rss
rss
rss

episodul 7 (înapoi la cuprinsul serialului)

Am precizat deja că actualul sistem al capitalismului speculativ apare concomitent cu vechile imperii coloniale. Imperiul este în mod necesar expresia politică a acestei forme de capitalism, întrucât el funcționează ca o schemă piramidală, pentru care e nevoie de expansiune continuă. Îndatorarea e mecanismul lui de înrobire și de extindere. Etapele pe care le presupune sunt:

  • crearea iluziei unei bogății fictive,
  • susținerea unei clase parazite din dobânzile produse de împrumutarea bogăției fictive,
  • convertirea bogăției fictive în bogăție reală în perioadele de criză,
  • extinderea dominației,
  • convertirea puterii financiare în putere politică pentru susținerea mecanismului.
  • distrugerea organismului gazdă de către parazit și recrearea lui pe baze mai convenabile parazitului, care să asigure un control mai bun.

Acest mecanism a însoțit istoria lumii, încât ar fi imposibil să îi rememorăm acum toate episoadele. Dacă am căuta un strămoș simbolic al parazitului, l-am putea găsi în schimbătorii de bani din Templu, pe care Iisus îi biciuiește și pe care Evangheliile îi denumesc „zarafi”. N-ar trebui să ne mire referința religioasă. Dacă ne gândim, însuși cuvântul „credit”, care e la baza economiei bazată pe îndatorare, are ca rădăcină latinescul „credo”. E suficient ca una din părți să își piardă acea încredere și tranzacția nu se mai acceptă. Dar pentru a restrânge expunerea, mă voi mărgini doar la acele episoade, care au clădit arhitectura financiară a lumii de azi.

Rădăcinile privatizării industriei financiare pot fi căutate în obiceiul roman de a externaliza colectarea taxelor. Cei pe care Biblia îi denumește „vameși” erau exact asta: perceptori privați de taxe în numele statului. Avariția lor era renumită, pentru că își cumpărau acest privilegiu plătind în avans sau pe parcurs o sumă fixă și aveau tot interesul să stoarcă orice picătură de la contribuabili, pentru a nu ieși în pierdere și pentru a avea un profit cât mai mare. Cum am explicat, într-un episod anterior, mileniul de degringoladă și mari migrații, ce a urmat căderii Imperiului Roman de Apus, a fost un hiatus pentru instrumente financiare pe care Roma le cunoscuse la începuturile ei. Acest tip de „profesionalizare” putea apărea doar când structurile prosperității se mai așezau. (Putem extrage de aici și avertismentul că demolarea lor poate avea consecințe de foarte lungă durată.)

Nu poate fi o coincidență că în Amsterdam (oraș dominat de diaspora) apar după 1600 concomitent două idei revoluționare: Societatea pe acțiuni pentru exploatarea coloniilor (Compania Indiilor de Est) și prima bancă în sistem fracționar. Ea folosea ideea mai veche a cămătarilor, aceea de a împrumuta hârtii de valoare în locul aurului depus spre păstrare. Nu durase mult pentru a constata că deponenții preferau să schimbe între ei hârtiile respective, din motive de comoditate, și că oricum veneau foarte rar să-și ceară aurul din seif. E trucul inițial, care vom vedea a făcut mari progrese în înșelătorie.

Timp de circa un secol, această bancă a creditat în ascuns corporațiile, care despuiau de comori Asia și cele două Americi, incluzând între „resurse” și comerțul cu sclavi. Abia în 1790, s-a răspândit zvonul că banca din Amsterdam împrumută incomparabil mai mult decât depozitele pe care le are. A durat doar un an, ca panica să se răspândească și banca să își recunoască falimentul, în fața depunătorilor păgubiți. Această pățanie va rămâne mereu în mințile cămătarilor, ca un exemplu de fragilitate de sistem, care trebuia evitată, prin născocirea unui nou mecanism, care să îi pună la adăpost.

Cum banca din Amsterdam fusese preluată de oraș, când clacase, soluția găsită a fost să extindă sistemul la nivel de stat, vânzând parțial rețeta monarhilor. Asta le deschidea drumul spre piețe mult mai vaste, argumentul credibilității monarhiei și acces la resursa de suveranitate (explicată mai sus). Suedia a fost prima țară, care a testat sistemul fracționar pentru o bancă centrală. Fondatorul ei, Johan Palmstruch, a fost condamnat pe viață pentru fraude contabile făcute la această bancă. Printre inovațiile lui se numără și primele bancnote folosite în Europa. De la începuturile lor, ele erau emise ca dovadă a unui împrumut, deci reprezentau datorie.

