rss
rss
rss

Atunci când comercialul Moș Crăciun, tot mai aproape de ne-religiozitatea lui Moș Gerilă, nu acaparează total sărbătoarea, Crăciunul e privit ca momentul gingaș al nașterii unui Copil în Betleem, o sărbătoare a copilăriei. Lucru frumos, dar încă departe de cutremurul logic al întrupării Dumnezeirii în om.

Momentul acesta vine cu provocarea paradoxului total: Theotokos, „Născătoarea de Dumnezeu”. Nu doar treapta supremă a feminității, în înțelegere creștină, dar ființa umană așezată în punctul cel mai apropiat de Dumnezeu atins de oricare dintre muritori, deasupra ierarhiilor îngerești de heruvimi și serafimi. Un paradox temporal și al ordinii imaginate. Pentru a ne apropia cu mintea de tainele Întrupării lui Dumnezeu în om, suntem invitați tocmai la o ieșire din trup, la depășirea limitelor gândirii, pentru a întâlni Rațiunea, în înțelesul de Rost, de Logos, adică de Sens. În lipsă de sens, în neputința de a-l găsi, se zbate orice tragedie, deci contrariul ar trebui să îi fie antidot.

Voi folosi mai jos o predică a regretatului maestru spiritual Bartolomeu Anania, de la o sărbătoare de Buna Vestire, pentru că aduce în discuție problema Întrupării ca taină de nepătruns, și deci pune Crăciunul în cel mai profund context.

În nu știu ce sat din Botoșani, ultimele mașini, care au răzbit pe la porțile, acum acoperite de troiene, au fost mașinile care au cărat sătenii la votul din 9 decembrie. Acum se uită în zare și nu-i mai vizitează decât Cristi Zărescu, mare fan al „bucatelor tradiționale”. Pentru că, nu-i așa, sărbătorile românești sunt sărbători culinare, ale mațului plin spre potolirea ancestralei spaime de foamete. Asta ocupă mintea telespectatorului, asta îi oferă și presa (atenție, limbaj de porc! altă tradiție). În scurtele momente când l-am deschis, televizorul meu nu-l conținea decât pe Victor Ciorbea, pe care, nu din cauza numelui, ci de la promo-ul ăla în care țipă tărăgănat: „doamnă, țara moaaare de foaame!”, tot cu bucate tradiționale îl asociez. Azi îmi făcea impresia unui colindător, pe care niciun producător nu avusese inima să îl țină la ușa studioului. Și l-au primit toți. Dar, evident, mai e un personaj tradițional ca bucatele, la orice sărbătoare creștină:

o fantezie cu Becali

Știți că sunt ultimul care s-ar înscrie în moda asta anti-clericală, adică să critic preoțimea de focul poporului neasistat suficient, pentru că înțeleg rostul clerului și al Bisericii în genere, n-am nici viziuni socialiste, nici bășcălioase în direcția aia. Dar am și eu fantezia de a vedea primul preot, care-i arde o cădelniță în figură lui Becali. La figurat, metaforă, cum ar zice Mitică. Adică să-i spună public și de la obraz ciobanului: „da mai taci, bă, golan obraznic, că n-ai privatizat tu creștinismul!”. Îmi place să cred că nu în speranța unei milostenii, ci din simțul datoriei de a nu alunga din turmă nici măcar berbecul cu blana cea mai jegoasă, o asemenea ieșire publică încă nu a avut loc.

Îl vedem în continuare pe căpcăun behăind colinde, alături de studenți la teologie, lângă bradul din Palatul Parlamentului, alergat cu microfoane de hoarde de reporterițe, de care mai râde când e binedispus. Îl vedem asociat cu orice sărbătoare creștină, cum s-a lipit porcul de perioada Crăciunului la români, nu doar de Paște, când ar fi specialitatea lui, de crescător de miei.

Vedem și dezolantele gloate de „colindători” de Pipera, pentru care, anul acesta, nici măcar el nu și-a mai ascuns disprețul. „Le dau câte 50 de lei la fiecare, că au venit după bani, ce, ăștia au venit să colinde!?”. Tot pentru bani veniseră și reporterii, că așa e tradiția. Imaginându-ne că vreunul dintre zdrahonii veniți cu uratul în poarta latifundiarului ar fi fost contribuabil, ei ar fi putut să îl privească de sus pe Becali, care le e, într-un fel, angajat, în calitatea lui de demnitar, deci bugetar. Mi-a fost imposibil să mă lămuresc dacă vreuna din persoanele din cadru era, de fapt, contribuabil la buget, că Becali nu știu să aibă cine știe ce afaceri mari furnizoare de taxe și impozite. Dar, desigur, dacă aș fi putut înțelege misterul ciudate economii românești, acum eu aș fi avut bani de împărțit și vilă în Pipera.

un an de nesimțire și vacanță pentru Băsescu

Să zicem că Becali e un personaj insignifiant, chiar dacă acum e prezentat, pe drept cuvânt ca „liderul liberal”. Dar peste momentele de grotesc, oferite de președinte, e mai greu să treci. Călare pe snowmobilul prezidențial, Băsescu pare un fel de Mazăre, dat în mintea copiilor. N-am o problemă că omul se mai și distrează, chiar nu sunt dintre cei care au luat foc că a dansat, că a băut, ba chiar am gustat mare parte din glumele lui din ultimii ani.

Problema nu e că se distrează, ci ce spune. Să spui că nu mai ai nicio grijă, după ce ai lăsat țara pe mâna altuia încă și mai iresponsabil, e curată nesimțire. Dacă tot mai ia leafă pentru anul rămas, în care și-a propus să se relaxeze, ar trebui nici să nu doarmă noaptea de remușcări și griji. Poate o să îl vedem la vară pe skyjet, în mașini decapotabile, în cluburi de striptease, că o viață are omul. Problema rămâne: de ce nu pleacă, dacă are chef să-și trăiască viața? De ce mai insistă pentru încă un an cu leafă, cazare și protocol de stat, dacă nu mai are nimic de făcut și nici măcar o grijă?

Iar gluma cu anul minunat, în care o să se îndeplinească promisiunile electorale și din programul de guvernare, e cinism pur. A dat volanul unui copilot cu minte de cimpanzeu, pentru că așa i-a cerut majoritatea copiilor de grădiniță. Iar acum face cu mâna la autobuzul cu preșcolari, asigurându-i că maimuța știe foarte bine ce face și a promis să îi ducă la destinație, într-un loc frumos de joacă.

votanții lui Felix cred în Moș Crăciun și nu sunt puțini

Poporul nu e un autocar cu preșcoalari? Dar cum se pot numi cei 70% (din 40% prezență), care l-au votat pe Dan Voiculescu? A-l vota pe Voiculescu e totuna cu a crede în poveștile cu Moș Crăciun. Doar că într-un mod mai grosolan, să nu-ți pese de toate tertipurile pe care acest staroste al nesimțirii le folosește pentru a scăpa de pușcărie.

La numirea Guvernului, Mircea Badea spunea că el îi apreciază cel mai mult pe miniștri, care au probleme cu legea, care au dosar la DNA sau la ANI, care au fost trimiși în judecată. Că ăia, pentru el, sunt garantați, pentru că au luptat cu „băsismul”. Câți telespectatori credeți că va pierde Antena 3, care își prostește în halul ăsta privitorii, în anii de guvernare care urmează? Eu estimez că foarte puțini, aș paria pe un 16%. Restul vor rămâne, dacă nu votanți, măcar telespectatori, poate mai puțin entuziaști. Ei l-au crezut pe Dan Voiculescu, că n-a turnat la Securitate, că e o lucrătură băsistă, că își dă demisia din Parlament pentru că nu i s-a votat o lege obscură legată de impozite, nu ca să i se mute dosarul la altă instanță. Că e din nou candidat, ca să încerce iarăși cu legea aia a lui, de confiscare a averilor ilicite (ce glumă sinistră și cinică!). Și poate cred că acum s-a îmbolnăvit, cât să nu depună jurământul de parlamentar, râmânând între instanțe ca în zona cu duty free-uri, nici demnitar, nici om de rând.

Un scoțian, Rupert Wolfe-Murray, scrie pe Huffington Post, despre tembelismul românilor de a nu-și aprecia Revoluția din 1989 la justa ei valoare și despre cum teoriile conspiraționiste, marginale în alte mentalități, au copleșit imaginarul românesc. Sunt lucruri pe care le spun de mai mulți ani și au devenit, iată, evidențe și pentru străini, care n-au nicio datorie de ordin patriotic pentru trecutul acestei țări. Bucuria de tip Cartianu, de a descoperi mici mizerii și penumbre, ignorând semnificația reală a evenimentului, pare o enigmă pentru editorialistul scoțian:

„Ce pare să se fi întâmplat în România e că așa zișii „intelectuali” – mulți dintre ei, educați în comunism – au decis că au fost trădați de revoluția din 1989, pentru că nu a adus o epocă de prosperitate și stabilitate (România a fost condusă de o gașcă de escroci ex-comuniști din 1989). Deci își vor banii înapoi, spunând gălăgios că aceea nu a fost „o adevărată” revoluție. Ca mulți foști comuniști, românii iubesc teoriile conspirației, iar aceasta e cea mai bună dintre ele: revoluția din 1989 a fost organizată din umbră de lideri locali, mână în mână cu serviciile secrete străine. Această explicație le permite românilor să dea vina pe alții (complotiștii, rușii) pentru actualele lor neajunsuri, cam cum dau vina scoțienii pe englezi pentru toate necazurile.

Eu cred că e o mare rușine că românii nu sunt mândri de marea lor realizare din 1989.”

Editorialistul de la Huffington Post crede că problema vine dintr-o definire diferită a conceptului de revoluție. Pentru lumea normală, o revoluție e orice schimbare radicală, bruscă, la care iau parte mase de oameni și care include o perioadă intermediară de haos. Participarea mulțimilor și adeziunea populară sunt elemente care diferențiază o revoluție de o lovitură de stat, o schimbare politică bruscă, prin care un grup, de obicei militar, preia prin forță puterea. Ambele sunt schimbări aproape tehnice, care nu vizează o schimbare în ființa omului sau a comunității.

Singurii, care au o viziune aproape mistică asupra conceptului de revoluție, sunt marxiștii, care văd în revoluție o izbăvire, care se petrece aproape de finalul istoriei. După o revoluție, așa cum e ea teoretizată de marxiști, pacea și armonia se instaurează, la braț cu justiția socială și apariția „omului nou”.

„Dacă aș fi fost școlit într-o țară comunistă, aș fi fost învățat că o revoluție e un nou început, momentul în care lanțurile capitalismului, sclaviei și exploatării sunt rupte și poporul își ia destinele în propriile mâini; totul urmat de o perioadă de înflorire economică și socială. Pentru comuniști, revoluția e marea promisiune: e punctul de cotitură, momentul din care lucrurile încep să se amelioreze, o ridicare spontană a poporului.”

copil

În acești copilași, aduși de bunica lor să aprindă o lumânare la una din troițele de la Universitate, se mai ține viitorul României. Aproape în clandestinitate, la ceas târziu, pe 21 decembrie 2012, când lumea aleargă după reduceri de prețuri și riști să ai de dat explicații celor care întreabă „ce se întâmplă aici”. E dezarmant că busola morală mai funcționează pentru atât de puțini oameni. Cu toate astea, e bine că adevărul se mai spune, fie și în șoaptă, în familie. Mai sunt copii, ca aceștia, după cum sunt alții duși de mână la biserică, la un muzeu, pe alții îi feresc părinții de televizor și le pun o carte în mână.

Mă încălzesc cu gândul că nu majoritatea face istoria, deși ea o suportă. Acum câteva sute de ani, puteai să ai o slujbă bine plătită doar pentru că știai să scrii și să citești, abilități foarte rare atunci. Acum, cu învățământul obligatoriu dar prost, de bine de rău, tot omul știe să citească. Dar procentul celor care citesc lucruri semnificative a rămas același cu al celor care știau să citească în evul mediu. Acești, probabil, sub 5% din omenire, duc societățile lor mai departe, într-o direcție bună sau rea. Cât mai sunt copii, care pun lumânări lângă crucea, pe care scrie „nu vom uita”, nu e totul pierdut. Tot o mână de oameni a marcat comemorarea Revoluției și la Chișinău, unde tineri dintr-o nouă generație, care simte patriotismul sincer, nu politicianist, au aprins lumânări lângă ambasada României în amintirea Revoluției. În Occident sunt câteva zeci de mii de studenți români, care se vor mai întoarce sau nu se vor mai întoarce acasă. Dar sunt, oricum, un număr incomparabil cu cele câteva sute de pașoptiști, care avuseseră această șansă, și care au transformat radical România, după ce au revenit în țară. Îi trec și pe acești tineri la motive de speranță.

Poate nepăsarea pentru comemorarea Revoluției Române vine și din obișnuința de a nu mai vedea motivele de speranță din jur. Sigur, Bucureștiul e tot murdar, tot amenajat kitschios, în stil sorcovă, dar Occidentul, către care ne uitam peste gard, e deja aici. Din loc în loc, insule de civilizație își fac locul. Sigur, e la modă să strâmbi din nas la mall-uri și centre comerciale, că sunt bastioane ale lăcomiei consumeriste, ale superficialității și îndobitocirii „sclavilor fericiți”. Or fi și asta, dar mie mi se pare superb cum sunt decorate cu ghirlande, cu luminițe și brazi de Crăciun, fie ei și de plastic. Sunt țări vestice mult mai austere de sărbători decât noi, după cum e la fel de adevărat că Primăria ar avea nevoie de niște consultanți în materie de bun gust. Și aici se vede diferența dintre privat și public, în defavoarea celui din urmă.

Suntem și tare greu de mulțumit: avem autobuze Mercedes pentru transportul în comun și tot nu ni se par suficient de confortabile. E adevărat că forma trucată și malformată de capitalism, care a ajuns până la noi cu țârâita, îți oferă suficiente motive de dezgust. Că am învățat revoltător de repede să scriem „X-mas”, cum învățasem înainte de 89 să îi spunem Moș Gerilă lui Moș Crăciun. Și atunci și acum, spunem „sărbători de iarnă”, nu Crăciun, de parcă am sărbători meteorologia, nu Nașterea Domnului. Nu s-ar spune că am știut să facem prea multe cu libertatea câștigată în 1989, votăm cu voioșie hoți notorii și panarame.

Cu toate astea, niciunul din noi nu ar mai da viața de acum pe cea de dinainte de 89. Vitrinele colorate, fie ele și la limita decenței, pe bezna bulevardelor, din anii în care se întrerupea curentul pentru economie. Sutele de canale de televiziune, oricât de imbecile și de mincinoase ar fi ele, pe unicul canal cu ode stupide. Coada la casa de marcat din supermarket, pe coada la tacâmuri sau la rația de ulei. Nici măcar tinerii nepăsători nu ar da accesul la imensitatea internetului, pe vremurile în care și o banală mașină de scris trebuia înregistrată cu mostră de scris la Securitate, ca să nu fie folosită la produs manifeste. Nimeni nu ar da călătoriile făcute în ultimii ani pe șansa de a fi sau nu împușcat la încercarea de a trece Dunărea înot, noapte, către mai liberala Yugoslavie.

Dacă am ști să prețuim ce avem, să ne amintim mereu linia dintre bine și rău, poate am ști și cum să facem mai frumos locul în care trăim, decât să ne plângem de cât e de urât.

pentru_libertate

fantana_universitate

inter cocor

brad_universitate

copilasi

cruce_coltea

kilometrul_zero

lumanare

nu_vom_uita

pasaj_universitate

troita

unirea

bcr

bulevard

cladire_cadou

Am aflat din întâmplare că acest tânăr a fost cooptat în formația Phoenix, între multele încercări, mai mult nereușite, făcute de Covaci pentru a face trupa să renască. De fapt, nu mai aflasem vești despre trupă de multă vreme, tot mai convins că grupul își trăiește o bătrânețe cam jenantă, nemeritată.

Poate nu v-am spus niciodată cum am crescut eu cu un poster cu Pheonix în cameră, deși biologic erau ai generației părinților mei, deși colegii mei asculatu MC Hammer și în cel mai bun caz Depeche Mode. Cum îmi imaginam că doar barba îmi lipsește, ca să arăt ca Nicu Covaci, atunci când purtam părul lung prins în coadă în liceu, deși, evident, nu semănam nici pe departe. Cum l-am iubit pe Moni Bordeianu, primul solist al grupului, fără să-l fi văzut vreodată, doar din poveștile din cartea lui Nicu, în care era mai rebel decât Morrison. Cum mi-l imaginam ca pe mine, dar mai norocos, fugit în America la o mătușă. Și cum l-am văzut pentru prima dată deja când era grizonat, cu un sacou peste blugi și mi s-a părut că nu m-a dezamăgit deloc, era la fel de șarmant cum mi-l imaginasem și la fel de neastâmpărat. Cum am fost prima dată singur la un concert când nu sunt sigur dacă împlinisem 14 ani, îmbrăcat cu o bluză hippie cu flori și păsări, pe care o șterpelisem de la sora mea special pentru acea ocazie (ce-o fi fost în mintea mea?!). Și cum acel concert era reunirea trupei după un car de ani. Că îmi stătuse inima, în mulțime, când au răsunat primele acorduri de chitară grave din Baladă, cum a vuit Polivalenta, când chitara a trecut la ritumul din „Sârba-n căruță” și săream la unison cu o masă compactă de rockeri, încercând de fiecare dată să săr cu puțini centimetri mai sus, ca să văd mai mult din scenă. Cum au bătut atunci în tobe nu doar Ovidiu Lipan Țăndărică, dar și un tobar brunet, cu părul vâlvoi, Pilu Ștefanovici. Cum vocea lui Covaci suna ca de bariton și a lui Baniciu ca niște zurgălăi veseli, jucându-se cu versurile.

Anii s-au dus, orgoliile și banii au măcinat această formație, i-au deșirat blazonul, încât unul câte unul s-au îndepărtat de Covaci. Mai întâi, războiul de treizeci de ani între cei doi lei, Covaci și Baniciu, cu insinuări, apoi cu acuze pe față. Apoi blândul Ioji Kappl s-a îndepărtat și el, considerându-se nedreptățit. Până și neamțul de o loialitate și o discreție totală, care adusese atâta farmec Phoenixului după 89, Mani Neumann, și-a luat vioara să cânte cu o trupă, Farfarelo, pe care nu am apucat să o ascult. În fine, anul ăsta chiar și Ovidiu Lipan Țăndărică a spus exasperat că Nicu Covaci transformă concertele Phoenix în niște șușe modeste, că nu se fac repetiții, că nu există sonorizare, lumini, nimic care să semene a spectacol, pe care îl vezi o dată în viață. Sălile au fost tot mai mici, dacă nu chiar piețe publice pentru evenimente provinciale. Ce păcat, ce nedrept! Ba mai aflam și de cântări în cinstea cutărui politician vremelnic, de negândit pentru o trupă rock, pentru cea mai veche și mai serioasă din câte a avut România.

Încercările de implant au fost numeroase, nici nu le mai țin minte. A apărut întâi Tavi Colen, care are o voce excelentă, dar îi lipsește spiritul rockului, poate nu va reuși niciodată să se scuture de amintirea trupei comerciale Talisman, cu cântecele ei pentru femei trecute. Tot o voce bună are și Bogdan Bradu, dar el pare mereu că zbiară textele și îl acoperă pe Covaci, care are probleme serioase cu vocea, de ordin medical, din păcate, și sună tot mai trist și mai slab. Cum necum, tot ne-a transmis toată durerea, așa cum o resimte el și o resimțim mulți, „În umbra marelui URSS”. Apoi au urcat pe scenă Gheorghe Zamfir și mulți alții, valoroși separat, uriași, dacă vorbim de Zamfir, dar cu senzația că se plombează ceva aflat în grea suferință, care nu își mai găsește calea.

Și l-am auzit abia aseară pe acest Bogdan Munteniță (sau Muntenița, cum văd că îl prezintă alții), care sună exact cum ar trebui să sune un Pheonix renăscut. Poate e inutil să cauți un Baniciu, vocea cu o paletă completă de culori a lui Baniciu nu poți găsi, nu poți găsi pe cineva, care știe să sugereze atâtea subânțelesuri din glas, să spună vesel lucruri profunde. Dar nu credeam să văd la un tânăr această apetență pentru arhaic, pentru folclor. Are ceva serios și liturgic în felul în care cântă acest colind, cum doar Ioan Bocșa mai știe să cânte colinde vechi. Și are discreție, poate prelua o piesă pe cont propriu (o cântă și a capella, dacă e nevoie), fără să devină strident. M-aș bucura ca pe această voce să se construiască trupa mai departe, la fel cum m-aș bucura de o reunire, care poate nu o să se mai producă.

Un excepțional film documentar, realizat de un evreu în sânul ADL (Anti Defamation League, echivalentul căreia ar fi la noi Comitetul pentru Combaterea Discriminării), despre folosirea trecutului în scopuri politice. Autorul documentarului primește acces aproape neîngrădit în sânul mișcării de lobby și de monitorizare a anti-semitismului din America.

Un exemplu grăitor de transformare a unei tragedii istorice în armă politică pentru politicienii de azi din Israel este discuția dintre președintele ADL și președintele Ucrainei, în care acesta din urmă acceptă să evite orice paralelă între Holodomor și Holocaust, pentru a păstra unicitatea respectivului eveniment în memoria publică. Estimările privind genocidul ucrainean, creat de Stalin în 1932, variază foarte mult, între 1,7 și 10 milioane de persoane sfârșind prin înfometare deliberată, provocată deautoritățile comuniste.

O remarcă foarte interesantă, făcută de lobbyștii, care apar în film, e că atunci când recurg în mod conștinet la metode de presiune, împotriva unor politicieni sau decidenți din presă, se folosesc de o imagine distorsionată asupra evreilor, din mințile interlocutorilor. Într-un fel, cei care presupun că evreii au o putere covârșitoare în lume, nu sunt foarte departe de mentalitatea antisemită. „Nu suntem nici atât de puternici cum ne cred ei, nici atât de slabi cum ne credem noi”, adaugă lobbystul.

Un personaj foarte interesant din film este profesorul Norman Finkelstein, fiul unor victime ale Holocaustului, care și-a pierdut catedra de la o universitate americană pentru criticile aduse politicii Israelului și abuzării temei Holocaustului. Finkelstein consideră de-a dreptul nerușinată auto-victimizarea pe care o practică minoritatea cel mai bine situată din America.

Filmul urmărește nu doar activitatea instituțiilor de presă și de lobby, care luptă împotriva discriminării evreilor, dar și un grup de copii, supuși unui intens șoc emoțional, pe parcursul unei vizite la Auschwitz.
Este un film despre, probabil, cel mai delicat tabu al lumii occidentale, care încearcă să caute o linie echilibrată, într-o lume în care ura irațională continuă să coexiste cu manipularea emoțională în scopuri politice și de putere.

Judecătorul Cristi Dănileț remarcă redundanța unui acord semnat de președinte cu liderii USL, în care toți promit solemn să nu mai supună Constituția la perversiuni, în condițiile în care orice ministru sau prim-ministru jură pe Biblie și cu glas tare „să respect Constituția și legile statului”. Iată că o foaie A4, semnată la ceas de seară de câștigătorii alegerilor, are pentru unii valoare mai mare și decât Sfânta Scriptură și decât Constituție în sine.

Gestul ar fi rămas unul gratuit, dacă președintele Băsescu nu ar fi insistat să îl aducă în văzul Europei, înmânând misterioasa coală A4 marilor lideri continentali, chiar la fotografia de grup. În primul rând, toți semnatarii hârtiei tratează poporul ca pe o prostime analfabetă, căreia n-are rost să-i arăți ce scrie într-un text, e suficient să i-l arăți ca pe o poză, să vadă că există, eventual să se minuneze la sigiliile frumos colorate. Președintele a subliniat că a vrut să se știe că a înmânat foaia cu acordul de coabitare, dar nu ne spune ce conține. Crin Antonescu spune că știe ce conține, dar nici el nu ne spune. De când conducătorii aleși ai unei țări se comportă ca Churchill și Stalin la Yalta, făcând acorduri pentru biata lume neștiutoare? Ce surogat de democrație mai e ăsta?

Apoi, e vorba de statutul de țară bananieră, pe care președintele Băsescu îl atribuie României. Să presupunem că aleșii întruchipează în așa măsură voința populară, că nici nu mai e nevoie să se consulte, sau să informeze votanții asupra deciziilor luate. Dar în raport cu liderii europeni, Băsescu tocmai comite un act de cedare de suveranitate, care ne mai face și ridicoli, pe deasupra. E una să cedezi suveranitate, ca să intri în zona euro, renunțând să mai bați monedă proprie, sau acceptând deciziile CEDO peste deciziile instanțelor judecătorești naționale. Toate astea au un sens, se obține ceva la schimb, în opinia mea, sunt chiar schimburi avantajoase. Dar să cedezi oricui dreptul de a aviza felul în care se întocmește un guvern, e o umilință pe care nu o ceruse nimeni. Pentru că acesta e aspectul esențial. Nu am dovezi, dar sunt convins că nimeni, absolut nimeni de la Bruxelles sau de la Berlin nu ceruse asemenea hârtii penibile. Dacă vă veți uita la expresia lui Martin Schulz sau Manuel Barroso, când primesc foaia de la Băsescu, e imposibil să nu sesizezi nedumerirea, aerul că primesc o hârtie banală și inutilă, nu ceva cerut și așteptat cu înfrigurare.

Cine îi pune pe politicienii noștri de la vârf să se penibilizeze, să își arate o docilitate de care nu are nimeni nevoie? Aici nu e vorba de cocoșismul cu „să nu ne dea nouă Europa lecții” sau „suveranitatea poporului” față de cutumele de comportament europene. Ieri a sosit și răspunsul Comisiei de la Veneția, în care puciștii de la suspendare sunt condamnați pentru siluirea Constituției. A mai interesat pe cineva, dintre pedanții semnatari de hârtii solemne? Nu, pentru că între timp se împăcaseră și uitaseră până și de la ce se luaseră data trecută. Să fie învățătură de minte pentru alde Merkel și alte babe frigide, care s-or mai băga în relația noastră de dragoste cu năbădăi. Deja, faptul că statul român, cu instituțiile lui de placaj, poate fi dat cu roatele în sus în mai puțin de o lună, nu mai prezintă interes, acum avem alte priorități. Cum ar fi să semnăm un angajament de promisiune a respectării legilor, la fel de penibil ca și cum ai promite la intrarea într-un restaurant că n-o să pleci cu furculițele în buzunar. De-asta se și uită europenii la noi ca la niște ciudați.

Dar cine semnează solemnul act de pacificare a „băsiștilor” și „antibăsiștilor”. Păi, președintele țării, președintele PNL, președintele PSD și Liviu Dragnea? Liviu Dragnea în ce calitate, de baron? Atunci de ce nu semnează și Paul de Lambrino? Vom afla oare peste mult timp, dintr-o stenogramă, că la semnare a asistat și Bogdan Chirieac? Dar dacă documentul nu a fost constrasemnat și de Năstase și de Voiculescu, mai e valabil?

17 decembrie a fost ziua în care în Timișoara s-a tras în plin, cu gloanțe reale, potrivit directivelor cuplului de dictatori.

Nicolae Ceauşescu – Teleconferinţă 17dec1989

Între mulți moraliști s-a propagat ideea că împușcarea soților Ceaușescu e păcatul originar al democrației românești. Desigur, acea zi de Crăciun nu a fost aleasă aleatoriu pentru un proces stalinist, cel puțin ezoteristul Voican Voiculescu înțelegea bine simbolurile creștinilor.

Totuși, eu cred că păcatul originar, care încă poate fi îndreptat, e părăsirea în uitare a revoluționarilor împușcați. Avem un bulevard cu numele ultimului ministru al Apărării al lui Ceaușescu, dar nu știm să numim nici măcar un erou martir. Cunoaștem fiecare silabă din procesul soților Ceaușescu (redifuzat până la tocirea casetei), dar am uitat teleconferința în care ordona să se tragă în plin. Documentul audio nu e inedit, s-a difuzat în 1990, dar nu a intrat în conștiința publică, mulți, care îl descoperă acum sunt uimiți că există.

În cimitirul Eroilor Revoluției din București, pe una din crucile dinspre stradă, e fotografia unui preot, căzut în Revoluție. Spre rușinea mea, nu i-am reținut numele, dar l-am arătat nepotului meu, când am trecut pe acolo. „De ce l-au împușcat pe preot, m-a întrebat?”. Și n-am știut să îi explic exact contextul respectivei tragedii. Nu credeți că ar fi fost o poveste interesantă? Că s-ar fi putut face măcar un film, măcar un documentar sau un reportaj de televiziune, pentru a ști cum s-a întâmplat și astfel încât numele respectivului om să fie fixat în conștiința publică, așa cum toată lumea, de pe tot mapamondul, a auzit de Anne Frank?

Una din cărțile, care m-au influențat cel mai mult în viață, și asupra căreia mi-am tot promis să vorbesc pe larg cândva, e „Țapul ispășitor”, capodopera filosofului Rene Girard. În ea, creștinismul e prezentat ca prima religie în care nașterea unui mit să fie tratată din perspectiva victimei. Deci nu o mitologizare ci, dimpotrivă, o demitizare, prin devoalarea mecanismelor eterne de coeziune socială. Refuzând să cultivăm un mit național al Revoluției, prin cunoașterea și cultivarea părții curate și eterne din acel eveniment istoric, am rămas blocați între mitologii. Ca un suflet chinuit, care bântuie o casă, pentru că nu i se fac anumite rânduieli, care să îi înlesnească trecerea dintr-o lume în alta.
Avem toate detaliile din perspectiva asasinilor și detractorilor, dar ne lipsește în continuare perspectiva victimei. Pentru victime, încă nu vorbește nimeni. Când o va face, vom începe să ne limpezim și să ne revenim.

Când înghiți un pisoi, e imposibil să nu-ți rămână și niște ghemotoace de păr pe gât sau să nu simți ceva zgârieturi pe mațe. Pentru cei care au sărit, în spiritul Ignatului, să spună că Băsescu a înghițit un porc, din câte îmi amintesc, afirmația se referea la Tăriceanu. Deci nu a înghițit un porc, numindu-l pe Victor Ponta a doua oară prim-ministru, a înghițit un „pisic”.

Greu de crezut, dar declarația cea mai lucidă a zilei vine de la Dan Diaconescu: „Băsescu ar trebui să demisioneze”. Raționamentul e just. Avem un popor, care a decis să se nenorocească pe termen lung prin vot liber exprimat. Numai că președintele a insistat de mai multe ori că funcția supremă în stat nu poate fi asimilată uneia de grefier sau conțopist, nici al Parlamentului nici al nimănui. Un președinte nu semnează legi așa cum dau bun de tipar angajații de la Monitorul Oficial, nu i s-a dat o demnitate publică pentru „a lua act”, fie și de deciziile electorale de moment. Așa cum a mai subliniat, decizia numirii îi aparține, trebuie să și-o asume, în asta constă înghițirea.

Ce ar trebui, prin urmare, să se întâmple atunci când președintele nu mai poate acționa așa cum îi dictează conștiința și rațiunea? Să se retragă, evident. Sigur că poți să arăți că electoratul nu ți-a lăsat nicio opțiune, că pe oricine altcineva ai fi numit, ar fi căzut la vot. Dar merita încercat, ai fi rămas în cartea de istorie ca o figură eroică, învinsă de sistem, dar luptând cu el până la ultimul cartuș. Arătând că știi mai multe decât prostimea, care așteaptă ajutoare sociale și măriri de pensii. Funcția de președinte nu se mai justifică prin nimic, dacă ești în imposibilitatea de a-ți exercita mandatul, de a acționa cum îți dictează conștiința.

Ironia istorie îl lovește pe Băsescu unde se aștepta mai puțin, dându-i soarta nefericită a regelui Mihai, pe care l-a judecat cu atâta lejeritate. Acum poporul, jucat pe degete de Dana Grecu și Mihai Gâdea, e mai tiranic decât comisarul sovietic Vîșinski, mai inflexibil decât Ana Pauker. Îl vrea pe doctor Petru Groza, pardon, pe doctor Victor Ponta prim-ministru și nimic altceva. La votul din 9 decembrie, poporul a trântit ștampila în pătrățelul USL, ca atunci când Vâșinski a trântit ușa la palat, de a căzut tencuiala regală de lângă tocul ușii. Greva regală / prezidențială nu e o opțiune, vor veni curând la semnat decrete de numiri de judecători, modificări de legi, poate și de Constituție. Băsescu va deveni și el „slugă la ruși”, fie și prin intermediari, căci ni s-a dat de înțeles că Ponta nu e un pro-atlantist, că vrea să cârmească țara spre Belarus și Moscova.

Poate prima dată nu știa cu cine are de-a face, când promitea public să nu dea țara pe mâna unui copilot. Între timp, s-a lămurit că Victor Viorel Ponta e mitoman, un om cu două fețe, blând ca un pisic între patru ochi și arogant pe la spate. Iată doar câteva afirmații recente, care dovedesc că președintele Băsescu își încalcă și rațiunea și conștiința numindu-l pe Ponta premier:

„Un hoț rămâne un hoț, trebuie dat în vileag. Nu eu am scris articolul din Nature. (….) Bineînţeles, atunci când ai furat cu adevărat, oricât ai recunoaşte tot trebuie să pleci din funcţia publică. ”

deci a numit un hoț premier

„Dacă voi reveni la Cotroceni, în cazul în care îl mai găsesc premier, în caz că voi reveni la Cotroceni, nu îi mai pune niciodată un mandat de premier dacă va câştiga alegerile”

e organizator de lovituri de stat eșuate, deci nu respectă instituțiile democratice

„Doamnă, omul acesta este atât de imatur, încât mi-e şi jenă să-i mai răspund. Deja o să încep să întreb cine este Ponta ăsta. Este un om imatur”

e nepregătit pentru o demnitate atât de mare

„M-as autocondamna daca as accepta formarea unui guvern anti-european sau care sa distruga ce s-a construit timp de opt ani.”

nu e pro-european

„Iată o minciună demontată în scris, şi lui Ponta care tot afirmă că vrea coabitare nu face decât să-i confirme caltiate de om care minte. Unii spun că minte cum respiră. Minciuna ca mod de viaţă te aşează in definitia mitomanului.”

e mincinos patologic

„Nu voi desemna un premier care nu are soluții pentru țară!”

să fi găsit Ponta, între timp, soluții?

„El e mitoman, e bolnav din punctul asta de vedere, cum e Crin Antonescu bolnav de somn, omul asta e bolnav de minciuna. E mitoman.”

nu poți avea încredere în el

„La suspendare, când am înţeles că era nevoie de suspendaa preşedintelui ca să îşi acopere el povestea plagiatului care făcea epocă în presa internaţională, mi-am dat seama că acest om este prea mic pentru funcţia pe care o are. Prea mic, ca dimensiune politică şi sufletească. Nu i-a fost milă de ţară. Şi acum el este un premier şantajat. Dacă nu îl ascultă pe Voiculescu, îi declanşează Voiculescu o campanie cu plagiatul de îl face pulbere. El trebuie să stea în băncuţa lui şi să execute. Aici e marea problemă. Eu nu vreau o ţară condusă de Voiculescu.”

Aceasta e doar o mică selecție de declarații făcute despre Victor Ponta de către Traian Băsescu, de-a lungul vremii. Așadar, un premier mic, mitoman, anti-european, fără convingeri democratice, hoț, manevrat de Voiculescu. Când ești obligat să îl reconfirmi în funcție, nu e limpede că îți încalci conștiința?

Dar se poate vorbi despre conștiință în cazul lui Traian Băsescu, sau e doar un foarte abil și calculat „impostor al cauzelor juste”, așa cum l-am caracterizat cu niște ani în urmă? Prin declarațiile făcute din timpul campaniei, mai ales prin profilul candidatului la funcția de premier, trasat în ultima săptămână, Traian Băsescu și-a creionat alonja unui bărbat de stat cu simțul istoriei, cineva care ia decizii pentru durata lungă a politicii, nu calculându-și propria supraviețuire. Dar această statuie de fum se topește în contrast cu faptele.

Revine în scenă același Băsescu, preocupat să își aranjeze fiica ineptă cu o leafă bună de la Luxten, firmă dependentă de contractele primăriei, preocupat să o vadă euro-parlamentar sau să le lase câte o casă moștenire celor două fiice. Un politician al mizelor mărunte.

Ascensiunea politică a lui Traian Băsescu ar fi fost de negândit fără eliminarea prealabilă a adevăraților anti-comuniști din arenă, fără ca populația să fi abandonat definitiv cauzele morale în favoarea unor sporadice puseuri de ipocrizie. Odată nișa liberă, Băsescu a ocupat-o cu un inegalabil talent, devenind exponentul celor mai corecte dintre bătăliile, pe care le are de dus societatea noastră: a condamnat comunismul în mod oficial (formal, cum ar spune cei care traduc engleza după ureche, sau sunt pur și simplu mai exigenți), a insistat pentru un sistem judiciar care a făcut posibil ca Adrian Năstase și Sorin Ovidiu Vântu să se afle acum după gratii, a ținut ca orientarea României alianța cu Statele Unite și integrarea în Europa politică să rămână fără echivoc, a atacat frontal demagogia de la temelia statului asistențial și lipsa ei de realism, cu uriașe costuri electorale. Ca jucător, e greu de estimat când va mai apărea unul mai iscusit în arenă. Iar cunoscând profilul actual al societății, e greu de crezut că locul lui va fi luat prea curând de cineva, care să și creadă în ideile morale, pe care le afișează. Asemenea oameni există, dar ei sunt pentru moment lipsiți de șansă.

Paradoxal, prin numirea lui Victor Ponta, Traian Băsescu face pentru ultima dată jocurile PDL. Un guvern, care „să îi trezească din mahmureală pe alegătorii îmbătați de USL și antene”, cum prezicea un ziarist, e ultimul dar pe care președintele îl face PDL. Doar așa, conducerea nevolnică a opoziției are șansa de a reveni în grațiile alegătorilor fără o schimbare completă de garnitură și de concepție, doar așteptând ca Ponta și compania să își dea deplina măsură a incompetenței și lipsei de onestitate.

De când a renunțat la numele de fată, care o consacrase (Vass), Andreea Paul are un nume de bărbat, dar rămâne de trei ori femeie. Trimisă de partid unde se agață harta în cui, în județul Satu Mare, fosta consilieră fidelă a lui Emil Boc s-a întors cum-necum cu mandatul de deputat în dinți. A avut o campanie electorală cu niște perle savuroase de penibil. M-a exasperat cu articole și postări, care începeau invariabil cu referiri patetice la „oșenii mei”, de zici că trăise cu zongora și cetera toată viața între Frații Petreuș, mai ceva ca Marioara Murărescu. S-a îmbrăcat în costum popular maramureșan, în deux pieces de controloare de trafic aerian, a făcut poze tovărășești, a pupat copii și babe, a bătut la porți, a băut palincă, a trimis scrisori publice, a cerut imperativ o dezbatere cu contra-candidatul, s-a filmat, pozat și difuzat, tot tacâmul. Altfel spus, a înțeles că pentru a câștiga alegeri nu ajunge să ai CV bun, educație de acasă și inteligență, că nu orice profesor, muzeograf, cercetător sau medic ajunge și politician. E o meserie diferită.


Ce nu face politicianul în campanie?

Apropo, pe durata campaniei cred că a lăsat baltă și aberațiile feministe, cu care ne împuiase capul în ultima vreme, că alea nu aduc voturi. Și nu de teama misoginismul românesc, care există, dar iată că nu a barat calea spre afirmare atâtor femei, despre care voi mai vorbi mai jos. Ci pentru că feminismul e ceva antipatic până și femeilor normale, deci nu aduce voturi. În mod normal, fiind printre cei mai bine plasați în alegeri, dintre reprezentanții noului val, nici nu ar trebui să se oprească aici. La ultimele alegeri interne în PDL, când partidul a ales calea catastrofală Blaga, nu-mi amintesc să fi concurat pentru vreo funcție. Poate o va face acum.


tovarasi in campanie

Sunt lucruri de învățat din acest tip de combativitate și pentru redistribuiții Mihai Răzvan Ungureanu, Vasile Blaga și de cei rămași chiar pe dinafară. Chiar și pentru Mihail Neamțu, căruia nu poți să spui că i-a lipsit voința, doar știința de a empatiza cu alegătorii, de a-ți adapta mesajul la cei care te ascultă. Nu mai vorbim de cei, care chiar nu s-au agitat. Să ne imaginăm, de pildă, că MRU sau Neamțu ar fi spus: sunt tânăr, vreau să schimb politica din țara asta, mă duc să mă bat cu cel mai rău, ori eu, ori el. Și se duceau să se ia la trântă cu Dan Voiculescu sau Viorel Hrebenciuc. Poate tot pierdeau, dar pierdeau frumos, rămâneau o speranță și pentru alegători din alte regiuni. Dacă Iulian Crăciun, din cărucior cu rotile, a luat 30%, poate lua și Ungureanu 49, câștiga tot Voiculescu, cu 51%, dar aveai ce spera pentru alegerile viitoare prezidențiale, de exemplu. Așa, să iei tot o treime, dar în război cu un pesedist no-name, e mai rușinos. De exemplu Dan Diaconescu nu s-a făcut de râs, cu un scor de circa 30%, chiar dacă a băgat în Parlament vreo 20-30 de desculți și el a rămas afară. Tot va putea să spună că a încercat, nu s-a fofilat.

Am ales exemplul Andreea Paul, pentru că e una din foarte puținele vești bune de la constituirea noului Parlament, pe care am comentat-o azi live, pe măsură ce veștile proaste veneau, deci mă voi auto-plagia în cele ce urmează. Apropo, cred că gluma proastă a lui Ponta, către Andronescu, „așa suntem noi, plagiatorii, mai votați”, îi va fi o piatră de moară mai grea decât articolele din presa germană. De acum oricine îi va putea spune în față plagiator, fără să poată fi contrazis, că și-a asumat singur eticheta.

Parlament mai mare, oameni mai puțini

Mai întâi, cifrele. Înainte să se indexeze pensiile, s-a indexat numărul de parlamentari. Aproape dublu, față de cei 300, vânturați pe la nas la referendum, acum sunt 588, cifră cu conotații dubioase. E important, nu pentru că vor avea mai multe secretare, diurne și alte lucruri, care înfurie poporul, ci pentru că se diluează baza de selecție și reprezentare. Nu mai au nici măcar suficiente scaune în sală și ar fi putut fi chiar și 900, dacă scorurile erau altele, ceea ce arată cum a fost gândită sau negândită legea electorală. Număr dublu decât în Congresul american (535, în ambele camere, pentru a conduce o țară de dimensiunile unui continent).

al lu cacarau
sursa foto: Kamikaze

Toate astea, în timp ce țara se depopulează. Ca să nu mai spunem că 3 milioane de votanți de la referendum s-au pierdut pe drum. Din faimoșii 7 milioane și jumătate de la referendum au rămas vreo 4 milioane. Ghișe are nevoie de tricouri cu inscripții actualizate. Patru milioane, care sunt iarăși mai puțini decât cei cinci ai lui Băsescu, din vremurile bune. Așa e poporul, sucit, acum îl apucă dorul, acum te alungă. Vă mirați că au votat acum toți penalii, doar pentru că le spuneau că sunt împotriva lui Băsescu? Peste patru ani poate o să-l regrete și se vor arunca în brațele oricui va fi împotriva lui Ponta. Uite așa se alege EBA iar cu un loc călduț în 2016, când nu va mai fi europarlamentar.

poporul nu are discernământ

Pentru concluzia asta era suficient un raport de audiență. Poporul îi votează zilnic cu telecomanda pe Măruță, Capatos, Gherghe, Moculeasca și suspină după Ceaușescu. De ce ar fi devenit brusc înțelept în zi de alegeri? Duminică, poporul ne-a contrazis, cei pe care noi îi consideram simboluri ale corupției sunt speranțele de mai bine ale oamenilor. O succintă listă a câtorva nume grele, pe care românii și i-au dorit în frunte: Viorel Hrebenciuc, Verestoy Attila, Gabriel Oprea, Gigi Nețoiu, Dan Șova, George Becali, Sorin Roșca Stănescu, Dan Voiculescu, Sebastian Ghiță, Ioan Ghișe, Victor Ciorbea, Petre Roman, Elena Udrea, Nini Săpunaru, Miron și Manuela Mitrea, Bogdan Niculescu-Duvăz, Varujan Vosganian, Liviu Dragnea, Vasile Blaga și lista e foarte lungă. De ce îi aleg oamenii pe oamenii ăștia? Ce speră să se întâmple, ce își imaginează?

Nu ține nici scuza că n-ai pe cine vota. Nu peste tot, dar au exista și niște propuneri mai mult decât decente. Adrian Papahagi a fost respins pe ultima sută, la o redistribuire controversată, din care a câștigat Blaga. Gabriel Biriș n-a fost pe placul bucureștenilor. Nici criticul Alex Ștefănescu, al cărui afiș, în care povestea că a scris 20 de cărți, l-am văzut lipit pe un coș de gunoi. Destin de intelectual. Nici despre Mihai Neamțu nu se poate spune că nu e peste media clasei politice, chit că el a pierit pe limba lui.

politică în așternut și nepotism

La fel de imposibil de înțeles e și fanatismul cu care sunt aleși nepoți, neveste de politicieni, odrasle și amante. La Constanța, pe primul loc în tot județul s-a clasat Alexandru Mazăre, fratele primarului dansator de samba. Dacă nu l-ați văzut sau auzit niciodată, vă puteți imagina că, așa cum Radu a fost batjocorit de ursitoare la fizic, așa a fost Alexandru jecmănit la minte, când s-au împărțit darurile.

Oana Mizil e singura peltică din București, care îl poate face pe Vanghelie să pară intelectual. E aleasă și ea cu entuziasm, nu pentru că se recomandă „descendentă din Ștefan cel Mare”, poate mai mult pentru numele său cu sonorități nobiliare, de dinastie venită în România cu tancul, după 23 August: Oana Niculescu-Mizil Ștefănescu Tohme!

Tot alegătorii au insistat și pentru proverbul cu copiii șefilor noștri, care vor fi șefii copiilor noștri, sau cam așa ceva. Au baronii locali Liviu Dragnea, Vlad Cosma și Horia Uioreanu, afaceristul Alin Petrache, primarul Florentin Pandele băieți mari, neveste sau secretare dezghețate? În Parlament cu ei, poporul nici nu stă la discuții. Nici nu concepe să îi despartă pe soții Manuela și Miron Mitrea, sau pe frații Daniel și Relu Fenechiu, sfâșiați ca-n filmele indiene, între două doctrine. Una populistă și alta liberală (ha ha ha).

profesionalizarea clasei politice

Am mai criticat aici tendința unor politiceni, de a vorbi doar ce vrea alegătorul să audă. Chipurile ei ar fi doar cutii de rezonanță, colectori de feed-back popular, fără idei proprii. Ca și despre obiceiul de a formata tinerii, de cum intră în politică, punându-i să repete mesajele zilei, primite în mail de la partid dimineața. Dacă la asta se reduce politica, exoticii, care debutează în actualul Parlament reprezintă, fără ironie, o profesionalizare a clasei politice. Ce rost are să îți bați capul să îl înveți ce să transmită pe Lucian Bolcaș sau Sergiu Andon, când poți să îți livrezi mesajele prin Gabriela Vrânceanu Firea sau prin Mihai Sturzu de la HiQ? (Autorul faimoaselor versuri „de când n-am mai fost acolo, la discolo, mă simt ca Marco Polo!”).

Și să nu uităm că publicul vrea un format mai tabloid. Să nu-l lăsăm să se plictisească, să le trimitem în Parlament pe Cristiana Anghel (învățătoarea din Caracal, faimoasă pentru că a făcut de două ori greva foamei: o dată împotriva lui Boc, a doua oară împotriva lui Barroso), sau pe Liliana Mincă (de la Loterie, dușmanca lui Ogică). Hai că am tras lozul câștigător! Nu înțeleg de ce lipsește Gigel Frone din Parlament, e o nedreptate. Nicu Bănicioiu cum a intrat?

ce rămâne în urma lui Băsescu

Scuza pentru acest tablou dezolant e că toate sunt urmarea nașterii lui Traian Băsescu. Și totuși, ce lasă în urma lui încăpățânatul președinte? Daca Basescu lasa ceva durabil in urma, si apararea institutiilor nu a fost doar gargara, numarul de parlamentari ar trebui sa se reduca in mod natural, de la 588 la 300, prin buna functionare a Procuraturii. Așa-i că nu simțiți o adiere de optimism din direcția asta? Un amic virtual, Dan Lungescu, mi-a replicat că „în România, pupincuratura e mult mai tare decât procuratura”. În cazul ăsta, cât timp pierdut, în care oamenii ăia, cu care se pozează politicienii în campanie, ar fi putut fi ajutați să nu mai semene cu cine știe ce trib de pe National Geographic, care întâlnește pentru prima dată europeni.

Pagina 10 of 173« Prima...89101112...203040...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica