rss
rss
rss

E plină țara de consultanți politici și de circa 4.000 de candidați la alegerile parlamentare. Dacă se vede că nu se omoară cu cititul, măcar discursuri ale altora să asculte, poate prin imitație se prinde ceva de ei. Așa că voi adăuga acestui discurs de adio, rostit săptămâna trecută de unul din ultimii înțelepți ai scenei politice, congressmanul Ron Paul, și unul din primele discursuri politice ale lui Ronald Reagan, de dinainte de intrarea în cursa prezidențială. Mi se pare o simetrie frumoasă, chiar dacă unul a pornit din lumea artistică, venind cu talentul său și cu ideile altora, pentru a avea una din cele mai împlinite cariere, în timp ce altul tocmai a eșuat în cursa pentru președinția Statelor Unite, dar a reușit să fie cel mai important popularizator al concepției clasic-liberale în politică și economie. Deși pare în acest moment o ratare, din rândul celor care acum au descoperit ideile libertariene, foarte bine prezentate de Ron Paul, va apărea probabil viitorul mare politician al Americii sau Europei. Presupunând că societatea îl va îngădui.

În discursul său de retragere, Ron Paul vorbește despre cursul pe care nu doar politica, dar și societatea americană, l-au luat în secolul XX, având ca urmare o dependență crescută de stat și o îndatorare, care limitează treptat opțiunile. Sub falsa împărțire între stânga și dreapta, republicanii și democrații au devenit partide ale Statului: primul direcționând bugetul spre război, ceilalți spre asistență socială, într-un tandem perfect. Iar ambele tabere susțin tacit amnistiile fiscale și pachetele de salvare pentru corporațiile, care le finanțează campaniile electorale.

Dar problema nu se mărginește la conducătorii politici. „Apetitul pentru libertate” al societății e acum mai scăzut decât era pe vremea Revoluției Americane, de la sfârșitul secolului XVIII. Pare un paradox, pentru că standardele de viață și libertățile au continuat să crească în termeni reali. A durat, într-adevăr mult până când multe resurse acumulate să fie consumate, și încă mai durează, până când dolarul să fie distrus cu totul. „Încrederea durează uneori mai mult decât ar merita, mare parte din bunăstarea noastră de azi depinde de traiul pe datorie.”

În era redistribuirii, dirijate de stat, s-a ajuns ca banii circulați de politică, să depășească net bugetele pentru educație și cercetare. Un nou tip de materialism s-a substituit principiilor. „Dacă doar materialismul ne preocupă, problemele sunt garantate.” Acum nu mai producem suficient nici măcar pentru a returna datoria. „Avem nevoie de o redeșteptare de ordin intelectual” (și spiritual, aș adăuga eu, mai puțin grijuliu cu noile sensibilități corect-politice ale electoratului.)

Există un sistem sănătos și fără compromis, care oferă răspunsurile, l-am putut și vedea în acțiune la începutul istoriei noastre (americane). Acel sistem funcționa, dar am permis liderilor politici să se concentreze pe abundența materială, pe care libertatea o generază, în timp ce ignorau libertatea însăși. Acum nu mai avem nici una nici alta. Dar ușa s-a deschis, de nevoie, pentru un răspuns. Răspunsul vine din Constituție, din libertăți individuale și împiedicând statul să își folosească forța pentru a împărți privilegii și beneficii, pentru a alege cine câștigă și cine pierde.

Când nu vom mai avea resurse pentru a susține imperiul global american, ne vom confrunta cu multe resentimente, în multe regiuni ale lumii.

Multe întrebări se nasc din acest sistem corupt, al dirijismului de stat. (Unele par banale, chiar bizare, dar ascund realități grave ale sistemului.)