Negustorii din Anglia vor duce aceste inovații la un nivel incomparabil, care le va asigura o lungă supremație mondială, până când vor fi detronați chiar de una din coloniile lor. Anglia preia de la Olanda ștafeta băncilor fracționare și, cu ea, pe aceea a imperiului colonial global. Obținând de la rege o serie de privilegii, ei transformă o bancă privată într-una centrală, cu toate aparențele unei instituții de stat. Această Bancă a Angliei era singura căreia i se permitea să emită bancnote. În urma unei panici bancare, soldată cu falimentul unei bănci comerciale, în 1790, Banca Angliei primește și statutul de „ultim împrumutător”, punând statul în postura de a garanta speculațiile bancherilor.

Deși băncile centrale erau prezentate ca o garanție a stabilității și dezvoltării, ele nu pot fi separate de cele două tipuri de operațiuni impopulare și costisitoare pe care doar ele le puteau finanța: războaiele și expansiunea colonială. Dacă pentru cea din urmă, s-ar mai fi găsit deponenți interesați de profitul potențial (vom vedea imediat exemple), pentru război era foarte dificil să convingi populația să își depună economiile. Nu e deloc o coincidență că războaiele au devenit mai mari și mai costisitoare, pe măsură ce s-au instituit bănci centrale în țări tot mai puternice. (Succesiunea dintre înființarea celei americane în 1913 și primul război mondial, în 1914, e grăitoare.) Acest mecanism avea să motiveze răspândirea băncilor centrale în toate țările, inclusiv în cele care căutau doar să se apere, nu să cucerească.

Banii emiși de stat poartă numele de monede „fiat”, din nou, o trimitere religioasă, la varianta latină a primelor cuvinte pe care Dumnezeu le rostește în Cartea Genezei: „Fiat lux!” (Să fie lumină!). Sugestia amăgitoare ar fi că emițătorul banilor fiduciari are puteri similare, de a crea din nimic ceva valoros, printr-o simplă poruncă. Evident, așa ceva nu e la îndemâna omului și nici măcar a statelor, care nu pot fabrica bogăția prin decret.

Să ne oprim pentru o remarcă. Deși răspândirea sistemului de bănci centrale promitea mai multă independență și bunăstare, prin accesul la „rețeta magică” a multiplicării banilor fiduciari, efectul a fost contrar. Monarhiile nu au încetat să se împrumute de la bancherii privați. Dimpotrivă, concomitent cu imperiul colonial britanic se extindea și imperiul familiei Rothschild.

Metoda de îmbogățire a bancherilor din mileniul trecut e ilustrativă pentru scenariul actualului imperiu offshore (la care mă voi referi mai jos). Este și grăitoare pentru ratele mari de îmbogățire, în vremuri în care îndatorarea creștea, pentru a înțelege că nici actuala operațiune (soldată cu o explozie a datoriei publice) nu va avea alte urmări. Cămătăria, fiind interzisă creștinilor, în special în interpretarea Vaticanului, devine un monopol evreiesc în unele părți ale Europei. Deja în secolul XII, Aaron de Lincoln era cel mai bogat om din Anglia, din postura de bancher și administrator fiscal al regelui. Averea comunității evreiești finanța proiectele mari ale regelui, construcțiile de catedrale și războaiele, la o scară atât de mare, încât a fost nevoie să se înființeze un departament separat în ce s-ar numi azi Ministerul de Finanțe. Acest departament era condus de reprezentanți ai aceleiași comunități, care beneficia astfel de un regim juridic separat.

Practici asemănătoare sunt consemnate în Imperiul Germanic, unde Vivelin de Strasbourg era printre cei mai bogați oameni; dar se pot găsi numeroase alte exemple din Veneția, Olanda. Sau din Imperiul Otoman, în numele căruia, Iosif Nasi primea monopolul comerțului cu vin în Moldova și influența decisiv alegerea domnitorilor în Principatele Române. Sfătuitorul împăraților germani, Bernhard von Eskeles, a înființat Banca Națională a Austriei, pe care a și condus-o timp de 23 de ani.

