rss
rss
rss

Motto: „Nu ne mai mulţumeşte România eternă; ne dorim o Românie actuală.” (Constantin Noica)

În 1990, un nou „deceniu obsedant” începea în România printr-o febrilă căutare de sensuri şi de formule apodictice. Iar cum viitorul se dovedea plin de incertitudini, trecutul se oferea încă o dată drept o confirmare a oricărei opţiuni. Din punct de vedere cultural, perioada nu debuta cu mult aşteptatele „scrieri de sertar” care se vor lăsa aşteptate, ci cu reeditări ale unor cărţi din perioada anterioară instaurării comunismului, care din cauza lansării cu puţin timp înainte de război, şi apoi a cenzurii, nu apucaseră să se impună în conştiinţa românească. Pentru o parte însemnată a populaţiei active a ultimului deceniu al secolului, cugetările lui Cioran, de pildă, erau inedite, iar mesajele lor, la concurenţă cu cele ale cărţilor de ultimă oră.

Impactul, mai cu seamă asupra tinerilor, a fost uriaş, fluturarea unor cărţi de Emil Cioran, Petre Ţuţea, Nae Ionescu a devenit rapid o modă, dat fiind că ele reprezentau cea mai la îndemână răsturnare a unei educaţii viciate. Considerând simplificator „stânga” vinovată pentru dezastrul social şi moral al ţării, aceştia erau gânditorii cei mai la „dreapta” care puteau fi identificaţi în cultura română. În sprijinul succesului lor venea şi un stil care va face carieră: aforistic, înţesat de paradoxuri seducătoare, radical şi nesistematic, un stil care va face extrem de citate pasaje întregi cu pretenţie de sentinţe. Nu ne-am propus o privire asupra fenomenului demitizării în spaţiul românesc, din perspectivă istorică, însă este necesară o înţelegere a surselor acestei atitudini. Cele mai multe dintre perspectivele demitizante ale anilor ’90 se pot revendica de la spiritul devastator până la cinism al lui Emil Cioran.

Lipsurile României sunt aşa de mari, că neantul nostru seamănă unei absenţe monumentale. Ar trebui biciuită această ţară până la convulsie, atacată în esenţa sa, pentru ca, având conştiinţa destinului său, să vrea să-l înfrângă. Fără o mare prefacere, România mi se pare un superfluu geografic şi o farsă istorică.” [84] Acceptând ca problema să se pună astfel, chiar dacă în termeni mai voalaţi, intelectualii români se întorceau în capcana disputei cu privire la specificul naţional, care prezenta doar două rezolvări, tradiţionalismul şi modernismul. A vedea într-un popor întruchiparea unui spirit individual era tot ce putea fi mai propriu unei concepţii mitice; de aici, aveai doar posibilitatea unei poziţionări sufleteşti, puteai să iubeşti sau să urăşti acest specific, eventual să recurgi la un paradox cioranian: „De nu aş fi român decât prin defecte, şi tot aş iubi această ţară, împotriva căreia sunt înverşunat dintr-o nemărturisită iubire [..] România nu se poate salva decât negându-se, lichidând radical cu un trecut mai mult sau mai puţin inventat, distrugându-şi toate iluziile şi iubirile ei de până acum.” [85] Dilemele identităţii, deşi spinoase, uneori paralizante chiar, erau totuşi mai comode moraliceşte decât problema vinovăţiei.

Metafora „schimbării la faţă” are două straturi, cel evident, referitor la transformarea radicală a naţiunii, văzută ca un organism viu, şi un altul implicit, cel teologic (acesta e sensul iniţial), acela al unei revelaţii cu privire la adevărata natură a lucrului, o privire în abisul esenţei (în pasajul biblic, doi dintre apostoli au privilegiul ca, urcaţi pe un munte, să le fie înfăţişată adevărata natură, cea dumnezeiască, a Mântuitorului). De aici decurge un important avantaj simbolic la care puteau avea acces atât cei ce ar fi supus unui examen critic miturile, cât şi apărătorii lor înverşunaţi: apartenenţa la o castă a iniţiaţilor capabili să vadă cu claritate şi să esenţializeze profilul unei naţiuni, extrăgându-se de sub influenţa contextului. Plasând în mit sediul esenţei, miza actului demitizării era transformismul, fapt ce îl înscrie în seria proceselor preponderent politice şi nu intelectuale. Acest act nu caută adevărul pentru a contribui la sporirea cunoaşterii, ci (de)construieşte o ficţiune pentru a susţine o schimbare vizată. Contururile transformismului se observă cu mai multă claritate, făcând încă o dată apel la tânărul Cioran: „A fi român cu adevărat înseamnă a nu mai voi să fii român în sensul de până acum“. [86]
Disputa sincronismautohtonism menţine viaţa culturală românească în aceleaşi coordonate valabile în perioada în care cele amintite vedeau pentru prima dată lumina tiparului, în dramatismul de tragedie antică al unui spaţiu pradă opoziţiei mitologice dintre centru şi periferie, dintre interior şi exterior. Exista însă o excepţie majoră, care schimba toate datele problemei: la finele deceniului nouă România tocmai experimentase – într-o formă ce nu putuse fi prevăzută – toate soluţiile propuse de Cioran anterior perioadei comuniste. Încercând să le sistematizăm, acestea ar fi: colectivismul, ignorarea dreptului de proprietate, fanatizarea unei pături cât mai largi de oameni, sfidarea valorilor generoase ale civilizaţiei occidentale, dispreţul faţă de valoarea de unicat a vieţii individului de dragul viziunii unui destin al comunităţii, şi, în fine, dictatura. Ca orice proiect de natură politică, şi această schimbare de profunzime avea la bază câteva fantasme menite să asigure entuziasmul, dar suportul popular pentru transformism era mai dificil de obţinut în condiţiile în care se petrecea ieşirea dintr-un alt proiect de inginerie socială, un proiect a cărui ratare se dovedise dureroasă pentru întreaga societate.

Idealul spre care tindea programul de inginerie socială de până în 1989 se afla, sau ar fi trebuit să se afle, în mitologia comunistă. Fantasmele în numele cărora Cioran solicita demararea unui program asemănător de distrugere din temelii şi reconstrucţie erau fie personale, precum nihilismul şi orgoliul autodaféului lucidităţii, dar şi credinţa pe care o spera generalizată în ideea de destin, care ar distinge culturile mari de culturile minore: „Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei. Dar nu vreau să fac din destinul ţării o utopie [..] Deşi România nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim, însă, necruţători şi cu singura noastră speranţă.” [87] La proiectul comunist românii fuseseră obligaţi să adere, iar la proiecte care oferă ca principală satisfacţie contemplarea dezolării şi a nimicului, nu puteau adera dat fiind că o sinucidere colectivă a unui popor din lipsă de speranţă este un lucru fantasmagoric. În condiţiile în care o altă modalitate de sistematizare a iluziilor colective nu se dovedea suficient de motivantă, pasiunile puteau fi investite în demolarea a tot ce susţinea lumea veche, prin asaltul asupra mitologiei, dar şi acesta era sortit a fi adoptat de un număr restrâns de aderenţi.

(inapoi la Cuprins)


[84] Emil Cioran, Singurătate şi destin, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 302
[85] Ibidem, p. 230
[86] Ibidem, p. 232
[87] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 99

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 04.10.2010 in lucrare

Tags: , , , , , , , , ,