  • De ce e interzis în SUA consumul de lapte crud (nepasteurizat și neprocesat)?
  • De ce le e interzis cetățenilor să achite tranzacții între ei în aur și argint?
  • De ce politicienii consideră că nu e necesar să fie auditate rezervele de aur, pe care le dețin cu adevărat trezoreria americană (FED)?
  • De ce nu pot decide americanii ce tipuri de becuri să își cumpere pentru casă?
  • De ce atâtea abuzuri asupra celor care călătoresc pe calea aeriană, sub pretextul prevenirii terorismului?
  • De ce există atât de multe pedepse pe viață pentru infracțiuni, cărora nu li se pot identifica în mod cert victimele, cum e cazul celor legate de droguri?
  • De ce e sinucidere politică pentru oricine să critice AIPAC (atotputernica organizație a lobbyului evreiesc în America)?
  • De ce nu încetăm războiul împotriva drogurilor, când autoritățile nu sunt în stare să le oprescă să pătrundă nici măcar în închisori?
  • Ar ajuta dacă întreaga societate ar fi transformată într-o pușcărie?
  • De ce schimbarea de guvernare nu schimbă prea multe din politica generală? Oare pentru că ambele partide au vederi similare?
  • De ce nu înțeleg oamenii că războiul distruge întotdeauna bunuri și libertăți? (nu le generează, potrivit teoriei keynesianist-socialiste)
  • De ce preocupă atât de puțin extinderea privilegiului acordat președintelui american, de a face liste cu persoane, pe care le dorește eliminate (ucise), oriunde pe glob, inclusiv dintre cetățenii americani, sub
    pretextul luptei împotriva terorismului?
  • De ce patriotismul a ajuns să fie confundat cu loialitatea oarbă pentru politicile autorităților naționale, nu loialitate față de libertățile și binele oamenilor din jur?
  • De ce sunt atât de puțini cei care vor să îi influențeze la nivel intelectual, prin argumente, pe cei din jur, pentru a obține anumite schimbări, și atât de mulți cei care aleargă după puterea, prin care să producă prin forță acele schimbări?
  • De ce folosirea religiei, pentru a justifica războaie și alte acte violente, sau redistribuirea forțată a proprietății, nu ridică semne de întrebare?
  • De ce democrația e prețuită atât de mult, când ea e un dușman al minorității, pe care o lasă la discreția dictatelor majorității?

Dacă pe vremea scrierii Constituției americane existau doar patru infracțiuni considerate delicte federale, astăzi ele sunt de ordinul miilor, iar sub pavăza corectitudinii politice, libertatea de exprimare nu mai e în siguranță nici măcar pe internet, unde autoritățile pot decide să acționeze chiar și fără mandat.

Criza financiară e, în realitate, o criză morală, care îi îndeamnă pe cetățeni să aleagă treptat tirania. Aceeași moralitate îndoielnică face să treacă drept acceptabile actele de violență ale statului, inclusiv crimele din războaiele „de eliberare”. Și aceeași cultură a violenței va justifica acte similare din partea indivizilor, când baierele statului se vor rupe sub presiunea crizei. Dacă privilegiile se pot acorda discreționar, după capriciile majorității, inclusiv cu violență, nu va mai dura mult și indivizii vor recurge la aceleași metode, pentru a pune mâna pe ce vor considera că li se cuvine de drept. E felul în care se prăbușesc și dezintegrează societățile care pierd liantul moral.

Un sistem moral de guvernământ nu poate exista fără oameni morali. „Doar oamenii virtuoși sunt capabili de libertate”, spunea Benjamin Franklin. O societate care huiduie sau ridiculizează pe cineva care invocă regula de aur biblică (ce ție nu-ți place, altuia nu-i face), nu poate fi o societate morală (lucrul i s-a întâmplat chiar lui Ron Paul în dezbaterile prezidențiale cu public, când a vorbit despre dublul standard al politicii externe americane în Orientul Mijlociu.

E, de aceea, mai important să lucrăm la schimbarea de sine, mai mult decât la schimbarea puterii politice. Schimbarea politică va veni de la sine, cu timpul.
*

Așa iese din scenă un mare om politic al zilelor noastre, ignorat de o populație amețită de flash-urile și breaking-news-urile presei, de întorsăturile de frază ale analiștilor de banalități. Iată cum intra în arena politică, în 1964, actorul Ronald Reagan, pe atunci simplu susținător al unui candidat, pe care istoria nu-l mai reține la fel de clar. Problemele era izbitor de asemănătoare cu cele de azi, poate încă nu așa de presante: bugete dezechilibrate de datorii, taxe împovărătoare și înșelăciunea rezolvării tuturor nemulțumirilor prin programe sociale ale statului. Admirabilă elocință și capacitate de sinteză, o limpezime a cugetului, care îți dă optimism și când îți anunță vești sumbre. Așa ar trebui să sune un politician.

„Istoria va rețină că aceia, care aveau cel mai mult de pierdut, au făcut cel mai puțin pentru a preveni să se întâmple (dezastrul). [..] Dacă pierdem libertatea aici, noi nu avem unde fugi (spre deosebire de cubanezii, plecați din Cuba lui Castro).”

O prezentare interesantă a noii componențe a Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, cu luptele de putere și grupările din culise, care au hotărât cine să fie ales în unanimitate, de partidul cu 75 milioane de membri.

Anul de grație 2012 (pe sfârșite) și ceva care ar trebui să ne insufle optimism și încredere curge pe agențiile de știri. Două tablouri abstracte au fost licitate (între altele asemenea), cu un succes nemaipomenit. Cum nu știu cum funcționeaza legile copyrightului în această privință, vă voi lăsa să aruncați o privire (ca să știți despre ce vorbim aici) peste unul din ele, într-o captură de articol de ziar. Fiind într-un context informativ, se cheamă că n-am reprodus opera de mare angajament a artistului, deci nu pot fi târât prin tribunale.

