rss
rss
rss

Google s-a apucat să numere toate cărțile existene în lume în această clipă. 129.864.880 e rezultatul numărătorii lor aproximative, incluzând doar cărți propriu-zise, fără exemplare duplicat. Dacă adăugăm și alte tipărituri înregistrate cu ISBN, gen hărți, schițe și microfilme, pe care Google ar vrea să le scaneze pe viitor, sunt cam 210 milioane la numărătoare.

Având în vedere rata mare în care se publică (doar în Statele Unite se tinde spre circa 15.000.000 de noi cărți publicat într-un singur an, 2012! Cam o zecime din ce există deja. Asta după ce în 2003 se publicaseră doar 300.000 de cărți în SUA) Cifrele sunt mult mai moderate după estimările UNESCO pentru 2011, 328.000 pentru SUA și 2.200.000 pentru întreaga lume. Deci cel puțin două milioane de cărți noi pe an tot se publică pe glob.

Cu o rată a alfabetismului în creștere și ușurarea accesului la computere, măcar în format electronic, e de așteptat ca ritumul să crească exploziv. Ca să nu mai vorbim de apariția unor noi tehnologii revoluționare, precum copy-paste! Numai copaci pentru hârtie să mai existe, că scriitori se vor găsi.

Peisajul e absolut descurajant pentru oricine s-ar apuca acum de scris. Ideea mi-a trecut prin cap, recunosc. Mă gândeam să public o carte la bătrânețe. O carte serioasă, pentru care să mă documentez 20-40 de ani. Altfel n-ai cum să scrii ceva semnificativ, nu? Probabil până atunci cărțile deja disponibile (poate chiar tuturor, în format digital), vor fi trecut deja de 1 miliard de titluri, pe puțin.

Dar să abordăm altfel problema. Cine mai citește toate lucrurile astea? Din cele 7 miliarde de pământeni, dacă îi excludem pe cei aproape 800 de milioane neștiutori de carte, copiii sub 15 și bătrânii peste 65, rămânem cu un bazin de cititori de 3,7 miliarde. Ca să nu rămână neutilizată toată știința din cele 129 de milioane de cărți disponibile deja, ar trebui să i se dea fiecăruia, cam 30 de cărți, pe care să le parcurgă (eventual, să le și conspecteze) pe parcursul vieții.

O viziune stranie a unui membru CNA: Valentin Jucan, la discuțiile privind ridicarea licenței OTV

”Ce este mai deranjat este că în pofida încercării CNA de a avea o relație normală cu radiodifuzorii, în permanență am observat din partea Ocram (OTV) această sfidare și neglijență în ceea ce privește Consiliul. Ați ajuns să ne consideraţi niște furnizori de servicii în condiţiile în care licența obținută este un bun al statului, este un drept care a fost câștigat cu greu la Revoluție”

Eu nu-mi aduc aminte ca statul să fi luptat la Revoluție și să fi câștigat ceva pentru stat. Culmea e că amenzile respective nu au fost date pentru obscenități, pentru informațiile fără acoperire, pentru încălcarea vieții private sau a bunului simți. Nu, s-au dat pentru prezentarea masivă a reprezentanților PPDD și propagandă politică în afara campaniei electorale.

De ce ar fi interzis să existe o televiziune de partid? Așa cum există canale numai de pescuit, de teleshopping, numai de modă, numai de fotbal, dacă cineva vrea să se uite de dimineață până seara la Condurățeanu și Tudor Barbu făcând politică la un nivel imbecil, de ce ar trebui să treacă în ilegalitate? Doar ziare de partid și site-uri de partid există, nu?

Cred că OTV va continua să existe, mutat probabil pe frecvența DDTV, oricum țeparul Diaconescu nu avea de gând să își plătească datoriile firmei aflate în insolvență. Deci postul nu dispare, pentru că nefericiții lui telespectatori fideli trebuie cumva ținuți în frâu de cine trebuie. Dar precedentul mi se pare unul periculos, prin invocare principiului cu statul, care ar fi deținător de licențe și de drepturi. Nu, doar oamenii sunt deținători de drepturi naturale, acelea trebuie apărate, nu presupuse drepturi ale statului, câștigate la Revoluție.

Pe Wikipedia există doar parcul și stația de metrou Bazilescu, nu și persoana de la care se trage numele. Se pare că a existat o familie de moșieri, proprietari de vii, care au fondat cartierul Bucureștii Noi și producătorul de vinuri Zarea. Au ctitorit biserici, au avut un decan al Facultății de Drept și un deținut politic în linia familiei, dar pe toți îi chema Basilescu! (nici în varianta asta nu există o pagină)
Oare primăria a schimbat numele unui parc din Bălcescu în Bazilescu, fără să aibă idee cine a fost și cum se scria?

parcul Bazilescu gazon parc bucurestii_noiparc Bazilescubanca arbori alee Bazilescu

Pentru concertul lui Mark Knopfler s-au vândut deja toate biletele. Cred că acesta va fi cel mai tare concert al anului, chiar mai tare decât istoricul „The Wall”, adus de Roger Waters, partea mai poetică dar și mai cerebrală (deci mai puțin muzicală) a trupei Pink Floyd. În rest, nu stăm chiar rău, pentru cât producem, dacă vin totuși Rammstein, Satriani și Depeche Mode (a doua oară).

25 ian – Mungo Jerry (celebru pentru melodia Summertime)

5 feb – Slash (chitaristul de la Guns ‘n’ Roses)

26 feb – Ricchi e Poveri

2 mar – Smokie

15 mar – Vaya con Dios


16 mar – Helloween (hard rock)

21 mar – Richard Clayderman

30 mar – Yanni

30 mar – Edvin Marton (violonist) & Evgheni Plushenko (patinator pe gheață)

31 mar – Paul Gilbert (Mr Big)

25 apr – Mark Knopfler (Dire Straits)

15 mai – Depeche Mode

20 mai – Joe Satriani

25 mai – Andrea Bocelli

23 iun – Patricia Kaas

28 iul – Rammstein

28 aug – Roger Waters (Pink Floyd) “The Wall”

1-30 sept – festivalul de muzică clasică George Enescu

5 sept – Cirque du Soleil

14 nov – Jennifer Lopez

N-ar fi frumos să existe așa ceva? De fapt, ar fi mult mai frumos și mai util decât sediul din sticlă de pe malul Dâmboviței, pe care scrie momentan Samsung. Dacă tot se preocupă de susținerea culturii, prin înghițitorul de resurse și sinecuri Institut Cultural Român, statul și-ar putea propune digitalizarea tuturor scrierilor produse vreodată în spațiul românesc. Sună ambițios, nu? Dar beneficiile sunt incalculabile. Chiar nu putem ști ce ar putea face, având acces la informație de cea mai bună calitate, mințile curioase ale noilor generații.

Și nu vorbim aici doar de literatură, ci de cele mai diverse domenii de nișă, monografii și studii pentru care cineva poate investi multă pasiune. Chiar și pentru un cititor din București, mersul la sala de lectură e un efort mare consumator de timp, iar pentru un cercetător din Vișeul de Sus sau Dorohoi, e o aventură total inaccesibilă. Dacă paginile scanate ar fi dublate și de o versiune de text cules, textele rezultate ar putea fi folosite în motoare de căutare, care să îl conducă pe omul spre surse necunoscute.

Cât ar putea să coste un asemenea efort de scanare, eventual culegere și cu niște softuri de recunoaștere a caracterelor? Probabil mai puțin decât glorioasele cheltuieli de traducere a unor contemporani ale ICR sau de promovare a caloriferului ardelenesc. Cu 100, 200, 300 de studenți și pensionari se poate scana și culege orice text tipărit în România, de la Scrisoarea lui Neacșu încoace. De foarte mare interes ar fi și punerea online a publicațiilor, reviste și ziare de epocă. Volumul de informație ar fi atât de mare, încât operațiunea nu ar fi exclus să se poată susține singură din publicitate pe site.

Ce ar putea face statul, pe lângă investiția inițială, ar fi o necesară ajustare a legii drepturilor de autor, care să treacă în rândul patrimoniului public, accesibil gratuit, orice creație literară mai veche de 50 sau 20 de ani. Chiar și pentru retipărire de către edituri private, textele ar deveni accesibile și tentante. Dar să spunem că excepția ar putea să se aplice doar spațiului virtual, eventual doar pentru acel site al statului, pe care să se regăsească de la cărți și ziare, până la documente din Arhivele Naționale.

Dar, așa cum spuneam și despre TVR, autoritățile continuă să păstreze accentul pe instituții și metode de transmitere, decât pe conținut. Se supără că difuzorii privați de informație nu transmit mai multe produse culturale, în loc să încurajeze producția de conținut cultural și disponibilitatea lui pentru public.

În loc să se plângă că fug copiii de carte și stau pe net toată ziua, autoritățile ar putea să mute pe internet conținutul, la care, poate din întâmplare, să ajungă într-o bună zi și tânărul internaut. Am văzut cândva un olimpic la informatică mărturisind că el n-a citit niciodată o carte de literatură. Devora, în schimb, cursuri ale unor universități străine, cu mult înainte de a avea vârsta facultății. Cine știe ce ar fi putut face un om atât de pasionat, dacă ar fi avut acces la orice oră din zi și din noapte la materiale legate de domeniul care îl pasiona.

Ceea ce lipsește acum e un personaj, procuror sau judecător, care să convingă omul obișnuit de totala lui bună credință, că duce o luptă dreaptă, de care depinde viitorul omului de rând. Că lupta respectivă nu îi privește doar pe politicieni, că se duce independent de găștile politice, chiar împotriva lor. Că de câștigarea bătăliei depinde nu doar ideea abstractă de justiție, ci chiar bunăstarea fiecăruia.

Pentru sistemul de sănătate, acel personaj a fost Raed Arafat. Nu discut acum, dacă ideile lui erau cele mai practice (înclin să cred că nu), sau cât din imaginea lui era autentic (aici chiar n-am idee). Vorbesc de personajul public, capabil să scoată niște oameni spontan pe stradă (înainte ca protestele să fie preluate de Hrebenciuc și televiziuni). Vorbesc de cineva, care și acum se bucură de respect și încredere, a cărui competență nu e pusă la îndoială.

Până acum, un asemenea personaj nu a existat pentru domeniul juridic. Judecătorul Cristi Dănileți și produroarele Oana Hăineală sau Codruța Kovesi au apariții insolite și nu foarte convingătoare, Daniel Morar s-ar apropia, poate, ca atitudine tranșantă, dar e departe de a aduna măcar notorietate, că de popularitate nici nu poate fi vorba. Și peste toți trei stă umbra ștampilei de procurori ai lui Băsescu. Antenele au lăsat aproape orice altă temă, de când dosarele lui Dan Voiculescu au ajuns să îl strângă atât de tare, încât a renunțat la un mandat de parlamentar și nu se grăbește să și-l preia pe al doilea de frică. Nu mai există alt ordin pe unitate, decât tocarea judecătorilor și procurorilor incomozi șefului. Până și obsesia Băsescu se estompează, în comparație.

E o luptă inegală, unul din viciile structurale ale democrației: o minoritate motivată și cu resurse poate dicta peste o majoritate apatică.

Omul obișnuit nu poate trece peste senzația de distanță, de răceală din altă lume, pe care orice contact cu sistemul judiciar i-a produs-o. Într-un spital, tot se mai găsește un medic sufletist, care să te ajute și fără bani, sau care să te scape când ți-e mai greu. Prin tribunale, prea puțini își amintesc să-și fi găsit dreptatea. Cei care au întocmit rechizitorii și au dat verdicte în puținele cazuri de răsunet, gen Năstase sau Vântu, nu au devenit nume cunoscute (poate nici nu era firesc să devină). Procuroarea Luminița Șega, otrăvită în timp ce instrumenta dosarul FNI, a rămas un nume complet necunoscut public, în timp ce avocații și complicii infractorului, inclusiv un fost ministru de interne, au devenit analiști cu mare vizibilitate.

Tot o minoritate motivată e și minoritatea judecătorilor oportuniști, care dau semnale de aliniere la dorințele ministrului Mina Pivniceru, împotriva CSM. Vom afla cât de curând, dacă ei reprezintă o minoritate sau o majoritate. Știți cumva vreun palestinian prin instanțele românești? Până când nu va apărea un Arafat, care să lupte pentru justiție și să atragă atenția celor mulți că subiectul e unul major, subiectul va fi îngropat în confuzie de minoritatea activă a presei, care își apără patronii de pușcărie.

Discutarea în direct a datelor bugetului, cu venituri și cheltuieli, a fost un exercițiu de normalitate, care trebuie aplaudat. În spate, rămâne ascunsă anormalitatea unui buget care, pentru moment, e la secret. Dar ascultându-l pe Victor Ponta parcă simțeai că se maturizează în ritmul lui Făt Frumos, iar socialistul che-guevarist rămânea în urmă, cale de șapte poște. Pentru prima dată, politicianul Ponta se confrunta cu parametrii lumii reale, peste care reușise să plutească miraculos chiar și cele două treimi din anul trecut cât deținuse aceeași funcție de prim-ministru. Coordonatele lumii fizice sunau cam așa: există venituri, luate din munca fiecăruia, cam 7.000 de euro de căciulă într-un an, dar ceea ce producem e mai puțin decât ce cheltuim, și în fiecare an ne mai împrumutăm, încât anul ăsta pornim din start cu o datorie de 2.500 de euro.

Austeritatea n-a fost bună, n-o să mai facem asta, spune Ponta (vindecarea completă mai durează!), dar măsurile contestate de pe timpul lui Boc au fost necesare. Ca și consilierul Voinea, Ponta vede mai bine cu mintea de pe urmă. Și imperialiștii de la FMI par niște parteneri de treabă acum pentru fostul revoluționar cu tricou cu El Comandante. Tot o surpriză plăcută a fost și accentul discret pus pe greaua moștenire. În ciuda așteptărilor, Udrea n-a fost strecurată și ea în „starea națiunii” de data asta.

Din păcate, această coborâre cu picioarele pe pământ e doar vestea bună, pregătirea psihologică a votantului USL pentru ce va urma. Pentru că datele cu adevărat grave sunt cele care au determinat secretizarea bugetului și nimic concret nu a fost încă anunțat. Tabloul ăsta auster, dar fără austeritate, e construit pe visul frumos al unei creșteri de venituri de 5%, adică aproape ca pe vremea boom-ului imobiliar, nu pe scenariul stagnării sau chiar regresului, de care vorbesc apăsat cei care se pricep la economie.

De unde se umple golul, încă nu am aflat. Au fost scoși în față revoluționarii. Mare vitejie, ce să zic! Ei au fost oricum discreditați două decenii. Să-l fi văzut că anunță tăieri de pensii ale generalilor de Securitate, atunci era vorba de bărbăție și cred că și sumele erau mai mari. Desigur, indemnizațiile astea pentru participanții nerăniți în Revoluție au fost o idee nefastă de pe vremea lui Iliescu, foarte bine, să se renunțe la ea, dar e o glumă să amesteci asta cu echilibrarea bugetului de stat. Ceva mai consistentă ar fi economia din refuzul aplicării sentințelor CEDO de compensare a foștilor proprietari, deposedați de statul comunist, numai că aici doctorul în drept Ponta are ceva mai puține șanse de reușită. Acolo sunt sume, într-adevăr mai mari, dar despăgubirile nu mai pot fi lungite mult.

buget

Bugetul pe înţelesul omului de rând a fost un început bun, dar nu mai mult decât una din apariţiile zilnice ale prim-ministrului la televizor. Pentru moment, premierul a dat semne că înțelege că nu poți cheltui mai mult decât ai, fără costuri sufocante de îndatorare. Dar încă nu și-a făcut curaj să ne spună de unde taie, când creșterile de PIB și de venituri nu se vor dovedi pe măsura așteptărilor și pentru acoperirea unor cheltuieli mai maro cu salariile bugere de un miliard.

Tot o surpriză plăcută a fost și înțelegerea distincției între investiții și cheltuieli. Nu orice investiție publică e și utilă, a descoperit Ponta. Rămâne să aflăm și care sunt cheltuielile tăiate de pe listă, proiectele prioritare, de care se va ocupa Dan Șova. Presimt că după această primă discuție la gura sobei, vor mai veni altele, cu un ton ceva mai coborât.

Anteniștii, cărora le era, de fapt, adresat discursul, nu par să fi recepționat cum trebuie mesajul. După discurs, trei bărbați se chinuiau să îi explice Danei Grecu de ce nu putem raporta orice vrem noi către FMI, de pildă, estimări de creștere după propriile dorințe. În schimb, Radu Tudor susținea cu un tupeu fantastic că el a spus dintotdeauna că orice bugetar, care va avea loc de muncă și salariu netăiat, va putea să se considere fericit în 2013 și să zică mersi. Trezirea e urâtă ca o mahmureală și Ponta e încă încredințat că va putea să își mențină votanții bugetari și pensionari în starea asta de turmentare, în timp ce le reduce drastic nivelul de trai, aburindu-i cum îi răzbună de toate nedreptățile trecutului.

Fără să mai deschid televizorul, știu deja care e meniul zilei: îmbulzeală la aiazmă, enumerarea superstițiilor, imaginile unui popor barbar, primitiv. Cine a fost la orice sărbătoare într-o biserică de cartier sau de sat, știe că asemenea scene de luptă corp la corp nu se întâmplă, dar cumva, an de an, aceiași 100 de amărâți sunt arătați cu eticheta de poporul român. Nu pentru a educa, doar pentru a putea disprețui și a lua o distanță filistină.

Evident, poporul nu se reduce la atât, sunt milioane de oameni cumsecade și decenți, majoritatea zdrobitoare, care nu se vede niciodată. Dar tocmai ei sunt ținta. Ei trebuie să priceapă mesajul, să rămână în aceeași stare de rușine de sine, de dezagregare, de înstrăinare, de pasivitate.

Atacul e unul concertat și sistematic. Cei care nu îl remarcă acum, îl vor constata când va fi prea târziu. Când poate nici nu își vor mai aminti că au contribuit și ei, printr-o tăcere, printr-o bășcălie, la opera de distrugere prin demoralizare a societății. Și ce e remarcabil e că au cel mai mare zel în a distruge, în a demonta, tocmai cei care nu au nimic de propus în loc, adepți ai unei adevărate religii a nihilismului.

„Era o plăcere amară, rea, sterilă – dar îmi plăcea grozav. Era singura mea răzbunare. Umblam într-adins să găsesc alții, nu pentru a-i convinge de ceva, ca mai înainte, ci pentru a-i face să se îndoiască, pentru a-i face încă o dată asemeni mie.” (Giovanni Papini – Un om sfârșit, 1912)

Mi-am propus de mai multă vreme să nu scriu nici necroloage laudative, să nu fac nici glume pe seama dispariției generației comuniste. Deși, între noi fie vorba, sunt mare amator de umor macabru. Dar moartea a fost transformată în ultimii ani într-un spectacol, în șocul cel mai ieftin și mai puternic, pe care o societate dependentă de senzațional și-l poate procura. Culmea tututror Breaking News-urilor, ocazie de simulare a simțirii, de către o lume împietrită și ipocrită. Sau prilej de vitejie și bășcălie, pentu toți lașii. Se ridică statui pentru vedete de pluton, explodează vânzările de discuri prăfuite, audiențele filmelor răs-difuzate și ale talk-show-urilor cu bocitoare.

Am vrut, în fața acestei noi dovezi de degradare, să păstrez măcar în pătrățica mea solemnitatea și respectul pentru moarte, misterul absolut al trecerii. Dacă scriu și acest articol, se vede treaba că n-am reușit.

Am crescut sub impresia falsă că doar între rubedeniile mele s-au adunat neamurile proaste, că doar cunoștințele familiei mele sunt capabile de discuții aberante la înmormântare, de curiozități și superstiții morbide. Ei bine, am început să îmi cresc respectul de sine, realizând că babele din blocul meu nu sunt sub media națională, ba chiar întrec în decență orice ziaristă cu aplomb de la televiziunile de știri.

Am ajuns, de asemenea, să cred că breasla jurnalistică e, în clipa de față, mult mai nocivă pentru societate decât hulita clasă politică. Politicienii nu mai vehiculează idei, au ambiții meschine, de cele mai multe ori materiale, s-ar plia cu docilitate pe orice moft popular, dacă l-ar putea ghici. Politicienii ar participa cu elan la „Dansez pentru tine”, dar ei nu mai sunt de ceva vreme cei care fac muzica. Presa nu mai e aparatul de propagandă al politicienilor, deși unii dintre ei le sunt chiar patroni ziariștilor. Acum mass media au o putere mai mare și decât școala în a valida comportamente, a deforma moduri de gândire. Nu mai știm nici să murim, după cum nu știm să trăim, iar televizorul ne încurajează pornirile cele mai joase, propagă prostul gust și mahalagismul.

Într-un fel, presa de acum seamănă mult cu filmele propagandistice ale lui Sergiu Nicolaescu, de-asta și există o continuitate perfectă la nivel de mentalitate, între perioada Cântarea României, Cenaclul Flacăra și audiovizualul post-decembrist. Mitologia național-comunistă s-a prelungit perfect în mentalitatea dominantă de după 89, țesându-se fără discontinuități cu mituri consumeriste, conspiraționiste și vulgarizându-se într-o mizerabilă tabloidizare. Realizatorii TV de azi înțeleg și ei foarte bine cum funcționează mintea telespectatorului, îi intuiesc ungherele cele mai mizerabile și le exploatează, din acele porniri nerostite fac un surogat de hrană spirituală, pe care o livrează spre consum.

Dacă va fi să apară vreodată o mișcare, care să trezească și să ridice iar această țară, cred că nu se va mai ridica prin dialog, ca până acum. Prin educație, dar, dar nu prin dezbatere. În dezbatere au apărut specialști foarte înzestrați, care stăpânesc la perfecție tehnicile, pot mima orice și pot terfeli orice într-un morman de vorbe. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate a dialogului, a amabilității, în care oricine are drept la opinie, chiar și la cele mai absurde și neplăcute, dar cred că pentru apariția unei societăți în care să-ți placă să trăiești, ar fi nevoie acum, pentru început, de o perioadă de tăcere ca un post negru de vorbe. Eu cred că așa îi vom recunoaște pe cei care vor reconstrui curat România: vor tăcea spre noi apăsat, prelung și cu dispreț. Apoi vor trece la fapte.

focul și înmormântarea creștinească

Am văzut două tipuri de personaje zilele astea, de la care nu am mari așteptări. Două generații: gloata descreștinată, căzută în barbarie, cu purtătorii ei de cuvânt de pe ecran și tinerimea necreștinată. Și pentru unii și pentru alții, moartea e prilej de bucurie, bucuria evenimentului, a pomenii, pentru primul personaj colectiv, și bucuria ocaziei de a lovi în Biserica Ortodoxă și în tradițiile profunde ale poporului. O bucurie tembelă în ambele cazuri.

E neplăcut să trăiești în societatea acestei gloate de barbari, amatori de pomeni și îngropăciuni. De unde or fi apărut acești reprezentanți decăzuți ai poporului? Senzația mea e că sunt aceiași, cei care i-au aplaudat pe mineri, pentru că schingiuiseră trupuri, cei care s-au adunat să huiduie mireasa la nunta fiicei lui Băsescu și cei care s-au adunat să huiduie văduva la înmormântarea lui Nicolaescu. „Oamenii sunt rrrevoltați despre….” a relatat graseiat și agramat o reporteriță frumușică de la fața locului. „Domnu Iliescu trebuia să pună piciorul în prag!” a spus un revoltat ostil incinerării idolului maselor. „Domnu Vadim a încercat, dar nu a putut!”, a spus altul.

La polul opus, tinerimea secularizantă și dușmănoasă cu ortodoxia nu a ratat nici ea momentul de a poza drapată într-un ipocrit maximalism liberal. Cadru de nădejde, Vlad Mixich scrie pe Hotnews despre cum ar fi incinerat Patriarhia decența nației. Cică incinerarea e ritual răspândit la hinduși și unii protestanți l-ar accepta, deci, ce atâtea mofturi. Evident, nu e ratat nici prilejul unor împunsături la adresa preoțimii lacome, amatoare de ciubucuri de la decedați și indecentă cu opțiunile văduvei. Ce mai, niște înapoiați și niște obscurantiști evul mediu scrie pe ei.

Argumentul suprem al tinerimii seculariste e dreptul la liberă alegere al familiei. Într-adevăr, aici „modernii” sunt în contradicție cu gloata, convinsă că Sergiu Nicolaescu „nu-și mai aparține”, care vrea loc la Bellu, unde să depună coroane, eventual călcând pe mormintele din jur. Dar nu cu poziția Bisericii. Niciun preot, după știința mea, nu a susținut că familia nu poate urma orice procedură dorește, a spus doar că nu ia parte la un ritual, care nu îi e propriu. Dacă familia are libertatea să incinereze cadavrul, ar trebui ca și preotul să aibă libertatea de a nu lua parte la respectivul ritual păgân.

Deși nu îi dorim una ca asta, dar dacă Radu Mazăre ar muri și familia ar decide să îl înmormânteze cu dansatoare de samba în fustițe de lambada, ar putea fi obligat vreun preot să ia parte la așa ceva și să țină slujba, ca parte din programul artistic?

Ritualul de înmormântare e parte dintr-o concepție mai largă, care e mai mult despre viață, decât despre moarte. Pentru Biserică, înmormântarea e o taină, ca și botezul, săvârșită de preot ca pregătire pentru viața de apoi. Coborârea în pământul, din care Dumnezeu l-a făcut pe om, imită felul în care au fost îngropate toate personajele biblice, în așteptarea învierii, după modelul hristic. Incinerarea într-un cuptor, urmată de pisarea oaselor cu un ciocan pneumatic (pentru că asta este procedura) nu poate fi înscrisă în credința creștină în înviere, nici nu urmează respectul pe care creștinii îl acordă trupului (fără a-l venera), ca „templu al Duhului Sfânt”. Prin ardere se realizează într-adevăr o păgână „trecere în neființă”, o neantizare, unirea cu nimicul universal. Sursele acestor concepții sunt fie gnosticismul, care vede în trup o închisoare pentru un spirit pur, care trebuie să se întoarcă la starea sa inițială, fie nihilismul, respectiv credința aproape demonică în necesitatea anihilării unei creații lipsite de sens.

Creștinismul oferă, prin ritualurile sale, o cale deopotrivă decentă și senină de înțelegere și „trăire” a morții. E o abordare de care nu par foarte pătrunși nici gloatele scrupuloase cu superstițiile, nici modernii, al căror simț practic nu duce nicăieri. Or fi bătrânii barbari, amatori de îngropăciuni și pomeni nesuferiți, dar simt în ei mai multă vitalitate, decât în tinerii, care ar vrea ca realitatea morții să fie extirpată steril din viețile lor, făuritorii civilizați au unei lumi deja moarte pe dinăuntru.

despre film, numai de bine

Cât despre cineastul Sergiu Nicolaescu, portretul făcut „curajos” abia după dispariție de Cristian Tudor Popescu, mi se pare exact. Talentul de propagandist al național-comunismului îl așează pe Sergiu Nicolaescu lângă Adrian Păunescu, celălalt corifeu al malformării ireversibile a creierelor românului, maeștrii ai manipulării, servite cu sârg, respectiv cu geniu poetic.

Din bogata filmografie a lui Nicolaescu rețin mai ales scenele de umor involuntar și prestațiile unor mari actori, care nu aveau unde juca în altă parte. Ironia sorții, ca și înmormântarea „maestrului”, pe care presa ar fi vrut-o tot un spectacol grandios cu mii de figuranți, să sfârșească tot în umorul involuntar al unui circ grotesc.

Cât despre ritualurile păgâne, la care preotul trebuie să aibă libertatea de a nu lua parte, cred că Dumnezeu e bun și milostiv cu toți, că are un plan mântuitor chiar și pentru cei născuți în alte religii, pentru cei ce nu L-au cunoscut, pentru cei ce L-au hulit și pentru cei ce îl urăsc. Planul acela trebuie să fie o taină încă și mai mare decât ritualurile ce ne-a fost dat să le păstrăm, fără a încerca să ne substituim acelei milostiviri.

Dumnezeu să-l ierte!

În primul Parlament de după Revoluție, inegalabilul CPUN, criticul Ștefan Cazimir îi răspundea unui coleg, care constata cu regret că primele dispute politice alunecau spre Caragiale: „asta nu ar fi nimic, problema e ca din Caragiale să nu dăm în Budai Deleanu!”. Acum că ne despărțim de anul omagial Caragiale, cred că ne putem imagina cu toții ce an urmează.

Și pentru că ne va fi dat să asistăm la multe dispute publice, chiar și în lipsa campaniei electorale, bine ar fi să ne înarmăm cu puterea de a detecta minciunile strecurate în fraze, armele retorice din arsenalul limbuților televizați, al părerologilor specializați în orice și al politrucilor din noua generație. Pentru început, voi încerca să traduc lista de erori logice inventariate de logicfallacy.com:

argumentul omului de paie
A reprezenta într-un mod greșit sau eronat argumentele celuilalt, pentru a le ataca mai ușor

  • „Deși vă respect dreptul la opinie, am să contrazic ideile naziste pe care le susțineți frecvent în articolele dumneavoastră….”

argumentul pantei periculoase
A susține că dacă permitem ca lucrul A să se întâmple, atunci se va ajunge la lucrul Z în mod obligatoriu, deci A trebuie împiedicat

  • „Sunt de acord că fondul de pensii este deficitar, dar când propuneți o asemenea reformă ar trebui să vă gândiți și la pensionarii fără copii, care nu ar putea supraviețui fără niciun venit…”

o rugăminte specială
A schimba obiectivul discuției, tema sau a invoca o excepție, când un argument este infirmat în mod vădit

  • „Văd că nu putem să cădem de acord dacă a fost sau nu creștere economică reală luna aceasta, și poate e un subiect care nu e înțeles de foarte multă lume, haideți, vă rog, măcar cinci munte să ne adresăm și învățătoarei, care în acest moment se află în greva foamei, și pentru care chiar putem face ceva și cât mai repede….”

argumentul jocurilor de noroc
A face predicții bazate pe întâmplări anterioare, observate pentru fenomene aleatorii, incontrolabile. De exemplu, a anticipa pe ce față va cădea o monedă, după ce a fost remarcată o serie de rezultate similare sau o abatere de la acea serie. Oricare ar fi direcția sau presupusa metodă, predicția pentru fenomene de acest tip rămâne un joc de noroc.

  • „Eu îmi amintesc că în 1990 puteai să îți cumperi o garsonieră cu banii cu care peste 2-3 ani îți mai luai doar un televizor. A fost, sigur, o perioadă de panică acum câțiva ani, lumea s-a mai liniștit, a înțeles că o casă e o investiție pentru toată viața, pe care o lași copiilor, deci mă aștept ca anul acesta prețul imobiliarelor să reînceapă să crească, pentru că oamenii nici nu au alte investiții mai sigure pe termen lung….”

ori albă, ori neagră
A susține că nu există decât două posibilități, dramatic opuse, atunci când pot exista și căi de mijloc

  • „Ce ni se cere prin acest referendum este să spunem dacă mai vrem să mai avem o constituție sau nu, dacă mai vrem democrație sau vrem să ne întoarcem la dictatură…”

cauzalitatea falsă
A confunda o relație reală sau imaginară între două lucruri cu o relație de cauzalitate.

  • „Sigur că domnul Georgescu susține în politică interesele lui Patriciu, cu care se știe de pe vremea facultății și care, probabil, i-a dictat cuvânt cu cuvânt conținutul acestei ordonanțe de urgență…”

atacul la persoană
A ataca trecutul sau caracterul oponentului, în loc de a răspunde cu argumente la problema ridicată.

  • „Nici nu vreau să comentez părerile unuia divorțat de patru ori, care nu a fost în stare să mențină o viață de familie armonioasă, dar vrea să facă legi pentru toată țara…..”

întrebarea insinuantă
A pune o întrebare, care conține în ea o insinuare, la care să nu se poată răspunde fără o acceptare implicită a unei vinovății.

  • „Credeți că doamna Udrea a reușit să îl convingă pe președintele Băsescu să își schimbe poziția pe această temă, după întâlnirea secretă de azi noapte, știută fiind și sensibilitatea președintelui la părerile doamnei Udrea?”

argumentul popularității
A obține validarea unei idei din faptul că este îmbrățișată de multă lume sau e la modă.

  • „Uitați-vă că sunt milioane de români, care îl regretă pe Ceaușescu și numărul lor crește de la an la an….”

argumentul circular
A include în premisă concluzia la care dorești să ajungi. A te referi la propria-ți aserțiune, pentru a demonstra o aserțiune.

  • „Avem nevoie acum de un cod civil mai limpede, pentru că această lege nu mai este funcțională fără unele clarificări…”

apelul la autoritate
A-ți întări spusele prin citarea unei personalități sau instituții de prestigiu

  • „Slăbiciunile partidului liberal sunt de notorietate, încă de pe vremea lui Eminescu….”

apelul la natură
A susține că un lucru natural este deopotrivă justificat, inevitabil sau ideal.

  • „Dumneavoastră vreți să amendați posesorii de câini, care nu strâng mizeria, dar câinele e, totuși un animal, are nevoi fiziologice, indiferent că are sau nu are stăpân. Mâine poimâine o să amendați și câinii care umblă dezbrăcați pe stradă, că sunt indecenți…”

divizarea / generalizarea
A presupune că un lucru valabil pentru o parte, e valabil și pentru întreg sau a presupune că o caracteristică a întregului se regăsește în fiecare dintre componente.

  •  „Dumneavoastră, fiind un reprezentant al unui partid al marilor afaceriști, nici nu mă mir că susțineți un asemenea punct de vedere…”

elementul anecdotic
A invoca un fapt divers, în special întâmplat celui care vorbește, în locul unui argument solid, de obicei pentru a contrazice o statistică

  • „Să știți că pe strada unde locuiesc părinții mei e o pensionară, care are un băiat în America, și anul acesta și-a cumpărat a doua ambarcațiune cu motor, deși n-are o pensie foarte mare, deci românul se descurcă…”

apelul la emoții
A invoca detalii de ordin sentimental, în locul celor raționale

  • „Când discutăm legea bugetului, ar trebui să avem în vedere acei copii, care merg zilnic pe jos câte zece kilometri prin ger, ca să ajungă la școală…”

riposta
În locul demontării unei critici se răspunde cu o acuză echivalentă, după strămoșeasca formulă „ba pe-a mă-tii!”

  • „Oamenii sunt disperați nu pentru că am tăiat noi ajutoarele de șomaj, ci pentru că ați privatizat pe nimic toată industria cât ați fost la guvernare!”

„zi că nu-i așa!”

A cere oponentului să vină cu contra-argumente, pentru a infirma o afirmație, pe care nu o susții cu probe.

  • „Nu iese fum fără foc, spune un proverb, iar publicul așteaptă să clarificați toate acuzele care vi se aduc. De pildă, ce este cu această vilă din Italia, despre care s-a spus că vă aparține?”

apelul la puritate
Cunoscută și ca eroarea Nirvana, această practică aduce în discuție o situație ideală, neplauzibilă, pentru a respinge o critică legitimă: „erorile din sistemul judiciar s-ar rezolva, dacă toți oamenii ar fi mai buni”.

  •  „Traficul din București nu e atât de rău, în zilele de concediu și înainte de ivirea zorilor, se circulă foarte bine, problema e că toți vrem să ajungem repede undeva, în același timp”.

extragerea din context
A folosi exemple de întâmplări izolate, pentru a susține că există o tendință sau o practică răspândită.

  • „Nu mai târziu de ieri, campionul național la șah a anunțat că se stabilește în Franța, trebuie să împiedicați acest exod al creierelor, altfel veți rămâne doar dumneavoastră în țară să stingeți lumina!”

eroarea care discreditează
A susține că o idee, care a fost susținută cu stângăcie, sau conținând un fals sau o eroare de calcul, e automat invalidată în întregime.

  • „E limpede că dânsul nu are habar de legea energiei. Ce explicații să mai dau cuiva, care crede că eu am închis mina Paroșeni în anul 2000, când mina nu mai funcționa din 1998?! Ne pierdem vremea…”

„nu-mi vine să cred”
A refuza un argument, pentru că îl consideri greu de înțeles sau de crezut.

  • „Statisticile Băncii Mondiale pot să spună multe, dar mie îmi vine greu să cred că acela e salariul mediu real al unui român….”

ambiguitatea
A folosi cuvinte cu dublu sens, termeni echivoci, care pot lăsa loc la interpretări sau crea o impresie falsă cu intenție.

  • „Înlocuirea din funcție a acestui secretar de stat nu e un scop în sine pentru mine, vă asigur că imediat după alegeri voi lua cea mai bună decizie, ca lucrurile să intre în normalitate.”

argumentul genetic
A judeca un lucru, ca fiind bun sau rău după originea sa.

  • „Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi!” (Evanghelia după Ioan cap 1, vs 46)

adevărul e la mijloc
A susține că punctul de mijloc între două poziții, alese de vorbitor, e neapărat și adevărul.

  • „Eu nu sunt nici de partea celor care cred că Stalin a fost un erou al celui de-al doilea război mondial, dar nici a celor care spun că a făcut numai rele. Adevărul e undeva la mijloc.”

apelul la probabilitate
A sugera că un lucru care s-ar putea întâmpla, chiar se va întâmpla la un moment dat în viața reală

  • „Orice soldat are bastonul de mareșal în raniță” (Napoleon)

cauzalitatea circulară
A confunda efectele cu cauzele unui fenomen

  • „Întotdeauna când sunt mai mulți polițiști în intersecție se circulă mai prost…”

dilema falsă
A crea iluzia că nu există decât două opțiuni. Exemplu: dilema lui Morton:

  • „Nobilii, fie duc un trai îmbelșugat și trebuie taxați pentru asta, fie au o aparență austeră, caz în care au economii grase, care trebuie taxate.”

***

Cu mai mult umor, scriitorul ceh Karel Capek, scrie despre „regulile” unei polemici sănătoase în cartea sa „În captivitatea cuvintelor”, din care voi spicui (cu aproximație) metodele stilistice de punere la punct a adversarului:

disprețul
Vorbitorul trebuie să se înfățișeze ca superior intelectual și moral, adversarului, despre care se va sugera că e cam prostănac, un flecar, un epigon. Deși nu merită să stai de vorbă cu el, poți lua un ton didactic, condescendent.

etichetele plastice
Orice acțiune poate fi descrisă mai plastic de termenii polemici. Dacă ești contrazis într-o problemă, poți semnala că s-a tăbărât mișelește asupra ta. Orice reproș al adversarului va fi adus la cunoștința publicului ca văicăreală a unuia care varsă lacrimi de grija altuia. Tot așa, se spune înjură, în loc de protestează, clevetește în loc de remarcă, insultă în loc de critică. Adversarul e un om nervos, smintit și turbat, ceea ce explică și vehemența cu care trebuie să i se răspundă.

poreclele
Orice calitate, defect sau trăsătură neutră poate fi transformată într-un cognomen cu puțin talent. Dacă e echilibrat și circumspect, e ezitant
; dacă e spiritual, e un glumeț; dacă e prea direct, e banal și simplist; dacă jonglează cu problemele abstracte, e un teoretician rupt de viață, un filosof.

defectul vădit
Tot așa cum o calitate se transformă într-un defect, printr-o întorsătură de condei, atunci când calitatea e prea evidentă, se va insista pe absența contrarei. Cineva e prea calculat pentru că e prea lent, n-are agerime și suplețe; dacă e spontan, nu are convingeri profunde; cineva care e foarte rațional și logic nu e bun de nimic pentru că nu are inimă, e prea rece. Cineva care e sentimental e un superficial, incapabil să se ridice la nivelul ideilor serioase.

negația
Cu puțin tupeu poți nega tocmai calitatea definitorie a personajului de combătut. Un erudit va fi făcut flecar bun de gură, un palavragiu superficial, un diletant.

holograma
Se va construi o imagine falsă a ideilor adversarului, pentru a le putea combate cu mai mult aplomb. Se va polemiza cu niște idei puerile și periculoase, care autorului nici nu i-au trecut prin cap.
Apartenența la un curent extremist, compromis istoric e mereu binevenită.

războiul de uzură
De la tema discuției se trece la un subiect colateral mai suculent, apoi la altul.

mărturia autorității
Un mare gânditor sigur a spus ceva în favoarea dumneavoastră pe această temă, de ce să nu îl inviți ca martor la proces?

se știe
Dacă niciun nume de calibru nu poate fi invocat, atunci poate fi chemată în ajutor societatea, vocea poporului, notorietatea. Știu până și copiii că o asemenea concepție a fost de mult depășită.

cu neputință
Concesiile sunt pentru cavaleri. Dacă un argument chiar nu poate fi răsturnat, se poate spune: „Domnul X vrea să-mi dea lecții despre….”, „Domnul X se apără cu adevăruri atât de plate și demult cunoscute ca…” „Domnul X bate în retragere și se ascunde în spatele afirmației că…”.

triumful
Oricât de lamentabil te-ai fi prezentat, e necesar să îți proclami triumful, o polemică nu se poate încheia cu o strângere de mână, preopinentul trebuie demascat ca un neisprăvit și victoria subliniată apăsat.

Pagina 11 of 175« Prima...910111213...203040...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica