Abonare | Twitter | Facebook

Custom Search

Potrivit istoricului Bogdan Murgescu, intervievat de Libertatea, primele decalaje semnificative faţă de Vest s-au acumulat în Ţările Române cam de acum cinci secole. Iar prima greşeală a fost ignorarea descoperirilor şi inovaţiilor din domeniul agriculturii.
Pe vremea aceea, nu ne puteam plânge că am fi fost aÅŸezaÅ£i prost: BizanÅ£ul, în a cărui sferă de influenţă gravitam, era superior Apusului Europei, după cum era ÅŸi o buna parte din lumea arabă, de altfel. Acum o mie de ani europenii au început să se trezească, au descoperit rotaÅ£ia culturilor, care le permitea să obÅ£ină recolte mai dese ÅŸi mai bune. Au descoperit că pot obÅ£ine legume bio, dacă aruncă bălegarul pe câmp (nu ÅŸtiu ce făceau cu el înainte), sau că se pot dispensa de sclavi dacă folosesc morile de vânt pentru a măcina grâul. Apropo, sclavii au dispărut în cea mai mare parte “de moarte bună”, nu din mărinimia posesorilor, ci pentru că s-au prăbuÅŸit imperiile care să îi mai importe în ritmul în care mureau.
Tot atunci au fost îmbunătăţite rasele de cai ÅŸi perfecÅ£ionate metodele de înhămare ÅŸi plugurile. De ce nu au ajuns aceste născociri ÅŸi în satele din CarpaÅ£i? Pentru că “nici ei nu se preocupau să difuzeze noile tehnologii, nici noi să aflăm de ele ÅŸi să le preluăm”, răspunde Bogdan Murgescu.
Sau am putea da vina pe băutură, la fel de bine: plăieşii şi valahii beau cam o jumătate de litru de vin pe zi, în statistici estimative care includ şi sugarii. După epoca marilor descoperiri geografice, mai multe ţări europene încep să aibă propriile colonii, în vreme ce noi devenim tot un fel de colonie, dar a turcilor. De peste ocean încep să vină porumbul, tomatele şi cartoful, plante care, cultivate bine, aduc suficient surplus cât să pui bazele unei flote comerciale, unui sistem bancar şi ale viitoarei revoluţii industriale. Cea care ne-a lăsat oarecum la fel de indiferenţi.
Cam aşa s-a scris istoria partidei în care noi ne-am dorit mai puţin victoria. Că altfel i-am fi chemat acum noi pe spanioli să ne folosească cernoziomul. Chestiunea asta m-a nedumerit de mai multă vreme: cum de am rămas fundamental un popor de ţărani, fără să excelăm totuşi într-ale agriculturii? Si cum, indiferent de regim, recoltele au depins mai mult de ploi, decât de organizarea noastră.

Cocoţată pe miliardele de euro venite din vanzarea de produse contrafăcute sau bune de aruncat, marea Chină a început deja sa manifeste o aroganţă imperială faţă de restul ţărilor smotocite de criză. Într-un gest fără precedent de huliganism internaţional, cea mai mare dicatură a lumii a ameninţat statele din întreaga lume că vor suferi represalii dacă vor participa la ceremonia de decernare a premiului Nobel pentru Pace.
Anul acesta, distincÅ£ia i-a revenit lui Li Xiaobo, aflat în închisoare pentru 11 ani pentru singura vină de a fi semnat un document de protest similar celui iniÅ£iat de Vaclav Havel. Condamnarea lui Li Xiaobo e desprinsă din lumea paranoică a regimurilor comuniste: “acÅ£iuni subversive împotriva statului”. Oligarhii care conduc Partidul Comunist Chinez au catalogat decernarea premiului Nobel acestui disident ca “o obscenitate” ÅŸi au reacÅ£ionat prompt, dictând o condamnare de arest la domiciliu ÅŸi pentru soÅ£ia incomodului scriitor.
Este de remarcat că nici măcar Uniunea Sovietică, atunci când nobelul a fost câştigat de Andrei Saharov sau Alexandr Sojeniţin, nu a îndrăznit să ceară ţărilor din lumea liberă să nu participe la festivităţi şi nu a trecut la ameninţări.
Spre onoarea lor, 36 de ţări au confirmat că vor participa la ceremonie la nivel de ambasadori, fără teama de a rămâne fără rezerva strategică de tenişi sau maieuri de bumbac. La polul opus, 5 ţări pentru care democraţia e un cuvânt străin, s-au aliniat disciplinate în spatele obrăzniciei chinezeşti: Rusia, Kazahstan, Coreea de Nord, Cuba, Irak şi Maroc.
România s-a hotărât cu greu în care tabără ar fi mai potrivit să intre, aşa încât răspunsul diplomaţiei române a fost trimis după termenul limită indicat de organizatorii norvegieni. Alături de România, alte 15 ţări au dat răspunsuri neclare, intimidate de ameninţările chineze.
Când, în fine, a luat o decizie, alăturându-se lumii civilizate, ministrul Teodor Baconschi a ţinut să atenueze gestul precizând că România nu va fi reprezentată la nivel de ambasador la ceremonia premiului Nobel. Cu alte cuvinte, vreun tovarăş securist de prin ambasada va merge pe vârfuri în sală cât să nu ii supere pe comuniştii de la Beijing.
Atitudinea circumspectă a lui Baconschi nu mi se pare deloc nereprezentativă pentru misteriosul personaj din fruntea diplomaţiei. În teorie, Baconschi e un avocat al anticomunismului şi un ideolog al dreptei de coloratură creştin-democrată. În practică e mai curând prudent şi grijuliu cu propria carieră decât pregătit să rişte ceva de dragul unei schimbări atât de necesare.
Teodor Baconschi e un intelectual pregătit la superlativ, civilizat şi demn de respect. Iar dacă adaugi la astea că a reuşit să treacă de prima tinereţe în viaţa publică fără scandaluri de corupţie, poţi obţine portretul unei mari speranţe pentru politica românească. Politică în care a intrat într-un moment dramatic, ceea ce arată ceva caracter. Dar de la lansarea sa fastuoasă de la Ateneu şi până acum n-a mai urmat nimic. Doar câteva interviuri îngrijite dar îngrozitor de plictisitoare, un fel de campanie de promovare din care nimeni n-a rămas cu nicio amintire. Politicienii dotaţi cu instinct n-au nevoie nici de lansări la Ateneu nici de interviuri comode pentru a se contura ca personaje publice; Traian Băsescu e în stare să-şi livreze mesajul şi în timp ce împinge căruţul la Carrefour şi răspunde unei întrebări primite din mers. (Sau era, pe vremea când mai avea parte de băi de mulţime.) Fără instinctul gesturilor şi declaraţiilor simbolice, oricâte calităţi ar avea Teodor Baconschi (şi are) poate să se pregătească liniştit de soarta precedentului ministru de externe care a fost ambalat pentru prezidenţiale, chit că între el şi Geoana e totuşi o diferenţă de mulţi ani lumină în defavoarea Prostănacului. Rezultatul poate fi acelaşi.

Dat fiind că economiÅŸtii au explicaÅ£ii diametral opuse pentru criza din anii ’20-’30, putem presupune, în primul rând, că o vom retrăi ÅŸi, în al doilea rând, că nici asupra celei actuale nu se vor pune de acord. Există totuÅŸi documentare destul de educative pentru publicul nespecialist, ocolite cu obstinaÅ£ie de televiziunile noastre, care preferă gălăgia, argumentului.
Michael Moore şi versiunea socialistă
Michael Moore e o combinaÅ£ie de Tatulici ÅŸi Păunescu, plus ceva umor, care te face să îi treci cu vederea cele mai aberante pledoarii. TendenÅ£iozitatea ÅŸi manipularea vizibilă sunt la ele acasă în toate documentarele sale, iar “Capitalismul, o poveste de dragoste” nu face excepÅ£ie de la reÅ£etarul care i-a adus durduliului socialist o avere de 50 milioane de dolari capitaliÅŸti. La două decenii de la prăbuÅŸirea zgomotoasă a regimurilor comuniste din Europa, încă se găsesc suficienÅ£i intelectuali americani care să privească admirativ la asemenea proiecte de construcÅ£ie socială de sus în jos, iar Moore e unul dintre ei.
Talentul de comunicator şi inteligenţa îl fac totuşi să se oprească înainte de a creiona mai detaliat contururile utopiei pe care o propune în locul capitalismului. E o imprudenţă pe care realizatorii documentarului conspiraţionist Zeitgeist au făcut-o, invitând un bătrân marxist să descrie o lume în care ar urma să dispară cam toate meseriile neplăcute şi oamenii vor munci doar ca un hobby, din când în când. Moore se opreşte doar la un populism al lamentării despre soarta muncitorului american. Cam ipocrit, când te gândeşti la apartamentul de un milion de dolari în care trăieşte regizorul, vecin cu rechinii de pe Wall Street, pe care îi înfierează.
Åži totuÅŸi Michael Moore are talentul incontestabil de a găsi poveÅŸti interesante, cazuri sociale dramatice, care, chiar dacă nu sunt reprezentative pentru sistem, îi slujesc foarte bine teoria. ÃŽn “Capitalismul, o poveste de dragoste” pot fi văzute cazurile unor copii condamnaÅ£i să execute pedepse într-o ÅŸcoală de corecÅ£ie privată, de către un judecător corupt, care primea peste 2 milioane de dolari de la patronul ÅŸcolii să îi furnizeze “clienÅ£i”. Sau uimitoarele poveÅŸti ale poliÅ£elor de asigurare în caz de deces pe care mari companii le încheie angajaÅ£ilor, urmând să încaseze prime uriaÅŸe la moartea acestora. Spre stupefacÅ£ia familiilor, salariaÅ£ii ajungeau să valoreze mult mai mult morÅ£i decât vii pentru compania care le plătea asigurarea punând practic pariu pe o viaţă cât mai scurtă a propriului angajat.
Acestea sunt exemple pitoreşti şi nereprezentative, argumente emoţionale. Dar există în documentarul lui Moore şi ilustrări ale unor probleme sistemice. În primul rând creşterea descuranjantă a disparităţilor. Cam 35% din averea privată a Statelor Unite e deţinută de doar 1% din familiile americane, în vreme ce 80% dintre gospodării îşi împart 15 procente din averea totală. Ultimele decenii au adus o creştere a acestei disproporţii în detrimentul clasei de mijloc şi al păturii sărace. Sau, după alte statistici, 10% deţin 80% din bunurile financiare.
Distribuţia dezechilibrată a veniturilor şi activelor nu ar fi o problemă, atâta timp cât mobilitatea socială pe verticală ar funcţiona (iar în cazul lui Moore a funcţionat!) şi atâta timp cât veniturile celor mai săraci le permit o existenţă fără privaţiuni dramatice.
Filmul prezintă ÅŸi cazurile dramatice ale muncitorilor înalt calificaÅ£i, prinÅŸi în cursa de ÅŸoareci a economiei pe datorie: au câştiguri care ne-ar umple de invidie – 100-200.000 de dolari pe an – dar ajung să datoreze ÅŸi jumătate de milion de dolari pentru a-ÅŸi achita studiile foarte scumpe ÅŸi alte credite pentru casă sau maÅŸină.

Cele mai întemeiate critici pe care stânga, reprezentată aici de Moore, le aduce actualului stadiu al capitalismului ţin mai mult de o trădare a sistemului, de trecerea de la producţie la consum, ca motoare economice, de falsificarea regulilor pieţei prin intervenţii politice şi de corupţie. Când arată cazuri de corupţie, Michael Moore uită totuşi să precizeze că escrocii prezentaţi se află între timp după gratii, graţie unui sistem judiciar funcţional, şi se face a nu pricepe că socialismul e corupţia însăşi, permiţând unui grup restrâns să dispună de bogăţia tuturor fără să ia parte la o competiţie deschisă.

Chiar dacă îl acuză eronat pe Reagen pentru debutul dezindustrializării Americii şi pentru exportul de locuri de muncă spre Asia, documentarul lui Moore prezintă destul de bine caracterul imoral al intervenţiei politice pentru salvarea marilor bănci şi fonduri speculative de pe Wall-Street. Iată un bilanţ care îţi dă fiori:

“Firmele de investitii, bancile comerciale, companiile din domeniul imobiliar si cele de asigurari de pe Wall Street au cheltuit peste 5 miliarde de dolari in 10 ani pentru a-si cumpara influenta politica, sustine un raport dat publicitatii de grupul Wall Street Watch si citat de CBS. Grupul afirma ca marile companii au donat politicienilor 1,7 miliarde de dolari si au cheltuit alte 3,4 miliarde de dolari pentru activitati de lobby intre 1998 si 2008.”

AÅŸadar, o investiÅ£ie de 5 miliarde, care aduce un pachet TARP de salvare a firmelor cu dificultăţi de 700 miliarde. “Curată” afacere. După mărturisirile unui alt congressman, băncile cheltuiesc de trei ori mai mult decât orice alte firme pentru lobby-ul politic. Inclusiv favoritul lui Moore, Barack Obama a avut speculatori notorii ca George Soros si Goldman Sachs în fruntea sponsorilor campaniei electorale, alături de CitiGroup ÅŸi JP Morgan Chase.
Ca răspuns, Michael Moore predică un fel de haiducie şi vede cu satisfacţie refuzul datornicilor de a părăsi locuinţa ipotecată. Aşa că nu o sa am remuşcări că n-am contribuit la prosperitatea grăsunului, găsind filmul pe PirateBay. Pe al doilea film despre care voi vorbi mai jos l-am găsit postat integral pe YouTube, dar între timp a fost şters, poate aveţi mai mult noroc tot la piraţi, căci nu ştiu dacă se găseşte şi la noi ori dacă o să-l preia vreo televiziune.

GeneraÅ£ia zero – adevăratul flagel al capitalismului
Dintre toate explicaÅ£iile care au fost avansate după izbucnirea crizei mondiale, “Generation zero” cred că s-a apropiat cel mai mult de elementul esenÅ£ial. DisfuncÅ£ia sistemică e atribuită unei schimbări de mentalitate dezvoltată pe parcursul câtorva generaÅ£ii. Filmul are un ton apocaliptic ÅŸi uÅŸor fatalist, dar tocmai asta îi aduce farmec.
ÃŽn viziunea realizatorilor, pe parcursul unui secol se succed patru etape: criza, avântul, trezirea ÅŸi destrămarea. Oricât de bizar ar suna, dar trăim încă efectele de după al doilea război mondial, când a apărut o generaÅ£ie de oameni responsabili, care valorizau viaÅ£a ÅŸi familia, care priveau cu speranţă la viitor pentru a nu mai repeta catastrofa pe care o traversaseră. Aceasta e generaÅ£ia de părinÅ£i cu cei mai răsfăţaÅ£i copii din istorie. ÃŽn America, aceÅŸti copii născuÅ£i după război, care au beneficiat de toate deliciile capitalismului, industrializării ÅŸi de libertăţi fără precedent, sunt cunoscuÅ£i ca “baby-boomers”.
ÃŽn faza de efuziune, care a început din anii ’60 ÅŸi s-a prelungit în decenii de prosperitate pentru lumea vestică, această generaÅ£ie a încercat să pună în discuÅ£ie regulile societăţii tradiÅ£ionale. Cred că realizatorii au exagerat când au pus semnul egalităţii între mentalitatea socialistă ÅŸi revoltele din perioada hippie. Dacă se vor deschide cândva arhivele KGB sunt sigur că vom afla multe dezvăluiri despre cum au finanÅ£at comuniÅŸtii miÅŸcări dintre cele mai subversive sub pretexte binevoitoare, de la cele ecologiste, la cele pacifiste sau la cele mai elitiste din universităţi de prestigiu. Senatorul McCarthy nu era deloc paranoic, aÅŸa cum au încercat mulÅ£i să îl eticheteze. TotuÅŸi, o bună parte din modernitatea ÅŸi prestigiul Americii vin din acele miÅŸcări care erau la vremea lor socotite nepatriotice, de la miÅŸcarea libertăţilor civile la flower-power.
Din punct de vedere economic însă, o adevărată bombă cu ceas a fost amorsată odată cu intrarea în scenă a generaţiei protestelor anti-Vietnam. Era o generaţie iresponsabilă, fără valori certe, avidă de lux şi dornică să rişte, desconsiderând munca şi egoistă.

E bizar şi tragic că România ajunge să trăiască aproape concomitent cu America o experienţă dramatică, fără să fi avut parte şi de beneficiile consumerismului, decât pentru o fracţiune de secundă, la scara istoriei. În urmă cu 6-7 ani scriam că marele ghinion al României e că încearcă ieşirea din universul mitologic al naţional-comunismului într-o epocă în care Occidentul însuşi e supus asaltului mentalităţii consumeriste. Altfel spus, normalitatea Vestului, la care încercam să ne întoarcem mai exista doar în cărţi şi, câtă vreme societăţile occidentale erau suficient de aşezate şi de funcţionale pentru a rezista la o avalanşă de schimbări, pentru noi această coincidenţă nefericită făcea tranziţia să pară o traumă după altă traumă. Şi încă pe vremea aceea nu îmi imaginam că poate exista o criză mondială!

Revenind la americani ÅŸi la expunerea din filmul “Generation zero”, în opinia realizatorilor mentalitatea socialisto-consumeristă e cea care stă la baza crizei, prin comportamentul iresponsabil al celor ce au creat o economie virtuală, bazată pe speculaÅ£ii, un cazinou legiferat prin coruperea politicienilor. IntervenÅ£ia acestora din urmă i-a salvat pe cei mai lacomi ÅŸi mai nocivi de la faliment, dând frâu liber hazardului moral. Acest fenomen reprezintă asumarea de riscuri exagerat de mari de către un decident care ÅŸtie că nu va suporta ÅŸi consecinÅ£ele faptelor sale. Politica este ea însăşi o afacere guvernată de hazardul moral, întrucât rareori politicienii trag ponoasele alegerilor pe care le fac.

E o versiune mai de dreapta, apropiată de miÅŸcarea Tea Party din Statele Unite, iar ironiile la adresa presei “liberale” (ceea ce pentru americani înseamnă astăzi cam libertin-socialistă) nu lipsesc. De pildă citatul din Time, la câteva zile după Woodstock:

“Acesta va fi considerat unul dintre cele mai importante evenimente politice ÅŸi sociologice ale timpului nostru. E proclamarea unui nou set de valori. Principiul plăcerii a fost ridicat mai presus de etica purtiană a muncii. A-Å£i urma propria cale e o datorie mai mare decât a fi un cetăţean util. Libertatea personală e mai importantă decât capcana avuÅ£iei ÅŸi conformismului. Acum că tinerii iau abundenÅ£a de-a gata, îşi pot permite să respingă materialismul.”

ÃŽn viziunea uÅŸor exagerată a documentarului, această “generaÅ£ie a abundenÅ£ei” a dezvoltat un resentiment faţă de valorile tradiÅ£ionale ale unei societăţi pe care o considera malefică. Doi profesori de la Columbia au pus pe hârtie chiar ÅŸi un plan de falimentare din interior a sistemului capitalist, prin birocratizare excesivă. După ce societatea atinge un asemenea stadiu de degringoladă, ea devine “coaptă” pentru revoluÅ£ii.
ÃŽn viziunea Tea Party, stânga ÅŸi dreapta americană s-au unit într-un singur partid, “Partidul Davos”, care acÅ£ionează în interesul marilor grupuri financiare, cărora le asigură protecÅ£ia când îşi asumă riscuri exagerate. Ce s-ar fi întâmplat de fapt cu economia mondială dacă băncile “prea mari pentru a se prăbuÅŸi” ar fi fost lăsate să dea faliment, e un scenariu pe care aÅŸ fi interesat să îl văd explicat. Dar imaginea trezorierului Rezervei Federale mergând la Congres pentru a cere bani de la contribuabil e genial descrisă în film: era ca un jaf fără precedent în istorie, în care cineva intră cu un pistol într-o bancă ÅŸi ameninţă: “daÅ£i-ne banii, că altfel ne sinucidem!”.
PerdanÅ£ii acestui fals capitalism sunt clasa de mijloc ÅŸi muncitorii, cele mai active părÅ£i ale unei societăţi. InflaÅ£ia le erodează veniturile, pe măsură ce tiparniÅ£a băncii de stat se învârte, iar masa monetară americană s-a triplat din octombrie 2008. Politicienii câştigă ÅŸi ei de pe urma birocratizării, au loc de manevră din ce în ce mai mult, într-un “capitalism pentru cei mici ÅŸi socialism pentru cei mari”.
Cel mai bine a rezumat teza acestui documentar Dragoş Paul Aligică: eşecul nu e al capitalismului dereglementat, ci al intervenţionismului statului în economie.

Faptele pe scurt: fostul ministru al Justiţiei se judecă de multă vreme cu CNSAS, încercând să infirme eticheta atribuită, de colaboratoare a Securităţii. La ultima înfăţişare, dna Stănoiu s-a prezentat în faţa instanţei cu buletinul propriu, în care e trecută Mihaela Rodica Stănoiu, şi a contestat turnătoriile scrise de cea care figurează în evidenţele Securităţii ca Rodica Mihaela Stănoiu:
“Eu nu o cunosc pe această Rodica Mihaela Stănoiu”, a spus fosta judecătoare, ca argument suprem.
Pe mine această abordare a cazului mă convinge de nevinovăţia reclamantei. Pai, se ştie că securiştii sunt faimoşi pentru uriaşa doză de tupeu, pentru folosirea sistematică a minciunii şi răstălmăcirea faptelor, ca şi pentru absenţa oricărei brume de morală. Din contră, doamna Stănoiu ne apare în acest context ca o persoană care iubeşte cu fanatism adevărul.
Sunt pe lume oameni superficiali, care se mulţumesc cu jumătăţi de adevăr, cu o justiţie făcută pe genunchi. Dar nu un ministru al cabinetului Năstase! Şi când te gândeşti că judecătorii au fost la un pas să fuşerească o speţă importantă şi să o confunde pe celebra şi onorabila Mihaela Rodica Stănoiu cu o anonimă, o lepră care îşi turna colegii la Securitate, o borfaşă, pe numele ei Rodica Mihaela Stănoiu, care cine ştie unde s-o ascunde acum!
Dacă doamna de la PSD ar fi vrut (prin absurd!) să îşi bată joc de instanÅ£a de judecată nici nu ar fi adus un argument atât de solid ca acesta. Ar fi prezentat buletinul ÅŸi ar fi spus: “uitaÅ£i-vă la poză, păi ce, aia sunt eu!? tăiată de la bust în jos? onorata instanţă poate constata că eu am ÅŸi mâini ÅŸi picioare ÅŸi trunchi, habar n-am cine e persoana din poză, care e ÅŸi cu mult mai tânără decât mine!”. Dar doamna Stănoiu a procedat complet diferit faţă de o securistă tupeistă.
Superficialitatea îi e complet străină, după cum o dovedesc şi cele 4 (patru) expertize grafoscopice solicitate în tot atâţia ani de proces! La precedentele expertize specialiştii de la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice au fost de părere că scrisul sursei Sanda seamănă izbitor cu cel din declaraţia de avere a doamnei parlamentar. Totuşi, Rodica Stănoiu a adus şi documente scrise în tinereţe. Criminaliştii au admis că în acele documente e un alt scris, dar au fost destul de miraţi că două seturi de documente, erau scrise cu aceeaşi mină de pix, la o distanţă de 30 de ani.
Uite asemenea oameni ar trebui să ne conducă în vremuri de criză. Oameni scrupuloşi, iubitori de dreptate şi care fac economie până şi la mina de pix, cu gândul la poporul care i-a ales în Parlament.

Becali a găsit o şmecherie ciobănească pentru căsoiul din Pipera. Pentru a scăpa de impozite, Becali l-a trecut pur şi simplu pe numele mamei sale, deţinătoare a unui certificat de deportat. În rest, impozitele în zonele de fiţe din nordul Bucureştiului ating în sfârşit valori mai puţin ridicole decât în alţi ani, judecând după cifrele avansate de Click. Vărul Victor Becali plăteşte 600 mil., Garcea 70 mil, iar Teo, 25 mil/an.

Alte stiri ale zilei:

Dan Voiculescu nu renunţă, ca un motan care dă roată acvariului: Pana la 1 februarie vom avea o alta majoritate in Parlament si-l vom suspenda pe presedintele Basescu. Din minutele cât am putut răbda să-l privesc periat pe blană de linguÅŸitorul Gâdea, cel mai mult m-a îngreÅ£oÅŸat o ofertă electorală adresată părinÅ£ilor, care începea aÅŸa: “Ce mi-e mie cel mai drag pe lume!? Copiii.” Parcă îl ÅŸi vedeam pe turnător cu o barbă de vată ÅŸi o scufie de MoÅŸ Gerilă (că ei aÅŸa îi ziceau). Gâdea, fugi cu motanu’ de-aici!

În schimb, câteva păreri interesante au putut fi auzite de la Vasile Dâncu, fostul Goebbels al dictatorului-aspirant Adrian Năstase:

“Nu avem o elită conducătoare, avem o elită de intelectuali publici cărora le place să-È™i audă vocea È™i ecoul într-un fel de narcisism. Uneori cred că aceÈ™ti intelectuali nici nu cred în nimic. Cine să-i conducă pe oameni, cum să se transforme ei în cetățeni dacă nu există cineva să-i tragă după el? [...]
Dacă s-ar scoate televizoarele din priză, ar muri viaÈ›a politică din România pentru o bună bucată de vreme.”

Între timp, cât noi vorbeam de rolul intelectualilor în societate, două babe furau din buzunare în 104.

În Georgia natală, Stalin (Ioseb Djugașvili, după una dintre transcrierile posibile din alfabetul gruzin) se ocupa cu jafuri armate şi aduna taxe de protecţie de la patronii locali, dezvăluie o carte inedită realizată cu sprijinul actualului preşedinte georgian, Saakaşvili.

“Cine refuza să plătească primea un prim avertisment prin incendii organizate de GiukaÈ™vili pe proprietăţile lor, provocând pagube mai mari decât taxa de protecÅ£ie cerută anterior. După acest avertisment urmau răpiri de persoane din familia patronilor. Baronul Rotschild, care avea întreprinderi petroliere în Caucaz, avea un angajat cu salariu a cărui unică atribuÅ£ie era să asigure plata la timp a sumelor cerute de GiukaÈ™vili drept taxă de protecÅ£ie.”

scrie revista Historia, într-o recennzie a cărţii Tânărul Stalin, de Sebag Montefiore.
Uzurpatori ai unei revoluţii care se produsese cu ei în exil, bolşevicii au trăit sub identităţi false, cu biografii fabricate, domnind peste o ţară care era străină pentru câţiva dintre ei. De pildă, copiii lui Stalin nu au putut vorbi cu bunica lor decât prin translator, pentru simplul fapt că mama teribilului dictator nu ştia limba rusă.

Spalarea creierelor a funcţionat cu asupra de măsură şi peste Prut. E drept că acolo a avut la dispoziţie un secol pentru a se produce, dar nici noi nu suntem departe. Potrivit unei cercetări CBS-AXA, doar 3% dintre moldoveni ar vrea unirea cu România.
Aproape jumătate dintre cei întrebaţi cer o orientare a politicii externe către Rusia. Sindromul Stockholm funcţionează şi la Chişinău: basarabenii îl regretă deja pe Voronin şi, derutaţi de puţina falsă libertate ce li s-a oferit, dau vina pe democraţie pentru răul pe care îl trăiesc, în loc să ceară mai multe libertăţi. Deşi o minoritate semnificativă (20%) se teme de instaurarea unei dictaturi, 50% spun că în prezent e prea multă democraţie.
La finalul deprimantului material citat am găsit totuÅŸi un comentariu de creÅŸtin adevărat: “Pentru cei 3% trebuie să ne luptam, pentru cei 97% trebuie să ne rugăm!”

Marius Oprea, autorul unor dezvăluiri importante despre modul de operare al Securităţii comuniste, a fost trecut pe linie moartă inclusiv în propriul său partid, PNL. Într-un interviu luat de Sabina Fati în România liberă, fostul director al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului povesteşte cum a decurs o şedinţă de înfierare a sa în interiorul partidului lui Crin:

[..] Dan Radu Ruşanu mi-a aruncat în faţă că sunt un nimeni, Norica Nicolai a devenit un fel de acuzator public alături de alţii, m-au acuzat că fac jocurile PDL. Asta doar pentru că am afirmat public că Mircea Moloţ, preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, a fost informator al Securităţii [..]

Cu Traian Băsescu, despre care a promis o carte cu dezvăluiri, iar acum publică un foileton acuzator în Observatorul cultural, are o relaţie la fel de proastă. L-a acuzat că a fost omul Securităţii la Anvers, că nu a făcut cu bună credinţă condamnarea comunismului şi că nu a urmat gestul cu alte acte reparatorii. De care recunoaşte că nici guvernul Tăriceanu nu s-a învrednicit. Explicaţia e omniprezenţa şi puterea uriaşă a oamenilor sistemului:

Cuvântul de ordine în România este continuitatea. Dacă Securitatea a dispărut, securiÅŸtii n-au dispărut, dacă PCR a dispărut, activiÅŸtii lui au rămas, iar UTC-iÅŸtii de ieri sunt azi în plină activitate ÅŸi ocupă funcÅ£ii importante de decizie. Sunt inamovibili. Marile grupuri de afaceri din România s-au fondat pe această continuitate, au participat la privatizările din primii ani după ’90, au luat credite nerambursate la Bancorex ÅŸi acum joacă partitura oamenilor de afaceri corecÅ£i, fraÅ£ii Păunescu, de exemplu. La fel în ceea ce-l priveÅŸte pe Sorin Ovidiu Vîntu [...]

Un exemplu de continuitate şi de mişcare a intereselor dincolo de graniţele partidelor:

Theodor Stolojan lucra şi pentru Securitate, câtă vreme era contabilul conturilor de aport valutar special (AVS), pe scurt, conturile lui Ceauşescu, rezultate din vânzarea saşilor, evreilor, plus afacerile intermediate prin Crescent a lui Voiculescu şi alte firme de la ICE Dunărea. Toţi aceşti bani veneau la AVS, iar Stolojan le ţinea contabilitatea, ceea ce presupune o strânsă legătură cu Securitatea [...]

Televiziunile au vuit pe tema reportajului despre România de pe Naked News. O blondă fără haine pare să facă publicitate turismului românesc cu imagini de pe vremea turismului sindical. Aha! deci Udrea şi-a dat frunza jos. Hi, hi, hi, ne promovăm pe PornHub!
Şi eu am fost păcălit de această răstălmăcire. Dacă seriosul ziar Gândul deja face bilanţul acţiunii de promovare a turismului, ce poţi să înţelegi? Că fapta e certă, de notorietate. Pentru cine citeşte doar titlul articolului lui Dan Cărbunaru asta e impresia, chiar dacă în articol se precizează că Ministerul Turismului neagă realizarea sau plata unui asemenea material, oricum, mai mult amuzant decât pornografic.
Ce control poate să aibă statul asupra a ceea ce apare pe un site porno/erotic de oriunde din lume? Pe asemenea site-uri pot foarte bine să apară ÅŸi vedete porno îmbrăcate în călugăriÅ£e, pentru perverÅŸii cu fantezii mai dezaxate. S-ar fi întrebat ziaristul în acest caz “Cât a câştigat Vaticanul din promovarea de pe PornHub?”. Iar singurul efect la care mă pot gândi e nu că a crescut numărul de turiÅŸti dezinhibaÅ£i ci că a crescut numărul de puÅŸti care află de pornhub.

Jurnalul Naţional renunţă la semne de întrebare şi livrează ştirea ca pe un fapt: România e promovată porno fără frunză. Titlul e la pachet cu poza Elenei Udrea şi conexată abil cu un comunicat al ministerului despre promovarea pe Facebook. Pentru publicul de ziar pentru care internetul e ceva misterios, Facebook, Pornhub, ce contează? Manipulare perfectă semnată Elena Stan şi Adriana Duţulescu.

Andrei Ujica a facut pentru Ceauşescu ce-a făcut Chaplin pentru Hitler în Dictatorul. L-a scos din politică şi l-a adus în lumea artei. Milioanele de victime şi-au luat revanşa şi s-au vindecat de frică, privindu-l pe adorabilul Charlot cum arată în văzul lumii ridicolul şi absurdul.
Totuşi, o diferenţă majoră: înainte de 1989 filmul Dictatorul nu a putut fi văzut în România. Asemănarea deranja. În schimb mai tot conţinutul Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu a fost făcut cu intenţia de a fi arătat maselor în scop propagandistic, e creat de regim spre a fi arătat, chiar dacă fragmente lungi au căzut iute la montaj sub foarfecele grijuliilor cenzori.

Ne aflăm exact în situaţia blestematelor dosare de la CNSAS. Chiar dacă ni s-ar deschide accesul şi la cele semnificative, tot nu am putea găsi înăuntru decât istoria scrisă de câte un securist grijuliu să îşi impresioneze şeful. Chiar presupunând că am nimeri pe cel mai conştiincios, documentat şi scrupulos dintre delatori şi torţionari, istoria rezultată nu ar fi întru totul a noastră, ci a lor.
Spre deosebire de un dosar de la CNSAS, filmul lui Andrei Ujică nu e nici sordid nici înecat de malefic. Dimpotrivă, are momente de un haz nebun, selecţia e genială. Pune, în fine, problema responsabilităţii celor ce au acceptat să joace într-o farsă sinistră, minţind fără încetare şi minţindu-se pe sine. E ca o colecţie de bancuri politice, acele bancuri care ne bucurau atât de mult, căci la epopeea lui Bulă trudea întreg folclorul nostru naţional, care renunţase să mai producă balade de haiducie. E grozav dacă putem reînvia spiritul bancurilor, pentru descrierea epocii, dar ce istorie se poate face numai din bancuri?
DeÅŸi filma în 1940, înainte de deschiderea porÅ£ilor de la Auschwitz, chiar înainte ca America (Å£ara sa de adopÅ£ie) să intre în război, Chaplin nu a scos din comedia lui drama victimelor. ÃŽn filmul lui Andrei Ujică, filmat de operatorii propagandei de la Sahia sau TVR, victimele sunt un detaliu nesemnificativ. Fără comparaÅ£ia cu generaÅ£ia politică interbelică, “geniul CarpaÅ£ilor” pare un produs natural al locului, “dintre noi ÅŸi pentru noi”. Åžtergându-i pe cei de la Sighet, Canal sau din decembrie ’89, comunismul e ceva de care poÅ£i râde copios. Poate e mai bine să ne despărÅ£im de trecut râzând, cum spunea Marx sau poate râsul e cea mai bună armă împotriva ticăloÅŸilor, cum zicea Caragiale.

TotuÅŸi am sentimentul că “Nea Nicu” ne trage încă o dată pe sfoară, ieÅŸind din istorie printr-o ghiduÅŸie, pe o uşă lăturalnică. Andrei Ujică vine dintr-o Å£ară occidentală, acolo verdictul asupra totalitarismului e irevocabil. Acolo orice fragment dintr-un film de propagandă e însoÅ£it de avertismente ÅŸi precizări cu privire la aspectele pe care fragmentul nu le arată voit. La noi nimic nu e tranÅŸat. Sunt puÅ£ine ÅŸanse ca o comedie despre nazism să aibă în sală mulÅ£i skin-heads în Occident, la noi e cât se poate de probabil să fie luată drept istorie oficială de exponenÅ£ii noii generaÅ£ii a “marxismului cool”, cu ÅŸepci Mao ÅŸi tricouri Che.
Am avut această strângere de inimă cu privire la acest documentar realizat “cu materialul clientului” încă de când am văzut cu cât entuziasm e primit de presa noastră cea ticăloÅŸită. Nu că asta ar fi vina lui Ujică, dar prea nu i-a deranjat deloc. Åži iată ca am descoperit acelaÅŸi punct de vedere ÅŸi reacÅ£ie de uÅŸoară crispare la Andrei PleÅŸu (asta e, marile minÅ£i, n-au cum să nu se întâlnească). ÃŽn Adevărul, Andrei PleÅŸu vorbeÅŸte exact despre cei ÅŸi cele ce nu au încăput în Autobiografia lui Nicolae CeauÅŸescu:

Eu ţin minte, de pildă, nişte catastrofale demolări, iar în film n-am văzut decât şantiere de construcţie. Eu ţin minte spectrele foametei, iar în film n-am văzut decât câteva alimentare trucate, pline de mezeluri. Eu ţin minte prizonieri politici deghizaţi în infractori de drept comun sau în psihopaţi, ţin minte vânătăile Monicăi Lovinescu, revoltele din Valea Jiului şi de la Braşov, puşcăria lui Radu Filipescu, moartea lui Gheorghe Ursu, bătăile încasate de Paul Goma şi multe altele, de acelaşi fel, dar în film n-am văzut decât mase largi de aplaudaci, euforice demonstraţii populare, muncitori festivi şi spectacole omagiale. Dictatura e, vreme de trei ore, mai curând ridicolă decât criminală.

ÃŽn “contemporaneitatea” acestui documentar (dacă pot spune aÅŸa), se întâmplă ÅŸi un fenomen contrar, pe care îl consider infinit mai periculos. Pe National Geographic ÅŸi Discovery sunt difuzate documentare despre al doilea război mondial care cuprind pasaje de realitate virtuală. Momentan, publicul e avertizat pentru câteva secunde înainte de începerea filmului că va vedea ÅŸi secvenÅ£e construite pe calculator. Cum ar veni, noi scoatem personaje, le condamnăm a doua oară la moarte, ei adaugă. Pe cele două canale Hitler apare copios în scene în care nu a fost filmat în realitate niciodată. Dă mâna cu personaje despre care ÅŸtim doar din surse scrise că l-au întâlnit. DeÅ£inuÅ£ii din lagăre apar ÅŸi ei în secvenÅ£e lungi ÅŸi impresionante. Vorbitori la mitinguri de la care nu sunt decât câteva fotograme de ansamblu sunt animaÅ£i pentru a fi arătaÅ£i vorbind din prim-plan. Åži nu e vorba de desene animate ci de secvenÅ£e video convingătoare. ÃŽncă puÅ£in progres tehnic ÅŸi imaginile respective vor fi imposibil de deosebit de o filmare autentică.

Pentru moment, aceste “reconstituiri” au rămas într-o zonă benignă. De pildă, pe Churchill l-am putut vedea trăgând la măsea, lucru atestat de istorici, dar pe care mă îndoiesc că l-ar fi făcut în faÅ£a camerelor. Prin CGI (Computer Generated Images) s-a putut. Rămâne întrebarea cât de morală e această istorie video fabricată ÅŸi cine va demarca linia între scopul educativ ÅŸi un potenÅ£ial scop ideologic al unei astfel de creaÅ£ii?