Așadar, creația intitulată No 1 (Royal Red and Blue) e adjudecată, după o luptă crâncenă, pentru suma de 75,1 milioane de dolari. Cu doar câteva luni mai devreme, în primăvară, un alt tablou al aceluiași pictor evreu, născut în Imperiul Țarist, pe undeva prin Letonia, Mark Rothko, reușea o performanță încă și mai de invidiat. Tabloul Portocaliu, roșu, galben se vânduse în luna mai cu 87,5 milioane de dolari. Prețul nu e chiar recordul mondial, dar e doar cu 33 de milioane mai ieftin, decât „Strigătul” lui Edward Munch, cu 11 milioane mai ieftin decât Masacrul inocenților de Rubens, sau cu doar 13 milioane mai ieftin decât cel mai cunoscut autoportret al lui Van Gogh. Inutil să mai spun că prețul umilește alte tablouri foarte scumpe de Picasso, Tițian, Paul Cezanne și Claude Monet.

Pentru cei care nu privesc cu dispreț acest interes pentru cotarea în bani a tablourilor (evident, cele expuse în cele mai multe dintre muzee nu ajung niciodată să fie licitate și evaluate în acest fel, nefiind de vânzare), aflați că recordul absolut îl deține Jucătorii de cărți (unul din seria cu aceeași temă), al lui Paul Cezanne, vândut tot pe timp de criză mondială, în 2011, pentru 267 milioane de dolari.

Unul dintre participanții la licitația de luna aceasta (nu rețin dacă era chiar fericitul cumpărător) a declarat că aici nu e vorba de estetică, că în fața unui asemenea tablou simți o vibrație. Și, dacă n-ai simțit vibrația, nici nu ți se poate explica, dar dacă ai simțit vibrația, tabloul face toți banii.

Bănuiți deja că singura vibrație pe care am simțit-o în fața acelei bucăți de pânză murdărită de patru benzi late și imprecise de trafalet, a fost o vibrație de furie. Dacă pentru unii vestea unei asemenea prosperități a pieței de artă e semn că ne revenim din criză și poate se vor înviora curând și imobiliarele în Pipera, pentru mine aceste deliruri colective sunt tocmai expresia crize în care ne aflăm. Și nu e vorba doar de criză de inspirație, criză a meșteșugului de orice fel (și trebuie, inclusiv pentru pictură, ca și pentru croit haine sau zugrăvit bucătării, un meșteșug, o știință de a face, premergătoare nivelurilor artistice ale creativității). Ghicesc aici chiar criza noastră morală, care stă la temelia crizei economice.

Cel care a cumpărat acest tablou (ca și cei care au licitat, dar s-au oprit la 50 sau 60 de milioane de dolari) sunt în sinea lor foarte săraci. Sau, nu mai bogați decât cineva care are 100.000 de dolari, ori cât i-ar trebui cuiva ca să trăiască îndestulat un timp oarecare. Pentru tot ce e peste nivelul lor de confort cotidian, nu cred că își pot reprezenta, le e la fel de folositor ca niște fișicuri groase de bani de Monopoly. Cine dă azi 87 de milioane de dolari pe un tablou, speră ca el sau nepoții lui să îl poată vinde pentru 100 măcar, așa cred că își reprezintă evoluția omenirii acel negustor de artă. Problema aici nu e că un bogătaș nu înțelege arta, problema e că nu înțelege banul, că în mintea unei colectivități (cel puțin) s-a rupt ceva ce altă dată i-ar fi permis să își reprezinte ideea de valoare. Coincidență cu stilul pictorului evreu (ruso-american, după diversele reședințe), valoarea a fost abstractizată în acele minți dincolo de convenția reprezentată de o bancnotă, care e ea însăși o reprezentare simbolică a unei valori.

Nu e de mirare că și receptarea se face într-o zonă magică, senzorială: simți sau nu simți, crezi sau nu crezi. Nici nu mai e ceva de comunicat între semeni, de vreme ce fiecare își inventează propriile criterii, propriul limbaj, propria raportare la orice, destructurarea e totală. Atâta timp cât simte vibrația, fiecare poate fi și fericit în singurătatea lui abstractă, de netransmis, de necomunicat. Totul e să ai deja cei 87 de milioane de dolari, să îi desfaci din mâini, ca să simți bancnotele cum flutură din înaltul unui zgârie-nori, vibrație intensă în sine, într-o adiere fără oprire. Nimeni nu mai produce valori, pentru că valorile sunt relative, nu produc decât reacții triviale, cum ar fi gândurile, sentimentele, acelea sunt lucruri demodate, depășite de puritatea deplină a beției acelei vibrații. Să aruncăm bancnotele pictorului Ben Shalom Bernanke peste galeriile de artă din întreaga lume, într-un ralanti de proporții cosmice, fericiți de beția acestei vibrații de creier sorbit cu paiul.

Politicienii planetei nu sunt mai avizați ca un milionar într-un salon de artă abstractă. Licitează unul peste altul pentru devalorizarea propriilor monede, promit sume fabuloase și noi vibrații nemaisimțite popoarelor, din ce în ce mai neîncrezătoare, dar din ce înce mai puțin bănuitoare că abordarea ar fi greșită. Liderii de opinie încep să își dea cu părerea, poate dacă liniile ar fi așezate altfel, dacă trafaletul ar fi fost mai îngust, sigur e o problemă de cromatică. Roșul, lângă portocaliu, poate galbenul lângă albastru. Să alegem cu grijă combinația de culori, să încercăm să ghicim care va fi partidul și politicianul care o să așeze culorile pe pânză astfel încât să ne dea următoarea vibrație.

Mare freamăt mare, blogosfera a stat până dimineață să vadă grafice cu prezența la vot și rezultate în timp real din Statele Unite. Marii oameni de dreapta ai internetului (că la ăia de stânga n-am nervi să mă uit) au vibrat alături de Romney, speranța unei lumi capitaliste, mai libere și mai deștepte. Ura, ura! Păcat că entuziasmul și implicarea lor n-a putut urni votantul american, mai obez și mai colorat decât îl țineam noi minte din filme. America a pierdut și alegerile astea. Le-a pierdut bunul simț, cinstea, credința în orice. Le-au câștigat tot cititorii de promptere transparente, marionetele marilor carteluri financiare și ale industriei de lobby, socialiștii de coloratură mai mult sau mai puțin liberală.

Nu-mi place să stric bucuria copiilor, dar entuziasmul pentru alegerile lor blătuite mi se pare mai penibil din România decât din America. Pentru că așa sunt toate modele, mai jenante la cei care le maimuțăresc la mâna a doua. Republicani, democrați, dispute doctrinare? Niște mizerii create de niște farseuri. Și sistemul lor politic e iremediabil trucat, americanii și-au hotărât singuri soarta de multă vreme, de când au decis să accepte socialismul ca fiind mai moral decât capitalismul, de când au abandonat modul creștin de raportare la realitățile vieții și au trecut pe droguri culturale, furnizate de elitele academice. O societate imorală în intimitatea ei naște la fiecare patru ani o elită politică imorală. Mai bine zis, o reconfirmă prin redistribuirea locurilor din față. Le plac artificiile financiare, prin care se poate menține o vreme iluzia bunăstării pe termen nelimitat, acceptă războaiele și crimele aferente, ca pe o bună afacere. Cunoscându-i, politicienii și finanțatorii lor nu au avut decât să le speculeze tarele de caracter, ca să-i robească încă și mai mult. Jocul e pierdut, singura șansă de renaștere a Americii (pe care o văd foarte posibilă și pe care mi-o doresc) e ca această cursă spre fundul prăpastiei, în care s-au pornit cu alte state (mai înapoiate și încă mai socialiste) să ajungă într-adevăr la punctul cel mai de jos. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Motiv pentru care Obama mi se pare o opțiune mult mai bună. Măcar de data asta comuniștii să își asume propria imbecilitate. Sau, mă rog, măcar să se străduiască mai mult, când vor începe eterna lor răstălmăcire a istoriei și faptelor. Vreau să-l văd pe Bernanke și pe ideologul lor Krugman cum visează noi bule speculative, cum povestesc cum poate crește bunăstarea cheltuind mai mult pe orice, inclusiv distrugând, ca să ai ce construi la loc. O guvernare socialistă nici nu trebuie oprită când comite erori. Era mai bun Romney? Categoric nu, din moment ce ai de ales între plastic și silicon, prea mare diferență nu poate să fie. A scăpat omenirea de spectrul războiului pentru că nu s-a întors un republican la Casa Albă? Nici pomeneală, spre război duce însăși ideologia socialistă. Tot așa cum nici comunismul nu se poate instaura fără violență, la socialiști e invers, începe cu zăhărelul și se termină cu biciul și o masivă violență de stat. Încă nu am văzut toate războaiele pe care e în stare să le pornească laureatul Nobel pentru Pace. Pentru oprirea lor, o națiune de creștini, ca americanii, ar fi ales orice altceva, dar n-au făcut-o.

Altfel, nu poți să nu admiri că regia lor e mult mai bună, scenografia e superbă, filmările sunt de Hollywood. Superb și gradul de civilizație între cei doi candidați, admirabil discursul de învins al lui Romney, cu urarile de succes și cuvintele calde la adresa familiei lui Obama. La noi atunci s-ar fi înjurat de amante și ar fi cerut renumărarea. Ca să nu mai zic că la prima depunere a jurământului lui Obama a cântat Aretha Franklin, iar la noi o să cânte în Parlament Cici de la Sistem și Florin de la HiQ. Ceva civilizație tot creează și capitalismul ăsta sălbatic. Își vor aminti de ea cu nostalgie și americanii, când vor fi terminat dezmembrarea lui, pentru a aluneca în barbaria colectivistă.

Băiatul ăsta ager îmbătrânește ca Sanda Pralong, de la frumusețea aia nervoasă și cu ochi amețitori, din vremea când era sortatoare de foi la administrația lui Milică, la o Zoe Petre „in the making”, cu coc de Suzana Gâdea, carnea flască și atractivitate de babă politică. Dar să revenim „la chestiune”, vorba lui Turcescu, altul cu care îmi vine să-l compar pe Tapalaga celui mai bun site de știri fără diacritice. Când o să realizați că Tăpalagă a devenit noul Cătălin Tolontan al teoriei jurnalistice și al teoriei vieții în general, să vă amintiți, vă rog frumos, că aici ați citit prima dată ideea asta.
Acum că Sima (Cristian, nu Horia) se gâdilă focile în Islanda, ori îl vedem pe Tapălagă invitat permanent la B1 și avansat în grad turcesc, ori îl vom vedea tolontanizând teorii ale binelui public și moralității intransigente, de pe site-ul ușor porno al unui mogul bătrân și securist.

Să-i dăm cuvântul, fără diacritice:

„Ce cauta indemnuri la lupta recitate cu pieptul umflat de Mihai Neamtu dintr-un poet legionar (Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane), fost comandanti de frunte ai Miscarii Legionare. Cum Sova neaga Holocaustul, Neamtu jigneste si el memoria evreilor reabilitand in scopuri politice figuri proscrise, chiar daca a recitat o celebra poezie pentru care autorul ei a fost condamnat ulterior la moarte de comunisti. Cum sa-l glorifici insa, in 2012, pe autorul versurilor din Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor?”

Sigur că poți să te amuzi de pașoptistul Mihai Neamțu (parcă suna mai bine și mai eminescian Mihail, nu sunt lămurit cum îl cheamă de fapt pe băiatul cu funia de usturoi). Da, are ceva comic atunci când recită ultimele strofe din „Scrisoarea III”, cu smintiții și mișeii. Deși mă și emoționează uneori, cu patetismul lui, băiatul are foarte bine așezate în minte criteriile, știe bine ce merită respectat. Și asta e lucru de admirat la un tânăr, fiind calitate rară acum. Să-l faci legionar pe Neamțu (același Șova l-a făcut „hitlerist” doar din cauza numelui) e direct spus o gogomănie. Credeam că doar laboratoarele anteniste sunt capabile de așa crăcănare a realității. Puțini oameni din generația lui au atât de clară în minte ideea de bine și de rău la scara istoriei.

Altceva mă descumpănește la Tapălaga, oportunismul grețos cu care îmbracă forma cea mai scorțoasă de corectitudine politică și cerința implicită de a reostraciza un poet defunct, de a-l scoate iar din cărți și din memorie. Nota bene, pentru vina de a fi scris, ca orice poet, versuri. Pentru îmbătrânitul Țăpălagă vina lirică e eternă ca o operă nemuritoare, nu se prescrie și nu se iartă niciodată. Adică faptul că bietul Radu Gyr a fost condamnat la moarte și chiar a plătit cu viața e un detaliu cât o notă de subsol, pe lângă vina scrisului. Uciderea lui nu compensează încă vina, nu dă satisfacție destulă, ar trebui să îi mai ardem (lent) și poeziile scrijelite pe ziduri și memorate în pușcărie, ca să ne mai răcorim cumva. Felicitări, tinere Tapalaga, așa se gândește corect, vă prevăd o carieră fulminantă și viitor de stea de mercedes, ca lui Roșca Stănescu!

Cu această hartă, mi-am identificat catindații și vă și anunț public cum votez (probabil). Transparență totală 🙂

Prima surpriză, au pus un intelectual de marcă la noi în mahala! Dinu Giurescu, mare dezamagire mare, de când e speaker la antene. Probabil câștigă, n-o să-mi pară chiar rău, măcar puțină civilizație să aducă, sper să apuce să-și termine mandatul. (scuzați) Recunosc, votez politic: Mircea Raicu (ARD), destul de prezentabil, destul de civilizat, după nasul meu pare băiat de sistem. N-a vrut mare lucru cât a fost consilier, probabil n-o să vrea nici ca parlamentar. Cum tot nu se alege, măcar să intre la redistribuire, pentru candidați mai buni. Domnu Dan ne onorează și el cu însuși fratele Daniel Fenechiu, avocatul cel viclean, ia și ăsta ceva voturi la ce vecini am. În caz de alarmă, sunt interesat și de candidatul UDMR (Nagy Laszlo).

Aici am o dilemă, pe de o parte aș râde să nu intre UDMR în parlament, cu suprastructura lor total coruptă, pe de alta, mi se pare sexy să votezi cu ungurii. Dacă aș putea să aleg cui să dau voturi la redistribuire, i le-aș da lui Alex Ștefănescu sau lui Gabriel Biriș.

La Senat candidează Florin Huidu (tatăl), întreprinzătorul securisto-peremisto-pepededist cu magazinul de vopsele, devenit cârciumă. Șanse puține, candidat etern, mai trage și de pe urma fiului, cu care e certat. Favorit, maestrul Felix însuși, acest Nosferatu al politicii și presei. Momentan, votul meu merge la Iulian Crăciun, pentru ca mi se pare mai tare să fie umilit Dan Voiculescu de un invalid, decât să fie bătut pur și simplu. Dacă Crăciun continuă pe coarda patetică în loc de program politic, o să devin foarte curios cum arată și cât de unguroaică e Hekman Andrea de la UDMR. Daca e destul de unguroaică, mai vorbim.

Dacă nu credeți, urmăriți seria de clipuri electorale ale Andreei Paul, căreia partidul i-a atribuit un colegiu aproape de graniță. Cu puțin sadism le poți considera chiar savuroase prin inadecvarea personajului, tonul fals cu care recită ceva gândit de alții și privirea de caprioară asediată de faruri. Vorbim de una din cele mai frumoase femei din politica noastră (da, consider inteligența atrăgătoare), care are suficiente competențe să se poată prezenta într-un mod decent și în mod normal nu ar avea dificultăți să își prezinte argumentat un punct de vedere. Dar echipele de campanie ale „profesioniștilor” ARD simt nevoia să intervină și să înghesuie candidatul în mesajele lor de mari strategi, care știu ei mai bine cum să atingă oșanul la coarda sensibilă. Și îți îmbracă o profesoară universitară decentă și cam sobră în costum popular local, ca pe Elena Udrea. Nu că nu și-ar merita și ea soarta, dacă tot i-a ales ca modele pe Blaga și Stolojan. Păi eu speram să își propună să îi scoată la pensie pe ăia doi.

La fel și în cazul găselniței cu Iulian Crăciun. Ceva ce avea potențial mare de tot pentru a se transforma într-o fenomenală lovitură de imagine, umilirea lui Felix Voiculescu prin armele decenței și exemplului personal, e deja transformat de incompetenții gânditori „ai dreptei” în ceva de un patetism jenant, în genul de campanie care vrea să îți stârnească mila nu solidaritatea cu unul ca tine, în luptă cu unul ca ei. E drept că nici cartierul (în care trăiesc) nu te ajută prea mult la mesaje sofisticate.

Apropo de cartier, din loc în loc avem corturi albe, în care pensionarii sunt momiți să li se ia glicemia. De unde glicemie? Păi de la dulceață. De la dulceața aia de Nicu Bănicioiu, de care dai cu nasul imediat de intri în cort, într-un porter mare. Lui n-aveau cum să îi aducă deservicii. Dacă ar fi arătat și în realitate ca-n pozele alea, nu l-ar mai fi refuzat nici fetele alea de liceu ale lui Negoiță.

Criza se prelungise neașteptat de mult pe continent, de fapt dura de niște zeci de ani, astfel încât apăruseră noi generații de tineri, care îi considerau inadaptați pe cei care încă mai foloseau cuvântul criză, pentru a se referi la prezent și îl tot comparau cu ceva ce nici nu erau siguri dacă existase cu adevărat. Guvernele Marii Britanii se străduiseră în fel și chip să rezolve problema, de fiecare dată cu programe mai ambițioase, tot mai generoase din punct de vedere social, care promiteau să rezolve răul cu mai binele. Populația îmbătrânise, cum spun sociologii, de parcă omul ar înceta să îmbătrânească vreodată. Ideea era că se înmulțeau bătrânii, erau de departe grosul electoratului, singurii pe care avea vreun rost să îi cucerești ca politician. Cei mai mulți tineri lucrau în servicii de asistență socială, adică aveau grijă de bătrâni în mod instituționalizat, dar existau și cei care aveau grijă de bătrâni în mod individual, pe cont propriu, unii riscând pedepse drastice pentru a ocoli fiscalizarea nemiloasă a activității lor. Politica reală între acestea două se scindase: între cei de stânga, care militau pentru aziluri centralizate, de stat, și cei de dreapta, care militau pentru încurajarea inițiativei private, prin care tinerii să fie ajutați de stat să înceapă activitatea de îngrijire a bătrânilor aproape pe cont propriu.

În această atmosferă de luptă acerbă, a venit la putere cea mai mare speranță a stângii britanice a anului 2048, care a propus un ambițios plan de ajutorare a tuturor categoriilor de populație. Țara fusese devastată de valul de spargeri date în cimitire, de indivizi fără ocupație, care furau tot ce putea fi valorificat, de la lemn, metale, haine încă neputrezite și te miri ce. Nu erau sigur români sau bulgari, pentru că imigrația fusese cu desăvârșire interzisă, ca în toate țările Europei. Tabloidele brodau povești macabre și despre proliferarea perversiunilor cele mai șocante. Dar politicienii identificaseră cauza: tinerii fără ocupație. Pare bizar, dar deși erau foarte puțini, tinerii continuau să aibă ratele cele mai mari ale șomajului, undeva pe la 80-90%. Și atunci partidul laburist a venit cu soluția: fiecare loc de veci va avea câte un paznic plătit de stat, care să păzească ordinea și curățenia în incintă. O întreagă industrie avea să se dezvolte pe orizontală (umor negru involuntar), analiștii prevăzând că în sfârșit se văd zorii revenirii la creșterea economică și relansarea.

*

Acest scenariu SF mi-a fost sugerat de o imagine de pe Facebook, care se dorea motivațională. Niște americani scriseseră niște mesaje admirative peste trei soldați, care păzeau mormântul Ostașului Necunoscut pe timp de furtună. S-a dovedint mai apoi că poza nu era făcută chiar în timpul uraganului Sandy, cum se prevedea, dar orișicât, admirația și mândria patriotică fuseseră exaltate. Mie mi s-a părut ceva ce nici tragedienii greci nu ar fi putut inventa ca simbol al absurdului. Tineri în floarea vârstei, viguroși, drepți și chipeși, irosind cel puțin zile, dacă nu ani din viața lor efemeră, pentru a păzi un mormânt, în care nici măcar nu se afla cineva, ci ni se cerea să ne imaginăm că se află cineva! Și pentru cine? Pentru a oficia un cult al statului, prin miturile sale fundamentale. Ca niște vestale, fecioare ale unui cult dispărut, soldații îmbrăcați de gală păzeau flacăra aceea de gaz, singura care certifica faptul că acolo se oficiază chiar un ritual. Nu se făceau fumigații cu tămâie nici nu se ardeau ierburi aromatice, dar în toată sobrietatea se vedeau rămășițele a ceva religios. (Avem și noi în Parcul Carol un asemenea monument, dar soldații români mi se par atât de familiari și de domestici, că nu i-am putut asocia vreodată cu vreo mistică militară.)

Viața trebuie să fie mai mult de atât. Indiferent că uniforma e cazonă sau e costum de birou, într-o corporație. Când mă gândesc la viață mă gândesc la acel vers cu „îndreptățirea ramurei obscure” din Arghezi, e firul de iarbă care sparge asfaltul, e sânul iubitei, care sparge pieptul băiatului. Chiar așa e: un sân ferm de femeie. Dacă ar avea vorbe, ne-ar spune asta orice nou născut. De-asta merită să râdem de tinerii puhavi și obezi la suflet. Viața e barbarie, e ceva ce e în afara legii. Cam un miliard de barbari asiatici se pregătesc să ia drumul Occidentului somnolent și bătrân, poate chiar în decursul vieții noastre, în cea mai mare migrație pe care a văzut-o omenirea vreodată. Cu sau fără război. Asta e viața. O să ne uităm la ei ca la stolurile de păsări de pe Discovery, chinezi mărunței, țigănuși din Bangladesh, indience și africani, groaza infernală a omului alb, care știe doar să vorbească pe marginea vieții. Colonizanții o să le întoarcă vizita colonizatorilor.

Sistemul de sănătate ar putea fi redus peste vârsta de 60 de ani la două ingrediente: aspirina și pansamentul. Ai o boală oarecare, dacă trece cu aspirină, norocul tău, ești vindecat. Te-ai lovit mai grav, cei din jurul tău se simt datori să intervină? Dacă te salvează o rolă de pansament, foarte bine, toată lumea e încântată să te aibă din nou alături. Cheltuielile suplimentare sunt oarecum excesive. Aud de operații complicate la care sunt supuși unii bătrâni: zeci de mii de euro, echipe întregi de specialiști, aparatură ultraperformantă, capabile să țină la temperatura corpului uman și un castravete fiert și decongelat. Mi se pare indecent, nu doar pentru cheltuiala în sine, cât pentru tinerețea celor implicați, asistentele alea coapte pentru dragoste, care-și pierd anii agitându-se să prelungească agonia unui disperat, care habar n-ar avea ce să facă, nici dacă ar fi adus în starea de funcționare de la 20 de ani. Măcar ele ar putea face un copil în timpul ăla sau, mă rog, măcar exersa procedeul, și viața tot ar fi mai câștigată.

Dar acum și de cei care mor de bătrânețe trebuie să-ți fie milă, pentru că și ei au fost dezvățați cum să moară, așa cum tinerii nu au mai fost învățați să trăiască. Nu ne-a mai învățat nimeni să supraviețuim, să ne descurcăm, și iată-ne acum tineri și handicapați, așteptând să împlinim vârsta pentru internarea în azilul vieții. Omului i s-a luat toată plăcerea morții, toată senzația de împăcare și de admirație pentru acest mare pedagog al nostru. Văzută din interiorul vieții, moartea e un lucru minunat, o experiență fabuloasă și copleșitoare. Văzută de pe margine, din zona gri, unde nici trăiești nici nu renunți, spectator imparțial fără o credință sau apartenență, moartea e ceva de care să te îngrozești. Merită să faci orice investiție ca să te aperi de ea, să rabzi orice disconfort ca să o împingi măcar un centimentru mai încolo.

Din regatul acestei morți hidoase, nepedagogice, vine și prostia, formă persistentă de răutate. Prostia de a nu te bucura, prostia de a te face nefericit, de-a neferici și pe alții, prostia de a nu iubi, de a nu oferi.

M-am tot întrebat ce e cu fascinația asta pe care „Casa Regală” o exercită în rândul tinerilor, mai ales al tinerelor, aș zice. Desigur, e foarte multa mediatizare interesată, de la trustul lui Felix, de la noul TWR (al lui Elwis), acum că au intrat în pământ bătrânii monarhiști curați, nu mai sunt regaliști decât foștii comuniști și tinerimea de pe Facebook. Așadar, de ce a doua categorie? Și singura explicație pe care am găsit-o e brandingul.

Avem fete care nu știu să se îmbrace, dar știu toți creatorii de modă, toate buticurile și numele de țoale, avem băieți care nu știu să savureze un pahar, dacă n-au văzut eticheta de pe sticlă, dar știu și ei ce merită și ce nu merită să pui pe masă, microbiști care nu știu niciun jucător, dar știu că țin cu Barcelona, fani ai unei mărci de mașini (slavă Domnului că nu avem și fani ai unor constructori de case, dar vor apărea și ăia, dacă se mai intețește competiția imobiliară), foști fani ai unor trupe, care nu știu să asculte muzică, oameni dresați să cumpere branduri, de la pasta de dinți la salam și chiloți, de firmă să fie.

Și, dacă îi veți studia, acești tineri monarhiști sunt de cele mai multe ori refractari la istorie, la trecut, la orice e vechi, dacă nu are brand. Capșa, mai treacă meargă, Centrul Vechi, are și ăla brand. Pe câți ați văzut să fie interesați de casele la fel de interesante din Cotroceni sau Aviației? N-au brand deocamdată, dar pot avea și mulțimea va da buluc și acolo ca pe Lipscani și Șelari.

Casa Regală face un branding de zile mari, sau i se face. Pentru tânăra generație e pregătit acum un vlăstar de import, pun pariu că o să-l vedeți și-n tabloide curând, că astea sunt legile brandingului, te duci unde e publicul, iar țara e în tabloide. Veți spune: dar nu asta a făcut dintotdeauna monarhia? Uneori, da, în fazele ei decăzute. În vremurile bune, regalitatea evoluează în sfera mitului. Brandul e un mit fără credință, e partea funcțională a mitului, disecată de cineva care n-a trăit mitul și acum trăiește din exploatarea lui, dintr-un mit, care și-a dat duhul.

L-am auzit vorbind pe regele Luxemburgului, țara aia unde mare parte dintre locuitori lucrează într-o bancă prosperă. Vorbea ca un libertarian, era digerabil pentru orice minoritate imaginabilă, omul cel mai practic din câți poți imagina. Doar credința nu avea ce căuta în universul lui de valori. Ce să mai valoreze monarhia fără credință? La ce bun un rege, care îți cere să crezi că e purtătorul unui legământ sacru, dacă el însuși dă semne că nu mai crede?

Nu știu aproape nimic despre acel minuscul regat, pot doar să ghicesc că bancherii respectivi, care vorbesc toți câte patru limbi (! ziarele la ei apar cu trei coloane identice, traduse pentru toți) îl privesc pe regele lor cu aceeași toleranță cu care privesc departamentul de marketing al băncii. E nevoie și de el ca afacerea să meargă.

Pentru o lume golită de sens, pregătesc și la noi niște artizani, nu o monarhie a unui popor, care vrea să își regăsească rădăcinile, care vrea să facă un legământ, să se așeze sub semnul sacrului, ci o monarhie cu semnul R în cerc, de la „registered trade mark”.

Pagina 12 of 174« Prima...1011121314...203040...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica