rss
rss
rss

Înţelegerea relaţiei dintre mitologie şi concepţia asupra timpului este importantă ca premisă în descrierea rolului mitului în istoriografie. „Timpul mitic” poate fi extins pentru a acoperi mai multe sensuri decât cel curent, de timp al originilor. Pentru această primă accepţiune, conceptul de arhetip este potrivit, mitul presupunând reluarea unui model exemplar, a unui gest fondator care distinge haosul de creaţie. Dar tot mitul este capabil să instituie şi o ruptură a curgerii axei trecut-viitor, ruptură realizată prin diferite ipostaze ale sărbătorii. Pentru a se menţine în viaţă, mitul are nevoie să fie cunoscut, transmis ca o tradiţie iniţiatică, dar şi ritualizat.

Dilema anteriorităţii miturilor sau riturilor, generată de faptul că mitologiile politice sunt creaţia unor grupuri interesate care caută metode de perpetuare a lor, este rezolvată de Lévi-Strauss care vede o relaţie dialectică între cele două : „mitul şi ritul se reproduc reciproc, unul în planul acţiunii, celălalt în planul noţiunii.” [33] Totuşi, V. Turner teoretizează importanţa ritualurilor pentru practica socială, sistematizând trei funcţii ale acestora [34]: crearea şi legitimarea identităţii şi activităţii unor grupuri majoritare sau minoritare; consolidarea sentimentului de apartenenţă a individului la grup, şi, în fine, contribuţia la evitarea conflictelor sociale prin transformarea periodică a ceea ce este obligatoriu în ceea ce pare dezirabil.

Timpul distinct al sărbătorilor, prin ruptura operată în „timpul profan” i-a inspirat lui Eliade teoria „terorii istoriei“. Evenimentele şi personalităţile care alcătuiesc substanţa istoriei aşa cum este ea înţeleasă de omul modern, nu au aderenţă pentru memoria populară atâta timp cât nu se transformă în arhetipuri. Două căi se oferă conştiinţei mitice drept rezolvări ale dramei istorice: boicotarea modernităţii prin repetarea unui ciclu cosmic în care se reia gestul primordial, şi eshatologia, aşteptarea finalului istoriei înţeles fie ca recuperare a stadiului purităţii iniţiale sau ca împlinire paradisiacă a unei aspiraţii justiţiare. Mitul poate servi la „sabotarea” istoriei prin oferirea unei alte semnificaţii unei înlănţuiri de evenimente, prin infiltrarea noţiunii de destin al unei naţiuni sau al unei personalităţi providenţiale. O imperioasă nevoie de sens şi de stabilitate ontologică este opusă evenimenţialului şi fluxului de noutăţi care amintesc haosul originar.

Problema sensului istoriei, vitală, după cum vom vedea, în mitologia comunistă, pune în discuţie problema profesioniştilor sacrului, a celor destinaţi să înţeleagă acest sens, să realizeze conexiunile, să citească „semnele“. Pentru regimurile autocratice ale extremei drepte, rolul profetic este îndeplinit de liderul „ales de destin” să vadă, dincolo de detaliile suferinţelor „inerente”, apoteoza delirantă a unui proiect de o perfecţiune divină. În unele cazuri, şi liderii comunişti îşi asumă rolul de „cârmaci”, însă corpusul originar al doctrinei (pre)destinează un actor colectiv acestui rol: clasa muncitoare. Prin sublimarea suferinţei, clasa muncitoare poate juca rolul Celui Drept, rol soteriologic, de izbăvire, dar nu dintr-o chemare transcendentă, ci de pe poziţia „inginerului social“, înarmat cu metodele Ştiinţei care dezvăluie legile istoriei. [35]

În ritualul congreselor şi plenarelor de partid, limbajul de lemn este folosit cu aceeaşi funcţie de inocentare a ideologicului şi de transformare a unei concepţii, în fapt, a unui punct de vedere, în constatare, pe care Roland Barthes o atribuie mitului. Asupra auditoriului se revarsă un torent de statistici şi de dări de seamă asupra celor mai neînsemnate detalii ale sistemului, trecute în revistă de lider, care este urmat de ceilalţi vorbitori doar pentru a fi confirmat. În final, după cum remarca Alain Besançon, „educaţia comunistă nu consta în a-i convinge pe oameni să vrea socialismul, ci să-l vadă” . [36]

În raport cu mitologia, Roland Barthes identifică trei roluri majore [37], şi – fapt remarcabil pentru mecanismele de dispariţie a miturilor – doar unul este de natură să păstreze vitalitatea mitului. Este vorba despre postura trăitorului de mituri (1). Cititorul de mituri este un „consumator”, îl înţelege atât ca pe o poveste reală, cât şi ca pe un lucru ireal. Celelalte posturi sunt analitice şi se sustrag ritualului, oficierii active: fabricantul de mituri (2), pentru care conceptul transpare fără ambiguitate, pe de o parte, şi mitologul (3), cel care desluşeşte mitul, pe de cealaltă parte. Pentru mitolog doar semnificantul este accesibil şi controlabil, de aceea se concentrează asupra formei şi sensului. Şi fabricantul de mituri şi mitologul distrug mitul fie susţinându-i cinic intenţia, fie demascând-o, printr-un act de demistificare.

(inapoi la Cuprins)

[33] Lévi-Strauss, op. cit., p. 280
[34] în Betea, Lavinia, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Editura Polirom, 2001, p. 38
[35] Iată-l pe L. Troţki zugrăvind drumul spre Paradis al clasei muncitoare într-un discurs ţinut la 14 aprilie, 1918: „Vom ara acest pământ şi îl vom lucra în colectiv, îl vom transforma într-o grădină înfloritoare în care vor trăi copiii noştri şi nepoţii noştri, ca şi când s-ar afla în Paradis. Oamenii credeau cândva în legenda Paradisului; acelea erau visuri ale unui popor ignorant şi nefericit, exprimau năziunţa către o viaţă mai bună (...) Suntem convinşi că noi, oamenii muncii, vom construi Raiul aici pentru toată lumea, pentru copiii noştri, pentru totdeauna", apud Betea, op. cit., p. 39
[36] apud Betea, op. cit., p. 194
[37] Roland Barthes, op. cit., p. 258

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 17.09.2010 in lucrare

Tags: , , , , , , , , , ,