datele unei abordări de secol XIX, ce nu îl putea mulţumi pe rafinatul R. Barthes. Am văzut că ideea naturalistă a fost respinsă pentru ca apoi şi implicarea inconştientului să fie evitată. Pentru că, în viziunea sa, atât semnificantul cât şi semnificatul „sunt la vedere”: „mitul nu ascunde nimic şi nu afişează nimic – el deformează; mitul nu este nici minciună nici mărturisire, este o modificare”. [27] Sunt evidente părăsirea viziunii romantice a iraţionalismului şi îmbrăţişarea unei concepţii a istoriei în care bătălia se dă pentru acapararea unui spaţiu infim din mintea fiecăruia. O concurenţă nemiloasă se dezlănţuie pentru fixarea anumitor conotaţii pentru unele concepte, iar mitul e o armă utilă, din acest punct de vedere. „Mitul face să treacă un concept”. Iar conceptul are întotdeauna pentru Roland Barthes o miză politică. Mitul, în schimb, e „o vorbire depolitizată”, care slujeşte, însă unui scop politic.

Legătura cu istoria nu îi scapă nici lui Gerges Gusdorf care face un istoric al tranziţiei de la „conştiinţa structurată ontologic”, sau conştiinţa mitică, la conştiinţa structurată istoric. Adevărul este stabilit prin intermediul unei adeziuni spontane la o idee (sau la o ideologie, cum ar spune Roland Barthes), adeziune la care se ajunge prin mijlocirea mitului, care e metodă de recunoaştere tacită. Cum constantele logicii sunt eterne şi stabile, este nevoie de adăugarea unei componente istorice reflecţiei, prin mit, care prelungeşte experienţa în trecut şi în viitor, completând spaţiile goale cu ajutorul imaginaţiei. Mitul reuşeşte să insereze ideea de devenire şi să valideze pasiuni, trăiri, fiinţe, locuri şi instincte ce nu ar putea fi integrate în spaţiul „steril” al raţionalităţii.

În competiţia care se dă între diverse semnificaţii cu miză ideologică, mitul este inepuizabil ca metodă de eschivă din faţa rigorii logice şi ca mod de construcţie a unor demonstraţii deloc inocente. „Mitul este o valoare, el nu este supus probei adevărului: nimic nu-l împiedică să fie un alibi permanent. Îi este de ajuns ca semnificantul său să aibă două feţe ca să dispună totdeauna de un altunde.” [28]

Conexiunea dintre mit şi limbaj este continuată, cu intenţia explicită de a fi depăşită, de structuralismul lui Claude Lévi-Strauss. Antropologul francez, aflat în căutarea unui principiu unificator pentru vastele studii descriptive întocmite de cercetători precum Dumézil sau Lucien Lévy-Bruhl, se foloseşte de o teorie aflată la întâlnirea modelului sociologic propus de Durkheim, cu cel lingvistic saussurian (prin mijlocirea lucrărilor lui Roman Jakobson). Lévi-Strauss pune capacitatea de a simboliza la temelia vieţii sociale, însă nu se opreşte la căutarea unor semnificaţii pentru unele gesturi, sau la analiza unor simboluri. „A compara mitul cu limbajul nu duce la nici o soluţie: mitul face parte integrantă din limbă; îl cunoaştem prin intermediul vorbirii, el ţine de discurs. Dacă dorim să prezentăm caracterele specifice gândirii mitice, va trebui deci să stabilim că mitul există simultan în limbaj şi dincolo de el.” [29]

Lévi-Strauss este mai interesat de descoperirea relaţiilor dintre unităţile morfologice ale mitului, de o citire „simfonică” a materialului. Mitemul este plasat în vârful unei ierarhii care creşte în complexitate, plecând de la foneme, la morfeme şi semanteme. Citirea lor se face atât diacronic, urmând şirul evenimentelor relatate de naraţiunea propriu-zisă, dar şi sincronic, pe un ax ascendent/descendent. Structuralismul pleacă de la studiul unităţilor constitutive ale mitului, dar caută să ajungă la infrastructura lor inconştientă. Se refuză tratarea termenilor ca entităţi independente, căutând, în schimb, relaţiile care le dau caracterul de sistem durabil în timp. (Este şi motivul pentru care Lévi-Strauss postulează perfecta traductibilitate a miturilor, socotite a avea valoare universală, şi pentru care nu este preocupat de problema autenticităţii variantelor unui mit, ci de modul în care este construit acesta, în general.) De aici mai rămâne un singur pas până la materializarea ambiţiei lui Lévi-Strauss de a descoperi, prin deducţie şi inducţie, legi generale ale faptelor simbolice, bazate pe relaţii şi opoziţii.

(inapoi la Cuprins)

[22] apud Detienne, op. cit., p. 29
[23] ibidem, p. 21
[24] Barthes, Roland, Mitologii, Ed. Institutul European, Iaşi, 1997, p.241
[25] ibidem, p. 236
[26] apud Kernbach, op. cit., p. 8
[27] Roland Barthes, op. cit., p. 258
[28] ibidem, p. 252
[29] Lévi-Strauss, Claude, Antropologia strucutală, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p.250

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 14.09.2010 in lucrare

Tags: , , , , , , , , , , ,