rss
rss
rss

Dat fiind că economiştii au explicaţii diametral opuse pentru criza din anii ’20-’30, putem presupune, în primul rând, că o vom retrăi şi, în al doilea rând, că nici asupra celei actuale nu se vor pune de acord. Există totuşi documentare destul de educative pentru publicul nespecialist, ocolite cu obstinaţie de televiziunile noastre, care preferă gălăgia, argumentului.
Michael Moore şi versiunea socialistă
Michael Moore e o combinaţie de Tatulici şi Păunescu, plus ceva umor, care te face să îi treci cu vederea cele mai aberante pledoarii. Tendenţiozitatea şi manipularea vizibilă sunt la ele acasă în toate documentarele sale, iar “Capitalismul, o poveste de dragoste” nu face excepţie de la reţetarul care i-a adus durduliului socialist o avere de 50 milioane de dolari capitalişti. La două decenii de la prăbuşirea zgomotoasă a regimurilor comuniste din Europa, încă se găsesc suficienţi intelectuali americani care să privească admirativ la asemenea proiecte de construcţie socială de sus în jos, iar Moore e unul dintre ei.
Talentul de comunicator şi inteligenţa îl fac totuşi să se oprească înainte de a creiona mai detaliat contururile utopiei pe care o propune în locul capitalismului. E o imprudenţă pe care realizatorii documentarului conspiraţionist Zeitgeist au făcut-o, invitând un bătrân marxist să descrie o lume în care ar urma să dispară cam toate meseriile neplăcute şi oamenii vor munci doar ca un hobby, din când în când. Moore se opreşte doar la un populism al lamentării despre soarta muncitorului american. Cam ipocrit, când te gândeşti la apartamentul de un milion de dolari în care trăieşte regizorul, vecin cu rechinii de pe Wall Street, pe care îi înfierează.
Şi totuşi Michael Moore are talentul incontestabil de a găsi poveşti interesante, cazuri sociale dramatice, care, chiar dacă nu sunt reprezentative pentru sistem, îi slujesc foarte bine teoria. În “Capitalismul, o poveste de dragoste” pot fi văzute cazurile unor copii condamnaţi să execute pedepse într-o şcoală de corecţie privată, de către un judecător corupt, care primea peste 2 milioane de dolari de la patronul şcolii să îi furnizeze “clienţi”. Sau uimitoarele poveşti ale poliţelor de asigurare în caz de deces pe care mari companii le încheie angajaţilor, urmând să încaseze prime uriaşe la moartea acestora. Spre stupefacţia familiilor, salariaţii ajungeau să valoreze mult mai mult morţi decât vii pentru compania care le plătea asigurarea punând practic pariu pe o viaţă cât mai scurtă a propriului angajat.
Acestea sunt exemple pitoreşti şi nereprezentative, argumente emoţionale. Dar există în documentarul lui Moore şi ilustrări ale unor probleme sistemice. În primul rând creşterea descuranjantă a disparităţilor. Cam 35% din averea privată a Statelor Unite e deţinută de doar 1% din familiile americane, în vreme ce 80% dintre gospodării îşi împart 15 procente din averea totală. Ultimele decenii au adus o creştere a acestei disproporţii în detrimentul clasei de mijloc şi al păturii sărace. Sau, după alte statistici, 10% deţin 80% din bunurile financiare.
Distribuţia dezechilibrată a veniturilor şi activelor nu ar fi o problemă, atâta timp cât mobilitatea socială pe verticală ar funcţiona (iar în cazul lui Moore a funcţionat!) şi atâta timp cât veniturile celor mai săraci le permit o existenţă fără privaţiuni dramatice.
Filmul prezintă şi cazurile dramatice ale muncitorilor înalt calificaţi, prinşi în cursa de şoareci a economiei pe datorie: au câştiguri care ne-ar umple de invidie – 100-200.000 de dolari pe an – dar ajung să datoreze şi jumătate de milion de dolari pentru a-şi achita studiile foarte scumpe şi alte credite pentru casă sau maşină.

Cele mai întemeiate critici pe care stânga, reprezentată aici de Moore, le aduce actualului stadiu al capitalismului ţin mai mult de o trădare a sistemului, de trecerea de la producţie la consum, ca motoare economice, de falsificarea regulilor pieţei prin intervenţii politice şi de corupţie. Când arată cazuri de corupţie, Michael Moore uită totuşi să precizeze că escrocii prezentaţi se află între timp după gratii, graţie unui sistem judiciar funcţional, şi se face a nu pricepe că socialismul e corupţia însăşi, permiţând unui grup restrâns să dispună de bogăţia tuturor fără să ia parte la o competiţie deschisă.

Chiar dacă îl acuză eronat pe Reagen pentru debutul dezindustrializării Americii şi pentru exportul de locuri de muncă spre Asia, documentarul lui Moore prezintă destul de bine caracterul imoral al intervenţiei politice pentru salvarea marilor bănci şi fonduri speculative de pe Wall-Street. Iată un bilanţ care îţi dă fiori:

“Firmele de investitii, bancile comerciale, companiile din domeniul imobiliar si cele de asigurari de pe Wall Street au cheltuit peste 5 miliarde de dolari in 10 ani pentru a-si cumpara influenta politica, sustine un raport dat publicitatii de grupul Wall Street Watch si citat de CBS. Grupul afirma ca marile companii au donat politicienilor 1,7 miliarde de dolari si au cheltuit alte 3,4 miliarde de dolari pentru activitati de lobby intre 1998 si 2008.”

Aşadar, o investiţie de 5 miliarde, care aduce un pachet TARP de salvare a firmelor cu dificultăţi de 700 miliarde. “Curată” afacere. După mărturisirile unui alt congressman, băncile cheltuiesc de trei ori mai mult decât orice alte firme pentru lobby-ul politic. Inclusiv favoritul lui Moore, Barack Obama a avut speculatori notorii ca George Soros si Goldman Sachs în fruntea sponsorilor campaniei electorale, alături de CitiGroup şi JP Morgan Chase.
Ca răspuns, Michael Moore predică un fel de haiducie şi vede cu satisfacţie refuzul datornicilor de a părăsi locuinţa ipotecată. Aşa că nu o sa am remuşcări că n-am contribuit la prosperitatea grăsunului, găsind filmul pe PirateBay. Pe al doilea film despre care voi vorbi mai jos l-am găsit postat integral pe YouTube, dar între timp a fost şters, poate aveţi mai mult noroc tot la piraţi, căci nu ştiu dacă se găseşte şi la noi ori dacă o să-l preia vreo televiziune.

Generaţia zero – adevăratul flagel al capitalismului
Dintre toate explicaţiile care au fost avansate după izbucnirea crizei mondiale, “Generation zero” cred că s-a apropiat cel mai mult de elementul esenţial. Disfuncţia sistemică e atribuită unei schimbări de mentalitate dezvoltată pe parcursul câtorva generaţii. Filmul are un ton apocaliptic şi uşor fatalist, dar tocmai asta îi aduce farmec.
În viziunea realizatorilor, pe parcursul unui secol se succed patru etape: criza, avântul, trezirea şi destrămarea. Oricât de bizar ar suna, dar trăim încă efectele de după al doilea război mondial, când a apărut o generaţie de oameni responsabili, care valorizau viaţa şi familia, care priveau cu speranţă la viitor pentru a nu mai repeta catastrofa pe care o traversaseră. Aceasta e generaţia de părinţi cu cei mai răsfăţaţi copii din istorie. În America, aceşti copii născuţi după război, care au beneficiat de toate deliciile capitalismului, industrializării şi de libertăţi fără precedent, sunt cunoscuţi ca “baby-boomers”.
În faza de efuziune, care a început din anii ’60 şi s-a prelungit în decenii de prosperitate pentru lumea vestică, această generaţie a încercat să pună în discuţie regulile societăţii tradiţionale. Cred că realizatorii au exagerat când au pus semnul egalităţii între mentalitatea socialistă şi revoltele din perioada hippie. Dacă se vor deschide cândva arhivele KGB sunt sigur că vom afla multe dezvăluiri despre cum au finanţat comuniştii mişcări dintre cele mai subversive sub pretexte binevoitoare, de la cele ecologiste, la cele pacifiste sau la cele mai elitiste din universităţi de prestigiu. Senatorul McCarthy nu era deloc paranoic, aşa cum au încercat mulţi să îl eticheteze. Totuşi, o bună parte din modernitatea şi prestigiul Americii vin din acele mişcări care erau la vremea lor socotite nepatriotice, de la mişcarea libertăţilor civile la flower-power.
Din punct de vedere economic însă, o adevărată bombă cu ceas a fost amorsată odată cu intrarea în scenă a generaţiei protestelor anti-Vietnam. Era o generaţie iresponsabilă, fără valori certe, avidă de lux şi dornică să rişte, desconsiderând munca şi egoistă.

E bizar şi tragic că România ajunge să trăiască aproape concomitent cu America o experienţă dramatică, fără să fi avut parte şi de beneficiile consumerismului, decât pentru o fracţiune de secundă, la scara istoriei. În urmă cu 6-7 ani scriam că marele ghinion al României e că încearcă ieşirea din universul mitologic al naţional-comunismului într-o epocă în care Occidentul însuşi e supus asaltului mentalităţii consumeriste. Altfel spus, normalitatea Vestului, la care încercam să ne întoarcem mai exista doar în cărţi şi, câtă vreme societăţile occidentale erau suficient de aşezate şi de funcţionale pentru a rezista la o avalanşă de schimbări, pentru noi această coincidenţă nefericită făcea tranziţia să pară o traumă după altă traumă. Şi încă pe vremea aceea nu îmi imaginam că poate exista o criză mondială!

Revenind la americani şi la expunerea din filmul “Generation zero”, în opinia realizatorilor mentalitatea socialisto-consumeristă e cea care stă la baza crizei, prin comportamentul iresponsabil al celor ce au creat o economie virtuală, bazată pe speculaţii, un cazinou legiferat prin coruperea politicienilor. Intervenţia acestora din urmă i-a salvat pe cei mai lacomi şi mai nocivi de la faliment, dând frâu liber hazardului moral. Acest fenomen reprezintă asumarea de riscuri exagerat de mari de către un decident care ştie că nu va suporta şi consecinţele faptelor sale. Politica este ea însăşi o afacere guvernată de hazardul moral, întrucât rareori politicienii trag ponoasele alegerilor pe care le fac.

E o versiune mai de dreapta, apropiată de mişcarea Tea Party din Statele Unite, iar ironiile la adresa presei “liberale” (ceea ce pentru americani înseamnă astăzi cam libertin-socialistă) nu lipsesc. De pildă citatul din Time, la câteva zile după Woodstock:

“Acesta va fi considerat unul dintre cele mai importante evenimente politice şi sociologice ale timpului nostru. E proclamarea unui nou set de valori. Principiul plăcerii a fost ridicat mai presus de etica purtiană a muncii. A-ţi urma propria cale e o datorie mai mare decât a fi un cetăţean util. Libertatea personală e mai importantă decât capcana avuţiei şi conformismului. Acum că tinerii iau abundenţa de-a gata, îşi pot permite să respingă materialismul.”

În viziunea uşor exagerată a documentarului, această “generaţie a abundenţei” a dezvoltat un resentiment faţă de valorile tradiţionale ale unei societăţi pe care o considera malefică. Doi profesori de la Columbia au pus pe hârtie chiar şi un plan de falimentare din interior a sistemului capitalist, prin birocratizare excesivă. După ce societatea atinge un asemenea stadiu de degringoladă, ea devine “coaptă” pentru revoluţii.
În viziunea Tea Party, stânga şi dreapta americană s-au unit într-un singur partid, “Partidul Davos”, care acţionează în interesul marilor grupuri financiare, cărora le asigură protecţia când îşi asumă riscuri exagerate. Ce s-ar fi întâmplat de fapt cu economia mondială dacă băncile “prea mari pentru a se prăbuşi” ar fi fost lăsate să dea faliment, e un scenariu pe care aş fi interesat să îl văd explicat. Dar imaginea trezorierului Rezervei Federale mergând la Congres pentru a cere bani de la contribuabil e genial descrisă în film: era ca un jaf fără precedent în istorie, în care cineva intră cu un pistol într-o bancă şi ameninţă: “daţi-ne banii, că altfel ne sinucidem!”.
Perdanţii acestui fals capitalism sunt clasa de mijloc şi muncitorii, cele mai active părţi ale unei societăţi. Inflaţia le erodează veniturile, pe măsură ce tiparniţa băncii de stat se învârte, iar masa monetară americană s-a triplat din octombrie 2008. Politicienii câştigă şi ei de pe urma birocratizării, au loc de manevră din ce în ce mai mult, într-un “capitalism pentru cei mici şi socialism pentru cei mari”.
Cel mai bine a rezumat teza acestui documentar Dragoş Paul Aligică: eşecul nu e al capitalismului dereglementat, ci al intervenţionismului statului în economie.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 14.11.2010 in Filme

Tags: , , , , , ,