rss
rss
rss

Pentru a ajunge la portretizări atât de solemne ale mitului era nevoie de o regândire a rolului mitologiei şi de o redescoperire a antichităţii. Împrejurările în care are loc procesul, petrecut pe durata mai multor secole, ne prilejuieşte o constatare cu mai mare valoare de generalitate pentru mitologie şi de o deosebită importanţă. Interesul pentru mitologie se manifestă progresiv, într-o Europă ce începea să resimtă acea „dezvrăjire a lumii” de care vorbea Max Weber, aşadar mitul devine evident abia după ce ritualul nu mai este practicat şi după ce naraţiunile întâlnesc tot mai mult scepticismul auditoriului. Mitul este vizibil fără echivoc abia după ce s-a ieşit din el.

O astfel de ieşire se mai întâmplase cu două milenii înaintea efervescenţei preocupărilor mitologice la care ne referim. În epoca posthomerică, grecii sunt primul popor care îşi demantelează mitologia, exilând-o în mediul eteric al ficţiunii. „Moştenirea mitologică a antichităţii a putut fi acceptată şi asimilată de creştinism pentru că nu mai era purtătoarea unor valori religioase. Ea devenise un ‘tezaur cultural’.” [15] Mitul împărtăşit este o foarte bună metodă de recunoaştere, o parolă a grupului, dar mitul inofensiv sau străin este susceptibil de a deveni subiect de studiu.

Cele două condiţii de mai sus încep să se întrevadă în secolele XVIII şi XIX, când se pun bazele mitologiei ca ştiinţă, şi se face trecerea de la mitul romantic la raţionalismul iluminist. Deschiderea promovată de iluminism şi descoperirile făcute în rândul unor civilizaţii stranii oferă acum suficient „material didactic”. Dacă este să privim dinspre prezent spre trecut, nici romanticii nici iluminiştii nu erau pregătiţi să accepte viziunea nuanţată asupra miturilor ce va fi consacrată de secolul al XX-lea, dar mai corect ar fi să spunem că ambele curente vor fi asimilate de mitologii secolului de curând încheiat.
Romanticilor le datorăm resuscitarea interesului pentru mituri, iar zelului demistificator al iluminiştilor le datorăm existenţa mitului ca obiect de studiu. Mitul romantic este frenetic şi exuberant, însă puternic literaturizat. Novalis chiar privea arta ca pe o creaţie de mituri. Poezia şi proza romantică nu îşi ascund pasiunea pentru tenebros, pentru oniric, misterios, mergând până la macabru, dar şi pentru grandios. Este momentul scrierii marilor epopei naţionale şi al teoretizării misticii naţionale.

Însă romanticii erau deja prea moderni pentru a nu falsifica miturile prin transcrierea în registrul reflecţiei sistematice, căci, ne avertizează Georges Gusdorf, „gândirea raţională este o gândire dereificatoare, în timp ce gândirea mitică este, prin excelenţă, o gândire întrupată”. Sunt mituri de artizanat ale elitei literare, deturnate de la scopurile lor prin adăugarea intenţiei ludice.

Mitul câştiga prin popularizare şi prin simpla expunere, dar se pierdea din vedere caracterul unitar, sistemic. Un sistem care îşi este sieşi suficient, căruia nu i se mai poate adăuga nimic esenţial. Apare o nouă problemă, aceea a autenticităţii, pe care Lévi-Strauss o va rezolva prin metoda sa, aimilând toate variantele unei singure structuri. Uneori mitul juca rolul unui fundal în faţa căruia fantezia scriitorului se poate dezvolta, alteori miturile se reduceau la simple motive ce animau o naraţiune, cum ar fi interesul pentru complot şi conspiraţii, ori pentru figurile istorice emblematice, cum este cazul nuvelelor istorice. Pentru romantism, mitul a reprezentat forma predilectă de evaziune în spaţiul fantasticului, în timp ce mitul trăit este o formă de inserare în realitate, de relaţionare cu mediul. „Caracterul esenţial al experienţei mitice este acela de a reflecta o realitate indisociabilă. Nu există o opoziţie între natură şi supranatură.” [16]

La polul opus se situează iluminiştii, cei care vor avea o înrâurire decisivă asupra civilizaţiei apusene. Iluminismul aduce cu sine preocuparea explicită pentru transformarea societăţii. Interesul pentru istorie se regăseşte nu din considerente estetice sau de cunoaştere, istoria în sine nu mai este atractivă, decât dacă oferă premisele unei transformări. Sau, cum se exprima un scriitor din secolul al XVIII-lea : „noi ne-am admirat mai puţin înaintaşii, dar ne-am iubit mai mult contemporanii şi am aşteptat mai mult de la urmaşi”. [17] Dacă este să găsim o filiaţie între curentul demitizant al zilelor noastre şi un curent istoric, acesta este iluminismul, în ale cărui definiţii date mitului se pot regăsi cele mai acide diatribe.

Pentru filosofii iluminişti, mitul este un lucru barbar, un amalgam straniu şi inform de idei confuze şi superstiţii grosolane, adică o monstruozitate”. [18] Din punct de vedere organizatoric, remediul este contractualismul, întrucât misterul trebuie evacuat din relaţiile dintre indivizi, iar un contract este un act semnat în lumina zilei, în deplină cunoştinţă de cauză.

Semnalul instaurării mitologiei cu pretenţii ştiinţifice îl dau, în secolul XVIII, eseurile lui Fontanelle şi Joseph-François Lafitau care denunţau infantilismul miturilor ca „producţii ale unei preoţimi şirete”. În secolul al XIX-lea, ştiinţa mitologică, privită deja cu maximum de seriozitate, este reprezentată de savanţi precum Frédéric-Max Müller, Andrew Lang, Edward Burnett Tylor, Paul Decharme şi Adalbert Kuhn. Aceşti savanţi pedanţi sunt preocupaţi de monstruos, insolit, stupid, sălbatic şi absurd, pentru a pune bazele unei „ştiinţe a scandalosului”, cum avea să o denumească Detienne. Din acest moment, un sens nou se adaugă substantivului „mitologie”, parcă pentru a complica lucrurile şi mai mult în cazul unei definiţii greu de stabilit. Pe lângă sensul de sumă a practicilor narative, [19] adică a povestirilor propriu-zise, se adaugă cel de disciplină totalizând discursurile explicative ale acestor practici narative. Un demers delicat, cu rădăcini în critica literară, un discurs pe marginea altor discursuri. Confuzia este derutantă, totuşi, doar până la un punct, întrucât, aşa cum vom vedea, există motive pentru a-i asimila pe mitologii-savanţi creatorilor originari de mituri.

Deşi multe dintre supoziţiile şcolii mitologice de secol XIX au fost fie infirmate, fie s-au dovedit depăşite, cercetătorii perioadei au pregătit cu tenacitate un material care va sta la baza unei schimbări definitorii pentru studierrea mitului, prin trecerea de la mitul exotic, al societăţilor primitive, la mitul universal, recognoscibil în toate societăţile, după reabilitarea de rigoare. Cu fiecare lucrare care sporeşte bibliografia subiectului ne îndepărtăm de mitul atribuit exclusiv societăţilor tribale din Africa, Oceania sau America de Nord. Filă cu filă, suntem transportaţi către o nouă înţelegere, dinspre mitul care ţine loc de ştiinţă, către o aproximare mai echilibrată a unei forme distincte de conştiinţă. Transformarea poate fi dedusă şi dintr-o comparaţie plastică a lui Claude Lévi-Strauss: „un topor de fier nu este superior unui topor de piatră, pentru că unul ar fi „mai bine făcut” decât celălalt. Amândouă sunt la fel de bine făcute, fierul însă nu este acelaşi lucru ca piatra”. [20]

Când Frédéric-Max Müller descifra mituri ale sălbaticilor, cărora căuta să le găsească un sens şi o explicaţie logică, o făcea de pe poziţiile de superioritate ale europocentrismului, punând sub microscop „o maladie” a subdezvoltării. Cu totul altfel vor sta lucrurile când antropologii sau filosofii culturii vor căuta în primitivism răspunsuri la crizele societăţii occidentale, reale sau închipuite. Mircea Eliade presupune, de pildă, religiozitatea ca fundament al vieţii populaţiilor extraeuropene şi subliniază necesitatea dialogului inter-cultural, prin redescoperirea Orientului : „Cultura occidentală, dacă nu vrea să se provincializeze (ghettoizeze) va fi obligată să stabilească dialogul cu alte culturi neeuropene şi să se străduiască să nu se înşele prea mult în privinţa termenilor” [21]. De aici rezultă valenţa mitului de instrument indispensabil în stabilirea unui dialog de profunzime cu alte culturi, mai cu seamă în contextul deschiderii unui număr tot mai mare de culturi care aspiră la bunăstarea Vestului, nefiind dispuse întotdeauna să accepte şi o schimbare de ordin cultural.

(inapoi la Cuprins)


[15] Eliade, Aspecte ale mitului, ed. cit., p. 147
[16] Gusdorf, Georges, Mit şi metafizică. Introducere în filosofie, Editura Amarcord, Timişoara, 1996, p.21
[17] Cassirer, Ernst, Mitul statului, Editura Institutului European, Iaşi, 2001, p. 228
[18] ibidem p. 229
[19] Victor Kernbach prezintă câteva clase fundamentale de mituri cum ar fi : mitul memorial cu referire la amintirea faptelor ancestrale, transmise prin succesiune orală, odată cu „amintirea" existenţei mai multor ere ; mitul fenomenologic care cuprinde cosmogonia, antropogonia, eshatologia şi regnurile fabuloase ; mitul cosmografic care prezintă teogonia ş panteonul universal ; mitul transcendental are ca teme centrale eroii arhetipali, demonologia, destinul, viaţa şi moartea.
[20] Lévi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 279
[21] Mircea Eliade, Mituri, vise şi mistere, ed. cit., p. 52

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 14.09.2010 in lucrare

Tags: , , , , , , ,