rss
rss
rss

Mitologia naţională fuzionează cu necesităţile strategice ale comunismului real în viziunea statului, devenit o entitate situată deasupra propriilor cetăţeni, scăpând înţelegerii şi controlului acestora. Relaţia comunismului cu statul este una problematică, având în vedere că este vorba, la origine, de o ideologie revoluţionară care promite anihilarea statului ca expresie politică a burgheziei. Sursele filosofice ale înţelegerii statului de către comunişti par a sta într-o deformare a ideilor lui Hegel cu privire la stat, ca locul de întâlnire a tuturor divergenţelor. Locul statului este luat, în regimurile comuniste de partidul-stat care îşi arogă dreptul exclusiv de a reprezenta voinţa poporului, de a-i înţelege dorinţele şi trebuinţele.
Nici autohtonismul nu este străin de o viziune organică a statului, care îi alocă individului rolul de obiect al unei voinţe colective. Cultura politică dependent-parohială adaugă o personalizare a instituţiilor statului prin confundarea lor cu persoanele care deţin puterea de decizie. Daniel Barbu vede comunismul ca pe o sursă malformată de modernitate opusă unei perioade imemoriale de anomie şi individualism rural: „Românii au abandonat comunismul nu numai pentru că a fost un proiect global greşit formulat şi aplicat, ci pentru că nu şi-au dorit, în fond, să participe la nici un fel de proiect social“. [73]
În lipsa canalizării unui sprijin cetăţenesc pentru un proiect social destinat obţinerii binelui comun, şi susţinătorii sinceri ai democratizării societăţii româneşti, inclusiv cei ce se declarau de partea liberalizării în sensul statului minimal, au optat pentru calea unei suprareglementări descendente, dorind să impună democraţia pe cale legislativă. Pentru restul politicienilor, iremediabil marcaţi de morbul demagogiei, apelul la „interesul naţional” a fost doar o modalitate de a atribui responsabilitatea actelor lor unei invizibile voinţe populare, pe care pretind că o descoperă în cifrele unui sondaj de opinie. Constituţia post-decembristă nu justifică nici ea legitimitatea actelor normative prin voinţa cetăţenească, ci porneşte de la stat, ca sursă a drepturilor cetăţeneşti. La revizuirea legii fundamentale din 2003, deşi s-a adăugat un pasaj encomiastic dar sec la adresa Revoluţiei, articolele care vorbesc despre „statul naţional unitar” au fost declarate ca fiind „zona pietrificată” a legii şi nu au făcut măcar obiectul dezbaterii.
Nici statul şi nici naţiunea nu sunt exclusiv mituri, ci mitizări ale unor realităţi cu o existenţă incontestabilă, şi care au fost surse de progres atunci când au fost folosite cu echilibru. Pericolul apare atunci când ele sunt reduse la rolul de justificări ale menţinerii la putere. Iar acest pericol este mai puternic atunci când ataşamentul emoţional faţă de simbolurile patriotice se transformă în tribalism şi este combinat cu aşteptări caragialeşti de la „stat, că de-aia-i stat”. Sigur, pe frontispiciul statului asistenţial post-comunist nu mai stă atât de nerezonabilul “Fiecăruia după nevoi”, dar un populist suficient de abil poate sugera că susţinerea necondiţionată acordată statului providenţial poate avea rezultate asemănătoare. Masificarea comunistă se întâlneşte în chip nefericit cu un naţionalism paseist, deopotrivă de colectivist, şi îi încredinţează pe mulţi dintre români că „ideologia comunistă este, în fapt, mai naţională” [74] decât altele.
În spatele simbolurilor istorice inofensive se pot ascunde reflexele autoritariste şi rezistenţa înverşunată la schimbare. Este simptomatică popularitatea de care s-a bucurat observaţia (altminteri pertinentă) făcută de Cristian Tudor Popescu, în legătură cu „disoluţia autorităţii statului“, în rândul unei opinii publice, în general, opacă la teoretizări pe marginea unor subiecte atât de abstracte. Probabil, nici admiraţia de care se bucură armata şi Biserica nu sunt străine de consolidarea unei mitologii tradiţionaliste a statului, în condiţiile în care Biserica acceptă în continuare, (riscând chiar încălcarea propriilor principii teologice) plasarea docilă şi confortabilă la temelia şi sub protecţia statului naţional.
Utopia socialistă s-a dovedit mai slabă decât mitologia naţionalistă atunci când internaţionalismul proletar nu a reuşit să împiedice declanşarea primului război mondial. De atunci, nici o altă amăgire a minţii omeneşti nu a atins coerenţa şi forţa de seducţie a comunismului. Dar, fără a exista un singur inamic declarat al statalităţii, condiţiile obiective ale vieţii s-au schimbat atât de mult, încât amânarea sine die a unei restructurări a statului ca formă de organizare este de neconceput. Provocărilor secesioniste din interior, care cereau autonomia Transilvaniei, românii le-au răspuns cu scurte momente de solidarizare, urmate de indiferenţă. Însă, federalismul, globalizarea, multinaţionalele, suveranitatea limitată, sau viitorul proiectului european sunt provocări greu de ignorat sau de suprimat. Şi tot viaţa este cea care poate suprima mitul statului-providenţă cultivat la nivelul mentalităţii şi sub comunism. [75]

(inapoi la Cuprins)


[73] Daniel Barbu, Republica absentă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p. 16
[74] Horia-Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 90
[75] După 14 ani de tranziţie, Ion Iliescu îşi anunţa oficial susţinătorii de decesul statului asistenţial, în cadrul unei întâlniri cu minerii din Petroşani, deveniţi şomeri (octombrie, 2003)

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 24.09.2010 in lucrare

Tags: , , , , , , , , ,