rss
rss
rss

Judecătorul Cristi Dănileț remarcă redundanța unui acord semnat de președinte cu liderii USL, în care toți promit solemn să nu mai supună Constituția la perversiuni, în condițiile în care orice ministru sau prim-ministru jură pe Biblie și cu glas tare „să respect Constituția și legile statului”. Iată că o foaie A4, semnată la ceas de seară de câștigătorii alegerilor, are pentru unii valoare mai mare și decât Sfânta Scriptură și decât Constituție în sine.

Gestul ar fi rămas unul gratuit, dacă președintele Băsescu nu ar fi insistat să îl aducă în văzul Europei, înmânând misterioasa coală A4 marilor lideri continentali, chiar la fotografia de grup. În primul rând, toți semnatarii hârtiei tratează poporul ca pe o prostime analfabetă, căreia n-are rost să-i arăți ce scrie într-un text, e suficient să i-l arăți ca pe o poză, să vadă că există, eventual să se minuneze la sigiliile frumos colorate. Președintele a subliniat că a vrut să se știe că a înmânat foaia cu acordul de coabitare, dar nu ne spune ce conține. Crin Antonescu spune că știe ce conține, dar nici el nu ne spune. De când conducătorii aleși ai unei țări se comportă ca Churchill și Stalin la Yalta, făcând acorduri pentru biata lume neștiutoare? Ce surogat de democrație mai e ăsta?

Apoi, e vorba de statutul de țară bananieră, pe care președintele Băsescu îl atribuie României. Să presupunem că aleșii întruchipează în așa măsură voința populară, că nici nu mai e nevoie să se consulte, sau să informeze votanții asupra deciziilor luate. Dar în raport cu liderii europeni, Băsescu tocmai comite un act de cedare de suveranitate, care ne mai face și ridicoli, pe deasupra. E una să cedezi suveranitate, ca să intri în zona euro, renunțând să mai bați monedă proprie, sau acceptând deciziile CEDO peste deciziile instanțelor judecătorești naționale. Toate astea au un sens, se obține ceva la schimb, în opinia mea, sunt chiar schimburi avantajoase. Dar să cedezi oricui dreptul de a aviza felul în care se întocmește un guvern, e o umilință pe care nu o ceruse nimeni. Pentru că acesta e aspectul esențial. Nu am dovezi, dar sunt convins că nimeni, absolut nimeni de la Bruxelles sau de la Berlin nu ceruse asemenea hârtii penibile. Dacă vă veți uita la expresia lui Martin Schulz sau Manuel Barroso, când primesc foaia de la Băsescu, e imposibil să nu sesizezi nedumerirea, aerul că primesc o hârtie banală și inutilă, nu ceva cerut și așteptat cu înfrigurare.

Cine îi pune pe politicienii noștri de la vârf să se penibilizeze, să își arate o docilitate de care nu are nimeni nevoie? Aici nu e vorba de cocoșismul cu „să nu ne dea nouă Europa lecții” sau „suveranitatea poporului” față de cutumele de comportament europene. Ieri a sosit și răspunsul Comisiei de la Veneția, în care puciștii de la suspendare sunt condamnați pentru siluirea Constituției. A mai interesat pe cineva, dintre pedanții semnatari de hârtii solemne? Nu, pentru că între timp se împăcaseră și uitaseră până și de la ce se luaseră data trecută. Să fie învățătură de minte pentru alde Merkel și alte babe frigide, care s-or mai băga în relația noastră de dragoste cu năbădăi. Deja, faptul că statul român, cu instituțiile lui de placaj, poate fi dat cu roatele în sus în mai puțin de o lună, nu mai prezintă interes, acum avem alte priorități. Cum ar fi să semnăm un angajament de promisiune a respectării legilor, la fel de penibil ca și cum ai promite la intrarea într-un restaurant că n-o să pleci cu furculițele în buzunar. De-asta se și uită europenii la noi ca la niște ciudați.

Dar cine semnează solemnul act de pacificare a „băsiștilor” și „antibăsiștilor”. Păi, președintele țării, președintele PNL, președintele PSD și Liviu Dragnea? Liviu Dragnea în ce calitate, de baron? Atunci de ce nu semnează și Paul de Lambrino? Vom afla oare peste mult timp, dintr-o stenogramă, că la semnare a asistat și Bogdan Chirieac? Dar dacă documentul nu a fost constrasemnat și de Năstase și de Voiculescu, mai e valabil?

17 decembrie a fost ziua în care în Timișoara s-a tras în plin, cu gloanțe reale, potrivit directivelor cuplului de dictatori.

Nicolae Ceauşescu – Teleconferinţă 17dec1989

Între mulți moraliști s-a propagat ideea că împușcarea soților Ceaușescu e păcatul originar al democrației românești. Desigur, acea zi de Crăciun nu a fost aleasă aleatoriu pentru un proces stalinist, cel puțin ezoteristul Voican Voiculescu înțelegea bine simbolurile creștinilor.

Totuși, eu cred că păcatul originar, care încă poate fi îndreptat, e părăsirea în uitare a revoluționarilor împușcați. Avem un bulevard cu numele ultimului ministru al Apărării al lui Ceaușescu, dar nu știm să numim nici măcar un erou martir. Cunoaștem fiecare silabă din procesul soților Ceaușescu (redifuzat până la tocirea casetei), dar am uitat teleconferința în care ordona să se tragă în plin. Documentul audio nu e inedit, s-a difuzat în 1990, dar nu a intrat în conștiința publică, mulți, care îl descoperă acum sunt uimiți că există.

În cimitirul Eroilor Revoluției din București, pe una din crucile dinspre stradă, e fotografia unui preot, căzut în Revoluție. Spre rușinea mea, nu i-am reținut numele, dar l-am arătat nepotului meu, când am trecut pe acolo. „De ce l-au împușcat pe preot, m-a întrebat?”. Și n-am știut să îi explic exact contextul respectivei tragedii. Nu credeți că ar fi fost o poveste interesantă? Că s-ar fi putut face măcar un film, măcar un documentar sau un reportaj de televiziune, pentru a ști cum s-a întâmplat și astfel încât numele respectivului om să fie fixat în conștiința publică, așa cum toată lumea, de pe tot mapamondul, a auzit de Anne Frank?

Una din cărțile, care m-au influențat cel mai mult în viață, și asupra căreia mi-am tot promis să vorbesc pe larg cândva, e „Țapul ispășitor”, capodopera filosofului Rene Girard. În ea, creștinismul e prezentat ca prima religie în care nașterea unui mit să fie tratată din perspectiva victimei. Deci nu o mitologizare ci, dimpotrivă, o demitizare, prin devoalarea mecanismelor eterne de coeziune socială. Refuzând să cultivăm un mit național al Revoluției, prin cunoașterea și cultivarea părții curate și eterne din acel eveniment istoric, am rămas blocați între mitologii. Ca un suflet chinuit, care bântuie o casă, pentru că nu i se fac anumite rânduieli, care să îi înlesnească trecerea dintr-o lume în alta.
Avem toate detaliile din perspectiva asasinilor și detractorilor, dar ne lipsește în continuare perspectiva victimei. Pentru victime, încă nu vorbește nimeni. Când o va face, vom începe să ne limpezim și să ne revenim.

Când înghiți un pisoi, e imposibil să nu-ți rămână și niște ghemotoace de păr pe gât sau să nu simți ceva zgârieturi pe mațe. Pentru cei care au sărit, în spiritul Ignatului, să spună că Băsescu a înghițit un porc, din câte îmi amintesc, afirmația se referea la Tăriceanu. Deci nu a înghițit un porc, numindu-l pe Victor Ponta a doua oară prim-ministru, a înghițit un „pisic”.

Greu de crezut, dar declarația cea mai lucidă a zilei vine de la Dan Diaconescu: „Băsescu ar trebui să demisioneze”. Raționamentul e just. Avem un popor, care a decis să se nenorocească pe termen lung prin vot liber exprimat. Numai că președintele a insistat de mai multe ori că funcția supremă în stat nu poate fi asimilată uneia de grefier sau conțopist, nici al Parlamentului nici al nimănui. Un președinte nu semnează legi așa cum dau bun de tipar angajații de la Monitorul Oficial, nu i s-a dat o demnitate publică pentru „a lua act”, fie și de deciziile electorale de moment. Așa cum a mai subliniat, decizia numirii îi aparține, trebuie să și-o asume, în asta constă înghițirea.

Ce ar trebui, prin urmare, să se întâmple atunci când președintele nu mai poate acționa așa cum îi dictează conștiința și rațiunea? Să se retragă, evident. Sigur că poți să arăți că electoratul nu ți-a lăsat nicio opțiune, că pe oricine altcineva ai fi numit, ar fi căzut la vot. Dar merita încercat, ai fi rămas în cartea de istorie ca o figură eroică, învinsă de sistem, dar luptând cu el până la ultimul cartuș. Arătând că știi mai multe decât prostimea, care așteaptă ajutoare sociale și măriri de pensii. Funcția de președinte nu se mai justifică prin nimic, dacă ești în imposibilitatea de a-ți exercita mandatul, de a acționa cum îți dictează conștiința.

Ironia istorie îl lovește pe Băsescu unde se aștepta mai puțin, dându-i soarta nefericită a regelui Mihai, pe care l-a judecat cu atâta lejeritate. Acum poporul, jucat pe degete de Dana Grecu și Mihai Gâdea, e mai tiranic decât comisarul sovietic Vîșinski, mai inflexibil decât Ana Pauker. Îl vrea pe doctor Petru Groza, pardon, pe doctor Victor Ponta prim-ministru și nimic altceva. La votul din 9 decembrie, poporul a trântit ștampila în pătrățelul USL, ca atunci când Vâșinski a trântit ușa la palat, de a căzut tencuiala regală de lângă tocul ușii. Greva regală / prezidențială nu e o opțiune, vor veni curând la semnat decrete de numiri de judecători, modificări de legi, poate și de Constituție. Băsescu va deveni și el „slugă la ruși”, fie și prin intermediari, căci ni s-a dat de înțeles că Ponta nu e un pro-atlantist, că vrea să cârmească țara spre Belarus și Moscova.

Poate prima dată nu știa cu cine are de-a face, când promitea public să nu dea țara pe mâna unui copilot. Între timp, s-a lămurit că Victor Viorel Ponta e mitoman, un om cu două fețe, blând ca un pisic între patru ochi și arogant pe la spate. Iată doar câteva afirmații recente, care dovedesc că președintele Băsescu își încalcă și rațiunea și conștiința numindu-l pe Ponta premier:

„Un hoț rămâne un hoț, trebuie dat în vileag. Nu eu am scris articolul din Nature. (….) Bineînţeles, atunci când ai furat cu adevărat, oricât ai recunoaşte tot trebuie să pleci din funcţia publică. ”

deci a numit un hoț premier

„Dacă voi reveni la Cotroceni, în cazul în care îl mai găsesc premier, în caz că voi reveni la Cotroceni, nu îi mai pune niciodată un mandat de premier dacă va câştiga alegerile”

e organizator de lovituri de stat eșuate, deci nu respectă instituțiile democratice

„Doamnă, omul acesta este atât de imatur, încât mi-e şi jenă să-i mai răspund. Deja o să încep să întreb cine este Ponta ăsta. Este un om imatur”

e nepregătit pentru o demnitate atât de mare

„M-as autocondamna daca as accepta formarea unui guvern anti-european sau care sa distruga ce s-a construit timp de opt ani.”

nu e pro-european

„Iată o minciună demontată în scris, şi lui Ponta care tot afirmă că vrea coabitare nu face decât să-i confirme caltiate de om care minte. Unii spun că minte cum respiră. Minciuna ca mod de viaţă te aşează in definitia mitomanului.”

e mincinos patologic

„Nu voi desemna un premier care nu are soluții pentru țară!”

să fi găsit Ponta, între timp, soluții?

„El e mitoman, e bolnav din punctul asta de vedere, cum e Crin Antonescu bolnav de somn, omul asta e bolnav de minciuna. E mitoman.”

nu poți avea încredere în el

„La suspendare, când am înţeles că era nevoie de suspendaa preşedintelui ca să îşi acopere el povestea plagiatului care făcea epocă în presa internaţională, mi-am dat seama că acest om este prea mic pentru funcţia pe care o are. Prea mic, ca dimensiune politică şi sufletească. Nu i-a fost milă de ţară. Şi acum el este un premier şantajat. Dacă nu îl ascultă pe Voiculescu, îi declanşează Voiculescu o campanie cu plagiatul de îl face pulbere. El trebuie să stea în băncuţa lui şi să execute. Aici e marea problemă. Eu nu vreau o ţară condusă de Voiculescu.”

Aceasta e doar o mică selecție de declarații făcute despre Victor Ponta de către Traian Băsescu, de-a lungul vremii. Așadar, un premier mic, mitoman, anti-european, fără convingeri democratice, hoț, manevrat de Voiculescu. Când ești obligat să îl reconfirmi în funcție, nu e limpede că îți încalci conștiința?

Dar se poate vorbi despre conștiință în cazul lui Traian Băsescu, sau e doar un foarte abil și calculat „impostor al cauzelor juste”, așa cum l-am caracterizat cu niște ani în urmă? Prin declarațiile făcute din timpul campaniei, mai ales prin profilul candidatului la funcția de premier, trasat în ultima săptămână, Traian Băsescu și-a creionat alonja unui bărbat de stat cu simțul istoriei, cineva care ia decizii pentru durata lungă a politicii, nu calculându-și propria supraviețuire. Dar această statuie de fum se topește în contrast cu faptele.

Revine în scenă același Băsescu, preocupat să își aranjeze fiica ineptă cu o leafă bună de la Luxten, firmă dependentă de contractele primăriei, preocupat să o vadă euro-parlamentar sau să le lase câte o casă moștenire celor două fiice. Un politician al mizelor mărunte.

Ascensiunea politică a lui Traian Băsescu ar fi fost de negândit fără eliminarea prealabilă a adevăraților anti-comuniști din arenă, fără ca populația să fi abandonat definitiv cauzele morale în favoarea unor sporadice puseuri de ipocrizie. Odată nișa liberă, Băsescu a ocupat-o cu un inegalabil talent, devenind exponentul celor mai corecte dintre bătăliile, pe care le are de dus societatea noastră: a condamnat comunismul în mod oficial (formal, cum ar spune cei care traduc engleza după ureche, sau sunt pur și simplu mai exigenți), a insistat pentru un sistem judiciar care a făcut posibil ca Adrian Năstase și Sorin Ovidiu Vântu să se afle acum după gratii, a ținut ca orientarea României alianța cu Statele Unite și integrarea în Europa politică să rămână fără echivoc, a atacat frontal demagogia de la temelia statului asistențial și lipsa ei de realism, cu uriașe costuri electorale. Ca jucător, e greu de estimat când va mai apărea unul mai iscusit în arenă. Iar cunoscând profilul actual al societății, e greu de crezut că locul lui va fi luat prea curând de cineva, care să și creadă în ideile morale, pe care le afișează. Asemenea oameni există, dar ei sunt pentru moment lipsiți de șansă.

Paradoxal, prin numirea lui Victor Ponta, Traian Băsescu face pentru ultima dată jocurile PDL. Un guvern, care „să îi trezească din mahmureală pe alegătorii îmbătați de USL și antene”, cum prezicea un ziarist, e ultimul dar pe care președintele îl face PDL. Doar așa, conducerea nevolnică a opoziției are șansa de a reveni în grațiile alegătorilor fără o schimbare completă de garnitură și de concepție, doar așteptând ca Ponta și compania să își dea deplina măsură a incompetenței și lipsei de onestitate.

De când a renunțat la numele de fată, care o consacrase (Vass), Andreea Paul are un nume de bărbat, dar rămâne de trei ori femeie. Trimisă de partid unde se agață harta în cui, în județul Satu Mare, fosta consilieră fidelă a lui Emil Boc s-a întors cum-necum cu mandatul de deputat în dinți. A avut o campanie electorală cu niște perle savuroase de penibil. M-a exasperat cu articole și postări, care începeau invariabil cu referiri patetice la „oșenii mei”, de zici că trăise cu zongora și cetera toată viața între Frații Petreuș, mai ceva ca Marioara Murărescu. S-a îmbrăcat în costum popular maramureșan, în deux pieces de controloare de trafic aerian, a făcut poze tovărășești, a pupat copii și babe, a bătut la porți, a băut palincă, a trimis scrisori publice, a cerut imperativ o dezbatere cu contra-candidatul, s-a filmat, pozat și difuzat, tot tacâmul. Altfel spus, a înțeles că pentru a câștiga alegeri nu ajunge să ai CV bun, educație de acasă și inteligență, că nu orice profesor, muzeograf, cercetător sau medic ajunge și politician. E o meserie diferită.


Ce nu face politicianul în campanie?

Apropo, pe durata campaniei cred că a lăsat baltă și aberațiile feministe, cu care ne împuiase capul în ultima vreme, că alea nu aduc voturi. Și nu de teama misoginismul românesc, care există, dar iată că nu a barat calea spre afirmare atâtor femei, despre care voi mai vorbi mai jos. Ci pentru că feminismul e ceva antipatic până și femeilor normale, deci nu aduce voturi. În mod normal, fiind printre cei mai bine plasați în alegeri, dintre reprezentanții noului val, nici nu ar trebui să se oprească aici. La ultimele alegeri interne în PDL, când partidul a ales calea catastrofală Blaga, nu-mi amintesc să fi concurat pentru vreo funcție. Poate o va face acum.


tovarasi in campanie

Sunt lucruri de învățat din acest tip de combativitate și pentru redistribuiții Mihai Răzvan Ungureanu, Vasile Blaga și de cei rămași chiar pe dinafară. Chiar și pentru Mihail Neamțu, căruia nu poți să spui că i-a lipsit voința, doar știința de a empatiza cu alegătorii, de a-ți adapta mesajul la cei care te ascultă. Nu mai vorbim de cei, care chiar nu s-au agitat. Să ne imaginăm, de pildă, că MRU sau Neamțu ar fi spus: sunt tânăr, vreau să schimb politica din țara asta, mă duc să mă bat cu cel mai rău, ori eu, ori el. Și se duceau să se ia la trântă cu Dan Voiculescu sau Viorel Hrebenciuc. Poate tot pierdeau, dar pierdeau frumos, rămâneau o speranță și pentru alegători din alte regiuni. Dacă Iulian Crăciun, din cărucior cu rotile, a luat 30%, poate lua și Ungureanu 49, câștiga tot Voiculescu, cu 51%, dar aveai ce spera pentru alegerile viitoare prezidențiale, de exemplu. Așa, să iei tot o treime, dar în război cu un pesedist no-name, e mai rușinos. De exemplu Dan Diaconescu nu s-a făcut de râs, cu un scor de circa 30%, chiar dacă a băgat în Parlament vreo 20-30 de desculți și el a rămas afară. Tot va putea să spună că a încercat, nu s-a fofilat.

Am ales exemplul Andreea Paul, pentru că e una din foarte puținele vești bune de la constituirea noului Parlament, pe care am comentat-o azi live, pe măsură ce veștile proaste veneau, deci mă voi auto-plagia în cele ce urmează. Apropo, cred că gluma proastă a lui Ponta, către Andronescu, „așa suntem noi, plagiatorii, mai votați”, îi va fi o piatră de moară mai grea decât articolele din presa germană. De acum oricine îi va putea spune în față plagiator, fără să poată fi contrazis, că și-a asumat singur eticheta.

Parlament mai mare, oameni mai puțini

Mai întâi, cifrele. Înainte să se indexeze pensiile, s-a indexat numărul de parlamentari. Aproape dublu, față de cei 300, vânturați pe la nas la referendum, acum sunt 588, cifră cu conotații dubioase. E important, nu pentru că vor avea mai multe secretare, diurne și alte lucruri, care înfurie poporul, ci pentru că se diluează baza de selecție și reprezentare. Nu mai au nici măcar suficiente scaune în sală și ar fi putut fi chiar și 900, dacă scorurile erau altele, ceea ce arată cum a fost gândită sau negândită legea electorală. Număr dublu decât în Congresul american (535, în ambele camere, pentru a conduce o țară de dimensiunile unui continent).

al lu cacarau
sursa foto: Kamikaze

Toate astea, în timp ce țara se depopulează. Ca să nu mai spunem că 3 milioane de votanți de la referendum s-au pierdut pe drum. Din faimoșii 7 milioane și jumătate de la referendum au rămas vreo 4 milioane. Ghișe are nevoie de tricouri cu inscripții actualizate. Patru milioane, care sunt iarăși mai puțini decât cei cinci ai lui Băsescu, din vremurile bune. Așa e poporul, sucit, acum îl apucă dorul, acum te alungă. Vă mirați că au votat acum toți penalii, doar pentru că le spuneau că sunt împotriva lui Băsescu? Peste patru ani poate o să-l regrete și se vor arunca în brațele oricui va fi împotriva lui Ponta. Uite așa se alege EBA iar cu un loc călduț în 2016, când nu va mai fi europarlamentar.

poporul nu are discernământ

Pentru concluzia asta era suficient un raport de audiență. Poporul îi votează zilnic cu telecomanda pe Măruță, Capatos, Gherghe, Moculeasca și suspină după Ceaușescu. De ce ar fi devenit brusc înțelept în zi de alegeri? Duminică, poporul ne-a contrazis, cei pe care noi îi consideram simboluri ale corupției sunt speranțele de mai bine ale oamenilor. O succintă listă a câtorva nume grele, pe care românii și i-au dorit în frunte: Viorel Hrebenciuc, Verestoy Attila, Gabriel Oprea, Gigi Nețoiu, Dan Șova, George Becali, Sorin Roșca Stănescu, Dan Voiculescu, Sebastian Ghiță, Ioan Ghișe, Victor Ciorbea, Petre Roman, Elena Udrea, Nini Săpunaru, Miron și Manuela Mitrea, Bogdan Niculescu-Duvăz, Varujan Vosganian, Liviu Dragnea, Vasile Blaga și lista e foarte lungă. De ce îi aleg oamenii pe oamenii ăștia? Ce speră să se întâmple, ce își imaginează?

Nu ține nici scuza că n-ai pe cine vota. Nu peste tot, dar au exista și niște propuneri mai mult decât decente. Adrian Papahagi a fost respins pe ultima sută, la o redistribuire controversată, din care a câștigat Blaga. Gabriel Biriș n-a fost pe placul bucureștenilor. Nici criticul Alex Ștefănescu, al cărui afiș, în care povestea că a scris 20 de cărți, l-am văzut lipit pe un coș de gunoi. Destin de intelectual. Nici despre Mihai Neamțu nu se poate spune că nu e peste media clasei politice, chit că el a pierit pe limba lui.

politică în așternut și nepotism

La fel de imposibil de înțeles e și fanatismul cu care sunt aleși nepoți, neveste de politicieni, odrasle și amante. La Constanța, pe primul loc în tot județul s-a clasat Alexandru Mazăre, fratele primarului dansator de samba. Dacă nu l-ați văzut sau auzit niciodată, vă puteți imagina că, așa cum Radu a fost batjocorit de ursitoare la fizic, așa a fost Alexandru jecmănit la minte, când s-au împărțit darurile.

Oana Mizil e singura peltică din București, care îl poate face pe Vanghelie să pară intelectual. E aleasă și ea cu entuziasm, nu pentru că se recomandă „descendentă din Ștefan cel Mare”, poate mai mult pentru numele său cu sonorități nobiliare, de dinastie venită în România cu tancul, după 23 August: Oana Niculescu-Mizil Ștefănescu Tohme!

Tot alegătorii au insistat și pentru proverbul cu copiii șefilor noștri, care vor fi șefii copiilor noștri, sau cam așa ceva. Au baronii locali Liviu Dragnea, Vlad Cosma și Horia Uioreanu, afaceristul Alin Petrache, primarul Florentin Pandele băieți mari, neveste sau secretare dezghețate? În Parlament cu ei, poporul nici nu stă la discuții. Nici nu concepe să îi despartă pe soții Manuela și Miron Mitrea, sau pe frații Daniel și Relu Fenechiu, sfâșiați ca-n filmele indiene, între două doctrine. Una populistă și alta liberală (ha ha ha).

profesionalizarea clasei politice

Am mai criticat aici tendința unor politiceni, de a vorbi doar ce vrea alegătorul să audă. Chipurile ei ar fi doar cutii de rezonanță, colectori de feed-back popular, fără idei proprii. Ca și despre obiceiul de a formata tinerii, de cum intră în politică, punându-i să repete mesajele zilei, primite în mail de la partid dimineața. Dacă la asta se reduce politica, exoticii, care debutează în actualul Parlament reprezintă, fără ironie, o profesionalizare a clasei politice. Ce rost are să îți bați capul să îl înveți ce să transmită pe Lucian Bolcaș sau Sergiu Andon, când poți să îți livrezi mesajele prin Gabriela Vrânceanu Firea sau prin Mihai Sturzu de la HiQ? (Autorul faimoaselor versuri „de când n-am mai fost acolo, la discolo, mă simt ca Marco Polo!”).

Și să nu uităm că publicul vrea un format mai tabloid. Să nu-l lăsăm să se plictisească, să le trimitem în Parlament pe Cristiana Anghel (învățătoarea din Caracal, faimoasă pentru că a făcut de două ori greva foamei: o dată împotriva lui Boc, a doua oară împotriva lui Barroso), sau pe Liliana Mincă (de la Loterie, dușmanca lui Ogică). Hai că am tras lozul câștigător! Nu înțeleg de ce lipsește Gigel Frone din Parlament, e o nedreptate. Nicu Bănicioiu cum a intrat?

ce rămâne în urma lui Băsescu

Scuza pentru acest tablou dezolant e că toate sunt urmarea nașterii lui Traian Băsescu. Și totuși, ce lasă în urma lui încăpățânatul președinte? Daca Basescu lasa ceva durabil in urma, si apararea institutiilor nu a fost doar gargara, numarul de parlamentari ar trebui sa se reduca in mod natural, de la 588 la 300, prin buna functionare a Procuraturii. Așa-i că nu simțiți o adiere de optimism din direcția asta? Un amic virtual, Dan Lungescu, mi-a replicat că „în România, pupincuratura e mult mai tare decât procuratura”. În cazul ăsta, cât timp pierdut, în care oamenii ăia, cu care se pozează politicienii în campanie, ar fi putut fi ajutați să nu mai semene cu cine știe ce trib de pe National Geographic, care întâlnește pentru prima dată europeni.

Deşi, procentual, scorul obţinut de PPDD e destul de mic, tipul uman vizat de acest pseudo-partid e cel triumfător în societate. În secţia de care urmează să vă vorbesc, a avut într-o urnă doar 17 voturi, dar oriunde te-ai fi întors nu auzeai decât poncifele unor rămăşiţe vulgarizate de ceauşism, fix combinaţia, care îi ţine loc de doctrină. Doar lipsa de talent a liderilor Partidului Poporului a împiedicat ca această ideologie dominantă să aibă şi o expresie politică explicită.

Contrar bănuielii comune că Partidul lu’ domnu’ Dan nu are ideologie, în teren, pare cam singurul, care are aşa ceva. Puternicii zilei, zdrobitorul USL şi acum jumulitul ARD, se bazează în mult mai mare măsură pe nişte armate de mercenari şi oportunişti de tot felul. Tot un fel de mercenar am fost şi eu duminică.

cum ajungi observator

Acum câteva luni, aflu că un amic al cuiva îşi face intrarea în politica mare. Are partidul şi resursele necesare, e ca şi ales (ceea ce ieri s-a şi întâmplat), dar are nevoie de promovare. Aşa că respectiva cunoştinţă comună îmi propune un job în campania viitorului senator, despre care sunt asigurat că e bun-platnic. Nu pot, i-am înjurat tot timpul pe uselişti, ca şi pe alţi politicieni, decât pe feseniştii din PD, îi consider inamicii mei predilecţi, aşa că îi spun că îmi văd de ale mele. Mai recent, cunoştinţa comună mă întreabă: “bine, campanie n-ai vrut să faci, dar nu vrei să fii observator? Că acolo nu trebuie să faci politică, e chiar interzis”. Îţi trebuie doar o răbdare de fier şi o copie de buletin, pe care o trimiţi prin mail. Nu se câştigă cine ştie ce, dar e mai mult decât nimic, pentru o zi.

Aşa am ajuns pentru prima dată în viaţă în sediul unui partid, ba încă unul, pentru care n-am nicio simpatie. Nu vă speriaţi, nu m-am înscris şi nici nu am de gând să mă înscriu în vreun partid, organizaţie, din care cei mai antipatici sunt tinerii activişti. Genul de tânăr, de la care nimic bun nu se poate aştepta, care va molipsi şi pe alţii de oportunism şi cinism. Aşa cum bănuiam, partidele au atât de mare nevoie de pălmaşi, încât oricine are două mâini şi două picioare e bun de membru. Dacă aş fi avut timp de pierdut, puteam la fel de simplu să devin şi activist destoinic, fără mari teste. Ca fapt divers, nici în ziua votului, nici în cele două zile premergătoare, nimeni nu m-a întrebat nici măcar dacă am buletin, deci, teoretic, odată introdus în tabel, pe baza unui xerox de buletin, oricine putea să se prezinte în secţia de vot, indiferent că ar fi fost şcolar sau debil mintal. Nici partidele şi nici ONG-urile nu îşi permit luxul de a fi selective.

“dacă făceam politică nu eram aici”
Un observator mai scrupulos îl avertizează pe un cetăţean mai gureş, venit la vot, că în secţie nu se face politică. “Dacă făceam politică, nu eram aici!”, îi dă replica prompt votantul, spre hazul tuturor. De fapt, zicerea asta ni se potriveşte şi nouă. Observatorii sunt cea mai mică rotiţă din angrenajul electoral, infanteriştii cei mai de jos ai sistemului. Li se cere disciplină şi să menţină aura de seriozitate a democraţiei, despre care se povesteşte că ar aduce puterea poporului. De fapt, într-o zi de vot, realizezi nu atât cum funcţionează sistemul, cât de ce nu funcţionează. Din motive antropologice, e răspunsul cel mai sintetic. Ca în orice democraţie, risipa de resurse e la ordinea zilei, risipă de oameni valizi, de hârtie, de bani, iar rezultatul e de cele mai multe ori ridicol, cu singura consolare, că orice alt mod de a ne organiza ne-a dat prin cap, a fost mai rău de atât.

votanţii Republicii Socialiste România ne decid soarta

Văzut dintr-o secţie de vot, Bucureştiul seamănă cu un sat, care într-o generaţie va dispărea complet de pe hartă. Nu doar la primele ore ale dimineţii, dar pe parcursul întregii zile, cei care votează sunt pensionari. Cam 8-9, din 10! Cei care se închină după ce votează şi spun cu voce tare “să ne fie mai bine” sau “eh, pentru o viaţă mai bună”, mi se par de o tristeţe infinită. Sunt eternii păcăliţi ai tuturor campaniilor electorale, traşi pe sfoară de orice schimbare a modalităţii de calcul a pensiilor, convinşi să voteze, dacă se scoate taxa TV din factura la lumină.

Nu ştiam că mai există în circulaţie buletinele acelea cu pagini multe, emise de RSR, din care lipseşte doar poza lui Ceauşescu, aşa cum era în epocă pe prima filă a oricărui abecedar sau manual. Ei bine, mai sunt destul de multe şi nu miră pe nimeni că votează practic cetăţeanul altui stat. Cu paşaportul, emis de România democrată, membră a UE, nu poţi vota, dar cu buletinul RSR, da. Realizaţi acum cât de ridicol trebuie să fi sunat pentru unii ironiile fine ale liderilor dreptei, la adresa celor din USL, pe care îi făceau “socialişti”?

Puţinii adolescenţi, care vin să voteze pentru prima dată, sunt aproape la fel de deprimanţi. O fată, adusă de mânuţă la vot, răspunde cu OK, OK, la absolut orice i se explică, şi cu un zâmbet ca-n videoclipuri. Spune OK şi când i se cere să se iscălească, şi când e îndrumată să intre după perdea, în cabină, OK, şi când află că nu trebuie să predea buletinele ştampilate înapoi comisiei, ci doar ştampila, OK, semn că a înţeles să le bage în urne. Deşi aparent ştie să citească, efortul de a potrivi buletinul pentru senatori în urna pe care scrie Senat, şi nu Camera Deputaţilor, i se pare doborâtor, aşa că mi le înmânează, trăgând concluzia: “of, e greu cu votarea asta !”. Zâmbeşte fericită, e tânără şi frumuşică.

În lungile ore în care m-am uitat la cei, care s-au perindat prin secţie, încercând să intuiesc motivaţiile pentru care votează, nu ştiam că, în alt cartier al Bucureştiului, Gigi Becali era ales cu 65% din voturi, dar aş fi putut trage concluzii similare şi fără informaţia asta. Mare parte dintre votanţi mi se par lipsiţi de discernământ. Mi se pare înspăimântător să li se dea pe mână o putere, fie ea şi distantă, asupra unui aparat de stat tot mai puternic şi dezvoltat, tot mai perfid împotriva individului. Pentru că, da, cei care l-au ales pe Gigi cu o asemenea proporţie s-au declarat ei înşişi iresponsabili, lipsiţi de judecată. Nu au nici măcar scuza că li s-a vârât pe gât un candidat necunoscut, pe o listă a unui partid. Pe ăsta îl cunoşteau şi în dungă. La fel de lipsiţi de criterii de judecată mi s-au părut şi votanţii mei, chit că teoriile, care leagă fizionomia de personalitate, fac parte din partea pre-ştiinţifică a psihologiei. Devenim un popor urâţit şi bolnav, care dă semne tot mai insistente de degenerare.

Personajele: tinerimea română

La firul ierbii, poporul e otevizat, indiferent cu cine ar vota, discuţiile rar se ridică peste nivelul unei emisiuni de la televiziunea poporului. Deşi, teoretic, istoria se învaţă în şcoli, face legea o variantă naţionalist-conspiraţionistă a unei istorii orale, prescurtată şi aia grosolan. Aparent toţi sunt revoltaţi de orice, au verdicte de etno-psihologie, ştiu toate tarele românilor, dar manifestă o admiraţie nedisimulată pentru hoţi, că se descurcă. Preşedintele comisiei, la fel de tânăr ca observatorii trimişi de nu ştiu ce ONG-uri, ne conferenţiază despre abilităţile de mare om de afaceri ale lui Patriciu. Nu ştiu dacă e la curent cu falimentul Mic.ro sau cu vânzarea în pierdere a trustului de presă, dar e convins că Patriciu e atât de şmecher, încât acum a ajuns să dea ţepe în Africa de Sud. Unde i se pupă mâna ca unui şeic, insistă admirativ preşedintele. Tot foarte şmecher e şi Ovidiu Tender, despre care reprezentantul PRM şopteşte în barbă că e jidan.

Unul dintre ONG-işti insistă să pună acestei admiraţii un accent socialist, care mă lasă mut de uimire: “eu n-am nimic cu cei care fură de la oameni obişnuiţi, şi îi păcălesc pentru că sunt proşti,” zice “eu am cu cei care fură de la stat, pentru că aceia păgubesc masele largi, pe ăia nu i-aş ierta!”. Doamne, şi era tânăr, sărmanul imbecil!
Tot el e convins că dacii au fost singurii români demni, că spiritul lor s-a păstrat doar într-o zonă nedefinită de prin Transilvania, unde se găsesc oameni cinstiţi şi dintr-o bucată. Ardelenii ăia sunt diferiţi de bucovineni, insistă.

preşedintele de comisie
Preşedintele e un tip a cărui trăsătură de căpătâi pare şmecheria, genul volubil şi glumeţ, altfel băiat simpatic. La primele ore ale dimineţii insistă să îmi arate unde se află toaleta. Odată ajunşi în încăperea faianţată îmi şopteşte conspirativ: “Ai grijă că noi suntem de la acelaşi partid şi trebuie să iasă bine totul!” Viaţa mea scurtă de agent secret, infiltrat în rândurile duşmanului promite să devină palpitantă. Dar e doar o promisiune.

Preşedintele e sigur genul, care s-ar preta la orice matrapazlâc. Habar n-am dacă nu le-a şi făcut până la urmă, într-un mod prea abil ca să mă prind. Înclin să cred, însă, că tipul pune flecăreala mai presus de fapte şi că le-a raportat şefilor cu înflorituri că s-a dat şi peste cap, ca să iasă totul bine pentru partid. Mai pe seară, când mă urmăreşte iarăşi tot la toaletă, îmi spune la fel de conspirativ că ştie tot, că de la ARD a început să se facă turism electoral, sunt aduşi oameni la vot, că are informaţii. Are pe naiba.

Înapoi în secţia de vot (sala unei grădiniţe, cu piese mari de lego adunate într-un colţ) strecoară printre rânduri şi informaţia că la vârf toţi sunt masoni şi rezolvă lucrurile între ei. N-am argumente să îl contrazic, probabil cândva i se va propune şi lui să se alăture confreriei, mi s-ar părea nedrept să i se refuze aşa o şansă.

pesedista infernală

Colega mea de alianţă e o pesedistă, care aduce izbitor cu Cruela sau cu Beatrice Rancea, dacă preferaţi. Are o uitătură rea, de harpie, mereu ofticată de o nedreptate, care i se face, probabil o frustrare şi o nefericire, pe care le-a resimţit toată viaţa. Insistă să mă întrebe dacă am verificat totul şi e în regulă, dacă e tot sigilat. Iniţial pare să îmi acorde încredere, ca aliat, pe urmă e dezamăgită, cu alura ei de profesoară severă, pentru că i se par prea moale ca activist.

Cum suntem prea mulţi pentru câte tabele cu votanţi sunt, eu primesc locul strategic de lângă urne, de unde voi supraveghea tot. În foile cu instrucţiuni de la partid, eram învăţat să insist să mă aşez undeva de unde să pot supraveghea urna de vot! N-am ţinut cont de instrucţiuni, pur şi simplu aşa s-a nimerit şi m-am bucurat că pot să mă mişc în voie. La un moment dat pesedista mă cheamă: uitaţi, noi suntem împreună, nu o spun ca să vă deranjez, dar i-am propus domnului preşedinte să vă ceară să nu mai staţi cu căşti în urechi, pentru că nu puteţi fi atent la tot ce se întâmplă! Sunt uluit, pentru că avusesem de cele mai multe ori doar o cască şi dată foarte încet. Preşedintele ia act de cererea pesedistei şi, îngânat de o secretară cam tâmpiţică, decide să nu mi se mai permită să ascult nimic la căşti pe durata votului. E abia dimineaţă şi restul orelor vor curge mai greu fără radio Guerrilla, dar datoria e datorie.

miliţianul erudit
Trimisul PRM are 70 de ani şi o singură mare pasiune, aparentă: etimologia. Explică lent de unde vine te miri ce cuvânt pe care îl aude. Pe altele le introduce spontan în conversaţie: “vagin vine de la un cuvânt latinesc, care înseamnă teacă, destul de sugestiv, adaugă zâmbind. Denumirea vulgară vine din slavă, şi ruşii spun exact ca noi.

E peremist din convingere, spune că nu pentru Vadim, ci pentru doctrina partidului. Contestă votul uninominal şi îl preferă pe cel pe liste, tocmai de dragul doctrinei. Pe acelaşi considerent dispreţuieşte PPDD, iar pe UDMR-işti îi detestă tot pentru că le-a citit programul şi ştie ce urmăresc. Dar pe Băsescu şi Boc îi urăşte cu toată fiinţa, mult mai mult decât a dat semne trimisa PSD-ului, deşi pare infinit mai blajin decât ea. Şi pe Daniel Morar şi pe Codruţa Koveşi. Povesteşte că a întrerupt orice relaţie cu cineva, care era băsist, pe acest motiv. Dacă ar vedea acum pe cineva, care e cu Băsescu, l-ar desconsidera ca pe o cârpă. După ce numărăm voturile e încrezător că în ţară USL are chiar mai mult de 50-60%, pentru că în Bucureşti sunt tot felul de lepădături, deci insuficient de montaţi împotriva lui Băsescu.

Chiar dacă e pisălog şi are un singur subiect, etimologiile, îmi place pasiunea lui pentru cunoaştere. Ştie lucruri surprinzătoare, pe care eu nu le ştiu, ceea ce mă face să îl respect, chiar dacă mai dă şi rateuri la etimologii. A şi călătorit în ultimii ani în toată Europa, lucru care nu l-a făcut mai puţin naţionalist, dar l-a mâhnit. Le-a explicat francezilor că avem 30% cuvinte franţuzeşti, că suntem diferiţi de ţigani, că ar trebui să primească mai puţini negri la ei în ţară, pentru că vor dispărea în curând. Le-a explicat şi că noi nu spunem “om” şi “femeie”, ci avem un cuvânt latinesc pentru bărbat, care înseamnă purtător de barbă. Nu-i place că se spune cutter, când există cuvântul cuţit.

După numărătoarea voturilor citează cu năduf din Goga, că suntem o civilizaţie măruntă, cu oameni de nimic, sau ceva pe-acolo.

udemerista patrioată

Se pare că nu sunt singurul infiltrat prin alte partide. Reprezentanta UDMR-ului se demască destul de repede, în conversaţiile cu bătrânul peremist. Îl admiră pe Vadim că e cult, dar nu-i place că s-a certat cu executoarea şi cu vedete mondene ca Zăvorancele şi Moculeasca. E româncă get-beget şi are o teorie: ungurii din Ungaria sunt altfel, doar ăştia din Transilvania sunt şovini. Nu e de acord cu politica UDMR, pentru că e îndreptată împotriva României, se dovedeşte pe parcurs a fi la fel de naţionalistă ca peremistul, nu înţelege de ce ungurii refuză să vorbească limba noastră, nici de ce au nevoie de plăcuţe bilingve.

inamica de la ARD
Membrii comisiei nu au ecusoane, deci nu ştii de unde vine fiecare. Pe bază de afinităţi personale, m-am împrietenit cu o doamnă la vreo 30-40 de ani, care pare mai dezgheţată, deci mai simpatică. Detestă formalismele şi meticulozitatea stupidă, din când în când devine chiar familiară şi afectuoasă. Am aflat pe urmă că era de la “ai noştri”, cum ar veni. Nu aşteaptă mare lucru de la alegeri, nici nu mai are puterea să îi ia apărarea lui Băsescu, atunci când e înjurat. E clar în minoritate şi ştie asta.

Eu unul nu mă simt confortabil în calitatea mea de uselist, de fapt nu înţeleg cu pot unii să fie membri de câţiva ani, când eu am fost doar câteva ore şi mi-a fost ruşine de fiecare dată când mi s-a zis “domnul de la USL”.

Când vine vorba de privatizare, toată comisia cade de acord că nu trebuia privatizat nimic. Nici dreapta nu pare să aibă altă părere. Am încercat să râd complice cu ea pe socoteala avântului patriotic al peremistului, dar am realizat că e la fel de naţionalistă ca şi el şi crede cam aceleaşi lucruri despre unguri. Spune că nu mai are încredere în niciunii, nu mai aşteaptă pensie de la generaţia care vine, pentru că nu citeşte şi stă toată ziua pe net. Şi-a făcut pensie privată.

reprezentanta poporului

“PPDD e singura speranţă pe care o mai are poporul ăsta!”, spune cu năduf o femeie necăjită şi foarte directă, trimisa lui domnu Dan în comisie. Deci avem şi intelectuali printre noi, râd eu în gând. Pe parcurs aveam să aflu că nici de la partidul ei nu aşteaptă nimic, toţi sunt nişte hoţi. Cel mai mult îi urăşte pe “sărăciile astea de la USL”, preferă să ia oricare, numai ăia nu. E furioasă pe toată lumea, sincer revoltată. Ştie că şi pediştii au fost hoţi, dar pe pesedişti îi consideră vinovaţi de distrugerea industriei naţionale. Enumeră întreprinderile de stat închise pe timpul PSD-ului, îşi aminteşte şi de Dan Ioan Popescu. Tot pe vremea pesedeului i s-a închis şi fabrica de eprubete la care lucra.

A lucrat cel puţin un an în America, dar nu face caz de asta, cum fac atâţia repatriaţi. Îmi face impresia unei persoane fundamental cinstite, nemulţumită sincer de tot ce o înconjoară. E cu nervii la pământ. În mod surprinzător, deşi are toate datele unui nostalgic ceauşist, îşi aminteşte critic chiar şi de acea epocă. Nu poate să ierte că o prietenă a murit pe vremea aia făcând avort.

Ne asigură că sfârşitul lumii nu va veni pe 21 decembrie, pentru că a citit mai demult o carte despre vămile cereşti. Acolo se explică limpede ce se întâmplă cu sufletul după moarte, că în iad sunt patru încăperi, cu diverse temperaturi, din care nu îşi mai aminteşte decât două. Cei mai mulţi de la conducere sunt evrei.

Domnu Dan n-o fi el chiar ce se prezintă, dar are Bentley pentru că a muncit, nu a furat de la stat. Să facă şi alţii, dacă sunt în stare.

Crede că Năstase a primit ce merita, deşi alţii din comisie cred că totul a fost o înscenare politică. De fapt, toţi vorbesc despre nişte “ei” misterioşi, care ne hotărăsc soarta şi de care noi suntem prea proşti să ne apărăm. Îmi e imposibil să ghicesc cine sunt “ei”, dacă se referă la politicieni sau la străini. Sau la politicieni străini. Aici reprezentanta poporului nu face notă discordantă. Toţi îi admiră pe greci, că ştiu să se revolte. Despre Uniunea Europeană se vorbeşte doar ca despre o forţă de ocupaţie.

Cât de inadecvate par aici toate discuţiile despre statul de drept, despre instituţiile democratice, care trebuie apărate, despre premierul, care să fie pro-atlantist. Poporul e convins că suntem distruşi iremediabil. Notă discordantă face tânărul oengist socialist, care crede că în 10-20 de ani ne vom ridica spectaculos, pentru că românii sunt mult mai deştepţii decât alţii. PPDD-ista îi explică faptul că am fost dezindustrializaţi, ARD-ista, că nu avem creştere în PIB, el insistă că se poate face o economie bazată pe servicii şi inventivitate. O să fim toţi taximetrişti? întreabă UDMR-ista. Nu, serviciile nu sunt doar asta, insistă misterios tânărul. Dar ce? De exemplu, construcţiile sunt servicii, suntem lămuriţi.

lungul drum al urnei către mâine

Ziua mea ca observator a început la 4:50, când mi-a sunat ceasul telefonului, şi s-a încheiat la miezul nopţii, când intram în bloc. Se putea şi mai rău, dacă am fi fost mai scrupuloşi. Când am plecat, o ploaie măruntă începuse să fie întărită de un vânt, care mi-a întors pe dos umbrela. Ca-n filmele cu proşti. Apa, care mi-a îmbibat şosetele prin adidaşi, a fost parte din disconfortul zilei. Noaptea, când m-am întors, ningea cu fulgi mari, de care doamnele din comisie s-au minunat ca nişte copii. Am ajuns cu un strat sănătos de zăpadă pe mine şi cu ciorapii buni de stors, de la fleşcăiala de pe jos. Umbrela agitată ca un baston s-a dovedit salvatoare de pantaloni, în războiul psihologic cu un maidanez furios.

Îmi propusesem să relatez live totul pe internet, dar am avut doar o cartelă SIM cu un mega de internet promoţional, aşa că abia seara am putut să constat că multe din statusurile mele amuzante nu se postaseră, de fapt, aşa că puteţi citi aici ce nu aţi citit ieri în direct, cum aş fi vrut. La omul sărac, nici netul nu trage.

Nu m-am atins de sandviciurile din rucsac, pentru că welfare-state a funcţionat neaşteptat. Nu ştiu dacă partidele le vor da votanţilor mai multă mâncare după alegeri, dar nouă ne-au dat. Două şniţele reci, cu garnitură, croissant, biscuiţi şi apă. Preşedintele e de părere că şi asta e o şmecherie, cu firmele de catering. Nu-l pot contrazice. Am invidiat-o sincer pe trimisa Partidului Poporului, care a primit o şaorma de la Dristor şi alt pachet voluminos, cu suc. Domnu Dan e boier!

Supravegherea urnelor a decurs destul de bine. Un ONG-ist s-a plâns de mine la un moment dat preşedintelui că nu ştiu ce pensionar mi-a arătat buletinul de vot şi domnul de la USL (adică eu) i-ar fi zis foarte bine, adică i-aş fi aplaudat opţiunea, presupus uselistă. Omul avea halucinaţii, clar, dar preşedintele a părut încântat în particular de cât de activist eram şi m-a îndemnat să nu ţin cont de nebun. De fapt, n-aveam nicio curiozitate să aflu cum votează pensionarii.

În fine, urnele se răstoarnă şi începem să sortăm vraful de buletine. Raportul e cam de 2 la 1, în favoarea USL, în luptă cu ARD. Cum restul partidelor nu adună mai nimic, procentul sare de un 60%. Procedura raportării rezultatelor şi numărătoarea, făcută de toţi membrii simultan, îmi scapă de sub control, e ameţitoare la prima experienţă de acest fel. Un membru necinstit poate pune voturi în teancul greşit, adică de la un candidat la rivalul lui, dar mă decid să rămân om serios. Nu ne ies câteva voturi, ne-am încurcat la numărătoare sau la înmânarea buletinelor. Le desfacem, le resortăm, ca prin farmec se mai găsesc câteva voturi puse unde nu le era locul, nici că mă interesează la ora aia prin ce procedeu. Rezultatul e oricum prea zdrobitor şi prea clar, ca să existe contestaţii. Trepăduşii partidului, cu grad imediat superior peste pionii electorali, sosesc la secţie să îşi ridice procesele verbale cu rezultatele, singurele foi, care îi interesează. Vremea arată ca democraţia în ziua votului: înăuntru e cald, afară e rece, sus ninge pufos şi totul devine alb, ca un strat de promisiuni, jos e o fleşcăială mocirloasă, deloc feerică, pentru cei în adidaşi.

În piesa lui Matei Vișniec, Angajare de clown, trei circari bătrâni se tachinează și își pregătesc numerele înaintea unui interviu de angajare. Piesa este despre ratarea dureroasă a personajelor, care deși s-ar fi putut socoti prieteni de o viață, se detestă și se atacă în modul cel mai vulgar și mai crud cu putință, încercând să își mascheze eșecul personal în aroganță și dispreț. Sună cunoscut, nu?

În circul nostru de provincie, Traian Băsescu e cel mai înzestrat clown, din câți ne amintim să fi jucat aici. Are numere, care chiar ne fac să râdem. Acolo unde alții doar își desenează o lacrimă pe o jumătate de obraz și un rânjet, pe cealaltă jumătate de față, el o poate face fără machiaj, și când plânge ți se strânge inima. Pe urmă le trage preșul de sub picioare unor căpcăuni cu două capete mai înalți ca el, le trage un șut în fund și o tigaie în creștet, de se cutremură sala râzând în hohote. E talent pur, așa ceva nu se învață la nicio academie de clowni din lume! De-asta încă îl mai ascultă lumea când vorbește și de cele mai multe ori are și dreptate în ce spune, iar lumea în sală e atentă, pentru că nimeni nu știe când urmează un moment dramatic sau când vine poanta.

Pe lângă numărul lui, toți ceilalți au doar trucuri de provincie, scamatorii ordinare de balul bobocilor. Niște cabotini, care vin la circ cu aerul că joacă Hamlet. De-asta îl și urăsc și s-au adunat de fiecare dată neputincioși împotriva lui, lucru care nu a făcut decât să îl transforme pe Băsescu în vedeta circului. Și spectacolul, în care intrase ca figurant, a devenit, la fiecare reprezentație, despre el.

Cel mai caraghios, la modul involuntar, e Victor Ponta, care s-a angajat la circul nostru pe baza unui CV inventat, imitând scamatorii de pe YouTube. În timp ce i se toarnă o găleată cu apă în cap și i se trag pantalonii jos, spre hazul spectatorilor, Ponta se oprește, își șterge ochelarii și ne anunță să stăm liniștiți, că asta e doar în campanie. Dar, de luni încolo, cel care tocmai i-a tras pantalonii jos și îi toarnă magiun pe gulerul cămășii, îl va pune tot pe el prim-ministru. Asta până și pentru un clown e nedemn! S-au mai văzut împăcări dramatice, pupături între dușmani, dar să spui în timp ce te scuipi că o să vă pupați, după ce vă mai trageți câteva flegme, e dezgustător. Prea seamănă a bătaie în noroi între femei în bikini. Ceea ce e mai de prost-gust decât bătăile cu frișcă de altă dată.

Problema e cu ce rămânem noi, după fiecare bătaie a lor cu frișcă? Neamul prost, îmbulzit spre primele rânduri, e de părere că dacă prindem măcar puțină frișcă, să ne lingem pe degete, sau o tigaie de luat acasă, tot putem să zicem că ne-am ales cu ceva. Totuși, cum ne-am pricopsit noi cu așa furnizori de divertisment, când trebuia să ne alegem conducători și, teoretic, peste doar câteva zile am avea toată puterea în buletinul de vot? Evident, știm de pe acum că nu o avem, îi vedem pe bannere întinse între stâlpi, ca pe afișele cu elefanți și dresură de tigri. E clar la ce să ne așteptăm.


(sursa foto: evz.ro)

Vorbind rece, nu avem politicieni sub media națională. Mergem în orice piață de cartier, în orice sat și ne urcăm în orice tren, și o să găsim o distribuție chiar mai proastă, alegând aleatoriu. În medie, societatea arată mai rău decât Parlamentul ei, deși ne place să spunem contrariul, cu toate astea, rezultatul ne îngrozește, știm clar că nu putem aștepta nimic bun de la ei. Că vor continua să se porcăiască inept și după alegeri, că se vor îmbogăți tot mai nerușinat și vor ruina ce mai e de ruinat.

S-ar fi putut și altfel? Da, dar numai la modul teoretic. În orice firmă cu mai mult de 20 de angajați din România, în orice universitate sau institut găsești sigur cel puțin o persoană, care nu s-ar preta la genul ăsta de circ. Gândiți-vă doar la cercul persoanelor cu care intrați în contact: nu se poate să vă lipsească dintre cunoștințe oameni care pot duce o cerință la bun sfârșit în termenul promis, pot respecta un contract, când au o dificultat nu își bârfesc colegul, nu clevetesc, nu dau vina pe cel dinainte sau pe criză, sunt cei care rezolvă lucruri, nu le complică, unii care fac impresie bună când ajung în străinătate. Statistic, ei nu sunt un procent mare din populație, dar numeric nu sunt puțini. Din păcate, școala nu îi mai produce și societatea nu le încurajează existența.


(sursa foto: evz.ro)

Nu am un răspuns, așa că voi formula întrebarea retoric. Oare ce ar trebui să se întâmple în societate, ca să transformăm alegerile dintr-o întrecere de clownerii și sudalme, într-un adevărat concurs de angajare pe postul de lider sau de manager? Oare ar ajuta, dacă ar ieși la pensie clownul talentat și ar rămâne doar cei atât de insipizi, încât publicul să nu mai guste spectacolul și să ceară altceva? Unii spun că următorul val de criză tocmai asta va rezolva, că vom fi zguduiția atât de tare, încât ne vom trezi. Uitați-vă deja cum sună promisiunile electorale: acum patru ani, dezbaterea era dacă să li se mărească sau nu salariile profesorilor cu 50%, acum e arătat cu degetul vinovatul pentru vestea șoc, că o parte din cei care au încasat cu îngrozitoare eforturi niște fonduri europene, vor da un sfert din ele înapoi. Repet, asta e cu titlul de campanie electorală, vă amintiți, sper, ce a urmat după campanie, ca măsuri concrete. Deci o bubuitură se va auzi sigur. O vom interpreta ca pe gongul de final al întregii mascarade sau ca pe invitația la un nou spectacol?


(sursa foto: libertatea.ro)

După ce a citit un interviu al Hertei Muller, despre situația politică a momentului, Costi Rogozanu a simțit nevoia să îi spună condescendent „nene, ai luat-o razna!”, notând până și gestul bătăii pe umăr, adică, nu oricum. După ce i-am citit articolul de răspuns, mi-a venit să zic din Caragiale: „amice, ești idiot!”.

Mai întâi, diagnosticul scriitoarei germane, care mi se pare fără cusur, perfect, la virgulă:

„Partidul comunist s-a reinventat și are un nou nume. Social-democrații sunt acum la putere. Sunt niște staliniști care ne duc țara înapoi în trecut.” […]
„40% din vechii angajaţi (n.r. – ai Securităţii) au fost preluaţi de către noul Serviciu Român de Informaţii. Restul au ajuns toţi milionari cu ajutorul privatizărilor făcute abuziv”. […]
„Este fără ruşine ceea ce face la Bucureşti aşa-numitul regim social-democrat. De fapt, sunt rămăşiţele partidului comunist, care vrea să-i protejeze pe cleptocraţii din rândurile sale” […]
„Ceaușescu era nebun și a înnebunit jumătate de Românie. Sunt nervoasă din cauza lui”

După mintea mea, un om normal și cinstit n-ar avea ce obiecții să aducă unor asemenea constatări, la care câștigătoarea Nobelului pentru literatură adaugă vina Vestului de a fi tratat cu nepăsare parazitul comunist, pe care și l-a băgat și în casă prin deschiderea Uniunii Europene. N-a avut reacție nici măcar puterea de la București, până și pentru obrăznicia tipică a lui Victor Ponta ar fi fost prea mult. N-am urmărit dacă Mircea Badea și-a suflecat cumva mânecile, trăgând sonor aer pe o nară, ca să o invite „la o smardoială” pe scriitoare, privind fix în sticla televizorului. Cine știe, poate a și făcut-o „băsistă” (că doar el a inventat cuvântul ăsta tembel). Cum glumește Cartianu, ea și cu băsista de Angela Merkel.

În schimb, a sărit din dispozitiv Costi Rogozanu, foarte prompt să nu lase să pătrundă vreo undă de îndoială în sufletul votantului uselist taman duminica asta, când se votează. Nu e grosul bazinului electoral, cel cu sacoșa și cu speranța că totuși o să se dea ceva, e cretinul subțire de pe internet, care citește Critic Atac, ca să se mai răcorească. Nu face să pierzi nici măcar nișa asta de public, așa, în fața alegerilor. Boul ăsta de Rogozanu e așa de rău croit la minte, că n-ai nici de unde să-l apuci, îți ia mai mult timp să te miri că există așa ceva.

Ultima dată când l-am văzut la televizor pe Rogozanu, cu noul lui cioc, mi-a trecut prin cap că flăcăul ar putea inventa un nou gen de filme porno, dar de stânga. Să-i spunem welfare-porn, în care să joace toți neajutorații și defavorizații de la natură, dar să fie un gen gustat de intelectuali, mai soft, pentru cei care nu sunt încă pregătiți pentru un hardcore bolșevic.

Acum, că-l văd cât de util se servește guevaristului Ponta ca soldat credincios, parcă l-aș vedea pe colegul lui Bușcu, prestând fără batistă la hidrantul lui Vântu. Pentru că, nu vă lăsați păcăliți de radicalismul lui jucat, în care, chipurile, îl face pe Ponta trădător al luptei de clasă, Rogozanu prestează conștient și metodic la hidrantul puterii. Urmăriți orice apariție a jalnicului marxist la orice televiziune a odioșilor capitaliști și veți remarca disciplina cu care punctează orice temă din unghiul guvernamental. Am folosit imagini pornografice tocmai pentru că Rogozanu are un fel de a răstălmăci trecutul, care e dincolo de limitele decenței.

E curată pornografie să reabilitezi cel mai criminal dintre sistemele politice testate vreodată pe glob, în zeci de țări, pe mai bine din populația planetei, cu mereu aceleași rezultate, cu aerul că n-a fost aplicat suficient de bine, pentru mofturile tale impertinente. Cum tot neobrăzare e să le sugerezi unor tineri, care oricum nu știu de capul lor, că regimul comunist avea o orientare anti-marxistă, pentru că mulți intelectuali cu vederi de stânga sufereau persecuții sau erau închiși. Păi asta e natura mașinăriei totalitare, rezultată din gândirea comunistă, toacă de-a valma, deși nu gândirea de stânga e ținta, ci sursa ei. De pildă, primul atentat terorist din România, și printre primele din Europa, a fost făcut de un evreu, care a pus o bombă fix în Parlamentul țării. Înainte să reușească isprava, evreul nostru cominternist, și-a pierdut o mână, tot meșterind dispozitive explozive. Ar trebui să ai o minte contorsionată până la prostie, ca să socotești nedoritul accident la victime ale antisemitismului sau ale luptei de clasă. Și totuși, cam așa se răsucesc sinapsele rogozane, de-asta e și greu să îl contrazici pe unul, care pendulează între nesimțire și sminteală.

Pentru el lupta de clasă e un fenomen de maximă actualitate, e mai ascuțită ca pe vremea lui Dej, iar dușmanul de clasă e „capitalul” însuși. Nu e clar dacă detestatul capital se referă la orice acumulare de bani, idei, cunoștințe, forță de muncă, sau e o metonimie pentru exploatatorii burgheji, sunt sigur că are Costi o viziune foarte precisă, dar nu vreau s-o aflu. Dușmanul sunt corporațiile, care sug sângele poporului și al statului, care îi transformă inclusiv pe politicieni în victimele lor neputincioase. Aparent, Rogozanu nu are doar o altă narațiune asupra istoriei, delirează pur și simplu.

Dar nu vă lăsați păcăliți. Am mai văzut genul ăsta de nebunie jucată convingător, de exemplu, la Florin Iaru. Alt fost idealist, tot bine mobilat intelectual și el, nimic de zis, care are ieșiri isterice la fel de bine orientate pe linia trustului. Își iese din minți împotriva PDL-ului la Realitatea TV și devine limbă catifelată cu Becali la România TV. L-ați văzut când îi spunea duios ciobanului, care tocmai îl făcuse senil pe Neagu Djuvara, că el în locul lui n-ar fi fost atât de stăpânit și civilizat, dacă ar fi fost insultat ca în interviul pe care îl dăduse venerabilul istoric? Cam așa sunt și ieșirile revoluționare ale lui Rogozanu, halucinante, dar, în fond, niște nebunii profitabile.

Ca un Michael Moore plătit în monezi, Rogozanu face și el parte dintr-o stângă caviar. Vorbește la televiziuni aparținând unor trusturi capitaliste, acolo unde nu calcă adevărații proscriși de pe lista neagră, acolo unde ultimii supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste sau ai luptei din munți n-au călcat, acolo unde nu intră marii duhovnici și mărturisitori ai acestui neam, acolo unde nu intră cei care deranjează cu adevărat și în general nu sunt chemați oamenii coerenți, de bun simț și neînregimentați, cei imprevizibili. E de la sine înțeles că fix acele trusturi capitaliste, putrede, l-au plătit rezonabil pe Rogozanu pentru prestațiile lui gazetărești, oricum, suficient cât să nu fie nevoit să ia contact cu viața muncitorului năpăstuit, altfel decât ca un bun comunist, adică din afară. De la PSD, susține că nu primește nimic, pentru cântatul în strună.

rescrierea istoriei, la dreapta

Există, desigur, și o dreaptă caviar, sau fripturistă, cum i-ar zice mai popular Iliescu. Și ea lucrează la propria ei variantă de rescriere a istoriei, chiar dacă infinit mai discretă și mai puțin aberantă decât cea practicată de foștii comuniști și de aplaudacii lor din tânăra generație. Când auditoriul de la Ateneu a fremătat de satisfacție că Herta Muller îl cam umilea pe Gabriel Liiceanu la scenă deschisă, tocmai această reașezare a faptelor era taxată. Mai ales aura de opozant interior și anticomunist post-factum, pe care Liiceanu se migălește să și-o construiască în stilul său atât de afectat și de lipsit de umor.

Ce le scăpase însă celor din marea sală a Ateneului e că Herta Muller însăși e parte a acestui proces de rescriere a istoriei comunismului. În ianuarie 1990, dacă ai fi întrebat de un opozant al regimului comunist, nimeni nu ar fi nominalizat-o pe Herta Muller, cum sunt convins că o va face peste un deceniu. Și nu din ignoranța, care e masiv răspândită și azi, ci pentru că așa stăteau lucrurile. Herta Muller n-a fost nici măcar Doina Cornea, n-a fost nici pe departe Paul Goma, cum poate ar rămâne cu impresia cineva azi. A fost o persoană absolut onorabilă și respectabilă, care a făcut, dacă vreți o opoziție socială la un regim, care o îngrădea, regim care i-a provocat suficiente neplăceri, care pentru o persoană cu sensibilitate înaltă, s-au transformat chiar în niște traume.

Scriitoarea, care a ales atunci opțiunea exilului, pe care alții, evident, nu o aveau, are păreri drepte, cum drepte sunt și analizele lui Vladimir Tismăneanu, fără ca vreunul dintre cei doi să se transforme în eroi ai luptei anti-comuniste. Acel moment, în care insista să ceară socoteală intelectualilor români pentru lipsa lor de eroism, a fost posibil doar pentru că românii, reprezentați de un segment educat al lor la Ateneu, nu își cunosc istoria și, ca atare, nu și-o respectă. Avea atunci Herta Muller dreptate să îi mai reteze din emfază lui Liiceanu, dar într-o țară bine instruită, i s-ar fi replicat prompt, că poporul ăsta a avut nu victime, ci martiri. Că am avut nu persoane care au suferit neplăceri și cărora li s-au pus piedici, ci mari schingiuți. Cum spunea Cioran, în materie de suferință și nefericire, avem ca popor expertiza jupuiților de vii. Dacă Herta Muller a îndurat lucruri, ce să mai zică Elisabeta Rizea, scalpată de securiști în timpul anchetelor, prin atârnara de păr pe o grindă, sau Victoria Arnăuțoiu, căreia comuniștii i-au dat copiii la orfelinat până au devenit adulți, pentru că ea și întreaga familie era fie în munți fie în închisori?

Fiecare distorsionează trecutul, după cum îl servește mai bine în prezent. Cei mai descreierați, neo-comuniștii crescuți cu Coca Cola, îl contorsionează, ca să aducă tocmai regimul comunist ca probă că socialismul, în forme cât mai radicale posibil, trebuie încurajat și experimentat tot mai mult. Alții își fac din trecut un soclu pentru viitoare statui de producție proprie. Din Vest și dinăuntru se lucrează la alte planuri orwelliene de reinventare a trecutului, pentru scopuri actuale.

Herta Muller notează foarte bine cât de vinovat e Vestul că s-a făcut că nu pricepe ce hram poartă clasa politică, proaspăt fardată, din Est. Dar nu merge mai departe de atât, să remarce că tocmai Vestul, prin forțele lui mediatice și de influență cele mai reprezentative, e implicat masiv în acest proces de rescriere. Cozile de topor s-au găsit din belșug aici, și se vor găsi din ce în ce mai multe, pe măsură ce din oengism se va câștiga tot mai bine, aproape ca din politică. N-a fost întâmplătoare tăcerea sistematică impusă ultimilor supraviețuitori, în aceste două decenii din urmă. Faptul că, deși trăiau, marii mărturisitori, trecuți prin procese de reeducare, luptătorii din munți și adevărații eroi ai Revoluției, nu scandalagiii amatori de diplome , au fost sistematic ascunși de presă și opriți să intre în conștiința publică, unde ar fi meritat și ar fi fost firesc să fie. Odată cu dispariția lor fizică, în curând se va putea spune orice. Se vor fabrica eroi de mucava, cu „dosar mai bun”, se vor umfla sub lupă meritele unora, ale altora vor rămâne la index, vezi cazul sărmanului Radu Gyr.

Unii vor vrea să purifice jertfa din perioada comunistă de orice semnificație creștină, în stilul corect politic de acum. Să scoată în evidență din ce în ce mai mult cazurile de opoziție socială, disidența de stânga și așa mai departe, în numele nuanțării, în numele menajării unor aberante sensibilități. Alții lucrează la fel de temeinic la ascunderea grijulie a detaliului etnic, al implicării masive și decisive a minorității evreiești în fenomenul intelectual și în represiunea comunistă. Tot așa cum comuniștii, români neaoși, din perioada lui Ceaușescu au încercat să sugereze mai discret, mai pe față, contrariul, că vina toată le-ar aparține ba evreilor, ba rușilor. Fiecare cu interesele lui. Marile mașinării ale lobby-ului occidental sunt de mult puse în mișcare, fie pentru a apăra unicitatea brandului Holocaustului, fie pentru a steriliza experiența comunistă de semnificații spirituale, care ar putea ajuta omul de azi de pretutindeni, care luptă cu sisteme tot mai sofisticate de control, pentru a-și salva sufletul, nu pentru a cere o porție mai mare, dintr-o pradă de furat.

Ce vor găsi vecinii mei pe buletinul de vot. Pentru deputați, colegiul 19, București:

  • Dinu Giurescu (Uniunea Social Liberală)
  • Mircea Cristian Raicu (Alianța România Dreaptă)
  • Cătălin Daniel Fenechiu (Partidul Poporului Dan Diaconescu)
  • Varujan Pambuccian (Uniunea Armenilor din România)
  • Nicolae Păun (Partida Romilor Pro-Europa)
  • Ion Cantea (Partidul România Mare)
  • Radu Dan Septimiu Popa (Partidul Ecologist Român)
  • Mircea Grosaru (Asociația Italienilor din România)
  • Husein Ibrahim (Uniunea Democrată Turcă din România)
  • Gheorghe Firczak (Uniunea Culturală a Rutenilor din România)
  • Ion Marocico (Uniunea Ucrainenilor din România)
  • Varol Amet (Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România)
  • Aurel Vainer (Federația Comunităților Evreiești din România)
  • Slavomir Gvozdenovici (Uniunea Sârbilor din România)
  • Miron Ignat (Comunitatea Rușilor Lipoveni din România)
  • Ghervazen Longher (Uniunea Polonezilor din România)
  • Giureci-Slobodan Ghera (Uniunea Croaților din România)
  • Niculae Mircovici (Uniunea Bulgară din Banat)
  • Ovidiu Victor Ganț (Forumul Democrat al Germanilor din România)
  • Miroslav Adrian Merka (Uniunea Democratică a Slovacilor și Cehilor din România)
  • Dragoș Gabriel zisopol (Uniunea Elenă din România)
  • Oana Manolescu (Asociația Liga Albanezilor din România)
  • Ionel Stancu (Asociația Macedonenilor din România)

După cum se poate observa, ai de unde alege! O aberantă lege a minorităților face ca asociații dintre cele mai fantomatice să se înghesuie să aibă fie și formal candidați, pentru a primi apoi un loc calduț în Parlament, pe locurile rezervate, care asigură o supra-reprezentare a acestor minorități, comparativ cu ponderea lor demografică. Rezultă doar buletine mai stufoase, copaci tăiați inutil, dar și posibilitatea de a vota totuși ceva, în cazul în care vrei să protestezi cu ștampila în mână.

La Senat, colegiul 8:

  • Dan Voiculescu (Uniunea Social Liberală / Partidul Conservator)
  • Iulian Crăciun (Alianța România Dreaptă / Forța Civică)
  • Doina Domnica Pârcălabu (Partidul Poporului Dan Diaconescu)
  • Andrea Hekman (Uniunea Democrată Maghiară din România)
  • Dănuț Vasile Dobrescu (Partidul România Mare)
  • Dănuț Octavian Dumitrescu (Partidul Ecologist Român)

În liniștea blândă de după blocurile gri a unui cartier de la periferia Bercenilor, și-a făcut apariția o specie mai vizibilă decât maidanezii locului: politicienii. Un ecologist insistă chiar să practice poluarea fonică și să îndemne oamenii că au nevoie de aer curat și de Radu Popa în parlament. Din mașina dodată cu goarnă, din cutia de scrisori, de pe stâlpi, Radu Popa are de departe campania cea mai puternică în cartier, surclasând favoriții apatici de la USL și ARD. A beneficiat până și de două pagini în prima ediție din ziarul gratuit Asul de Treflă, găsit pe preșul de la ușă. Publicația ar fi meritat o recenzie specială, fiind aproape în întregime dedicată fondatorului ei, Nicu Păun, despre care putem afla că e scorpion, că e considerat înger sau sfânt de diverse familii nevoiașe pe care le-ar ajuta și că urăște să fie lingușit. Foaia mai conținea știrea că Radu Mazăre îl recomandă pe Mădălin Voicu (sau invers, nu mai țin minte) și câteva bancuri porcoase cu Băsescu.

Radu Popa mi-a atras prima dată atenția când am primit o carte scrisă chiar de el, despre administrație. Gestul mi s-a părut înduioșător, părea entuziasmul naiv al unui scriitor, care vrea mai mult să fie citit decât votat. Pe urmă am început să frunzăresc cartea: prefață de Sorin Oprescu și cu un CV dubios al autorului, din care nu lipseau școlile de băieți cu ochi albaștri pe stil nou și un raft de lucrări despre apărare și securitate. Încă mai descumpănitor era stilul de lemn masiv al cărții distribuite alegătorilor, cu butuci de genul: „Cetățeanul – determinarea contină a construcției europene”, „Cetățeanul – vector decisiv al transformării locale” și „Comunitatea locală – „poporul” unității administrativ-teritoriale”. Și tot așa pe mai multe pagini, să tot citești soluțiile acestui cărturar pe stil nou.

Curând au început să curgă semnalăriile de articole de presă, despre isprăvile lui Radu Dan Septimiu Popa. De unde avea așadar bani pentru o campanie atât de costisitoare? Păi fusese șef la Bursa de Mărfuri, ceva trepăduș prin primăria lui Oprescu, dar, mai ales, șef la ALPAB, Administrația de Lacuri și Parcuri, cea cu tunurile de milioane de euro, ba pentru contracte de pază cu firme de apartament, ba pentru ceasuri de aur, ba pentru păsări exotice. Întrețesută cu aceste scandaluri financiare pe bani publici, o adevărată telenovelă, cu o amantă cam trecută, dotată cu silicoane pe banii instituției conduse de Popa, care pe urmă a plecat deja tunată cu un coleg de-al șefului. C-așa e-n viață!

Dacă am ajuns la capitolul femei, trebuie notată prestația ambițioasă a candidatei PPDD, Doina Pârcălabu. Milos, cum mă știți, și ea mi s-a părut înduioșătoare la început. Ține un blog al campaniei electorale, în care notează de la starea vremii din ziua respectivă, la impresii, care par ale unei adolescente, care atunci întâlnește prima dată oameni obișnuți pe stradă:

„Ziua este din ce in ce mai mica si oamenii cauta sa se indrepte catre casa pe lumina ca sa nu li se intample ceva pentru ca la adapostul intunericului, delincventii incep sa isi caute victime.

Niste baieti jucau pe trotuar fotbal si alergau, scoteau aburi si tipau. Erau intr-o verva care contrasta cu tot ce vazusem pana atunci. Alte fete decat cei care treceau zgribuliti catre case, care coborau din masini si se indreptau spre intrarea blocului sau a casei.”

Tot în același articol ne povestește cum i s-au oferit macrameuri și conchide cu regret că „și în acest domeniu ar trebui făcut ceva”. Sau ne spune mândră că a aflat rețete de murături și că orice informație pe care o absoarbe de la oameni îi va fi utilă, ca să voteze legi în Parlament. Legi de murături, cum ar spune Nenea Iancu.

Specia asta de politician, parașutat în realitate, care nu vine decât cu un rucsac de bune intenții, devine tot mai răspândită. Tot mai mulți sunt convinși că rostul politicianului e doar să culeagă cât mai multe idei de la cât mai mulți oameni, în loc de program politic, cu promisiunea că le vor transpune în practică, dacă vor fi aleși. Dacă ar fi sinceră, această naivitate ar fi iluzia perfectă a democrației. Mediocritatea ar deveni chiar o calitate, pentru că orice înzestrare a politicianului ar risca să altereze cu idei proprii acuratețea ideilor culese, ca folclorul, din popor. Nici măcar Marx nu avusese o asemenea viziune asupra politicii, de vreme ce desemnase în comuniști un fel de noocrați, niște știutori ai legilor istorice.

Cine o vede pe doamna Doina Pârcălabu, îmbibându-se de ce îi transmite poporul, uneori cu notații sentimentale, ar putea chiar să creadă că are în față o gospodină autentică, o fiică din popor, extrasă de Domnu Dan, pentru reformarea clasei politice. De fapt, cucoana de pe afișe e cât se poate de „din sistem”. Oficial doar din sistemul de sănătate, unde a condus balaurul bugetar numit CNPAS. La Casa de Pensii, o vacă de muls foarte grasă, Domnica Doina Pârcălabu ajunsese pe vremea alianței feseniste dintre PDL și PSD, numită de Marian Sârbu, dar păstrată de Șeitan, ministrul lui Boc, și ocrotită de Văcăroiu, de la Curtea de Conturi, care spunea că pagubele instituției nu i-ar trebui imputate.

În mod ciudat, de pe site-ul de prezentare al candidatei poți afla toate acele impresii banale și poți vedea clipuri, dar nu poți citi nici măcar un amărât de CV. Pentru votantul pensionar din secotorul 4, poate ar fi fost o informație relevantă că doamna Pârcălabu a condus chiar Casa de Pensii. Ar fi făcut-o mai simpatică, nu credeți? Despre pagubele din bilanțul instituției conduse de candidată, puteți citi câte ceva aici.

Dacă de la candidata poporului nu sunt multe de așteptat, adevărata rază de soare asupra cartierului meu vine de la un om dedicat patriei. Ion Cantea candidează sub sloganul sugestiv „PRM și nu uitați de Ion”. Evident că nimeni n-a uitat de Iliescu, asocierea cu marile branduri ale politicii n-are cum să strice. Omul ăsta, care a mai făcut două facultăți la bătrânețe, una la Bioterra, alta nu se știe unde, are propuneri concrete, practic cu orice idee ar veni, mie îmi aduce bucurie. Citez de pe pagina lui de Facebook:

„Daca voi castiga in alegeri, voi lupta in parlament pentru imbunatatirea legei detectivilor mai ampla mai permisibila. Pregatiti proiectul de lege, EU Cantea Ion voi castiga competitia, sunt un luptator, doar ma stiti. Va salut cu prietenie.”

Sună tentant nu? Dar să aprofundăm programul său, expus pe larg în acest fluturaș ghiduș, primit în cutia de scrisori. Practic, programul valorează cât alte tratate groase de mii de pagini, ale unor gânditori politici, care n-au același dar al conciziei și stăpânesc mai puțin limba română.

„Să culegem neghina politică, să abolim rușinea (mă rog, știam că grâul se culege și neghina se aruncă, dar dacă e vorba să abolim rușinea… să lăsăm jena la o parte)
Să implementăm iubirea și pofta de viață (e ceva ce i-aș putea spune și unei femei, dacă aș fi față în față cu ea, într-un loc intim)
Să renască respectul pe toate planurile (sper să se și potrivească planul de acasă cu realitatea din târg)
Să fim ocrotiți și apărați de devastatorii politici sălbatici în gândire și fapte”

Și restul punctelor din program merită aprofundate (le găsiți scanate), atrage în special atenția dezideratul de a-i alunga de pe plai pe investitorii străini, lacomi și hrăpăreți. Căutând să aflu date despre acest domn fascinant Ion Cantea, am făcut puțină muncă de detectiv, doar pentru a afla că omul e el însuși detectiv! Da, bătrânelul cu gesturi de Colombo, care are o licență universitară în aproape orice domeniu al vieții, de la motoare la drept, turism și legislație rutieră. De Securitate nu scrie nimic nicăieri, dar având în vedere că s-a dus la PRM, nu cred să-i displacă. Agenția sa de detectivi particulari se numește Șopârla Neagră. Mi-a plăcut că oferă și prețuri pe site. Ora de filaj costă între 10 și 100 de euro, o nevastă infidelă poate fi dată în fapt pentru 500-1500 de euro, supravegherea copilului neastâmpărat e negociabilă.

Tot candidatul Ion Cantea aflu acum e și patron la stabilimentul Paradis de pe Drumul Găzarului, un fel de bar cu hotel. Să vă spun sincer, de fiecare dată când am trecut pe acolo am crezut că dincolo de o asemenea firmă nu se poate ascunde decât un bordel clandestin, dar acum că aflu ce om serios și nobil e patronul, mi-e și rușine că am putut avea asemenea gânduri murdare și, evident, false.

Acești candidați, socotiți outsideri, mi se par mult prea tari, încât nici nu m-aș mai ocupa de „greii” nefericitului nostru colegiu. Din partea PPDD candidează la Camera Deputaților avocatul-vedetă Daniel Fenechiu, faimos din tămbălăul cu Oltchimul. Dan Diaconescu îl prezintă ca pe avocatul care n-a pierdut niciodată niciun proces, dar parcă poți să pui bază în ce spune țeparul micului ecran. Găsesc totuși comică situația celor doi frați Fenechiu, despărțiți de „doctrine” în două partide diferite, care s-ar putea reuni în Parlament. Practic, cei doi se pot mândri apoi că indiferent ce ar fi spus și ar fi promis, inclusiv promisiunea de a-i alunga definitiv pe ciocoii din partidul fratelui, oamenii tot i-ar fi votat, atrași irezistibil de numele de încredere Fenechiu.

Despre Mircea Raicu și Iulian Crăciun n-am reușit să aflu în campania electorală mai mult decât știam la începutul cursei. Primul susține din inimă Legea Căldurii, cum fac toți candidații alianței, care include și PDL. A terminat facultatea cu cea mai virilă siglă de la Construcții, Facultatea de Utilaj Tehnologic. Apoi și-a împopoțonat CV-ul, ca orice politician, cu masterate la SNSPA și Universitatea Athenaeum. E PD-ist de pe vremea lui Petre Roman (mai înainte nu ne spune) și a apucat tot felul de funcții, inclusiv director la REBU și prin consiliile locale, Administrația Străzilor, șamd. În Primărie s-a contrat cu Oprescu, alte opinii politice nu știu să fi avut.

Iulian Crăciun, tânărul antreprenor în scaun cu rotile, a reușit să-și facă un site bestial, de unde aflăm că e susținut de foarte multe celebrități, de la Andrei Gheorghe, Silviu Hotăran, Liviu Mihaiu, Mircea Toma, Monica Tatoiu, George Butunoiu. Pe Facebook m-a cam descumpănit, pentru că a insistat prea mult pe handicapul lui și prea puțin pe proiecte. Pe site vorbește despre intenția de a ajuta mediul de afaceri, atragerea de investiții și susținerea IMM-urilor. Nu s-a contrat direct cu rechinul Dan Voiculescu, dar e cel mai bine plasat pentru a-l ține pe varan mai departe de Parlament și, implicit, mai aproape de pușcărie.

Despre Dan Voiculescu am tot scris. Rar s-a putut aduna într-un singur personaj public tot ce e în neregulă cu societatea noastră, de când am scăpat, măcar formal de comunism. Securistul adună în el tot ce e mai abject în clasa politică și ar fi jenant ca tocmai voi, vecinii mei (mai buni sau mai răi) să îl ajutați încă o dată să fugă de procurori și judecători, pentru a se ascunde între ceilalți parlamentari. Țin minte afișele lui de acum patru ani: „să vezi ce poate face Voiculescu!”. Lumea naivă l-a crezut, poate s-a iluzionat că și un escroc, dacă e suficient de mare ca escroc, te poate ajuta, dintr-o poziție de putere. Nu cred că s-a văzut ceva, dacă ăsta a fost planul. În schimb, cu câteva luni înainte de terminarea mandatului, scârboasa creatură și-a dat demisia din Parlament, doar pentru că un dosar al său de corupție ajunsese în faza pronunțării, și prin acest truc, putea fi judecat ca simplu cetățean, la orice judecătorie, reluând iarăși tertipurile avocățești de lungire a proceselor, până la prescriere.

Acum același Dan Felix Voiculescu, turnător de rude de sânge, cu patalama de la tribunal, vine să le ceară uitucilor din Berceni încă un mandat și încă o imunitate. Votați cum credeți, dragi vecini, dar scăpați măcar de rușinea de a-l fi trimis cu mâna noastră în Parlament pe Voiculescu!

Nu vreau să râd de geamgiul, care a scris ba gamurii, ba geamurii, dar flăcăul, care militează (lăudabil) pentru Unire, nu mai bine folosea sprayul ca să-l corecteze pe geamgiu?

Să zicem că, dintr-un motiv sau altul, nu doriți să instalați Photoshopul pe calculator. Cu licență costă mult, fără licență există riscuri, oricum e nevoie de un calculator, care să-l suporte, de kitul (CD-ul) de instalare și câțiva ani de exersat pentru a învăța să-l folosești, până la un anumit nivel, pentru că acest program e un univers infinit.

Așadar, nu vrem să ne complicăm, deocamdată, dar vrem să ne jucăm de-a grafica pe calculator, să vedem dacă ne place. Sau vrem doar să edităm sumar o fotografie pentru Facebook. Din fericire, există site-uri, care oferă aplicații online, ușor de învățat, care pot fi folosite direct de pe site, gratuit, fără să instalezi ceva în calculator.

Un asemenea site e Pixlr.com. Site-ul e optimizat și pentru folosirea de pe un telefon mobil inteligent și vine și cu versiuni diferite, în funcție de nivelul, începător sau avansat, la care vă aflați.

Nu vă trebuie decât răbdare și ceva mai mult talent la desenat decât mine, care n-am deloc. În rest, meniurile sunt incredibil de bogate, în efecte și posibilități de manipulare a imaginilor. Mi-a plăcut în mod deosebit creionul, care imită foarte realist un desen făcut cu un creion pe hârtie. Rezultatele pot fi amuzante, chiar și cu un simplu mouse, fără tabletă de desen, și pot fi distractive pentru copii.

Dimensiunile sunt reglabile, iar unei imagini din calculator i se fac toate ajustările imaginabile: contrast, strălucire, expunere, reglaje ale nivelurilor de luminozitate, inclusiv curbe de culoare. Apoi, o sumedenie de efecte, de la clasicul sepia, la blur, resucerea zgomotului de imagine și câte și mai câte. Se pot face și trucaje (colaje), decupând elemente din două imagini.

Și paleta de text e foarte bogată și funcționează instantaneu, cu o gamă largă de fonturi la dispoziție.

Distracție plăcută!

Pagina 11 of 174« Prima...910111213...203040...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica