rss
rss
rss

Fără să mai deschid televizorul, știu deja care e meniul zilei: îmbulzeală la aiazmă, enumerarea superstițiilor, imaginile unui popor barbar, primitiv. Cine a fost la orice sărbătoare într-o biserică de cartier sau de sat, știe că asemenea scene de luptă corp la corp nu se întâmplă, dar cumva, an de an, aceiași 100 de amărâți sunt arătați cu eticheta de poporul român. Nu pentru a educa, doar pentru a putea disprețui și a lua o distanță filistină.

Evident, poporul nu se reduce la atât, sunt milioane de oameni cumsecade și decenți, majoritatea zdrobitoare, care nu se vede niciodată. Dar tocmai ei sunt ținta. Ei trebuie să priceapă mesajul, să rămână în aceeași stare de rușine de sine, de dezagregare, de înstrăinare, de pasivitate.

Atacul e unul concertat și sistematic. Cei care nu îl remarcă acum, îl vor constata când va fi prea târziu. Când poate nici nu își vor mai aminti că au contribuit și ei, printr-o tăcere, printr-o bășcălie, la opera de distrugere prin demoralizare a societății. Și ce e remarcabil e că au cel mai mare zel în a distruge, în a demonta, tocmai cei care nu au nimic de propus în loc, adepți ai unei adevărate religii a nihilismului.

„Era o plăcere amară, rea, sterilă – dar îmi plăcea grozav. Era singura mea răzbunare. Umblam într-adins să găsesc alții, nu pentru a-i convinge de ceva, ca mai înainte, ci pentru a-i face să se îndoiască, pentru a-i face încă o dată asemeni mie.” (Giovanni Papini – Un om sfârșit, 1912)

Mi-am propus de mai multă vreme să nu scriu nici necroloage laudative, să nu fac nici glume pe seama dispariției generației comuniste. Deși, între noi fie vorba, sunt mare amator de umor macabru. Dar moartea a fost transformată în ultimii ani într-un spectacol, în șocul cel mai ieftin și mai puternic, pe care o societate dependentă de senzațional și-l poate procura. Culmea tututror Breaking News-urilor, ocazie de simulare a simțirii, de către o lume împietrită și ipocrită. Sau prilej de vitejie și bășcălie, pentu toți lașii. Se ridică statui pentru vedete de pluton, explodează vânzările de discuri prăfuite, audiențele filmelor răs-difuzate și ale talk-show-urilor cu bocitoare.

Am vrut, în fața acestei noi dovezi de degradare, să păstrez măcar în pătrățica mea solemnitatea și respectul pentru moarte, misterul absolut al trecerii. Dacă scriu și acest articol, se vede treaba că n-am reușit.

Am crescut sub impresia falsă că doar între rubedeniile mele s-au adunat neamurile proaste, că doar cunoștințele familiei mele sunt capabile de discuții aberante la înmormântare, de curiozități și superstiții morbide. Ei bine, am început să îmi cresc respectul de sine, realizând că babele din blocul meu nu sunt sub media națională, ba chiar întrec în decență orice ziaristă cu aplomb de la televiziunile de știri.

Am ajuns, de asemenea, să cred că breasla jurnalistică e, în clipa de față, mult mai nocivă pentru societate decât hulita clasă politică. Politicienii nu mai vehiculează idei, au ambiții meschine, de cele mai multe ori materiale, s-ar plia cu docilitate pe orice moft popular, dacă l-ar putea ghici. Politicienii ar participa cu elan la „Dansez pentru tine”, dar ei nu mai sunt de ceva vreme cei care fac muzica. Presa nu mai e aparatul de propagandă al politicienilor, deși unii dintre ei le sunt chiar patroni ziariștilor. Acum mass media au o putere mai mare și decât școala în a valida comportamente, a deforma moduri de gândire. Nu mai știm nici să murim, după cum nu știm să trăim, iar televizorul ne încurajează pornirile cele mai joase, propagă prostul gust și mahalagismul.

Într-un fel, presa de acum seamănă mult cu filmele propagandistice ale lui Sergiu Nicolaescu, de-asta și există o continuitate perfectă la nivel de mentalitate, între perioada Cântarea României, Cenaclul Flacăra și audiovizualul post-decembrist. Mitologia național-comunistă s-a prelungit perfect în mentalitatea dominantă de după 89, țesându-se fără discontinuități cu mituri consumeriste, conspiraționiste și vulgarizându-se într-o mizerabilă tabloidizare. Realizatorii TV de azi înțeleg și ei foarte bine cum funcționează mintea telespectatorului, îi intuiesc ungherele cele mai mizerabile și le exploatează, din acele porniri nerostite fac un surogat de hrană spirituală, pe care o livrează spre consum.

Dacă va fi să apară vreodată o mișcare, care să trezească și să ridice iar această țară, cred că nu se va mai ridica prin dialog, ca până acum. Prin educație, dar, dar nu prin dezbatere. În dezbatere au apărut specialști foarte înzestrați, care stăpânesc la perfecție tehnicile, pot mima orice și pot terfeli orice într-un morman de vorbe. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate a dialogului, a amabilității, în care oricine are drept la opinie, chiar și la cele mai absurde și neplăcute, dar cred că pentru apariția unei societăți în care să-ți placă să trăiești, ar fi nevoie acum, pentru început, de o perioadă de tăcere ca un post negru de vorbe. Eu cred că așa îi vom recunoaște pe cei care vor reconstrui curat România: vor tăcea spre noi apăsat, prelung și cu dispreț. Apoi vor trece la fapte.

focul și înmormântarea creștinească

Am văzut două tipuri de personaje zilele astea, de la care nu am mari așteptări. Două generații: gloata descreștinată, căzută în barbarie, cu purtătorii ei de cuvânt de pe ecran și tinerimea necreștinată. Și pentru unii și pentru alții, moartea e prilej de bucurie, bucuria evenimentului, a pomenii, pentru primul personaj colectiv, și bucuria ocaziei de a lovi în Biserica Ortodoxă și în tradițiile profunde ale poporului. O bucurie tembelă în ambele cazuri.

E neplăcut să trăiești în societatea acestei gloate de barbari, amatori de pomeni și îngropăciuni. De unde or fi apărut acești reprezentanți decăzuți ai poporului? Senzația mea e că sunt aceiași, cei care i-au aplaudat pe mineri, pentru că schingiuiseră trupuri, cei care s-au adunat să huiduie mireasa la nunta fiicei lui Băsescu și cei care s-au adunat să huiduie văduva la înmormântarea lui Nicolaescu. „Oamenii sunt rrrevoltați despre….” a relatat graseiat și agramat o reporteriță frumușică de la fața locului. „Domnu Iliescu trebuia să pună piciorul în prag!” a spus un revoltat ostil incinerării idolului maselor. „Domnu Vadim a încercat, dar nu a putut!”, a spus altul.

La polul opus, tinerimea secularizantă și dușmănoasă cu ortodoxia nu a ratat nici ea momentul de a poza drapată într-un ipocrit maximalism liberal. Cadru de nădejde, Vlad Mixich scrie pe Hotnews despre cum ar fi incinerat Patriarhia decența nației. Cică incinerarea e ritual răspândit la hinduși și unii protestanți l-ar accepta, deci, ce atâtea mofturi. Evident, nu e ratat nici prilejul unor împunsături la adresa preoțimii lacome, amatoare de ciubucuri de la decedați și indecentă cu opțiunile văduvei. Ce mai, niște înapoiați și niște obscurantiști evul mediu scrie pe ei.

Argumentul suprem al tinerimii seculariste e dreptul la liberă alegere al familiei. Într-adevăr, aici „modernii” sunt în contradicție cu gloata, convinsă că Sergiu Nicolaescu „nu-și mai aparține”, care vrea loc la Bellu, unde să depună coroane, eventual călcând pe mormintele din jur. Dar nu cu poziția Bisericii. Niciun preot, după știința mea, nu a susținut că familia nu poate urma orice procedură dorește, a spus doar că nu ia parte la un ritual, care nu îi e propriu. Dacă familia are libertatea să incinereze cadavrul, ar trebui ca și preotul să aibă libertatea de a nu lua parte la respectivul ritual păgân.

Deși nu îi dorim una ca asta, dar dacă Radu Mazăre ar muri și familia ar decide să îl înmormânteze cu dansatoare de samba în fustițe de lambada, ar putea fi obligat vreun preot să ia parte la așa ceva și să țină slujba, ca parte din programul artistic?

Ritualul de înmormântare e parte dintr-o concepție mai largă, care e mai mult despre viață, decât despre moarte. Pentru Biserică, înmormântarea e o taină, ca și botezul, săvârșită de preot ca pregătire pentru viața de apoi. Coborârea în pământul, din care Dumnezeu l-a făcut pe om, imită felul în care au fost îngropate toate personajele biblice, în așteptarea învierii, după modelul hristic. Incinerarea într-un cuptor, urmată de pisarea oaselor cu un ciocan pneumatic (pentru că asta este procedura) nu poate fi înscrisă în credința creștină în înviere, nici nu urmează respectul pe care creștinii îl acordă trupului (fără a-l venera), ca „templu al Duhului Sfânt”. Prin ardere se realizează într-adevăr o păgână „trecere în neființă”, o neantizare, unirea cu nimicul universal. Sursele acestor concepții sunt fie gnosticismul, care vede în trup o închisoare pentru un spirit pur, care trebuie să se întoarcă la starea sa inițială, fie nihilismul, respectiv credința aproape demonică în necesitatea anihilării unei creații lipsite de sens.

Creștinismul oferă, prin ritualurile sale, o cale deopotrivă decentă și senină de înțelegere și „trăire” a morții. E o abordare de care nu par foarte pătrunși nici gloatele scrupuloase cu superstițiile, nici modernii, al căror simț practic nu duce nicăieri. Or fi bătrânii barbari, amatori de îngropăciuni și pomeni nesuferiți, dar simt în ei mai multă vitalitate, decât în tinerii, care ar vrea ca realitatea morții să fie extirpată steril din viețile lor, făuritorii civilizați au unei lumi deja moarte pe dinăuntru.

despre film, numai de bine

Cât despre cineastul Sergiu Nicolaescu, portretul făcut „curajos” abia după dispariție de Cristian Tudor Popescu, mi se pare exact. Talentul de propagandist al național-comunismului îl așează pe Sergiu Nicolaescu lângă Adrian Păunescu, celălalt corifeu al malformării ireversibile a creierelor românului, maeștrii ai manipulării, servite cu sârg, respectiv cu geniu poetic.

Din bogata filmografie a lui Nicolaescu rețin mai ales scenele de umor involuntar și prestațiile unor mari actori, care nu aveau unde juca în altă parte. Ironia sorții, ca și înmormântarea „maestrului”, pe care presa ar fi vrut-o tot un spectacol grandios cu mii de figuranți, să sfârșească tot în umorul involuntar al unui circ grotesc.

Cât despre ritualurile păgâne, la care preotul trebuie să aibă libertatea de a nu lua parte, cred că Dumnezeu e bun și milostiv cu toți, că are un plan mântuitor chiar și pentru cei născuți în alte religii, pentru cei ce nu L-au cunoscut, pentru cei ce L-au hulit și pentru cei ce îl urăsc. Planul acela trebuie să fie o taină încă și mai mare decât ritualurile ce ne-a fost dat să le păstrăm, fără a încerca să ne substituim acelei milostiviri.

Dumnezeu să-l ierte!

În primul Parlament de după Revoluție, inegalabilul CPUN, criticul Ștefan Cazimir îi răspundea unui coleg, care constata cu regret că primele dispute politice alunecau spre Caragiale: „asta nu ar fi nimic, problema e ca din Caragiale să nu dăm în Budai Deleanu!”. Acum că ne despărțim de anul omagial Caragiale, cred că ne putem imagina cu toții ce an urmează.

Și pentru că ne va fi dat să asistăm la multe dispute publice, chiar și în lipsa campaniei electorale, bine ar fi să ne înarmăm cu puterea de a detecta minciunile strecurate în fraze, armele retorice din arsenalul limbuților televizați, al părerologilor specializați în orice și al politrucilor din noua generație. Pentru început, voi încerca să traduc lista de erori logice inventariate de logicfallacy.com:

argumentul omului de paie
A reprezenta într-un mod greșit sau eronat argumentele celuilalt, pentru a le ataca mai ușor

  • „Deși vă respect dreptul la opinie, am să contrazic ideile naziste pe care le susțineți frecvent în articolele dumneavoastră….”

argumentul pantei periculoase
A susține că dacă permitem ca lucrul A să se întâmple, atunci se va ajunge la lucrul Z în mod obligatoriu, deci A trebuie împiedicat

  • „Sunt de acord că fondul de pensii este deficitar, dar când propuneți o asemenea reformă ar trebui să vă gândiți și la pensionarii fără copii, care nu ar putea supraviețui fără niciun venit…”

o rugăminte specială
A schimba obiectivul discuției, tema sau a invoca o excepție, când un argument este infirmat în mod vădit

  • „Văd că nu putem să cădem de acord dacă a fost sau nu creștere economică reală luna aceasta, și poate e un subiect care nu e înțeles de foarte multă lume, haideți, vă rog, măcar cinci munte să ne adresăm și învățătoarei, care în acest moment se află în greva foamei, și pentru care chiar putem face ceva și cât mai repede….”

argumentul jocurilor de noroc
A face predicții bazate pe întâmplări anterioare, observate pentru fenomene aleatorii, incontrolabile. De exemplu, a anticipa pe ce față va cădea o monedă, după ce a fost remarcată o serie de rezultate similare sau o abatere de la acea serie. Oricare ar fi direcția sau presupusa metodă, predicția pentru fenomene de acest tip rămâne un joc de noroc.

  • „Eu îmi amintesc că în 1990 puteai să îți cumperi o garsonieră cu banii cu care peste 2-3 ani îți mai luai doar un televizor. A fost, sigur, o perioadă de panică acum câțiva ani, lumea s-a mai liniștit, a înțeles că o casă e o investiție pentru toată viața, pe care o lași copiilor, deci mă aștept ca anul acesta prețul imobiliarelor să reînceapă să crească, pentru că oamenii nici nu au alte investiții mai sigure pe termen lung….”

ori albă, ori neagră
A susține că nu există decât două posibilități, dramatic opuse, atunci când pot exista și căi de mijloc

  • „Ce ni se cere prin acest referendum este să spunem dacă mai vrem să mai avem o constituție sau nu, dacă mai vrem democrație sau vrem să ne întoarcem la dictatură…”

cauzalitatea falsă
A confunda o relație reală sau imaginară între două lucruri cu o relație de cauzalitate.

  • „Sigur că domnul Georgescu susține în politică interesele lui Patriciu, cu care se știe de pe vremea facultății și care, probabil, i-a dictat cuvânt cu cuvânt conținutul acestei ordonanțe de urgență…”

atacul la persoană
A ataca trecutul sau caracterul oponentului, în loc de a răspunde cu argumente la problema ridicată.

  • „Nici nu vreau să comentez părerile unuia divorțat de patru ori, care nu a fost în stare să mențină o viață de familie armonioasă, dar vrea să facă legi pentru toată țara…..”

întrebarea insinuantă
A pune o întrebare, care conține în ea o insinuare, la care să nu se poată răspunde fără o acceptare implicită a unei vinovății.

  • „Credeți că doamna Udrea a reușit să îl convingă pe președintele Băsescu să își schimbe poziția pe această temă, după întâlnirea secretă de azi noapte, știută fiind și sensibilitatea președintelui la părerile doamnei Udrea?”

argumentul popularității
A obține validarea unei idei din faptul că este îmbrățișată de multă lume sau e la modă.

  • „Uitați-vă că sunt milioane de români, care îl regretă pe Ceaușescu și numărul lor crește de la an la an….”

argumentul circular
A include în premisă concluzia la care dorești să ajungi. A te referi la propria-ți aserțiune, pentru a demonstra o aserțiune.

  • „Avem nevoie acum de un cod civil mai limpede, pentru că această lege nu mai este funcțională fără unele clarificări…”

apelul la autoritate
A-ți întări spusele prin citarea unei personalități sau instituții de prestigiu

  • „Slăbiciunile partidului liberal sunt de notorietate, încă de pe vremea lui Eminescu….”

apelul la natură
A susține că un lucru natural este deopotrivă justificat, inevitabil sau ideal.

  • „Dumneavoastră vreți să amendați posesorii de câini, care nu strâng mizeria, dar câinele e, totuși un animal, are nevoi fiziologice, indiferent că are sau nu are stăpân. Mâine poimâine o să amendați și câinii care umblă dezbrăcați pe stradă, că sunt indecenți…”

divizarea / generalizarea
A presupune că un lucru valabil pentru o parte, e valabil și pentru întreg sau a presupune că o caracteristică a întregului se regăsește în fiecare dintre componente.

  •  „Dumneavoastră, fiind un reprezentant al unui partid al marilor afaceriști, nici nu mă mir că susțineți un asemenea punct de vedere…”

elementul anecdotic
A invoca un fapt divers, în special întâmplat celui care vorbește, în locul unui argument solid, de obicei pentru a contrazice o statistică

  • „Să știți că pe strada unde locuiesc părinții mei e o pensionară, care are un băiat în America, și anul acesta și-a cumpărat a doua ambarcațiune cu motor, deși n-are o pensie foarte mare, deci românul se descurcă…”

apelul la emoții
A invoca detalii de ordin sentimental, în locul celor raționale

  • „Când discutăm legea bugetului, ar trebui să avem în vedere acei copii, care merg zilnic pe jos câte zece kilometri prin ger, ca să ajungă la școală…”

riposta
În locul demontării unei critici se răspunde cu o acuză echivalentă, după strămoșeasca formulă „ba pe-a mă-tii!”

  • „Oamenii sunt disperați nu pentru că am tăiat noi ajutoarele de șomaj, ci pentru că ați privatizat pe nimic toată industria cât ați fost la guvernare!”

„zi că nu-i așa!”

A cere oponentului să vină cu contra-argumente, pentru a infirma o afirmație, pe care nu o susții cu probe.

  • „Nu iese fum fără foc, spune un proverb, iar publicul așteaptă să clarificați toate acuzele care vi se aduc. De pildă, ce este cu această vilă din Italia, despre care s-a spus că vă aparține?”

apelul la puritate
Cunoscută și ca eroarea Nirvana, această practică aduce în discuție o situație ideală, neplauzibilă, pentru a respinge o critică legitimă: „erorile din sistemul judiciar s-ar rezolva, dacă toți oamenii ar fi mai buni”.

  •  „Traficul din București nu e atât de rău, în zilele de concediu și înainte de ivirea zorilor, se circulă foarte bine, problema e că toți vrem să ajungem repede undeva, în același timp”.

extragerea din context
A folosi exemple de întâmplări izolate, pentru a susține că există o tendință sau o practică răspândită.

  • „Nu mai târziu de ieri, campionul național la șah a anunțat că se stabilește în Franța, trebuie să împiedicați acest exod al creierelor, altfel veți rămâne doar dumneavoastră în țară să stingeți lumina!”

eroarea care discreditează
A susține că o idee, care a fost susținută cu stângăcie, sau conținând un fals sau o eroare de calcul, e automat invalidată în întregime.

  • „E limpede că dânsul nu are habar de legea energiei. Ce explicații să mai dau cuiva, care crede că eu am închis mina Paroșeni în anul 2000, când mina nu mai funcționa din 1998?! Ne pierdem vremea…”

„nu-mi vine să cred”
A refuza un argument, pentru că îl consideri greu de înțeles sau de crezut.

  • „Statisticile Băncii Mondiale pot să spună multe, dar mie îmi vine greu să cred că acela e salariul mediu real al unui român….”

ambiguitatea
A folosi cuvinte cu dublu sens, termeni echivoci, care pot lăsa loc la interpretări sau crea o impresie falsă cu intenție.

  • „Înlocuirea din funcție a acestui secretar de stat nu e un scop în sine pentru mine, vă asigur că imediat după alegeri voi lua cea mai bună decizie, ca lucrurile să intre în normalitate.”

argumentul genetic
A judeca un lucru, ca fiind bun sau rău după originea sa.

  • „Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi!” (Evanghelia după Ioan cap 1, vs 46)

adevărul e la mijloc
A susține că punctul de mijloc între două poziții, alese de vorbitor, e neapărat și adevărul.

  • „Eu nu sunt nici de partea celor care cred că Stalin a fost un erou al celui de-al doilea război mondial, dar nici a celor care spun că a făcut numai rele. Adevărul e undeva la mijloc.”

apelul la probabilitate
A sugera că un lucru care s-ar putea întâmpla, chiar se va întâmpla la un moment dat în viața reală

  • „Orice soldat are bastonul de mareșal în raniță” (Napoleon)

cauzalitatea circulară
A confunda efectele cu cauzele unui fenomen

  • „Întotdeauna când sunt mai mulți polițiști în intersecție se circulă mai prost…”

dilema falsă
A crea iluzia că nu există decât două opțiuni. Exemplu: dilema lui Morton:

  • „Nobilii, fie duc un trai îmbelșugat și trebuie taxați pentru asta, fie au o aparență austeră, caz în care au economii grase, care trebuie taxate.”

***

Cu mai mult umor, scriitorul ceh Karel Capek, scrie despre „regulile” unei polemici sănătoase în cartea sa „În captivitatea cuvintelor”, din care voi spicui (cu aproximație) metodele stilistice de punere la punct a adversarului:

disprețul
Vorbitorul trebuie să se înfățișeze ca superior intelectual și moral, adversarului, despre care se va sugera că e cam prostănac, un flecar, un epigon. Deși nu merită să stai de vorbă cu el, poți lua un ton didactic, condescendent.

etichetele plastice
Orice acțiune poate fi descrisă mai plastic de termenii polemici. Dacă ești contrazis într-o problemă, poți semnala că s-a tăbărât mișelește asupra ta. Orice reproș al adversarului va fi adus la cunoștința publicului ca văicăreală a unuia care varsă lacrimi de grija altuia. Tot așa, se spune înjură, în loc de protestează, clevetește în loc de remarcă, insultă în loc de critică. Adversarul e un om nervos, smintit și turbat, ceea ce explică și vehemența cu care trebuie să i se răspundă.

poreclele
Orice calitate, defect sau trăsătură neutră poate fi transformată într-un cognomen cu puțin talent. Dacă e echilibrat și circumspect, e ezitant
; dacă e spiritual, e un glumeț; dacă e prea direct, e banal și simplist; dacă jonglează cu problemele abstracte, e un teoretician rupt de viață, un filosof.

defectul vădit
Tot așa cum o calitate se transformă într-un defect, printr-o întorsătură de condei, atunci când calitatea e prea evidentă, se va insista pe absența contrarei. Cineva e prea calculat pentru că e prea lent, n-are agerime și suplețe; dacă e spontan, nu are convingeri profunde; cineva care e foarte rațional și logic nu e bun de nimic pentru că nu are inimă, e prea rece. Cineva care e sentimental e un superficial, incapabil să se ridice la nivelul ideilor serioase.

negația
Cu puțin tupeu poți nega tocmai calitatea definitorie a personajului de combătut. Un erudit va fi făcut flecar bun de gură, un palavragiu superficial, un diletant.

holograma
Se va construi o imagine falsă a ideilor adversarului, pentru a le putea combate cu mai mult aplomb. Se va polemiza cu niște idei puerile și periculoase, care autorului nici nu i-au trecut prin cap.
Apartenența la un curent extremist, compromis istoric e mereu binevenită.

războiul de uzură
De la tema discuției se trece la un subiect colateral mai suculent, apoi la altul.

mărturia autorității
Un mare gânditor sigur a spus ceva în favoarea dumneavoastră pe această temă, de ce să nu îl inviți ca martor la proces?

se știe
Dacă niciun nume de calibru nu poate fi invocat, atunci poate fi chemată în ajutor societatea, vocea poporului, notorietatea. Știu până și copiii că o asemenea concepție a fost de mult depășită.

cu neputință
Concesiile sunt pentru cavaleri. Dacă un argument chiar nu poate fi răsturnat, se poate spune: „Domnul X vrea să-mi dea lecții despre….”, „Domnul X se apără cu adevăruri atât de plate și demult cunoscute ca…” „Domnul X bate în retragere și se ascunde în spatele afirmației că…”.

triumful
Oricât de lamentabil te-ai fi prezentat, e necesar să îți proclami triumful, o polemică nu se poate încheia cu o strângere de mână, preopinentul trebuie demascat ca un neisprăvit și victoria subliniată apăsat.

Atunci când comercialul Moș Crăciun, tot mai aproape de ne-religiozitatea lui Moș Gerilă, nu acaparează total sărbătoarea, Crăciunul e privit ca momentul gingaș al nașterii unui Copil în Betleem, o sărbătoare a copilăriei. Lucru frumos, dar încă departe de cutremurul logic al întrupării Dumnezeirii în om.

Momentul acesta vine cu provocarea paradoxului total: Theotokos, „Născătoarea de Dumnezeu”. Nu doar treapta supremă a feminității, în înțelegere creștină, dar ființa umană așezată în punctul cel mai apropiat de Dumnezeu atins de oricare dintre muritori, deasupra ierarhiilor îngerești de heruvimi și serafimi. Un paradox temporal și al ordinii imaginate. Pentru a ne apropia cu mintea de tainele Întrupării lui Dumnezeu în om, suntem invitați tocmai la o ieșire din trup, la depășirea limitelor gândirii, pentru a întâlni Rațiunea, în înțelesul de Rost, de Logos, adică de Sens. În lipsă de sens, în neputința de a-l găsi, se zbate orice tragedie, deci contrariul ar trebui să îi fie antidot.

Voi folosi mai jos o predică a regretatului maestru spiritual Bartolomeu Anania, de la o sărbătoare de Buna Vestire, pentru că aduce în discuție problema Întrupării ca taină de nepătruns, și deci pune Crăciunul în cel mai profund context.

În nu știu ce sat din Botoșani, ultimele mașini, care au răzbit pe la porțile, acum acoperite de troiene, au fost mașinile care au cărat sătenii la votul din 9 decembrie. Acum se uită în zare și nu-i mai vizitează decât Cristi Zărescu, mare fan al „bucatelor tradiționale”. Pentru că, nu-i așa, sărbătorile românești sunt sărbători culinare, ale mațului plin spre potolirea ancestralei spaime de foamete. Asta ocupă mintea telespectatorului, asta îi oferă și presa (atenție, limbaj de porc! altă tradiție). În scurtele momente când l-am deschis, televizorul meu nu-l conținea decât pe Victor Ciorbea, pe care, nu din cauza numelui, ci de la promo-ul ăla în care țipă tărăgănat: „doamnă, țara moaaare de foaame!”, tot cu bucate tradiționale îl asociez. Azi îmi făcea impresia unui colindător, pe care niciun producător nu avusese inima să îl țină la ușa studioului. Și l-au primit toți. Dar, evident, mai e un personaj tradițional ca bucatele, la orice sărbătoare creștină:

o fantezie cu Becali

Știți că sunt ultimul care s-ar înscrie în moda asta anti-clericală, adică să critic preoțimea de focul poporului neasistat suficient, pentru că înțeleg rostul clerului și al Bisericii în genere, n-am nici viziuni socialiste, nici bășcălioase în direcția aia. Dar am și eu fantezia de a vedea primul preot, care-i arde o cădelniță în figură lui Becali. La figurat, metaforă, cum ar zice Mitică. Adică să-i spună public și de la obraz ciobanului: „da mai taci, bă, golan obraznic, că n-ai privatizat tu creștinismul!”. Îmi place să cred că nu în speranța unei milostenii, ci din simțul datoriei de a nu alunga din turmă nici măcar berbecul cu blana cea mai jegoasă, o asemenea ieșire publică încă nu a avut loc.

Îl vedem în continuare pe căpcăun behăind colinde, alături de studenți la teologie, lângă bradul din Palatul Parlamentului, alergat cu microfoane de hoarde de reporterițe, de care mai râde când e binedispus. Îl vedem asociat cu orice sărbătoare creștină, cum s-a lipit porcul de perioada Crăciunului la români, nu doar de Paște, când ar fi specialitatea lui, de crescător de miei.

Vedem și dezolantele gloate de „colindători” de Pipera, pentru care, anul acesta, nici măcar el nu și-a mai ascuns disprețul. „Le dau câte 50 de lei la fiecare, că au venit după bani, ce, ăștia au venit să colinde!?”. Tot pentru bani veniseră și reporterii, că așa e tradiția. Imaginându-ne că vreunul dintre zdrahonii veniți cu uratul în poarta latifundiarului ar fi fost contribuabil, ei ar fi putut să îl privească de sus pe Becali, care le e, într-un fel, angajat, în calitatea lui de demnitar, deci bugetar. Mi-a fost imposibil să mă lămuresc dacă vreuna din persoanele din cadru era, de fapt, contribuabil la buget, că Becali nu știu să aibă cine știe ce afaceri mari furnizoare de taxe și impozite. Dar, desigur, dacă aș fi putut înțelege misterul ciudate economii românești, acum eu aș fi avut bani de împărțit și vilă în Pipera.

un an de nesimțire și vacanță pentru Băsescu

Să zicem că Becali e un personaj insignifiant, chiar dacă acum e prezentat, pe drept cuvânt ca „liderul liberal”. Dar peste momentele de grotesc, oferite de președinte, e mai greu să treci. Călare pe snowmobilul prezidențial, Băsescu pare un fel de Mazăre, dat în mintea copiilor. N-am o problemă că omul se mai și distrează, chiar nu sunt dintre cei care au luat foc că a dansat, că a băut, ba chiar am gustat mare parte din glumele lui din ultimii ani.

Problema nu e că se distrează, ci ce spune. Să spui că nu mai ai nicio grijă, după ce ai lăsat țara pe mâna altuia încă și mai iresponsabil, e curată nesimțire. Dacă tot mai ia leafă pentru anul rămas, în care și-a propus să se relaxeze, ar trebui nici să nu doarmă noaptea de remușcări și griji. Poate o să îl vedem la vară pe skyjet, în mașini decapotabile, în cluburi de striptease, că o viață are omul. Problema rămâne: de ce nu pleacă, dacă are chef să-și trăiască viața? De ce mai insistă pentru încă un an cu leafă, cazare și protocol de stat, dacă nu mai are nimic de făcut și nici măcar o grijă?

Iar gluma cu anul minunat, în care o să se îndeplinească promisiunile electorale și din programul de guvernare, e cinism pur. A dat volanul unui copilot cu minte de cimpanzeu, pentru că așa i-a cerut majoritatea copiilor de grădiniță. Iar acum face cu mâna la autobuzul cu preșcolari, asigurându-i că maimuța știe foarte bine ce face și a promis să îi ducă la destinație, într-un loc frumos de joacă.

votanții lui Felix cred în Moș Crăciun și nu sunt puțini

Poporul nu e un autocar cu preșcoalari? Dar cum se pot numi cei 70% (din 40% prezență), care l-au votat pe Dan Voiculescu? A-l vota pe Voiculescu e totuna cu a crede în poveștile cu Moș Crăciun. Doar că într-un mod mai grosolan, să nu-ți pese de toate tertipurile pe care acest staroste al nesimțirii le folosește pentru a scăpa de pușcărie.

La numirea Guvernului, Mircea Badea spunea că el îi apreciază cel mai mult pe miniștri, care au probleme cu legea, care au dosar la DNA sau la ANI, care au fost trimiși în judecată. Că ăia, pentru el, sunt garantați, pentru că au luptat cu „băsismul”. Câți telespectatori credeți că va pierde Antena 3, care își prostește în halul ăsta privitorii, în anii de guvernare care urmează? Eu estimez că foarte puțini, aș paria pe un 16%. Restul vor rămâne, dacă nu votanți, măcar telespectatori, poate mai puțin entuziaști. Ei l-au crezut pe Dan Voiculescu, că n-a turnat la Securitate, că e o lucrătură băsistă, că își dă demisia din Parlament pentru că nu i s-a votat o lege obscură legată de impozite, nu ca să i se mute dosarul la altă instanță. Că e din nou candidat, ca să încerce iarăși cu legea aia a lui, de confiscare a averilor ilicite (ce glumă sinistră și cinică!). Și poate cred că acum s-a îmbolnăvit, cât să nu depună jurământul de parlamentar, râmânând între instanțe ca în zona cu duty free-uri, nici demnitar, nici om de rând.

Un scoțian, Rupert Wolfe-Murray, scrie pe Huffington Post, despre tembelismul românilor de a nu-și aprecia Revoluția din 1989 la justa ei valoare și despre cum teoriile conspiraționiste, marginale în alte mentalități, au copleșit imaginarul românesc. Sunt lucruri pe care le spun de mai mulți ani și au devenit, iată, evidențe și pentru străini, care n-au nicio datorie de ordin patriotic pentru trecutul acestei țări. Bucuria de tip Cartianu, de a descoperi mici mizerii și penumbre, ignorând semnificația reală a evenimentului, pare o enigmă pentru editorialistul scoțian:

„Ce pare să se fi întâmplat în România e că așa zișii „intelectuali” – mulți dintre ei, educați în comunism – au decis că au fost trădați de revoluția din 1989, pentru că nu a adus o epocă de prosperitate și stabilitate (România a fost condusă de o gașcă de escroci ex-comuniști din 1989). Deci își vor banii înapoi, spunând gălăgios că aceea nu a fost „o adevărată” revoluție. Ca mulți foști comuniști, românii iubesc teoriile conspirației, iar aceasta e cea mai bună dintre ele: revoluția din 1989 a fost organizată din umbră de lideri locali, mână în mână cu serviciile secrete străine. Această explicație le permite românilor să dea vina pe alții (complotiștii, rușii) pentru actualele lor neajunsuri, cam cum dau vina scoțienii pe englezi pentru toate necazurile.

Eu cred că e o mare rușine că românii nu sunt mândri de marea lor realizare din 1989.”

Editorialistul de la Huffington Post crede că problema vine dintr-o definire diferită a conceptului de revoluție. Pentru lumea normală, o revoluție e orice schimbare radicală, bruscă, la care iau parte mase de oameni și care include o perioadă intermediară de haos. Participarea mulțimilor și adeziunea populară sunt elemente care diferențiază o revoluție de o lovitură de stat, o schimbare politică bruscă, prin care un grup, de obicei militar, preia prin forță puterea. Ambele sunt schimbări aproape tehnice, care nu vizează o schimbare în ființa omului sau a comunității.

Singurii, care au o viziune aproape mistică asupra conceptului de revoluție, sunt marxiștii, care văd în revoluție o izbăvire, care se petrece aproape de finalul istoriei. După o revoluție, așa cum e ea teoretizată de marxiști, pacea și armonia se instaurează, la braț cu justiția socială și apariția „omului nou”.

„Dacă aș fi fost școlit într-o țară comunistă, aș fi fost învățat că o revoluție e un nou început, momentul în care lanțurile capitalismului, sclaviei și exploatării sunt rupte și poporul își ia destinele în propriile mâini; totul urmat de o perioadă de înflorire economică și socială. Pentru comuniști, revoluția e marea promisiune: e punctul de cotitură, momentul din care lucrurile încep să se amelioreze, o ridicare spontană a poporului.”

copil

În acești copilași, aduși de bunica lor să aprindă o lumânare la una din troițele de la Universitate, se mai ține viitorul României. Aproape în clandestinitate, la ceas târziu, pe 21 decembrie 2012, când lumea aleargă după reduceri de prețuri și riști să ai de dat explicații celor care întreabă „ce se întâmplă aici”. E dezarmant că busola morală mai funcționează pentru atât de puțini oameni. Cu toate astea, e bine că adevărul se mai spune, fie și în șoaptă, în familie. Mai sunt copii, ca aceștia, după cum sunt alții duși de mână la biserică, la un muzeu, pe alții îi feresc părinții de televizor și le pun o carte în mână.

Mă încălzesc cu gândul că nu majoritatea face istoria, deși ea o suportă. Acum câteva sute de ani, puteai să ai o slujbă bine plătită doar pentru că știai să scrii și să citești, abilități foarte rare atunci. Acum, cu învățământul obligatoriu dar prost, de bine de rău, tot omul știe să citească. Dar procentul celor care citesc lucruri semnificative a rămas același cu al celor care știau să citească în evul mediu. Acești, probabil, sub 5% din omenire, duc societățile lor mai departe, într-o direcție bună sau rea. Cât mai sunt copii, care pun lumânări lângă crucea, pe care scrie „nu vom uita”, nu e totul pierdut. Tot o mână de oameni a marcat comemorarea Revoluției și la Chișinău, unde tineri dintr-o nouă generație, care simte patriotismul sincer, nu politicianist, au aprins lumânări lângă ambasada României în amintirea Revoluției. În Occident sunt câteva zeci de mii de studenți români, care se vor mai întoarce sau nu se vor mai întoarce acasă. Dar sunt, oricum, un număr incomparabil cu cele câteva sute de pașoptiști, care avuseseră această șansă, și care au transformat radical România, după ce au revenit în țară. Îi trec și pe acești tineri la motive de speranță.

Poate nepăsarea pentru comemorarea Revoluției Române vine și din obișnuința de a nu mai vedea motivele de speranță din jur. Sigur, Bucureștiul e tot murdar, tot amenajat kitschios, în stil sorcovă, dar Occidentul, către care ne uitam peste gard, e deja aici. Din loc în loc, insule de civilizație își fac locul. Sigur, e la modă să strâmbi din nas la mall-uri și centre comerciale, că sunt bastioane ale lăcomiei consumeriste, ale superficialității și îndobitocirii „sclavilor fericiți”. Or fi și asta, dar mie mi se pare superb cum sunt decorate cu ghirlande, cu luminițe și brazi de Crăciun, fie ei și de plastic. Sunt țări vestice mult mai austere de sărbători decât noi, după cum e la fel de adevărat că Primăria ar avea nevoie de niște consultanți în materie de bun gust. Și aici se vede diferența dintre privat și public, în defavoarea celui din urmă.

Suntem și tare greu de mulțumit: avem autobuze Mercedes pentru transportul în comun și tot nu ni se par suficient de confortabile. E adevărat că forma trucată și malformată de capitalism, care a ajuns până la noi cu țârâita, îți oferă suficiente motive de dezgust. Că am învățat revoltător de repede să scriem „X-mas”, cum învățasem înainte de 89 să îi spunem Moș Gerilă lui Moș Crăciun. Și atunci și acum, spunem „sărbători de iarnă”, nu Crăciun, de parcă am sărbători meteorologia, nu Nașterea Domnului. Nu s-ar spune că am știut să facem prea multe cu libertatea câștigată în 1989, votăm cu voioșie hoți notorii și panarame.

Cu toate astea, niciunul din noi nu ar mai da viața de acum pe cea de dinainte de 89. Vitrinele colorate, fie ele și la limita decenței, pe bezna bulevardelor, din anii în care se întrerupea curentul pentru economie. Sutele de canale de televiziune, oricât de imbecile și de mincinoase ar fi ele, pe unicul canal cu ode stupide. Coada la casa de marcat din supermarket, pe coada la tacâmuri sau la rația de ulei. Nici măcar tinerii nepăsători nu ar da accesul la imensitatea internetului, pe vremurile în care și o banală mașină de scris trebuia înregistrată cu mostră de scris la Securitate, ca să nu fie folosită la produs manifeste. Nimeni nu ar da călătoriile făcute în ultimii ani pe șansa de a fi sau nu împușcat la încercarea de a trece Dunărea înot, noapte, către mai liberala Yugoslavie.

Dacă am ști să prețuim ce avem, să ne amintim mereu linia dintre bine și rău, poate am ști și cum să facem mai frumos locul în care trăim, decât să ne plângem de cât e de urât.

pentru_libertate

fantana_universitate

inter cocor

brad_universitate

copilasi

cruce_coltea

kilometrul_zero

lumanare

nu_vom_uita

pasaj_universitate

troita

unirea

bcr

bulevard

cladire_cadou

Am aflat din întâmplare că acest tânăr a fost cooptat în formația Phoenix, între multele încercări, mai mult nereușite, făcute de Covaci pentru a face trupa să renască. De fapt, nu mai aflasem vești despre trupă de multă vreme, tot mai convins că grupul își trăiește o bătrânețe cam jenantă, nemeritată.

Poate nu v-am spus niciodată cum am crescut eu cu un poster cu Pheonix în cameră, deși biologic erau ai generației părinților mei, deși colegii mei asculatu MC Hammer și în cel mai bun caz Depeche Mode. Cum îmi imaginam că doar barba îmi lipsește, ca să arăt ca Nicu Covaci, atunci când purtam părul lung prins în coadă în liceu, deși, evident, nu semănam nici pe departe. Cum l-am iubit pe Moni Bordeianu, primul solist al grupului, fără să-l fi văzut vreodată, doar din poveștile din cartea lui Nicu, în care era mai rebel decât Morrison. Cum mi-l imaginam ca pe mine, dar mai norocos, fugit în America la o mătușă. Și cum l-am văzut pentru prima dată deja când era grizonat, cu un sacou peste blugi și mi s-a părut că nu m-a dezamăgit deloc, era la fel de șarmant cum mi-l imaginasem și la fel de neastâmpărat. Cum am fost prima dată singur la un concert când nu sunt sigur dacă împlinisem 14 ani, îmbrăcat cu o bluză hippie cu flori și păsări, pe care o șterpelisem de la sora mea special pentru acea ocazie (ce-o fi fost în mintea mea?!). Și cum acel concert era reunirea trupei după un car de ani. Că îmi stătuse inima, în mulțime, când au răsunat primele acorduri de chitară grave din Baladă, cum a vuit Polivalenta, când chitara a trecut la ritumul din „Sârba-n căruță” și săream la unison cu o masă compactă de rockeri, încercând de fiecare dată să săr cu puțini centimetri mai sus, ca să văd mai mult din scenă. Cum au bătut atunci în tobe nu doar Ovidiu Lipan Țăndărică, dar și un tobar brunet, cu părul vâlvoi, Pilu Ștefanovici. Cum vocea lui Covaci suna ca de bariton și a lui Baniciu ca niște zurgălăi veseli, jucându-se cu versurile.

Anii s-au dus, orgoliile și banii au măcinat această formație, i-au deșirat blazonul, încât unul câte unul s-au îndepărtat de Covaci. Mai întâi, războiul de treizeci de ani între cei doi lei, Covaci și Baniciu, cu insinuări, apoi cu acuze pe față. Apoi blândul Ioji Kappl s-a îndepărtat și el, considerându-se nedreptățit. Până și neamțul de o loialitate și o discreție totală, care adusese atâta farmec Phoenixului după 89, Mani Neumann, și-a luat vioara să cânte cu o trupă, Farfarelo, pe care nu am apucat să o ascult. În fine, anul ăsta chiar și Ovidiu Lipan Țăndărică a spus exasperat că Nicu Covaci transformă concertele Phoenix în niște șușe modeste, că nu se fac repetiții, că nu există sonorizare, lumini, nimic care să semene a spectacol, pe care îl vezi o dată în viață. Sălile au fost tot mai mici, dacă nu chiar piețe publice pentru evenimente provinciale. Ce păcat, ce nedrept! Ba mai aflam și de cântări în cinstea cutărui politician vremelnic, de negândit pentru o trupă rock, pentru cea mai veche și mai serioasă din câte a avut România.

Încercările de implant au fost numeroase, nici nu le mai țin minte. A apărut întâi Tavi Colen, care are o voce excelentă, dar îi lipsește spiritul rockului, poate nu va reuși niciodată să se scuture de amintirea trupei comerciale Talisman, cu cântecele ei pentru femei trecute. Tot o voce bună are și Bogdan Bradu, dar el pare mereu că zbiară textele și îl acoperă pe Covaci, care are probleme serioase cu vocea, de ordin medical, din păcate, și sună tot mai trist și mai slab. Cum necum, tot ne-a transmis toată durerea, așa cum o resimte el și o resimțim mulți, „În umbra marelui URSS”. Apoi au urcat pe scenă Gheorghe Zamfir și mulți alții, valoroși separat, uriași, dacă vorbim de Zamfir, dar cu senzația că se plombează ceva aflat în grea suferință, care nu își mai găsește calea.

Și l-am auzit abia aseară pe acest Bogdan Munteniță (sau Muntenița, cum văd că îl prezintă alții), care sună exact cum ar trebui să sune un Pheonix renăscut. Poate e inutil să cauți un Baniciu, vocea cu o paletă completă de culori a lui Baniciu nu poți găsi, nu poți găsi pe cineva, care știe să sugereze atâtea subânțelesuri din glas, să spună vesel lucruri profunde. Dar nu credeam să văd la un tânăr această apetență pentru arhaic, pentru folclor. Are ceva serios și liturgic în felul în care cântă acest colind, cum doar Ioan Bocșa mai știe să cânte colinde vechi. Și are discreție, poate prelua o piesă pe cont propriu (o cântă și a capella, dacă e nevoie), fără să devină strident. M-aș bucura ca pe această voce să se construiască trupa mai departe, la fel cum m-aș bucura de o reunire, care poate nu o să se mai producă.

Un excepțional film documentar, realizat de un evreu în sânul ADL (Anti Defamation League, echivalentul căreia ar fi la noi Comitetul pentru Combaterea Discriminării), despre folosirea trecutului în scopuri politice. Autorul documentarului primește acces aproape neîngrădit în sânul mișcării de lobby și de monitorizare a anti-semitismului din America.

Un exemplu grăitor de transformare a unei tragedii istorice în armă politică pentru politicienii de azi din Israel este discuția dintre președintele ADL și președintele Ucrainei, în care acesta din urmă acceptă să evite orice paralelă între Holodomor și Holocaust, pentru a păstra unicitatea respectivului eveniment în memoria publică. Estimările privind genocidul ucrainean, creat de Stalin în 1932, variază foarte mult, între 1,7 și 10 milioane de persoane sfârșind prin înfometare deliberată, provocată deautoritățile comuniste.

O remarcă foarte interesantă, făcută de lobbyștii, care apar în film, e că atunci când recurg în mod conștinet la metode de presiune, împotriva unor politicieni sau decidenți din presă, se folosesc de o imagine distorsionată asupra evreilor, din mințile interlocutorilor. Într-un fel, cei care presupun că evreii au o putere covârșitoare în lume, nu sunt foarte departe de mentalitatea antisemită. „Nu suntem nici atât de puternici cum ne cred ei, nici atât de slabi cum ne credem noi”, adaugă lobbystul.

Un personaj foarte interesant din film este profesorul Norman Finkelstein, fiul unor victime ale Holocaustului, care și-a pierdut catedra de la o universitate americană pentru criticile aduse politicii Israelului și abuzării temei Holocaustului. Finkelstein consideră de-a dreptul nerușinată auto-victimizarea pe care o practică minoritatea cel mai bine situată din America.

Filmul urmărește nu doar activitatea instituțiilor de presă și de lobby, care luptă împotriva discriminării evreilor, dar și un grup de copii, supuși unui intens șoc emoțional, pe parcursul unei vizite la Auschwitz.
Este un film despre, probabil, cel mai delicat tabu al lumii occidentale, care încearcă să caute o linie echilibrată, într-o lume în care ura irațională continuă să coexiste cu manipularea emoțională în scopuri politice și de putere.

Judecătorul Cristi Dănileț remarcă redundanța unui acord semnat de președinte cu liderii USL, în care toți promit solemn să nu mai supună Constituția la perversiuni, în condițiile în care orice ministru sau prim-ministru jură pe Biblie și cu glas tare „să respect Constituția și legile statului”. Iată că o foaie A4, semnată la ceas de seară de câștigătorii alegerilor, are pentru unii valoare mai mare și decât Sfânta Scriptură și decât Constituție în sine.

Gestul ar fi rămas unul gratuit, dacă președintele Băsescu nu ar fi insistat să îl aducă în văzul Europei, înmânând misterioasa coală A4 marilor lideri continentali, chiar la fotografia de grup. În primul rând, toți semnatarii hârtiei tratează poporul ca pe o prostime analfabetă, căreia n-are rost să-i arăți ce scrie într-un text, e suficient să i-l arăți ca pe o poză, să vadă că există, eventual să se minuneze la sigiliile frumos colorate. Președintele a subliniat că a vrut să se știe că a înmânat foaia cu acordul de coabitare, dar nu ne spune ce conține. Crin Antonescu spune că știe ce conține, dar nici el nu ne spune. De când conducătorii aleși ai unei țări se comportă ca Churchill și Stalin la Yalta, făcând acorduri pentru biata lume neștiutoare? Ce surogat de democrație mai e ăsta?

Apoi, e vorba de statutul de țară bananieră, pe care președintele Băsescu îl atribuie României. Să presupunem că aleșii întruchipează în așa măsură voința populară, că nici nu mai e nevoie să se consulte, sau să informeze votanții asupra deciziilor luate. Dar în raport cu liderii europeni, Băsescu tocmai comite un act de cedare de suveranitate, care ne mai face și ridicoli, pe deasupra. E una să cedezi suveranitate, ca să intri în zona euro, renunțând să mai bați monedă proprie, sau acceptând deciziile CEDO peste deciziile instanțelor judecătorești naționale. Toate astea au un sens, se obține ceva la schimb, în opinia mea, sunt chiar schimburi avantajoase. Dar să cedezi oricui dreptul de a aviza felul în care se întocmește un guvern, e o umilință pe care nu o ceruse nimeni. Pentru că acesta e aspectul esențial. Nu am dovezi, dar sunt convins că nimeni, absolut nimeni de la Bruxelles sau de la Berlin nu ceruse asemenea hârtii penibile. Dacă vă veți uita la expresia lui Martin Schulz sau Manuel Barroso, când primesc foaia de la Băsescu, e imposibil să nu sesizezi nedumerirea, aerul că primesc o hârtie banală și inutilă, nu ceva cerut și așteptat cu înfrigurare.

Cine îi pune pe politicienii noștri de la vârf să se penibilizeze, să își arate o docilitate de care nu are nimeni nevoie? Aici nu e vorba de cocoșismul cu „să nu ne dea nouă Europa lecții” sau „suveranitatea poporului” față de cutumele de comportament europene. Ieri a sosit și răspunsul Comisiei de la Veneția, în care puciștii de la suspendare sunt condamnați pentru siluirea Constituției. A mai interesat pe cineva, dintre pedanții semnatari de hârtii solemne? Nu, pentru că între timp se împăcaseră și uitaseră până și de la ce se luaseră data trecută. Să fie învățătură de minte pentru alde Merkel și alte babe frigide, care s-or mai băga în relația noastră de dragoste cu năbădăi. Deja, faptul că statul român, cu instituțiile lui de placaj, poate fi dat cu roatele în sus în mai puțin de o lună, nu mai prezintă interes, acum avem alte priorități. Cum ar fi să semnăm un angajament de promisiune a respectării legilor, la fel de penibil ca și cum ai promite la intrarea într-un restaurant că n-o să pleci cu furculițele în buzunar. De-asta se și uită europenii la noi ca la niște ciudați.

Dar cine semnează solemnul act de pacificare a „băsiștilor” și „antibăsiștilor”. Păi, președintele țării, președintele PNL, președintele PSD și Liviu Dragnea? Liviu Dragnea în ce calitate, de baron? Atunci de ce nu semnează și Paul de Lambrino? Vom afla oare peste mult timp, dintr-o stenogramă, că la semnare a asistat și Bogdan Chirieac? Dar dacă documentul nu a fost constrasemnat și de Năstase și de Voiculescu, mai e valabil?

Pagina 10 of 174« Prima...89101112...203040...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica