rss
rss
rss

Dintre toate ideologiile moderne, comunismul prezintă cel mai clar ambiţia mistică a reformării fundamentale a condiţiei umane. Pentru a face din aceasta o ambiţie acceptabilă, şi a-i conferi un lustru de rezonabilitate, comunismul s-a slujit în decursul timpului de fabricarea mai multor iluzii de sprijin, numite de Victor Kernbach „submituri auxiliare”: lupta de clasă, alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea săracă, democraţia populară, care coexistă în mod paradoxal cu dictatura proletariatului, războaiele antiimperialiste cu desfăşurare strategică imperială, socialismul cu faţă umană, utopia societăţii ideale fără clase. [65]
Lor li se adaugă construirea cu migală a unor tipologii ideale ale omului nou. Unii autori preferă să le includă şi pe acestea în rândul miturilor, însă aceasta este mai curând o exagerare, întrucât ele nu au înţeles de sine stătător, ci intră în logica mai generală a constelaţiei mitice comuniste. Muncitorul este primul dintre aceste tipuri idealizate, el beneficiind de un cult generalizat al muncii. El era destinat să fie obiectul şi subiectul unei schimbări fără precedent, tot lui fiindu-i promis şi Paradisul egalitarist al societăţii fără clase.
Miturile amintite până acum fac parte din nucleul dur, corpul intim al ideologiei comuniste, iluziile ultime ale utopiei, unele neputând fi enunţate ca atare în public. Tipurile mitologizate de oameni noi ţin de partea vizibilă a ideologiei, de manifestarea ei practică. Filosofia istorică marxistă era o abstracţiune, desfiinţarea claselor sociale, şi ea o posibilitate destul de îndepărtată, dar cultul muncii era o realitate palpabilă. El se mulase foarte bine pe o etică paternalistă a datoriei. De aceea supravieţuitorii experimentului comunist românesc au vibrat la retorica muncii, la începutul anilor ’90. Munca dezvoltase în comunism şi o funcţie de control, dincolo de funcţia firească, economică, pe care o are pretutindeni. Programul de lucru fără acoperire într-o raţiune economică avea rolul de a lua în stăpânire întreg orizontul mental al individului.
La sfârşitul lui 1989, clasa muncitoare nu mai era o categorie abstractă din utopia marxistă, ci o realitate ce nu mai putea fi ignorată. Manualele şcolare ale „Epocii de Aur” se învârteau în jurul ocupaţiilor muncitoreşti, iar cartierele din zonele industrializate deveniseră mai semnificative demografic decât satul românesc şi decât vechiul oraş, pierdut în amintire. Bun sau rău, proiectul omului nou triumfase. Ca atare, el va fi tipul uman vizat în primele discursuri oficiale libere. [66] La rândul lor, muncitorii realizaseră rolul privilegiat pe care, cel puţin în teorie, li-l rezervase ideologia şi doreau cultivarea acestui statut, chiar suplinind funcţii pe care statul (autoritar, cunoscut) nu le putea îndeplini temporar. Cel mai aproape de organizarea imaginată de proiectul comunist erau batalioanele de mineri (aplaudate de bucureşteni) care se ofereau să apere ordinea publică; dar şi alte segmente ale muncitorimii îşi arogau drepturi similare: „IMGB face ordine!” scandau muncitorii în primăvara lui ’90. În cei paisprezece ani scurşi de atunci, statutul muncitorului s-a degradat treptat, şi datorită faptului că el nu a mai fost inclus în proiectul societăţii viitoare care are în vedere alte modele de succes. Scandările disperate ale ultimilor ani stau mărturie pentru starea de marginalizare pe care o resimt muncitorii industriali din uzinele care altă dată erau motive de mândrie (uneori sinceră). Nu este vina lor că au fost incluşi în centrul unui proiect utopic, care le oferea cel puţin iluzia că lumea care se construieşte le va fi consacrată.
Tipul de muncitor cel mai preţuit de propaganda comunistă era cel care depunea o muncă istovitoare. Cazul extrem şi emblematic este cel al stahanovistului [67], în care putem descoperi trăsăturile mitologice ale anticului Hercule, şi dovada că natura şi societatea pot fi modelate conform planului comunist. Printre elementele semnificante care vin în sprijinul mitului se vor regăsi tractorul (un element simbolic al perioadei, înlocuit în prezent de calculator), uzinele din industria grea, Canalul, barajele şi alte dovezi ale înfrângerii naturii, metroul, şi planurile de sistematizare ale oraşelor care doreau să sugereze ideea unui progres vertiginos fără precedent.
Ideologia comunistă nu era violent antiintelectualistă, cum era cazul extremei drepte, însă cultiva oroarea păturilor needucate faţă de libera iniţiativă, de libertatea de gândire, şi faţă de preocupările abstracte. („Noi muncim, nu gândim!” au scandat susţinătorii puterii la începutul lui 1990). Singurul tip de intelectual acceptat şi produs pe scară largă de sistemul românesc de învăţământ era, până în 1989, inginerul. Acesta trebuia să fie o împletire între un muncitor şi un intelectual implicat în producţie. În special producţia industrială, indiferent de randament, este motiv de mândrie şi de dispreţ la adresa societăţii de consum. Profesiile din domeniul serviciilor şi comerţului nu au făcut până în prezent obiectul unei recuperări simbolice la nivelul culturii populare.
Tot ca un fel de inginer este portretizat, în teorie, şi liderul comunist, activistul de partid. Cu o conduită impecabilă, reţinută de dosarul său de cadre, calitatea principală a activistului este fidelitatea faţă de partid. Pregătirea lui este neesenţială, mai mult contează originea sănătoasă, calificarea în meserii din industria grea, dovezile de ataşament faţă de cauza comunistă oferite de la cele mai fragede vârste, întrucât convertiţilor li se refuză ascensiunea. Într-o societate patriarhală, precum cea românească, activul de partid a împrumutat, treptat din caracteristicile unei oligarhii, trăsăturile unui grup privilegiat, proprii oricărei clase conducătoare. Figură distinctă fac liderii supremi ai partidului, personaje necarismatice, obiectul infailibilei alegeri a partidului. Cultul personalităţii conducătorului ţine de opţiunea ulterioară a acestuia şi nu face parte din programul utopiei.
Tipul securistului este distinct în mitologia comunistă. Instituţia Securităţii a reuşit în mai multe rânduri să scape controlului partidului, şi şi-a cultivat propriul mit al omnipotenţei şi omniprezenţei. Inspirat din structura mitului conspiraţiei, acesta îi permitea o sistematizare a terorii şi descurajarea rezistenţei. Creditat a fi un personaj mai inteligent decât activistul de partid, versatil şi manipulativ, securistul ajunsese să fie nu doar simbolul represiunii, dar şi un profil dezirabil (După cum au mărturisit ulterior şefii Securităţii, în anii optzeci, cererile de colaborare depăşeau cu mult nevoile instituţiei). Aceeaşi aură de mister şi de putere nelimitată [68] a fost cultivată şi după 89 prin influenţa pe care această instituţie este suspectată a o avea în lumea politică, financiară, cât şi asupra instituţiei care ar trebui să se ocupe de studierea trecutului ei, CNSAS.
Duşmanul de clasă reprezintă alteritatea de care are nevoie orice sistem mitologic, dar în special ideologiile totalitare aflate în căutarea unei justificări pentru limitarea libertăţii. Pe parcursul evoluţiei sale, regimul comunist şi-a inventat şi reinventat inamici atât în exterior – forţele imperiale şi cercurile oculte aflate sub influenţa lor, diaspora, văzută ca sursă de disensiune, fiecare emigrant constituind un veritabil trădător, cât şi în interior, unde „chiaburii”, legionarii, disidenţii de toate felurile erau cultivaţi ca ameninţări iminente la adresa coeziunii grupului. Durabilitatea unei asemenea diabolizări a diferenţei va deveni vizibilă în perioada ce a urmat prăbuşirii regimului comunist.

(inapoi la Cuprins)


[65] Kernbach, op. cit., p. 119
[66] A se vedea consemnarea acestor discursuri în anexa volumului Alinei Mungiu-Pippidi, Românii după '89, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
[67] Personaj popularizat de propaganda stalinistă, minerul Aleksei Stahanov reuşeşte un miracol în noaptea de 30 spre 31 august 1935: „în şase ore sparge cu ciocanul pneumatic 105 t de cărbune, faţă de 7-8, cât era norma. Impulsionaţi de exemplul lui Stahanov, şi urmându-i metodele, alţi mineri din aceeaşi mină vor doborî în câteva zile recordul", Lavinia Betea, Psihologie politică, ed. cit., p. 64
[68] A se vedea şi analiza prezentării „cu maximă discreţie" a Securităţii în noile manuale de istorie, în articolul Securitatea a fentat manualul de istorie, Evenimentul zilei, 19 noiembrie, 2003

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 24.09.2010 in lucrare

Tags: , , , , , , , , ,