Abonare | Twitter | Facebook

Custom Search

Că un primar italian a decis să interzică vânzarea kebabului, nu e mare mirare într-o țară care îl rabdă pe mafiotul decrepit Berlusconi la conducere. Ce e de mirare e că isprava beneficiază de aplauze din partea românului iubitor de mititei, după cum se poate citi din comentarii.
Nu e de mirare ca asemenea bolovani ajung primari, daca te uiți câți cititori se bucură că le spune cineva ce să mănânce. O lume de neajutorați care își merită politicienii.
Ca să vezi ce argumente li s-au părut lor logice:
1 – mâncarea miroase. Să interzicem ceapa și usturoiul, brânza de Roquefort, mezelurile afumate. Să obținem autorizație de la primărie de fiecare dată când folosim un ingredient, cu ștampilă și aprobarea unui funcționar.
2 – mâncarea nu e tradițională. La fel e și supa la plic, conserva de orice, mâncarea chinezească. Ba primarul respectiv ar fi șocat să afle că pizza e o invenție recentă la scara istoriei, câ strămoșii noștri romani nu aveau nici roșii nici porumb, deci… supă de linte și carne friptă de acum înainte. Probabil atât primarul cât și fanii lui din România se duc la serviciu in ițari și ie, tot pentru a păstra specificul local.
Iar când apare un comentator cu scaun la cap, care scrie că piața (cumpărătorii) ar trebui să fie singurii care să decidă ce bagă în gură, e făcut comunist. Felicitari televiziunilor și școlilor care v-au spălat pe creier încât să echivalați comunismul cu libertatea și încolonarea cu tăvița la economate că partidul vă dă hrană sănătoasă și tradițională, aleasă de nutriționiști care știu mai bine!

Dacă prin suburbiile Beijingului umblau câini cu covrigi în coadă, pesemne că au fost mâncați de mult cu covrigi cu tot. Dar China rămâne ultima fantasmă a socialiștilor clandestini de pretutindeni. O fi ea cam scalavagistă și din ce în ce mai plină de miliardari Forbes, dar lor le pare mai blândă decât capitalismul (evident, sălbatic) și o dovadă că planificarea funcționează.
Din vreme în vreme se tot vântură ideea unui car de prosperitate pe care chinezii așteaptă să îl reverse asupra câte unei nații, cu finanțare berechet, venită la pachet cu muncitori robotitori, care să pună la punct mai tot ce are țara de dereticat prin casă.
Polonezii au și experimentat oferta chinezească, ungurii de-abia s-au înscris la o linie de credit.
Povestea poloneză seamănă izbitor cu autostrada Bechtel de la noi, cea negociată beton de Mitrea, renegociată de Berceanu și (se spune) răsnegociată cât de curând de Boagiu. Promisiuni avântate, îndatorarea statului și rezultate minime.
Formula chinezească a fost simplă: prețuri inițiale de dumping, sub jumătatea pieței, subcontractarea unor executanți locali, dublarea prețului în timp și finalizare doar pentru a cincea parte din lucrare.
Pe scurt, investitorii (unei firme de stat!) s-au dovedit la fel de etici ca atunci când copiază la detaliu produsele create de alții. Nu există nicio lege care să-i fi împiedicat pe chinezi să investească în România, daca cred că muncitorul european poate da randament mai mare decât asiaticul, ceea ce pare greu de crezut. Singura investiție chinezească în ceva productiv de care m-am lovit e cea într-o fabrică de biciclete de la Petroșani. Binevenită investiția și foarte frumos vopsită bicicleta, dar o fierătanie pe care regret să o dețin. În rest, ”investitorii” chinezi nu au căutat să dea de lucru nimănui, ci s-au orientat către țări mai înapoiate din America de Sud și Africa, de unde să obțină resurse cheie după model colonial, lucru care a început să îi alarmeze pe băștinașii pățiți deja cu ”omul alb”.
La nivel global, dărnicia chinezească poate fi doar semnul că sistemul piramidal inventat de politicieni pentru a-și mitui alegătorii intră într-o nouă fază. Ca la orice Caritas, și la acesta poți avea câștiguri bune dacă găsești constant alți deponenți care să aștepte îmbogățirea în urma ta. America i-a inundat deja pe chinezi cu bancnote, într-un concubinaj ce le-a permis politicienilor americani să își amăgească electoratul pe datorie, iar celor chinezi să își amâne inevitabila cădere printr-o producție la turație maximă, la limita costurilor și a suportabilității populației sub pavăza unui infailibil plan cu creșteri uimitoare. Cand mașinăria acestui concubinaj se gripează, toată iscusința e cui plasezi cartoful fierbinte al banilor-promisiune. Chinezii au pentru moment două idei: achiziția de resurse ale subsolului sau îndatorarea statelor mai naive ori mai fără alternative prin credite directe sau lucrari cu garanție de stat și plată cu dobândă mare pe viitor.

Postacii sunt acei viermuși, plătiți de partide și de cine mai are bani de risipit, pentru a infesta orice site unde se discută ceva inteligent. De cele mai multe ori, postacii sunt ca partidele care le finanțează șederea în câte o pivniță și frecatul mentei pe internet, adică sunt perfect confundabili. Așchiile livrate lor de ”comunicatorii” partidelor, și pe care ei trebuie să le deverseze sub formă de rumeguș pe forumuri, seamănă destul de mult.
Cu toate astea am remarcat ”un trend”: postacii tocmiți de USL sunt pe zi ce trece mai grobieni, în vreme ce postacii de pe ștatele PDL sunt tot mai lemnoși în comentariile răspândite. Mai grav e că politicienii au început să le semene (nu invers!).
I-am văzut pe Ponta și Crin într-o conferință de presă dedicată congresului PDL, în care nu au vorbit decât despre femeile de la putere, cu referiri obsesive la Elena Udrea. Sigur că totul e o strategie care pleacă de la un calcul foarte corect, anume că există un nivel ridicat de misoginism și un deficit de civilizație, la o populație tabloidizată, ce percutează mult mai bine la aluzii despre blonde și desuuri, decât la discuții doctrinare. Totuși cei doi copiloți ai bicicletei USL aveau aerul unor liceeni care au fantezii cu profesoara de chimie, pe care se răzbună distribuind-o în pauză în scenarii pornografice, spre deliciul clasei. După ce și-au epuizat arsenalul de aluzii sexuale de scara blocului, cei doi politicieni au încheiat apoteotic întrebându-se de ce nu face Udrea copii !? ”Noi mai avem copii, avem planuri de viitor, [..] dar dânsa pentru cine adună toate milioanele astea?”. Trec peste sugestia involuntară din declarație că furtul e justificat dacă ai copii (care îmi aduce aminte de comediile cu Dinică și Jean Constantin). De la aluzia lui Băsescu la soția decedată a lui Antonescu, făcută într-o dezbatere din campanie, rar s-au văzut așa golănii la un nivel atât de înalt.
Nu e de mirare că postările de pe forumuri ale adepților ”revoluției bunului-simț” sunt saturate de imagerie sexuală, de presupuse povești petrecute în așternut și de sudalme cu trimiteri ingenioase.
De cealaltă parte, ”postacii portocalii” mi-au oferit o surpriză cu adevărat stranie. În slujba puterii au început să fie scrise texte rupte parcă din materialele plenarelor PCR. Poate pe undeva e justificat, și Boc sau Blaga nu pot fi iubiți decât tovărășește, cu cravata de gât și lumina stinsă. În vreme ce politicienii opoziției socialiste sunt convinși că marea schimbare a României nu poate veni decât după ce puterii i se ridică fustele în văzul lumii, susținătorii ”portocalii” nutresc convingerea că ”modernizarea statului” nu poate veni decât cu ajutorul politrucilor anilor ) 80, cu a lor limbă de lemn. Habar n-am de unde i-au găsit pediștii pe acești textieri ai Cântării României, plătiți să comunice maselor planul cincinal al așa zisului partid de dreapta. Sper totuși ca ei să fie din rândul pensionarilor Securității și nu din rândul unor tineri îmbătrâniți după metoda bonsaiului. (și aceasta nu e o aluzie la realesul șef al Guvernului)

Sa vedem cui i-ar putea da raportul politicienii noștri în wikileaks-urile următorului deceniu, în cazul în care americanii se satură să-l vadă pe Obama citind banalități de pe prompter.
Revoluția lui Ron Paul
De departe favoritul meu în cursa pentru Casa Albă, Ron Paul ar reprezenta o schimbare reală, în comparație cu oferta din ultimele decenii a ambelor partide, contopite în ceea ce a fost denumit ca ”Partidul Davos”. Ron Paul e un republican de nuanță libertariană, care a aprofundat de multă vreme teoriile școlii austriece de economie, astfel încât vocea lui a început să fie socotită ca una a înțelepciunii, după ce criza economică i-a confirmat avertismentele.
Ron Paul susține o politică de responsabilitate fiscală, măsuri de austeritate bugetară – deficit și impozite scăzute, respectiv servicii mai puține din partea statului – încă dinainte ca aceste idei să fie popularizate de către mișcarea Tea Party. Este un adversar declarat al Băncii Centrale (Federal Reserve), pe care o acuză de falsificarea jocului pieței libere prin manipularea dobânzii de referință și de spolierea clasei medii și sărace, prin efectele perverse ale inflației. S-a opus categoric intervenționismului de stat în economie, promovate de stângistul Obama, adept al teoriilor keynsiene, materializat prin pachetele de salvare a unor bănci și corporații (bailout) și investiții ale statului în economie (stimulus). O mare victorie pentru Ron Paul a fost înființarea unei comisii de auditare a Fed, pe care o prezidează. Paul speră ca acesta să fie doar primul pas – revelarea intervențiilor oculte și nefaste în economie a instituției conduse de Greenspan și Bernanke, pe care Ron Paul ar dori-o desființată și înlocuită cu un sistem descentralizat de bănci comerciale, care să concureze pe piața monetară dincolo de intervențiile politice.

Ron Paul a fost un susținător al monedei cu acoperire în aur, nuanțându-și ulterior poziția în favoarea unui coș de metale și produse, care ar urma să ofere altă greutate și stabilitate decât ceea ce se cheamă astăzi ”fiat money”, moneda a cărei singură garanție este decizia politică. Deși pare greu de crezut că America s-ar putea întoarce la dolarul cu acoperire în aur, e de urmărit această dispută, din rezolvarea căreia poate veni și soluția la problema returnării uriașei datorii externe a SUA.
În politica externă, nu sunt pe aceeași lungime de undă cu Ron Paul, pe care îl consider aproape un izolaționist. Paul ar dori ca America să cheltuiască sume cât mai mici pentru intervenții în afara granițelor. Să nu uităm totuși că și Obama promitea retragerea din Irak și Afghanistan, dar lucrul nu s-a produs, dimpotrivă, America e implicată în a treia zonă de conflict, în Libia. Doctorul Ron Paul, care s-a aflat într-una din cele două camere ale Parlamentului american încă din anii 70, e mult prea experimentat pentru a demara retrageri masive ale trupelor americane din Germania, Coreea, Europa de Est, Pacific și alte regiuni, așa cum a lăsat să se înțeleagă, dar cu sigurnață ar milita pentru limitarea intervențiilor militare externe. Nu cred că o asemenea decizie e în concordanță cu rolul pe care America e datoare să îl joace la nivel global, dar cel puțin pe termen mediu, poate limita valul de anti-americanism și poate fi în concordanță cu voința publicului intern.
La alegerile din 2012, Ron Paul – în vârstă de 75 de ani – ar putea candida împreună cu fiul său, Rand Paul, sau chiar să renunțe complet la candidatură în favoarea acestuia. În Senatul american, Ron și Rand Paul au marcat o premieră istorică, fiind prima pereche tată și fiu, care ocupă concomitent câte un loc în legislativ.

Tim Paulenty, candidatul cel mai interesant pentru România
Ron Paul ar putea face o echipă de vis în 2012 împreună cu guvernatorul de Minnesota, Tim Pawlenty, dacă acesta nu își va anunța propria candidatură. Pawlenty împărtășește ideile Tea Party cu privire la reducerea influenței statului în economie și e un fan al politicii de dreapta a lui Ronald Reagen. Cu origini poloneze, Tim Pawlenty e singurul dintre candidații cu șanse la președinția Americii, care e interesat de soarta Europei de Est. Pawlenty s-a pronunțat pentru continuarea proiectului scutului anti-rachetă, ce ar urma să aibă un pilon și în România, o idee pe care o păstrează de la Reagen și Bush. Pentru că e singurul care înțelege bine natura comunismului și pericolul pe o Rusie nedemocratizată îl reprezintă încă pentru soarta lumii, Pawlenty mi se pare o variantă foarte benefică nu doar pentru SUA, dar și pentru Europa.

În defavoarea lui, Pawlenty ar putea avea totuși experiența limitată – are 50 de ani – pentru standardele unui sistem politic destul de conservator. Totuși, Pawlenty are de partea sa originea modestă și un stil foarte popular, care îl face capabil să interacționeze foarte natural cu diverse straturi sociale și să poată traduce într-un limbaj accesibil ideile conservatoare.

Sarah Palin, păpușica din Alaska
Are mai mult sex-appeal decât Elena Udrea, dar gafează mai des decât Elena Băsescu. E drept că frumoasa brunetă, care a fost guvernatoare în Alaska, e și hărțuită de presa cu înclinații democrate, după modelul televiziunilor noastre de știri. În ciuda acestui dublu-standard evident, o consider totuși pe Sarah Palin o alegere nefericită pentru o funcție atât de importantă, în primul rând pentru că riscă să decredibilizeze niște teme importante pe care și le-a asumat fără să le înțeleagă deplin.
Sarah Palin se declară fan Ronald Reagan și Tea Party, asumându-și deschis și cele mai intransigente poziții conservatoare, ceea ce în presa ”mainstream” e flituit ca ”redneck agenda”. Palin, mamă a cinci copii, e împotriva întreruperilor de sarcină, apără cu fervoare religiozitatea tradițională americană, e împotriva căsătoriilor homosexuale și nu dă doi bani pe ecologie. În schimb, e susținătoare declarată a dreptului de a deține arme de foc.

În politica externă, Palin ar continua linia dură a lui Bush Jr, cu posibile intervenții în Iran și în alte state ostile Israelului. Dar e discutabil cât înțelege doamna Palin din politica externă: într-un interviu antologic, a declarat că e o persoană care înțelege bine relația cu Rusia, întrucât într-o zi însorită poate vedea această țară de la ea din Alaska.
Totuși, atacurile răutăcioase ale presei și pozițiile intransigente au făcut-o pe Sarah Palin, care în tinerețe cânta la flaut și s-a clasat pe podium la concursul Miss Alaska, foarte populară în rândurile Tea Party – un fel de aripă tânără a partidului Republican. Nu ar fi deci exclus ca Sarah Palin să facă echipă, după modelul Hillary Clinton, cu un alt candidat republican, așa cum a făcut la precedentele alegeri, când l-a secondat pe McCain. Dacă totuși alegerile ar propulsa-o pe primul loc de pe buletinul de vot, americanii ar putea schimba o marionetă ciocolatie ca Obama cu o păpușică brunetă.

Mike Huckabee, favoritul actual al sondajelor
Dacă în rândul cunoscătorilor de la AIPAC, Ron Paul e cel mai popular, în sondajele la nivel național, primul loc îl ocupă guvernatorul de Arkansas, Mike Huckabee. Ar fi o schimbare dezamăgitoare și cam nesemnificativă, dacă el ar ieși câștigător în 2012, întrucât face impresia unui politician abil, dar foarte în linia curentă de la Washington. Pastorul batist Huckabee are un electorat fidel în regiunea lui, dar e suficient de atent în aparițiile publice pentru a nu supăra pe nimeni, probabil cu excepția ateilor militanți.

Huckabee a fost tele-evanghelist și crede că religia nu ar trebui exclusă din politică.

Donald Trump, soluția nefericită la probleme reale
Marile crize aduc în prim-plan populiștii cu gură mare, după cum societățile debusolate scot la iveală personaje dintre cele mai extravagante. Milionarul Donald Trump se aseamănă din multe puncte de vedere cu Gigi Becali, cu care a și tatonat un parteneriat de afaceri. Are o poveste de viață spectaculoasă: s-a îmbogățit, a pierdut tot ce avea și a reușit să își refacă averea, condimentându-și reușita cu emisiuni de televiziune, concursuri de miss pe care le patronează, scandaluri și aventuri cu femei frumoase.

Dacă va candida în 2012, Trump va juca fără jenă cartea populismului. Și-a găsit deja un rival pe măsură – China – împotriva căreia promite o politică agresivă, cu taxe drastice pe import și alte măsuri care să readucă investițiile corporațiilor americane acasă, împreună cu râvnitele locuri de muncă. Numai că protecționismul nu are alte rezultate practice decât defavorizarea propriilor cetățeni, o teorie cam sofisticată pentru a fi înțeleasă de vulcanicul Trump.

Mitt Romney, primul președinte mormon al Americii
Ca și Mike Huckabee, Mitt Romney vine cu o puternică experiență misionară în spate. În tinerețe, Romney a trăit în Europa ca predicator al cultului mormon, un cult creștin neo-protestant, care a renunțat de ceva vreme la susținerea poligamiei, elementul care îl făcea faimos în lumea creștină. Romney e și el căsătorit cu o singură femeie, împreună cu care are 5 copii.
Dacă e adevărat ce spun unele analize, că americanii își aleg președinții doar judecând după imaginea de la televizor, ca la un veritabil concurs de Mister, atunci Mitt Romney, cu o față foarte comercială, e deja favorit.

Experiența lui Romney în lumea finanțelor, l-ar putea face foarte atractiv și pentru Wall Street, detaliu important în campanie. Iar trecutul religios al lui Romney nu înseamnă că va avea vederi la fel de conservatoare ca Palin. În trecut, Romney nu s-a dat în lături nici de la susținerea drepturilor homosexualilor sau a dreptului la avort. În politica externă, Romney ar continua linia Bush, cu intervenții în forță. Dacă Obama a promis că va închide infama închisoare de la Guantanamo, fără să se țină de cuvânt, Romney e de părere că, pentru a contracara terorismul, ar fi nevoie de dublarea capacității acesteia.
Ca un detaliu amuzant, Romney a stârnit furia organizațiilor de protecție a animalelor, după ce a povestit că a călătorit în Canada o zi întreagă, cu câinele familiei într-o cușcă legată pe capota mașinii. Câinele, susține Romney, s-a simțit foarte bine.
Michele Bachmann – lidera Tea Party
Mai puțin mediatizată decât Sarah Palin, Michele Bachmann are un discurs mult mai legat și pare favorită, cel puțin pentru unul dintre locurile din tandemul prezidențial. Are cinci copii și a mai adoptat alți 23 de copii, de care are grijă. De profesie avocat, Bachmann e o persoană foarte abilă în discursuri, adesea cu formulări prudente, diplomatice. E, totuși, un critic acerb al lui Barack Obama și are poziție similare cu ale mai faimoasei Palin în multe subiecte controversate.
Newt Gingrich
Politician cu experiență foarte bogată și vederi conservatoare, Gingrich are ceva experiență și cu femeile: e la a treia căsnicie, asta dacă nu numărăm și amantele. Unul din punctele de bază în poziționarea lui Gingrich e limitarea statului asistențial, promovat de către democrați.

Alți posibili candidați
Chiar dacă alegerile sunt departe, campania preliminară e una îndelungată și necesită abilități excepționale în strângerea de donații. Totuși nu este exclus ca dintre senatorii sau guvernatorii republicani să apară candidați surpriză. Iată doar câteva nume vehiculate:
Mike Pence – e un republican destul de apropiat de pozițiile neo-conservatoare ale grupării Bush-Chenney-Rumsfeld. Se pronunță deschis pentru un parteneriat privilegiat cu Israelul și susține războiul din Irak și existența închisorii Guantanamo, măsuri dure împotriva imigrației și jocurilor de noroc.
Rick Santorum – nu e nici el departe de pozițiile neo-con: asimilează islamismul cu fascismul și vede în Iran și Siria pericole majore la securitatea Americii. Și-ar dori înăsprirea legilor privind imigrația și promovarea valorilor familiei tradiționale, lucru care nu îl va face foarte simpatic militanților pentru drepturile homosexualilor.
John Thune – un politician de carieră cu poziții tipice pentru un republican (pro-life, împotriva căsătoriilor homosexuale, pentru responsabilitate fiscală)
Haley Barbour – lobby-ist al marilor corporații și guvernator de Mississippi,
Marco Rubio, David Petraeus (general cu experiență în Irak și Aghanistan), Tom Miller, Bob McDonnell, Fred Karger, Gary Johnson, Bobby Jindal, Lindsey Graham, Jim DeMint, Mitch Daniels, Chris Christie, Herman Cain, Jeb Bush (fratele lui GW Bush), Scott Brown, John Bolton
și alții.

De la marii oameni de afaceri ai mereu ce învăța. De pilda, de la Dinu Patriciu, patronul Mic.ro, poți deprinde câteva metode de băcănie. Să zicem că ai o știre despre chiloți, e foarte indicat să faci optimizarea pentru motoarele de căutare, astfel încât știrea să fie bine cotată de Google, nu doar pentru tag-ul chiloți, dar și pentru ”lenjerie intimă”, bikini, tanga, slip, sutien, ați prins ideea. În tot cazul, nu uitați că nu e de ajuns să repetați ca prostul chiloți pe parcursul știrii, chiar dacă știrea în sine este despre chiloți și practic vă adresați unui public fascinat de chiloți, care chiar pentru asta și intrase pe site: să vadă poze cu chiloți, imagini cu chiloți sau fotografii cu femei în chiloți.
Desigur, nu omiteți să treceți chiloți și în adresa paginii, de cel puțin 3 ori, pentru că repetiția e mama învățăturii.

Dacă a avut cineva timp să observe, sunt în mare criză de timp și primul sacrificat e blogul. Dar cum PDL e într-o criză încă și mai mare, îi dedic câteva rânduri.
Sunt împotriva basmelor cu ”votul alb”, protestul prin absenteism și mă enervează frazele care încep cu ”întreaga clasă politică”. Da, cred că dreptul de a vota e o chestie grozavă și e de datoria fiecăruia să depună efortul de a se informa pentru a putea discerne. Cu toate astea a existat o dată când nu m-am dus să votez fără să fiu plecat. Ei bine, se întâmpla în turul 2 la primărie, când aveam de ales între Vasile Blaga și Sorin Oprescu. I-am asociat dintotdeauna pe amandoi cu Securitatea și mi s-a părut imposibil să aleg între un doctor și un vameș, chit că unul are oarece haz din când în când.
La ultimul Consiliu de Coordonare (cred) al PDL, Vasile Blaga a zdrobit gruparea ”reformistă”, compusă din 3 membri: Cristian Preda, Monica Macovei și Sever Voinescu. Același Vasile Blaga, susținut cu aplauze și voturi din sală, și secondat de Berceanu și Ioan Olteanu, se pregătește chiar să preia conducerea acestui partid de pedeseriști vopsiți în ”oameni de dreapta”.
N-aș fi crezut că după ce le pusese Dumnezeu mâna în cap, cu alianța PNL-PSD, care le lăsa tot restul scenei politice să se manifeste, pediștii și-ar putea da atât de urât arama pe față încât să îi forțeze până și pe cei care i-ar fi votat de milă de silă să stea acasă.
Nu-i vorbă, oferta politică a așa zișilor reformiști mi se pare mai mult decât anemică. Asta ca să fiu drăguț și să rămân la chestiuni de esență și să nu aduc vorba de carismă și imagine. Aceeași molimă generalizată a politicianului român: decuplarea totală de la temele majore discutate în lume plus incapacitatea de a traduce ideile în teme de discuție publică.
De fapt, politicienilor români le lipsește ceva ce primii comuniști aveau, ceva ce probabil a dispărut odată cu Lenin (na, că încep să sun ca Ion Cristoiu!). Anume, convingerea că mintea omului e un lucru important, de care trebuie să te ocupi cu prioritate. La origini, în propaganda comunistă nu era doar PR. Era o pornire de misionar, specifică oricărei secte, pentru că Partidul era și așa ceva. E și motivul pentru care comunismul a și pervertit mentalitățile tuturor generațiilor și continuă să se propage inclusiv la copii care iau pe nemestecate clișee de la părinți.
Cristian Preda spunea că e preferabil să fii convingător pentru câteva sute de mii – milioane de oameni, decât să îți asiguri coeziunea câtorva sute de activiști cărora le treci cu vederea actele de corupție. De acord, dar aș merge mai departe. E nevoie în clipa de față de apariția unor politicieni pentru care răspândirea propriilor idei să fie mai importantă decât alegerile. E singurul mod prin care le poți verifica buna credință atunci când spun că au intrat în politică cu intenții bune și pentru a schimba lucrurile. Din păcate, un asemenea profil de politician, care nu doar să aibă idei, dar să facă și misionarism pentru ele, nu văd nicăieri (exceptând probabil doar în cine știe ce grupări extremiste pentru zvăpăiați, care nu mă interesează).

In timpul unei conferinte de presa, actorul Claudiu Bleont s-a ridicat de pe scaun, si-a dat nadragii si chilotii rosii jos, anuntandu-ne ca “asa mica cum era, imi faceam treaba cu ea”. (Sper ca timpul trecut e doar de dragul rimei.) Lumea s-a indignat sau a ras, dupa care s-a intors la ale ei. Are dreptate omul, “prea mare caz pentru o chestie atat de mica”.
Dinu Patriciu n-are nevoie de conferinta de presa, ca are propriul ziar in care isi poate expune dimensiunea talentului literar. Dan Tapalaga remarca marlania de parvenit a petrolistului care isi inchipuie ca se poate trage de sireturi cu lumea buna. E un element important, dar nu esentialul.
Esentialul e ca prin editorialul in care il compara pe Liiceanu cu o coada sculata de vaca si ii reprosa “bolsevismul” din Apelul catre lichele, Patriciu reuseste mai mult decat sa fie ghertoi si se despoaie de toate precautiile. Lumea in care traim ii permite sa faca asta fara sa riste oprobiul public.
De douazeci de ani Patriciu umbla travestit in hainele unui liberal intransigent. O face nu de ieri de azi, ci din primele luni ale lui ’90, inainte sa tarasca o parte din PNL in guvernul Stolojan. De un an-doi, pe toalele de capitalist si-a cusut chiar o noua eticheta de firma, aceea de libertarian. Hainele ii veneau ca turnate si atat de convingator asortate cu trabucul, incat nimeni nu le-a socotit ridicole nici cand Patriciu a devenit sponsor masiv al campaniilor electorale ale unor Nastase si Geoana, la care contribuia mai abitir ca la sustinerea liderilor PNL.
Dar da-le incolo de haine, “ce-am devenit o tara de farisei?” Si Dinu Patriciu isi dadu jos chilotii liberali pentru a dezvalui ceva ce l-a ros timp de douazeci de ani si nu ne spusese pana acum: “Apelul catre lichele” l-a infuriat ingrozitor cand l-a auzit in decembrie 1989. Ca sa ne-o spuna, i-au trebuit 20 de ani si o Romanie reformatata. Una mai preocupata de divortul lui Iri si de zdrangul lui Bleont decat de mofturi morale.

Muzica: Mircea Bodolan, versuri Mircea Dinescu

Deşi acele alegeri nu au fost fraudate, există un singur om în tot Bucureştiul care mai recunoaşte că a votat cândva cu Viorel Lis. Ei bine da, în urmă cu vreo zece ani am băgat în urne un buletin ştampilat cu numele domnului din imaginile alăturate (netrucate!). Cu alte cuvinte, l-am luat în serios, aşa cum sunt luaţi în serios o mulţime de alţi politicieni, deghizaţi de astă dată în costumaţiile unor ideologii (care mai horror, care mai hazlii).

Colaj, sursa foto: ştirea 1 şi ştirea 2.
La momentul actual, Viorel Lis nu e doar scăparea de la şomaj tehnic pentru câteva tabloide şi emisiuni. E un univers în sine. Atât de bogat încât la viitoare sa nuntă, anunţată ca evenimentul monden al lunilor următoare, nici nu ar mai avea nevoie de consoartă. S-ar putea prezenta singur, în dublu rol şi în travesti, jucând alternativ două personaje de basm sau de film.
În lumea de poveste a lui Viorel Lis criza nu există, sau e la fel de reală ca mâna fără corp din familia Addams. Situaţia sa materială s-a rezolvat în perioada mandatului de primar, tot ce a urmat după a fost un loisir scurs între sala de păcănele şi patul conjugal, în care curgea uleiul de masaj. (Despre acest amănunt, curiozitatea legitimă a publicului a fost lămurită în detaliu chiar de către cei doi protagonişti.)
nunta la 50 de ani
Dar articolul de faţă nu e despre Viorel Lis. E despre Uniunea Social-Liberală, între PSD, PNL şi PC, parafată astăzi. În rândul publicului larg contopirea dintre stânga şi dreapta a avut un ecou mai spart nu doar decât revoluţiile din Africa, dar şi decât apariţiile insolite ale lui Lis în costum de Shrek. Nu e o maliţiozitate gratuită, lipsa de entuziasm mi se pare elementul cel mai notabil al acestui eveniment politic.
Ca să îşi atingă scopul, acela de a forţa matematica încât 1 şi cu 2 să însumeze mai mult decât 3, o alianţă de acest calibru ar fi trebuit să genereze un val uriaş de entuziasm, o speranţă iraţională, un declic emoţional măcar ca atunci când Alianţa DA se lansa la apă şi Băsescu ţinea masele cu răsuflarea tăiată plângându-l cu sughiţuri pe “dragă Stolo”.
Uniunea asta între două ficţiuni ideologice presupus diferite are ceva din aerul stânjenitor al unei nunţi între miri trecuţi de 50 de ani. Nici naivi şi inconştienţi ca la 20, nici înduioşători ca la 80, ci blazaţi şi hârşâiţi, încercând să pozeze cu stângăcie într-o pereche de îndrăgostiţi.
darul mirilor pentru PDL
USL face un cadou nesperat şi nemeritat PDL, care poate răsufla uşurat că a scăpat de spectrul ieşirii complete din istorie. De unde acum câteva luni pentru pedişti se contura soarta unui nou PNŢ, spulberat sub pragul electoral de două partide majore, unul de dreapta, altul de stânga, care să îşi împartă votanţii, iată că PDL se va prezenta la urne ca parte a unui duopol: alegi doar între ei sau ceilalţi. Că mult mai mulţi votanţi vor alege să stea acasă deja e irelevant şi pentru o tabără şi pentru alta. Ce a făcut PDL ca să merite un asemenea statut privilegiat? Evident, nimic! Fostul partid de băieţi descurcăreţi ai lui Roman şi Berceanu, care ciupea voturile celor indecişi între stânga neocomunistă şi dreapta cu blazon istoric, e înstăpânit de acum peste toată cota de piaţă ce le revenea de drept PNL-ului şi PNŢ-CD-ului, liberalismului şi conservatorismului. Crin Antonescu le-a cedat fără luptă o identitate politică migălită într-un secol şi jumătate şi în câteva decenii de închisoare politică. Balul mascat al politicii româneşti merge înainte: impostorii de la PDL îşi vor pune peruca buclată a liberlaismului clasic britanic, de bine ce Crin a găsit mai trendy ţinutele maoiste ale lui Ponta.
liberalismul de mestecat
Narcisismul lui Crin Antonescu şi obsesia sa de a ajunge un fel de Obama – preşedintele găunos al staţiilor de televiziune – condamnă de astăzi PNL la dispariţia din istorie. Sper că nu mai există vreun liberal care se amăgeşte că PNL nu a luat drumul PSDR-ului lui Sergiu Cunescu, absorbit de PSD, prin serviciile de cal troian ale lui Alexandru Athanasiu. Dar mai exista vreun liberal în PNL, în afară de Neagu Djuvara? Nu e cumva meritată dispariţia acestui partid ce a ratat în ultimii ani sistematic toate dezbaterile ideologice de pe mapamond? Criza economică a remodelat politica în lume. Stânga şi dreapta se redefinesc (ca întotdeauna) prin raportarea la o serie de idei: intervenţionismul de stat vs. piaţă liberă, keynsianism vs. şcoala economică austriacă, individualism vs. colectivism, stat social vs. responsabilitate fiscală, multiculturalism vs. identitate locală şi o mulţime de alte asemenea. Dacă PSD şi PDL s-au poziţionat cu viclenia unor cutre bătrâne şi forţate de împrejurări, de o parte şi de alta a dezbaterilor acestea, PNL le-a ratat sistematic pe toate, cu cochetăria unei bambuiste sigură pe ea.
Partidul Liberal a fost redus la profunzimea de desen animat a discursurilor bombastice ale lui Crin. Marea sa şansă era chiar noua generaţii de “pragmatici” de pe Facebook, fără istorie şi conformistă dar cu pretenţii de originalitate. Apăruse o în ultima vreme o generaţie de votanţi potenţiali ai PNL-ului socialist al lui Crin Antonescu. Era generaţia de corporatişti fără viaţă personală, piariste şi bugetari cu pretenţii. Din păcate pentru Crin Antonescu, ei votau PNL mai mult din snobism, cât să fie luaţi drept occidentalizaţi, deci fără “brandul” PNL, s-ar putea să renunţe să se mai cheme liberali. Era, de fapt, “liberal” în sensul aproape peiorativ pe care îl dau americanii termenului, adică un fel de hipsteri ai unor idei progresiste superficiale, dar cu mentalităţi cam socialiste pe dedesubt, o stirpe pentru care ecologismul sau lupta pentru pace pot fi ideologii-chewing-gum la fel de prizabile ca liberalismul.
Socialismul lui Ponta nu e nici el departe de o asemenea ideologie de desen animat: parte plastic, parte poleială, restul umor involuntar. Numai că în spatele său stau batalioanele horror ale baronilor de partid, care ameninţă pe faţă judecătorii că vor suferi consecinţe, dacă le condamnă colegii. Idila cu contract prenupţial dintre Ponta şi Crin nu poate avea ca deznodământ decât readucerea la viaţă a unor zombie de partid mai înfricoşători decât cei din Familia Addams. Pentru supravieţuirea lor le putem mulţumi nu doar celor doi ci şi justiţiei ultimului cincinal cu Băsescu.
din înţelepciunea lui Dinu Patriciu

PS: În urmă cu mai mulţi ani PNL s-a găsit la o răspântie de identitate. Gruparea neo-fesenistă a lui Stolojan ocupase locurile de la prezidiu şi se vorbea intens de o alianţă cu ApR, partidul securistic al lui Meleşcanu, foarte în vogă într-o vară oarecare. De la tribuna acelui congres cu scântei, Dinu Patriciu a tunat şi a fulgerat pentru păstrarea purităţii ideologice a PNL, citându-l memorabil pe răposatul Horia Rusu:

“Există bere şi bere fără alcool, există cafea şi cafea fără cofeină, există ţigări şi ţigări lights, există flori şi flori din plastic, există femei şi femei gonflabile, există liberalism şi social liberalism. Eu beau cafea adevarată, fumez ţigări, ofer flori, iubesc femei şi sunt liberal.”