rss
rss
rss

Mircea Eliade propune o modificare de perspectivă asupra morții, care, deși pleacă de la o meditație pe marginea sorții culturii vestice, poate fi de mare folos chiar și la nivel individual, pentru orice om confruntat cu frica de moarte sau cu gândul sinuciderii. Punctul de plecare e un detaliu în evoluția Occidentului: pasiunea pentru istorie. Privită cu ochii unui ne-european (și ne-europenizat), acest interes poate fi asemuit cu derularea episoadelor esențiale din existența cuiva, înaintea momentului fatal. Formele de raportare la istorie, pe care le cunoaște omul oriental sunt fie ritualizarea (întoarcerea periodică la o istorie sacră, cum se întâmplă la sărbătorile de peste an), fie referința moralizatoare, didactică (evenimente, din care se învață ceva). Pasiunea pentru trecut în sine, sau ca explicație pentru condiția prezentă (cum se întâmplă în marxism), e ceva inedit.

„Angoasa în fața Neantului Morții pare să fie un fenomen specific modern. Pentru toate celelalte culturi neeuropene, adică pentru celelalte religii, Moartea nu este niciodată înțeleasă ca un sfârșit absolut, ca un Neant: Moartea este mai degrabă un ritual de trecere către o altă modalitate de a fi și de aceea ea se află întotdeauna în relație cu simbolismele și ritualurile de inițiere, de renaștere sau de reînviere. Aceasta nu vrea să spună că lumea extraeuropeană nu cunoaște experiența angoasei în fața Morții: această experiență există bineînțeles, dar ea nu este nici absurdă, nici inutilă; dimpotrivă, este valorizată la un alt nivel de existență. Moartea este Marea Inițiere. Dar pentru lumea modernă, Moartea este vidată de sensul ei religios, și din cauza aceasta asimilată Neantului; și în fața Neantului omul modern este paralizat”.

(Mircea Eliade – Arta de a muri, p. 108, Editura Moldova, Iași 1993)

Antidotul pentru această spaimă de moarte îi e cunoscut „omului vechi”: reinserția în adăpostul actului ritual, trăirea religioasă, care îl orientează, dă sens și vieții și morții. Apoi, este experiența. Acolo unde contemporanul înghesuie fel de fel de experiențe, tocmai pentru a folosi cumva timpul rămas, pentru a exploata timpul cu profit, orientalul primitiv are experiența morții. O știe, s-a mai întâlnit cu ea. A făcut această experiență a spaimei de moarte în timpul ritualurilor de inițiere, experiențele care l-au făcut ceea ce e, matur și responsabil, experiențele care l-au ajutat să depășească vârsta copilăriei, să se desprindă de părinți.

„Și la creștini și în religiile necreștine, moartea nu este omologabilă ideii de neant. Moartea este, bineînțeles un sfârșit, dar un sfârșit urmat imediat de un nou început. Se moare la un mod de existență, ca să se poată accede la altul.”

Și iată cum au reușit indienii să răspundă problemei neantului, a neființei. Pentru ei, lumea văzută și experiențele psihologice sunt izvorâte din iluzia cosmică, din Maya. „Lumea fizică și experiența noastră umană sunt constituite prin devenirea universală, prin temporalitate; create și distruse de Timp, ele sunt deci iluzorii. Dar asta nu vrea să spună că ele nu există, că sunt o creație a imaginației mele. Lumea nu este un miraj sau o iluzie în sensul imediat al termenului: lumea fizică, experiența mea viatală și psihică există, dar există numai în Timp, ceea ce vrea să spună pentru gândirea indiană, că nu vor mai exista mâine sau peste o sută de milioane de ani; în consecință, judecate la scara Ființei absolute, lumea și cu ea toată experiența supusă temporalității sunt iluzorii.”

Viața trăită sub condiționalitatea istoriei, a fiziologiei și eredității e sub spectrul iluziei, o formă de neființă. Alternativa e preocuparea pentru Ființă, atât la modul absolut, prin întâlnirea cu Dumnezeu, cât și la modul relativ, prin întâlnirea cu umanul din celălalt și din tine.

Prin luciditate crudă și scepticism, omul contemporan face doar jumătatea drumului. Realizează că viața are o mulțime de limitări tragice, în primul rând ca durată, realizează că acestea sunt surse de suferință și tragism, dar se oprește la această auto-contemplare a condiției tragice, eșuând în nihilism și pesimism. A înțelege condiționarea și iluzia nu ajută la nimic, dacă nu e urmată de căutarea eliberării. Sinele nostru veritabil nu are nimic de-a face cu multiplele situații al istoricității noastre. Cea care moare e iluzia, învelișul de temporar, care ne învăluie și ne înlănțuie. Trebuie să fii mort pentru Istorie, ca să descoperi și să trăiești Ființa. Înțelegerea că traiul în istorie e iluzoriu nu are pentru indian același conținut absurd, înspăimântător, pentru că el o încadrează într-un plan divin, având ca scop experiența și eliberarea din această experiență.

După momentul conștientizării, hindusul nu se retrage pur și simplu din lume, nu comite un act de sinucidere socială, foarte puțini îmbrățișând o formă de asceză. Continuă să rămână în lume și să participe la Istorie, dar fără a-i acorda Istoriei o valoare absolută. Ia parte la Istorie, la viața socială, fără să o idolatrizeze. Învățații indieni insistă pe acest aspect: „ignoranța și iluzia nu constau în a trăi în Istorie, ci în a crede în realitatea ontologică a Istoriei.” Deși iluzorie, pentru că e în devenire, lumea nu e mai puțin o creație divină, tocmai în asta constă sacralitatea ei. A crede că totul se termină în și cu această lume, a disprețui eternitatea sunt chiar surse ale ignoranței și angoasei.

În cultura orientală, această apăsare a condiției de muribund e cea care anunță iminența renașterii. Situația e aceeași din riturile inițiatice. „Dar nici într-o altă cultură în afară de a noastră nu te poți opri în mijlocul unui ritual de trecere și instala într-o situație aparent fără ieșire. Căci ieșirea constă tocmai în terminarea ritualului de trecere și rezolvarea crizei, atingându-se un nivel superior, luându-se cunoștință de un nou mod de existență.” Dacă ar întrerupe ritualul, tânărul nu ar mai fi nici copilul de dinainte, nici adultul care ar fi trebuit să fie.

Precizare: Am citat mai mult decât se cade și am încercat să sintetizez din eseul mai amplu și foarte dens al lui Mircea Eliade. Nu am deci altă contribuție decât de a fi trunchiat, poate și denaturat ușor pe alocuri textul, dar problema mi se pare una de maximă importanță. Poate între cititorii ocazionali se vor găsi amatori de provocări filosofice, aceștia mă interesează mai puțin. Dar poate se vor găsi și oameni realmente frământați și apăsați de acel sentiment al inutilității, al absurdului și deznădejdei. De dragul lor, aș fi vrut să mă exprim mai limpede: dacă ai citit până aici, dragă cititorule necunoscut, află că ești un om special și că există în lume sensuri și acolo unde nu le vedem. Că viața are un rost, care e copleșitor, tocmai pentru că e peste ce putem înțelege.

Omul de azi nu mai știe să trăiască, pentru că nu a înțeles nici cum să moară. Plasa de siguranță, care îl apăra odată, era formată din mituri, prin care putea înțelege alegoric lumea și din ritualuri, prin care o putea experimenta. Acum nu mai are un ajutor, care să îi dea un sens vieții și morții, în fața cărora se lasă paralizat de frică. Reînarmat cu credință, urmând pașii bătătoriți ai civilizației, se poate salva, poate vedea că viața e doar o limită pusă între două etape ale vieții, pe care trebuie să o prețuiască și să caute să o înțeleagă fără teamă.

În final, voi mai cita câteva pasaje din alt eseu din lucrarea citată (p 229), intitulat „Despre un anumit sentiment al morții”:

„Miracolul morții nu constă în ceea ce sfârșește ea, ci în ceea ce începe. Nu mă înspăimântă nimic din faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experiențelor organice, că, într-un cuvânt oprește pe loc viața. Sub acest aspect cunosct deja moartea; din experiențele mele, din ceea ce văd la alții; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morții, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea pe loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mă mai poate înspăimânta. Fiecare cunoaște moartea în acest sens. Ce nu cunoaște nimeni este începutul de după moarte.”

(…)

„Și ceea ce este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva” cu desăvârșire deosebit de tot ce cunoaștem noi, cu desăvârșire deosebit de ceea ce ne așteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieții. Se continuă ceva pe care l-am fi putut cunoaște, dar pe care nu știm să-l căutăm în timpul vieții. (…) un imponderabil, o taină (…) Deși începe ceva complet deosebit de viață, moartea continuă totuși o conștiință pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul vieții. Acesta e paradoxul central al morții: altceva decât viața și totuși ceva e care l-am putea cunoaște chiar cu ajutorul vieții.”

„Mă întreb chiar dacă adevărata esență a vieții nu este totuna cu esența morții. Dar nu în sensul pe care îl dați dumneavoastră morții și vieții. Pentru dumneavoastră viața este permanentă trecere, fluviu continuu, iar moartea este același lucru, cel puțin în faptul ei inițial, este o trecere, o pierdere dincolo. (…) Identificați viața și moartea în ceea ce au neesențial. Pentru mine, dimpotrivă, esența vieții nu este dinamismul ei exterior ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scădea nimic, de la care nu se mai poate adăuga nimic. Și atunci mă întreb dacă moartea nu este același lucru.”

(..)

„Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără și faptul că știința și filosofia ne învață viața și moartea. Gândiți-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oamenii care cunosc viața din laborator, prin analize, și oamenii care se gândesc asupra vieții dintr-un cabinet, tocmai aceștia sunt chemați să ne învețe cel mai esențial și cel mai decisiv fapt: existența noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze și să articuleze experiențele noastre negative, neființa noastră.”

(..)

„Acesta este miracolul. Acesta este paradoxul; cheltuiești o viață întreagă pentru a te înălța, a te purifica și a cunoaște, ca să ajungi, în moarte, cine știe, la cea mai de jos treaptă a perfecțiunii. Prin simplul fapt al morții, o biată bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, Einstein sau Rodin. Umbli pe stradă și întâlnești pe la colțuri cerșetori în zdrențe, femei sărmane sau auzi de oameni care suferă cele mai cumplite boli, care și-au pierdut tinerețea în spitale, și îi compătimești, fără să gândești o clipă că poate oamenii aceștia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniți să ne ispitească, sau sunt simple suflete, care atunci când își vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înțelepți, cei mai mari sfinți și filantropi ai noștri. E o simplă închipuire de-a mea, fără îndoială, dar paradoxul și miracolul morții ne dă dreptul la orice închipuire.”

Un articol lung (pentru internet), dar captivant, mi-a atras atenția asupra nedreptății care i se face gânditorului și criticului de artă Edgar Papu. Numele acestui român de origine evreiască a rămas asociat cu noțiunea de „protocronism”, acea teorie, potrivit căreia românii au avut în istoria lor momente în care s-au situat „înaintea timpului”. Vulgarizată, ideea a ajuns să susțină anterioritatea creativității românești în multe domenii. Românii au ajuns să fie, în mintea unora, inventatori ai scrisului, ai limbii latine sau a nenumărate alte premiere.

Theodor Codreanu explică de ce naționalismul protocronist nu este reprezentativ pentru gândirea mult mai subtilă a acestui erudit. Pentru Edgar Papu, noțiunea de protocronism era complementară cu aceea de sincronism, iar progresul apărea tocmai prin asimilarea unor idei contemporane, cărora li se dădea propria lectură.

„Om sau popor, individ sau neam – totul trebuie să aibă ferestrele deschise spre vecinătăţi mai apropiate sau mai îndepărtate. Numai astfel te poţi integra circuitului universal. Un om sau un popor închis în sine îşi reduce şansele de a exista deplin.”

Iată un bemol cu suficient bun simț, pus teoriei protocroniste. Dar unii dintre cei care au contestat ca absurdă pretenția de a fi avut prioritatea într-un domeniu sau altul, ori ambiția de a deschide anumite curente, nu conced culturii române decât rolul de importator pasiv de idei, într-o perpetuă cursă de aducere la zi. Ironic, și teoria oarecum concurentă a lui Eugen Lovinescu, privind sincronismul, a fost adoptată la fel de trunchiat, prin eliminarea din discuție a conceptului complementar de diferențiere.
Interbelicul efervescent a fost urmat de perioada comunistă, căreia nu i se poate acorda în nicun caz statutul de produs național:

„Prin esenţa lui, comunismul este ostil protocroniilor naţionale. Invadatorul sovietic a consacrat legea de fier a sincronizării cu noul centru imperial moscovit, care se pretindea a fi singurul depozitar de saeculum, cea mai înaintată ideologie, democraţie, cultură etc., pe când Occidentul burghez rămânea imaginea decadenţei. Proletcultismul de imitaţie sovietică a însemnat cea mai grea lovitură dată culturii naţionale, pe deplin competitivă (adică protocronică) în Europa între cele două războaie mondiale. Centrul imperial n-a invitat culturile din ţările anexate la stimularea protocroniilor naţionale, ci la un sincronism fără limite.”

Citându-l pe Kant, autorul articolului, Theodor Codreanu, constată că starea de minorat, de inferioritate a unei culturi periferice în raport cu un centru imperial, se poate prelungi din comoditate, chiar și când centrul se schimbă:

„Minoratul devine constitutiv naturii umane şi, mai cu seamă, popoarelor care nu s-au bucurat de libertate în istorie. Ba, iubesc minoratul şi după ce se văd în libertate: „Lenevia şi laşitatea constituie cauzele care explică de ce o aşa mare parte dintre oameni, după ce natura i-a dezlegat de multă vreme de orice conducere străină, rămân totuşi de bunăvoie întreaga viaţă în starea de minorat; aceasta şi explică de ce unora le este atât de lesne să-i ia sub tutorat”.

Dincolo de o pedantă discuție despre soarta culturii, pe marginea unei teorii, situația mi se pare de natură să explice lipsa de contribuții românești în discuția privind construcția europeană. Reacțiile rămân primitive, fie de adoptare docilă, fie de respingere trufașă.

Marile reușite culturale ale românilor au apărut tocmai din asimilarea ideilor vremii, prin sincronizare, dar ieșind din postura umilă pe care o dă aculturația. Iată cum descrie Mircea Eliade această atitudine sănătoasă, în secolul XIX:

„Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Europa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum credeau, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu şi Hașdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă.
(…) cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hașdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând.”

Edgar Papu e pus în descendența unui program mai amplu, care începe în perioada pașoptistă, cu Mihail Kogălniceanu, care condamnă imitațiile și cere ieșirea din postura de cultură minoră, tocmai prin sincronizarea cu Vestul European, program continuat polemic de junimiștii lui Maiorescu și de cercul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu. Ca și teoria formelor fără fond, a lui Maiorescu, teoria protocronistă a lui Edgar Papu a fost uneori înțeleasă eronat ca ostilitate la adresa Occidentului, ca atitudine refractară și de închidere în sine.

De multă vreme ignor cu echidistanță și filmele pentru mase și pe cele pentru elite (unde elite înseamnă juriile CNC și ale festivalurilor). Am mai multă răbdare să ascult pe cineva vorbind două ore despre ceva, filmat cu o singură cameră, decât să urmăresc tot atâta timp o intrigă banală, urmăriri cu mașini sau, și mai rău, aberațiile regizorale ale noului val. Cu excepția lui Nae Caranfil, care n-a prea dat greș cu ultimele lui pelicule, cred că noul val e prea mult băgat în seamă. Mă refer la comentariile, de care beneficiază, pentru că publicul îl tratează cu un binemeritat dezinteres.

De la această inteligență a omului obișnuit, de a-și conserva nervii și timpul, nebăgând în seamă producțiile ultra-promovate, a apărut și noua lor nișă de piață: festivalurile. Pur și simplu, cu infrastructura existentă – săli puține și mici – piraterie covârșitoare, preț mic al unui bilet acceptabil, televiziuni zgârcite, nu există șanse prea mari ca un film să își recupereze banii aruncați pe el de contribuabili, prin stipendiile de la buget. Atunci, inventivii regizori români (inventivi doar în soluții de supraviețuire, nu și în film) au găsit această cale de supraviețuire. S-au transformat în prestatori de servicii culturale, pentru un public specializat. Așa cum Nicolaescu făcea filme pentru propaganda Partidului.

Pretenția că producțiile lor ar fi filme de artă, neînțelese de omul de rând, e o minciună sfruntată. Filmele pentru festival nu sunt filme de artă, sunt calculate metodic să placă juriului, țintite să servească o agendă ideologică. Sigur, îți trebuie și noroc și pricepere, să țintești un trofeu oarecare, dar știi din start cam ce ai de făcut. Întâi, filmul trebuie să nu semene deloc cu un film normal, suportabil, la care să se poată uita toată familia, ar fi prea banal. Când alegi subiectul, știi că dacă e despre povestea unui supraviețuitor al Holocaustului, are mai multe șanse, decât dacă e despre un luptător anticomunist. Dacă e pe o temă religioasă, e bine să nu fie vreo meditație existențială, mergi la sigur dacă îl faci cu două călugărițe lesbiene. Produce Hollywoodul pe bandă povești de dragoste cu happy end? Foarte bine, torni și tu cea mai sordidă poveste, cu oameni de la boschetar în jos, în care să se înjure de la un capăt la altul, când nu se soarbe o ciorbă în bucătăria unei garsoniere, o jumătate de film.

De exemplu, Occident, al lui Cristian Mungiu, e un film chiar simpatic și cu haz. Evident, regizorul nu s-a îmbogățit din asta, ecoul debutului s-a stins fără prea mult folos pentru el. Așa că a trecut cu avânt la făcut mizerii pentru festivaluri, gen 4,3,2 și După dealuri, dezolante, dar elogiate de critică și răsplătite în consecință. Artiștii noului val s-au împuiat cu voioșie, în disprețul unui popor prea mic și prea nerecunoscător, ca să-i aprecieze. Tocmai prezența acelorași clișee, a acelorași trucuri a făcut să fie inventată și expresia de noul val pentru acești cineaști descurcăreți, care s-au bătut cu bătrânii dinozauri comuniști pentru finanțare de la stat. Dar doar calitatea de a fi de neprivit și de nesuportat de un om normal și de bun simț, nu e suficientă să le câștige acestor creații numele de filme de artă. Statutul lor e de pelicule comerciale, cu vânzări modeste și atâta tot.

Iar criticii pot să nu se mai mire că părerile au ajuns să le fie contestate sau ignorate de necunoscători. Ca și jurnaliștii, și criticii de artă (în acest caz, de film) și-au pierdut rațiunea de a exista din clipa în care au devenit ei înșiși niște activiști culturali, luând parte la respectivele farse. Și părerea lor, ca a editorialiștilor vânduți, s-a devalorizat galopant, ca moneda din Zimbabwe, ajungând să nu mai facă nici două parale, fără onestitate, din momentul în care și nespecialiștii au putut să își facă auzită părerea.

La nunta cu un Dorin Cocoș mai rotofei, mai bogat și mai trecut prin viață, Elena Udrea se prezenta ca pițipoanca perfectă. Cizme mai înalte de genunchi, rochiță cu două degete sub poponeț și balcoanele revărsate din corset, așa cum s-ar îmbrăca orice profesoară universitară pentru întâlnirea cu destinul și cu omul cu tricolor pe piept. Era mai tânără, nu știa de regele Norvegiei și n-avea nicio treabă cu Partidul Democrat. Pe vremea aia, PD nici nu era o partidă bună, fiind un pârlit partid de câteva procente în opoziție, într-un regim Adrian Năstase, care părea veșnic și de neînvins.

udrea pitipoanca

Mulți ani mai târziu, Elena Udrea a devenit un politician redutabil, vorbește excelent, clar și percutant, își alege ținutele cu grijă, în ton cu funcția. Indiferent cât ar jigni-o sau ar ironiza-o, mi-e greu să mă gândesc la un bărbat din politica noastră, care să nu se teamă de o confruntare 1 la 1 cu Elena Udrea. Ascensiunea acestei doamne e ceva rar în politica ultimilor ani: Elena Băsescu a rămas tot agramată și străină de domeniu, Marian Vanghelie tot cu acordul între subiect și predicat dă cele mai crâncene bătălii, în timp ce Crin Antonescu demonstrează că se poate face drumul și în sens invers, printr-o galopantă degenerare și îmbătrânire, direct din statutul de tânără speranță.

elena-udrea_office

Posibila câștigare a președinției PDL de către Elena Udrea e intersecția dintre o traiectorie balistică ascendentă și prăbușirea generală a politicii noastre. Punctul de intersecție va fi limita superioară a ascensiunii doamnei Udrea și limita de jos a PDL-ului. Partidul s-a întors la ce era pe vremea când nu prezenta interes nici pentru afaceristul Dorin Cocoș, nici pentru ambițioasa avocată Elena Udrea. După ce a cunoscut gloria de a fi partidul numărul 1 al administrației, cu baroni putred de bogați și funcții de împărțit, cu electorat numeros și entuziast, acum e într-o stare jalnică, de găină tăvălită de tren. Sau de buldog, dacă preferați. Mai rău nu poate fi, aici are dreptate și președintele Băsescu. Dar nu înseamnă că va fi neapărat mai bine.

Spectaculoasa evoluție pozitivă a Elenei Udrea seamănă mult cu principiul lui Peters, în care oamenii sunt promovați din post în post, tot mai sus, doar pentru că au făcut față sarcinilor anterioare, până își ating limita, și își dovedesc incompetența. De pildă, Roberta Anastase n-ar fi trebuit niciodată să fi trecut de statutul de secretară, poate într-o multinațională. Cineva s-a încăpățânat să o convingă că merită mai mult. Mi-e greu să spun care ar fi limita de (in)competență a Elenei Udrea, care dovedește reale capacități de adaptare și combativitate. Dar mă îndoiesc că acea limită include statutul de lider al unui partid, care să reformeze România.

Da, alegerea lui Vasile Blaga a fost din capul locului o fundătură și lespedea pe mormântul acestui partid, cel puțin la acest tur electoral. Omul e reprezentativ pentru partid, și tocmai asta e printre lucrurile cele mai rele, care se pot spune despre gruparea portocalie. Cu atât mai rușinos, pentru cei ca Traian Ungureanu sau Radu Feldman Alexandru, care s-au compromis girând un personaj șters, cu interese de afaceri transparinice și fără ecou la public.

La fel de jenantă e și reacția în sens invers a oportuniștilor tăcuți. Pe primarul de Arad, Gheorghe Falcă, l-am văzut pentru prima dată la o televiziune națională acum, imediat după semnalul dat de Traian Băsescu, reproșându-i lui Blaga că n-a făcut opoziție destulă. Să nu-mi spuneți că a fost cenzurat până acum și nu putea apărea el însuși, să facă dorita opoziție activă. Iar ca el sunt mulți, care au întors armele în noaptea atacului frontal (și curat neconstituțional) al președintelui. Probabil ei sunt grosul partidului, cei care îi vor asigura victoria doamnei Udrea.

Undeva la mijloc sunt tocmai intelectualii și speranțele partidului, gen Andreea Paul sau Cristian Preda, Teodor Baconschi, imparțiali ca tot românul, să nu supere pe nimeni, dar fără curaj să ceară ceva ce le-ar fi fost la îndemână. Monica Macovei a spus lucrurilor pe nume, cu fermitate: „Nici Blaga nici Udrea nu sunt în stare să reformeze PDL”. Dar asaltul s-a oprit la această constatare justă. Istoria e făcută de cei curajoși, deși e, poate, povestită de cei reflexivi. Mai înzestrat cu haz, Toader Paleologu a dat dovadă că nu e interesat nici de făcutul nici de scrisul istoriei, ci mai curând de literatură, cu formula descriptivă: în PDL „se bat calicii pe ceaunul gol”.

De victoria în partid, Elena Udrea poate fi aproape sigură. Vine din urmă o nouă generație, spune Băsescu. Da, e generația care a votat-o în unainimitate pe EBA șefa organizației de tineret! Lăsați la intrare orice speranță. Realist vorbind, intelectualii au și dreptate să nu se aștepte la mari izbânzi. M-a întrebat pe acest blog acum câțiva ani o comentatoare, probabil sinceră, de la nu știu ce organizație locală PDL, ce-ar trebui să facă ei să fie destul. Și i-am trimis să se comporte ca niște comuniști în ilegalitate: adică să facă apostolat, să se instruiască mai întâi, pe urmă să convingă pe oricine prind de justețea ideilor lor. Să dea bătălia pentru mințile și inimile oamenilor. Niciun intelectual de partid n-a făcut asta. Atunci, la ce bun un intelectual umanist, activ politic, dar care nu-și bate capul să convingă pe nimeni de nimic, care nu are pasiunea de a ridica măcar un milimetru din ignoranță pe altcineva? Foarte bine, vă meritați soarta, stimați intelectuali de partid, vă va purta Elena Udrea din martie în piept ca pe mărțișoare. Veți fi zorzoanele cele mai poleite. Deși țara v-a luat-o mult înainte, disputa ideologică e câștigată de stânga, și în orice campanie vă veți implica de acum încolo va trebui să păreți mai populiști și mai mârlani decât Victor Ponta, ca să sperați la orice câștig. Aveți și aici părticica voastră de vină, deci, iarăși, nu veți avea parte de compasiune.

Președintele Băsescu mai spune că într-o, întrecere cu Victor Ponta sau Crin Antonescu, Elena Udrea are mai multe șanse decât Vasile Blaga. Și are dreptate. Dar astea să fie etaloanele reușitei, everesturile spre care să te avânți? Îi consider pe amândoi accidente jenante de parcurs, creații nereușite ale unei prese, care nu mai e presă. S-au ridicat pe un val irațional de ură și vor dispărea, probabil, la fel de furtunos, fără să lase ceva în urmă. Dacă te adresezi celor care îi disprețuiesc pe cei doi, pentru obrăznicia și nulitatea lor de personaj colectiv, nu vii cu cineva, care e doar cu câteva degete peste nivelul lor. Nu restabilești normalitatea rânduielii în societate, înlocuindu-l pe impostorul nesimțit, doctor în plagiat, Victor Ponta, cu doctoranda în Geopolitică de la Dimitrie Cantemir, Elena Udrea, care și-a lăsat baltă studiile înalte, că s-a plictisit de ele și au început să fie căutați politicienii la lucrări copiate. Vrei să mături scena de generația puber-impertinentă a lui Dănuț Șova, Remus Florinel Cernea, Liviu Pop sau Nicu Bănicioiu? Nu vii cu propuneri, al căror parcurs profesional va fi mereu însoțit de un zâmbet cu subînțeles.

Mi-a displăcut mereu felul murdar în care e atacată Elena Udrea, chiar și când nu mai e cazul. Cu mult mai multă asprime, decât multe nulități masculine din politică. Nu cred nici că rolul femeii e la cratiță, nici că trebuie să arate ca Norica Nicolai sau Mariana Câmpeanu, dacă vor în politică. Altele sunt lucrurile, care ridică suspiciuni în cazul acestei doamne, cum ar fi afacerile familiei, nu ținutele mai mult sau mai puțin decoltate. Cu ea, PDL câștigă poate o atenție nesperată, iar Victor Ponta și Antonescu, un adversar de temut. Dar de aici până la statutul de speranță a dreptei, e cale lungă, pe care Elena Udrea, cu toată ascensiunea sa de aplaudat, nu cred să mai aibă suflu să o mai facă.

PS: După scrierea articolului, am văzut și părerea unui membru PDL, Ionuț Popescu: „Cu Vasile Blaga președinte, PDL nu are nicio perspectivă; în schimb, cu Elena Udrea nu are absolut niciun viitor, ca să zic așa… Traian Băsescu greșește profund implicându-se fățiș de partea Elenei Udrea, o variantă care, chiar dacă ar avea câștig de cauză, ar înmormanta partidul…”

Ca de obicei, Andrei Pleșu vine cu puncte de vedere exprimate cu limpezime, naturalețe și haz, într-un interviu realizat de George Rădulescu.

„Eu nu cunosc în momentul acesta un politician capabil să uite de sine. Toţi sunt umflaţi de sinele propriu. De cariera lor, de imaginea lor, de duşmăniile lor şi de ambiţiile lor. Eu nu recunosc în niciunul un interes real pentru binele ţării. Problemele ţării sunt doar un material pentru un discurs electoral.”

Primul exemplu de politicianism și narcisism e al favoritului la prezidențiale, Crin Antonescu:

„Când îl văd pe domnul Crin Antonescu, ştiu sigur că nu are în cap nimic altceva decât să ajungă preşedintele ţării. Competenţele lui economice, juridice, culturale, politice sunt cvasinule.
(…) e un mic ambalaj demagogic sub care se află lucruri rudimentare.”

În partea a doua a interviului, e reluată tema identității, în context global.

„Europa are la temelia ei o combinaţie între imperiul muribund al Romei şi prospeţimea devastatoare a unor triburi fără portret. Noi suntem urmaşii acestui amestec.”

Afluxul de ne-europeni, care tind să devină minorități semnificative sau chiar majorități, nu e deci ceva rău, atâta timp cât noii veniți nu au tendințe agresive sau distructive la adresa civilizației gazdă.

„Problema pe care noi o avem este că noi am produs o ideologie care ne împiedică să funcţionăm raţional în această nouă situaţie – ideologia corectitudinii politice. Noi nu mai avem voie să ţinem la un discurs identitar, fiindcă este urât, este discriminatoriu. Noi trebuie să dispărem surâzând.”

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpănă-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimica,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Update: Gigi Becali a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare. Din păcate, asta nu înseamnă că fugarul rămâne suspendat în Dubai, ci se întoarce acasă.
A fugit războinicul luminii! Voievodul liberal, ursul Becali, a intrat în hibenare în Dubai. Senatorul liberal (așa trebuie să-i rămână numele, spre rușinea veșnică a acestui partid!) a anunțat că se refugiază în munții de nisip, în mallurile și hotelurile de lux din Dubai, până când judecătorii vor da sentința în dosarul său de sechestrare de persoane.
Nici măcar nu e prima dată când Becali anunță limpede că se sustrage urmăririi penale. În timpul campaniei pentru suspendare din vară, Becali a ieșit dintr-un oarecare con de umbră, pentru a povesti în direct la televizor că nu îl mai țin nervii cu Băsescu președinte și că are un plan foarte clar de fugă din țară, dacă e condamnat. În vară, Becali povestea că și-a luat viză de Noua Zeelandă și că de la Bruxelles poate lua avionul, uzând de imunitatea de europarlamentar, spre țări de unde să nu poată fi extrădat. În mod scandalos, nicio autoritate nu s-a autosesizat în urma acelui autodenunț public, pentru a impune o interdicție de părăsire a țării.

Înțelegeți în ce farsă trăim? Cei mai vizibili doi lideri ai alianței USL, Dan Voiculescu și Gigi Becali, se ascund ca ultimii găinari, fie prin demisii și tertipuri procedurale, fie fugind la propriu de sentințe ale Justiției, în timp ce țipă ca din gură de șarpe că vor să reformeze țara, să facă nu știu ce pentru popor, să scape lumea de dictatură. Marionetele triste, Victor Ponta și, mai ales, Crin Antonescu, ar fi în cea mai jenantă situație cu putință, dacă am fi o societate normală. Au garantat pentru acești inși dubioși, i-au susținut și le-au făcut jocurile fără nicio jenă. Cu toate astea, nimic nu pare să clintească un milimetru din girul pe care masa votanților USL încă li-l dă.

În declarațiile făcute prin telefon din Emirate, unde își așteaptă sentința, Becali spune că nu se mai întoarce niciodată, dacă e condamnat pentru sechestrarea hoților, care îi furaseră mașina. Judecătorii au deci ocazia de a face o faptă nobilă pentru întreaga societate românească, un act de igienizare cum nu s-a mai făcut. Foarte bine, să rămână liber, cu milioanele lui între cămile, dar să ne știm scăpați de „hahaleră”.

Un articol amplu și foarte pertinent despre blocajul în care se zbate (sau se complace) sistemul nostru educațional este semnat de Mihai Maci pe Contributors. Radiografia e una foarte precisă și se oprește, pentru moment, asupra școlii gimnaziale, luând ca reper experiența unui părinte de copil de clasa a cincea. Multe dintre observații le-am putut constata personal, în privința altora, constat acum că situația s-a înrăutățit. De pildă, nu știam că au început să se editeze culegeri de probleme aferente fiecărui trimestru și pentru cele mai exotice dintre materii („pe vremea mea”, Gheba „te ținea” patru ani). Așa se face că un elev de zece ani ajunge să care în spate un ghiozdan de 7-12 kilograme. Auzisem, de asemenea, că participarea la unele concursuri ar fi pe bani, dar aflu acum că olimpiadele sunt tot mai dese, și toate pe bani.

De fapt, spusesem cu altă ocazie că învățământul românesc „de stat” a fost deja privatizat de facto. Prin generalizarea meditațiilor și diverselor cumpărături de voie-de nevoie, la nivelul pre-universitar, și prin depășirea locurilor fără taxă de mult mai multe locuri cu taxă, la universitățile de stat, învățământul e deja privatizat, dar nu în interesul elevului, nu pentru a construi instituții competitive, ci pentru a deturna câștiguri în buzunare private: profit net, fără investiție. La nivelul cel mai de jos, e vorba de supraviețuire, la nivelurile înalte, de îmbogățire.

Potrivit autorului articolului, sistemul acesta corupt e cunoscut și acceptat în mod tacit de decidenți:

„Totuşi, aşa cum ştie toată lumea, salariile profesorilor de rând sunt ridicol de mici. Pentru ca această masă umană subfinanţată să nu se revolte, trebuie să i se dea posibilitatea unui câştig alternativ. Industria culegerilor, aceea a meditaţiilor, after-school-ul, înmulţirea olimpiadelor cu taxă, “punctele” acumulate pe la traininguri pedagogice (ce se reflectă în salariu) şi “protocoalele” inspecţiilor sunt căi – tolerate de Stat – prin care profesorii îşi pot suplimentata veniturile. Paradoxal poate, dar o programă minimalistă şi nişte manuale clar concepute ar fi, cel puţin în primul moment, împotriva intereselor lor. Dinamici, adaptaţi lumii în care trăiesc (pentru care adaptabilitatea e virtutea prin excelenţă), mulţi dintre ei au înţeles ceea ce e de înţeles: că, între anumite limite, Statul le dă permisiunea de a pune un impozit privat pe “clienţii” lor.”

Sistemul actual de învățământ îl familiarizează pe copil cu necinstea, îi sădește în minte ideea suspiciunii față de reușită și toleranța față de corupție, ca dat natural al vieții. Ce e la fel de rău, o programă infernală îi îndepărtează pe copii de carte, îi convinge să urască școala, în loc să descopere plăcerea de a citi, de a gândi și înțelege lumea.

Manualele au un limbaj infernal (dacă aveți răgaz, citiți notele de subsol ale articolului, unde găsiți exemple deopotrivă halucinante și savuroase). Conținutul lor oscilează între un nivel amețitor de abstractizare, de teoretizare, testat prin mii și mii de probleme destinate unor mici genii, și banalități de gândire, exprimări întortochiate, prețiozități stupide.

„Acum aş spune că această industrie (extinsă la tot sistemul de învăţământ) e aidoma industriilor lui Ceauşescu în anii ’90: imensă, ocupând o enormă masă umană (şi, ca atare, o problemă socială), un gigantic consumator de resurse (adică o problemă pentru bugetul de stat), care produce pe stoc (respectiv fără căutare pe piaţă) ceva de o calitate submediocră sau fără nici o calitate (ceea ce, în limbajul său frust, Preşedintele a numit “tâmpiţi”). E o industrie aflată de facto în faliment, însă care nu poate fi lichidată printr-un simplu ucaz guvernamental.”

Singurul punct în care nu sunt de acord cu autorul e felul în care înțelege (sau nu înțelege) rostul învățământului religios, care de bine de rău, ar putea veni cu o idee de etică în tot acest univers destul de sumbru. Pe acesta, autorul l-ar vrea înlocuit cu „biologia evoluționistă”, altfel spus, înlocuirea unei credințe cu altă credință, care oricum e masiv prezentată în toate manualele de gen, nu ținută ca un secret bine păstrat, cum poate își imaginează autorul.

Întâi de toate, trebuie să ne cunoaștem statutul în uniunea celor 28 de țări membre. Ca toate aceste țări, contribuim la constituirea bugetului comunitar, prin contribuții anuale și primim fonduri pentru diverse proiecte publice, private sau civice, aprobate de diverse structuri birocratice. Aceasta e filosofia etatistă cu care pornește structural Uniunea Europeană.

Cu toate că reușim să încasăm cea mai mică proporție din banii puși la dispoziție (acesta e „meritul” sistemului educațional românesc, în ultimă instanță), în momentul în care se trage linie, România încasează mai mult decât contribuie. Potrivit lui Ludovic Orban:

„Din 1 ianuarie 2007 și până în 30 noiembrie 2012 au intrat mai mult cu 7,4 miliarde de euro decât am contribuit noi la bugetul Uniunii Europene. Mai precis, cifrele sunt: intrări de la UE de 14,9 miliarde de euro și contribuție a României la bugetul UE de 7,5 miliarde de euro.”

Potrivit aceleiași surse, rata de absorbție a fondurilor europene de către România se apropie de 15% din cât i s-a alocat.

În perioada 2007-2013, României i s-a alocat un buget de 34 miliarde de euro. Pentru perioada 2014-2020, România are alocate aproape 40 de miliarde euro (39,88). O creștere netă de 6 miliarde. Aceasta e și vestea cea mai bună, celebrul +18%, cu care s-a lăudat Traian Băsescu. Procentual, e cea mai mare creștere pe care o obține o țară în acest exercițiu bugetar. O veste aproape la fel de bună e și că mai suntem așteptați să ne urnim încă 3 ani, putând primi din banii promiși până cel mai târziu în 2023. Ba ne mai dau și personal, care să ne ajute să ne descurcăm în birocrația europeană.

Acum veștile proaste. În primul rând, filosofia socialistă a redistribuirii și folosirii centralizate a banilor europeni nu mai e pe placul țărilor cu economii mai productive. Prin urmare, Marea Britanie, Olanda, Finlanda au cerut reducerea drastică a bugetului comunitar, în timp ce alte țări prospere au cerut o reducere mai moderată: Germania, Franța, Italia, Austria, Suedia, Danemarca, Irlanda, Belgia, Luxemburg. Cele două poziții sunt corecte, dar pentru țările mai codașe, e mai avantajos să existe în continuare finanțare pentru proiecte, care să le ajute să reducă decalajul.

Pentru prima dată de la înființarea ei, Uniunea Europeană are un buget în scădere. De austeritate, i-am putea spune. Tot bugetul Uniunii Europene pentru 2014-2020 va fi de 960 miliarde de euro. Scăderea e de 34 de miliarde, de la 994.

Atunci când vorbește de un eșec de negociere și de „pierderea” a 9 miliarde de euro de către România, Victor Ponta are ca sistem de referniță nu realitatea perioadei precedente, ci o ficțiune: propunerea de buget făcută de Barroso acum câteva luni. Deși face parte din gruparea Popularilor, președintele Comisiei Europene e totuși un euro-birocrat, poate avea multe fantezii cu fondurile pe care ar trebui să îi aibă instituțiile Uniunii în gestionare, dar propunerile de la Bruxelles mai trebuie să fie acceptate și de conducătorii țărilor care chiar adună respectivii bani de la contribuabili. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Victor Ponta mai subliniază că în comparație cu acea propunere, cam un sfert din tăiere e luată din alocația României și că nu s-a mers pe principiul coeziunii, adică al direcționării de fonduri preponderent spre zonele mai sărace.

„Bugetul UE a fost redus cu 40 de miliarde, în urma negocerilor. Este o mare realizare ca din 40 de miliarde de reduceri România să aibă 9”,

a spus Victor Ponta, lansându-se într-un atac la adresa lui Traian Băsescu și a capacităților sale de negociator. Cu această manevrare a cifrelor, (ca să nu-i spunem minciună direct) între ce am putea încasa și ce am fi putut încasa, dacă se întâmpla ce a propus cineva la un moment dat, Victor Ponta rupe practic și acordul de coabitare cu Traian Băsescu. Acord pus sub dictonul biblic „cine scoate sabia, de sabie va pieri”.
Greu de crezut că Băsescu va lăsa fără o replică „afrontul” la întoarcerea în țară.

Crin Antonescu i-a arătat ușa lui Gigi Becali. Nu, Crin Antonescu s-a scuzat că partidul liberal e prea mic pentru ambițiile speculantului de terenuri și drepturi litigioase. Motivul pentru care îi cere să se mai gândească dacă vrea să rămână în PNL e că Gigi are o personalitate accentuată și nu ar putea fi simplu membru, iar la viitorul congres nu i se va permite să candideze pentru nimic, va trebui să rabde doi ani, să capete vechime.

Deci președintele PNL nu se scuză că a băgat o maimuță curentată în partid, se scuză că nu-i mai poate oferi o dispensă ca la alegeri, să candideze fără susținerea unei filiale. Se scuză că nu îi poate oferi un post pe măsura grandomaniei ciobanului, și îi lasă o săptămână să se gândească, în loc să recunoască gafa uriașă pe care a făcut-o aducând în lumea bună un asemenea fanfaron nociv. Sau să fi încercat să îl civilizeze, să îi arate cum să se comporte în societate, să îl învețe respectul și decența (știu, sună SF), nu să îi spună că statutul de membru în „partidul Brătienilor” e cam puțin pentru vedeta Gigi.

Și în definitiv de când are Gigi Becali prea multă personalitate pentru PNL? Când a devenit partidul ăsta, altă dată plin de nerv, un loc atât de băltit, încât bișnițarul de pământuri e considerat o personalitate de necuprins. Am întrebat când, nu dacă, pentru că realizez că lucrul e perfect adevărat: comparat cu Radu Stroe, Puiu Hașoti, Mariana Câmpeanu și restul „liberalilor” din garnitura lui Crin Antonescu, Gigi pare o adevărată personalitate. A și fost în ultimele luni singurul purtător de cuvânt și de imagine al PNL, fiind o perioadă mai ștearsă, dacă nu somnolentă a fostului interimar Antonescu.

De remarcat că delicatețea acestei probabile despărțiri nu s-a manifestat la Crin Antonescu în cazul excluderii unor membrii mai răsăriți, ca Adriana Săftoiu, primarul din Baia Mare, sau în contrele fără menajamente cu Andrei Chiliman și Călin Popescu Tăriceanu.

Nici nu mai țin minte când a participat ultima oară PNL la alegeri cu numele propriu, despre care ni se tot spune că e un brand. În 90, să zicem că a fost un caz special, și PNL și PNȚcd au luat scoruri modice în fața colosului post-comunist FSN. Prin 92 erau deja scindați în aripi, cu PAC (Partidul Alianței Civice) al lui Manolescu, PNL AT (Aripa Tânără) al lui Patriciu, iar rezultatele au fost nesemnificative. În 96, PNL a câștigat alegerile ascuns sub umbrela CDR (Convenția Democrată Română) alături de țărăniști și o puzderie de organizații, unele fantomatice. Probabil în 2000 au fost ultimele alegeri când am avut pe buletinele de vot PNL, dacă nu mă înșală memoria. Dar deja partidul fusese deturnat de gruparea securistă a lui Stolojan și nu prea mai semăna a liberalism.

În fine, în ultimele două rânduri de alegeri, PNL s-a furișat mereu în tabăra câștigătoare, fie într-o alianță de dreapta (Alianța DA (Dreptate și Adevăr) cu PD-ul lui Băsescu), fie într-o alianță socialistă, USL, cu PSD și partidul-fantomă al securistului Voiculescu. Doar de acest din urmă pseudo-partid PNL e întrecut la abilitatea de a se strecura în Parlament și la putere fără a-și prezenta o doctrină clară electoratului. După tiparul UDMR, PNL a devenit o prostituată a politicii, care mai povestește din vreme în vreme de tinerețea ei, în care avea convingeri și vise.

Dar se va mai pune, din păcate, cândva, problema revenirii PNL în rândul partidelor onorabile (de parcă ar exista așa ceva), care se prezintă cu numele lor în alegeri. La un moment dat se va produce și așteptata încăierare cu „aliații” socialiști, bătaia totală pe vreun ciolan. Cel mai probabil mult înainte de viitoarele prezidențiale, la care PSD nu văd cum ar accepta să nu aibă candidat. Și atunci vom afla iarăși că acest cadavru descompus e o citadelă a dreptei, nu „grup infracțional organizat”, cum singuri s-au definit într-o stenogramă.

De acea zi, în care și opozanții actuali vor începe să îi curteze pe liberali, ca pe o combinație dezirabilă, de acea zi îmi e cel mai silă. Când iar vor fi vânturate vorbe goale despre dreapta liberală, despre tradiții, încarnate de figurile bestiarului „liberal”, de la Norica Nicolai la Mariana Câmpeanu, Radu Rușanu sau Relu Fenechiu.

Cel mai benefic pentru atmosfera generală ar fi ca acest partid oportunist să fie definitiv absorbit în PSD. Poate s-ar înfăptui într-o măsură oarecare visul lui Ponta de a vedea PSD un partid social democrat, de nuanță mai liberală, mai apropiat de laburiștii britanici (deși aici vorbim ca rața despre avioane). Terfelirea din nou a ideii de liberalism m-ar indispune. Nimic din amintirea blazonului liberal n-a rămas nepătat în era Antonescu. Nimic n-ar trebui recuperat. Iar pentru generația nouă de tineri fără trecut și fără criterii, care ar vrea un liberalism în înțelesul american, denaturat al termenului, adică un stângism, corcit cu libertinaj și consumerism, pe aceia n-are decât să îi reprezinte alte baloane de aer, gen Remus Cernea. Măcar termenul de liberal să nu-l confiște.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica