Motto: „Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică ÅŸi mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă în faÅ£a cui se cuvine să se plece până la pământ” (F.M. Dostoievski)

Capitolul 2

Evoluţia peisajului mitologic românesc în a doua jumătate a secolului XX

Imaginea hărţii Europei, prin mijlocul căreia trece o linie roşie, care împarte România urmărind conturul arcului carpatic, pe coperta a patra a best-seller-ului lui Huntington, a inflamat spiritele şi a readus în atenţie teza complotului internaţional antiromânesc. Între timp, însă, a devenit o uzanţă să se vorbească, atunci când se doreşte descrierea României, despre opoziţii şi contraste. Linia de falie s-a mutat, treptat, de pe hartă, în interiorul fiecărei comunităţi, despărţind, mai mult sau mai puţin tranşant, indivizi, şi de aici în minţile oamenilor.

Problema naturii conflictual-eterogene a conÅŸtiinÅ£ei româneÅŸti are o tradiÅ£ie veche, de vreme ce ÅŸi Rădulescu-Motru foloseÅŸte contrastele pentru a descrie „psihologia poporului român“. FireÅŸte, aceasta poate fi o ieÅŸire facilă din capcanele unui proiect mult prea ambiÅ£ios, o modalitate de a lăsa în suspensie categorizările la care demersul în sine ar fi împins. ÃŽn fond, a spune despre cineva că este, deopotrivă harnic ÅŸi delăsător e doar un alt mod de a spune că nu e nici una nici alta, sau că nu se poate afirma riguros că ar fi în vreun fel. Lucrarea de faţă nu îşi propune să descrie mentalitatea sau psihologia românilor, ci se focalizează asupra procesului deconstrucÅ£iei mitologice din anii ce au urmat după decembrie ’89, cu o atenÅ£ie deosebită asupra rolului comunicării sociale în acest proces.

Premisa principală a acestei lucrări este că în perioada ce a succedat Revoluţia, preţ de un an sau mai mult, în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecăruia, populaţia României a fost supusă unei adevărate epuizări mitogenetice, care a condus în anii următori la un impas de profunzime al capacităţii de a mai genera fantasme şi iluzii colective. Aceasta este perioada în care s-au clarificat profilurile mai multor mitologii eterogene care folosesc straturi succesive ale memoriei sociale. Este vorba de un torent al funcţiei mitogenetice care a preluat cele mai diverse mitologeme istorice concomitent cu altele de ultimă oră. Acest fenomen este, credem, responsabil pentru starea de dezolare şi de derivă spirituală a ultimului deceniu, pentru care stau mărturie numeroase studii de psihologie socială, în mai mare măsură decât dramatica prăbuşire a unui sistem de valori cultivat vreme de jumătate de secol. Pur şi simplu, mitologiile spontane ce au însoţit Revoluţia şi au succedat-o s-au dovedit prea fragile pentru a dura, iar transplantul unor sisteme valorice străine e pus, pentru moment, sub semnul întrebării.

Din punct de vedere metodologic, am optat pentru o abordare a fenomenului din perspectiva marketingului politic. Temele mitologice pot fi considerate produse necesare atât emiţătorilor organizaţi, lideri şi structuri politice, cât şi receptorilor, grupaţi după diverse criterii. Pentru unii, valoarea acestui produs stă în capacitatea de a fi sursă de coeziune şi de legitimitate, iar pentru alţii, în organizarea devoţiunii, în confortul psihic al sentimentului apartenenţei.

În cartea sa de răspuns la Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ioan Aurel Pop îl acuză pe Lucian Boia de a fi abdicat de la principiile profesiei de istoric, luând în calcul fără un criteriu exact surse uşor de discreditat, cum ar fi scriitori sau politicieni diletanţi în ştiinţa istoriografică. Dar aceasta e o dispută care se poartă pe un teren restrâns şi exclusivist (asupra căreia vom reveni). Comunicarea socială se desfăşoară după alte reguli decât mersul ideilor în lumea academică. Pentru modelarea opiniei publice, un film regizat de Sergiu Nicolaescu poate avea mai mult succes decât cel mai doct dintre tratatele istorice, un spectacol umoristic sau o caricatură, poate furniza mai multe informaţii cu privire la o orientare politică decât o platformă program sau un text constituţional. Această precizare ne îndeamnă şi la circumspecţie. Trăim într-un univers de simboluri, înconjuraţi de o atmosferă de natură culturală, deci va trebui să alegem dintre nenumăratele idei, imagini grăitoare sau naraţiuni revelatoare de mistere, pe acelea susceptibile de a se constitui în linii de forţă ale unui destin, acele fantasme capabile să subjuge şi să instige la un anumit gen de atitudine.

Deşi ocupă o pondere considerabilă din spaţiul public, vedetele nu au persistenţă în memoria colectivă în care sunt reţinute după o perioadă mai îndelungată doar figurile oamenilor de stat. [56] O explicaţie ar fi că vedetele se pot remarca prin trăsături insolite, excepţionale, de unicat, care invită la evaziune prin fantazare, în vreme ce figurile politice au trăsături arhetipale unificatoare, îndeamnă la acţiune şi răspund unor nevoi comune tuturor. Timpul va spune dacă lucrul acesta va rămâne valabil şi în mileniul abia început, sub asaltul industriilor imaginarului travestit în divertisment şi în condiţiile apropierii dintre cele două tipologii, ale vedetei şi ale politicianului.

Pentru a înţelege organizarea disputei mitologizare-demitizare, este nevoie de o cunoaştere a ţintelor vizate, ceea ce reclamă o prezentare, dacă nu exhaustivă (ar fi o himeră) cel puţin acceptabilă pentru a putea fi utilizată, a peisajului mitic românesc, la momentul decembrie 1989. O enumerare a miturilor care fie existau, fie s-au creat, ori s-au prăbuşit ulterior, ar fi pe cât de laborioasă, pe atât de contraproductivă. În plus, ar aduce riscul unei extinderi necontrolate a sferei mitului prin anexarea un simboluri secundare sau fără circulaţie, a unor legende urbane, etc. Conştiinţa mitică nu operează cu astfel de colecţii de povestiri care să poată fi răsfoite rând pe rând, ci este mai curând un conglomerat mobil care acumulează simboluri şi informaţii din exterior, acceptând surse eterogene pe care le reinterpretează în permanenţă. Mai corect ar fi să vorbim despre existenţa unor constelaţii mitice pe care le vom separa din nevoia unei sistematizări.

Dacă ar fi să definim ideologic regimul răsturnat în 1989, caracterizarea ca naţional-comunist s-ar impune de la sine. Coloratura locală de despotism oriental nu trebuie să ne înşele să îl scoatem în afara clasei totalitarismelor secolului XX, adică a programelor ample de reformare a societăţilor, care s-au oferit ca răspuns la drama modernităţii. Răspunsul totalitarismelor la provocarea modernităţii este o ofertă de soluţionare a tuturor problemelor vieţii în condiţiile în care credinţa nu mai este considerată ca o soluţie rezonabilă. De unde decurge că în codul său genetic şi acest totalitarism particular avea înscrisă tendinţa de a acapara nu doar toate sursele de putere dar şi toate sursele de putere simbolică, de a acapara întreg spaţiul mental al societăţii.

Pentru analiza mitologică nu are importanţă că foarte multe elemente nu fac parte din proiectul iniÅ£ial al utopiei sau că s-a produs chiar o alterare de substanţă a utopiei marxiste. Chiar dacă ceauÅŸismul oferă numeroase exemple de înapoiere, mai important este că el nu mai poate renunÅ£a la nota de modernitate a totalitarismelor: pentru aceste sisteme mitologia e monopol de stat (monopol preÅ£uit chiar mai mult decât cel asupra violenÅ£ei organizate). Ceea ce înseamnă că orice element mitic, odată acceptat în corpusul mitologiei de partid ÅŸi de stat de cei aflaÅ£i în poziÅ£iile de comandă, devine obligatoriu ÅŸi pentru ultimul cetăţean, indiferent că respectivul mitologem nu se regăsea în utopia marxistă. Cel ce trăieÅŸte într-o Å£ară care experimentează totalitarismul nu are libertatea ignoranÅ£ei pe care o are un supus al unui absolutism medieval, ci este dator dacă nu să creadă, cel puÅ£in să arate public că ÅŸi-a armonizat gândirea cu „linia Partidului”. Deci la momentul 1989 însuÅŸirea mitologiei naÅ£ional-comuniste era o obligaÅ£ie a tuturor românilor, căreia nu i se puteau sustrage nicăieri în spaÅ£iul public. A vorbi despre caracterul rudimentar anacronic al ceauÅŸismului [57] este corect, dar înseamnă, dacă ne oprim doar aici, a-l descrie ca mai puÅ£in decât este.

ÃŽn momentul răsturnării sale, ceauÅŸismul se prezenta ca o cvasi-ideologie fără adepÅ£i, pe care doar două persoane se arătau dispuse să o susÅ£ină în mod public. Produsul simbolic Nicolae CeauÅŸescu nu mai avea căutare (sau piaţă de desfacere) pentru că nu mai oferea satisfacÅ£iile pe care orice adept le aÅŸteaptă de la un produs din clasa miturilor. Dar ceea ce scăpau din vedere revoluÅ£ionarii care, pe cale de consecinţă hotărâseră să îl concedieze din istorie, era faptul că, deÅŸi inovaÅ£iile de ordin personal pe care CeauÅŸescu le-ar fi putut revendica erau neglijabile, la baza acestui produs simbolic se găseau două constelaÅ£ii de mitologie politică de neegalat ca forţă de atracÅ£ie ÅŸi logevitate: comunismul ÅŸi naÅ£ionalismul. Iar Nicolae CeauÅŸescu avusese la dispoziÅ£ie un sfert de veac pentru a-ÅŸi reclama proprietatea asupra acestor două conglomerate. Nu numai că el beneficiase de resurse mediatice la care niciun alt actor politic nu avusese acces, dar în tot acest interval niciun alt român nu afirmase public că el ar fi mai nimerit ÅŸi mai capabil să ducă România în Paradisul comunist ÅŸi niciun alt român nu se manifestase în postura de concurent al lui Nicolae CeauÅŸescu pe segmentul de piaţă al naÅ£ionalismului. De unde rezultă că, ori de câte ori nevoile spirituale care fac imperios apelul la cele două conglomerate mitice amintite vor reveni în actualitate, cel care în ochii publicului este consfinÅ£it ca proprietarul lor de drept – pentru că ÅŸi le-a înregistrat ca marcă personală – nu va putea fi ignorat.

O componentă, probabil cea mai sistematică, a procesului de demitizare de după ’89 o constituie atacarea deliberată a acestei mitologii bipolare a „vechiului regim”. A doua componentă, mai puÅ£in organizată, o constituie erodarea mitologiilor concurente nou apărute sau, mai corect, redescoperite.

(inapoi la Cuprins)


[56] Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 4.
[57] Istoricul Florin Constantiniu descrie inspirat şi precis regimul Ceauşescu ca pe o „dinastie comunistă".

Articole asemanatoare:

Tags: comunicare sociala, comunism, Constantin Radulescu Motru, Ioan Aurel Pop, Lucian Boia, marketing politic, national-comunism, nationalism, Nicolae Ceausescu