Cea mai bogată femeie din Germania la începutul secolului XIX era Karoline Kaulla (a cărei bancă se va transforma un secol mai târziu în Deutsche Bank). Provenea de asemenea dintr-o familie de sfetnici ai Hohenzollernilor. Consilierul împăraților Prusiei, Daniel Itzig, ajunsese să concesioneze toate monetăriile din Saxonia și Prusia. Și l-a ajutat pe Frederic cel Mare să devalorizeze moneda Saxoniei în timpul războiului pan-european de șapte ani. Bancherul german Isachar Lehmann l-a ajutat pe prințul Saxoniei să cumpere tronul Poloniei și să-și finanțeze războiul cu Suedia. Diego Aguilar o îndatora pe împărăteasa Maria Tereza cu sumele necesare pentru reconstrucția palatului Schonbrunn și alte proiecte. Pe la 1600, Jakob Frankel avea în posesia lui bijuteriile amanetate ale coroanei Moldovei. Iacob Bassevi finanțează Războiul de 30 de ani, pentru mai mulți împărați din casa de Habsburg și primește „scutire totală de taxe și impozite pentru proprietățile lui”.

Unele imperii financiare s-au năruit peste generații, au suferit confiscări și pierderi. În altele, legătura dintre bănci și politic s-a păstrat peste secole, ca un fir roșu. De pildă, George Soroș și-a făcut o ucenicie de un deceniu în banca fondată de cel care îi administra finanțele lui Otto von Bismark și derula împrumuturi în numele Imperiului German, Arhnhold Bleinchroder.

Samson Werthmeier, bancher de taină al împăratului Leopold I al Austriei, i-a asigurat finanțarea armatei în războiul de secesiune din Spania, apoi credite și mai mari pentru războiul cu turcii. Bancherul beneficia de scutire completă de taxe și zece soldați din armata imperială stăteau de gardă în fața palatului său.
Francezul Samuel Bernard, bancherul Regelui Soare, era socotit cel mai bogat bancher din Europa la începutul anilor 1700.

În 1716, un aventurier scoțian, John Law, convinge regele Franței să deschidă o bancă centrală, care să emită bani de hârtie. Ca de obicei, banii au slujit la extinderea imperiului colonial, de astă dată, în America de Nord. Regele visa o țară îndepărtată, care să-i poarte numele: Louisiana. Se năștea astfel corporația Mississippi, în care francezii, cuprinși de frenezia câștigului facil, își investeau economiile. Ideea inițială a lui Law, de a emite bani fără acoperire și a vinde acțiuni pentru investiții ale statului, fusese avansată tocmai ca soluție la problema îndatorării Franței. Pentru prima dată, banii fără acoperire ai statului creau o bulă speculativă.

Spargerea bulei a creat un val de inflație, care a distrus noua monedă. Oamenii deveniseră milionari, dar milioanele nu mai valorau nimic. Răscoalele, care au urmat, și atmosfera revoluționară s-au prelungit în tot secolul, culminând cu marea revoluție de la 1789. Bancherii au susținut agitația revoluționară (prin mișcări de tip masonic) și regimul lui Napoleon, care i-a răsplătit acordându-le monopolul asupra nou createi Bănci a Franței.

Rețeta se va păstra până în zilele noastre, în sistemul numit al ușii rotative, prin care angajați ai unor corporații ca Goldman Sachs se deghizează când în funcționari ai statului, când în afaceriști privați, participând la scrierea legislației fiscale. Protejatul lui Napoleon, Emmanuel Cretet, câștigase din achizițiile de bunuri ale statului în perioada post revoluționară. Apoi a devenit omul însărcinat să scrie legea de funcționare a Băncii Franței. Și, în final, guvernatorul ei. Timp de un secol, după bula speculativă a lui Law și prăbușirea monedei, Franța nu mai avusese o bancă națională. Atât durase amintirea dureroasă a publicului. Dar folosirea banilor de hârtie de băncile centrale a continuat să se extindă în Anglia, Olanda, Suedia, Veneția.

Dar niciunul dintre aceștia nu se poate compara cu statutul de legendă al familiei Rothschild. Intervențiile ei în treburile bănești ale țărilor Europei i-au atras supra-numele de FMI-ul secolului XIX. Era și primul imperiu bancar trans-frontalier, capabil să acopere centrele cele mai prospere ale Europei prin răspândirea fiilor la Londra, Frankfurt, Paris, Viena și Napoli. Ulterior, au apărut și centrele de la Geneva și New York.
Regii și împărații, care sunt ajutați să ajungă pe tron cu împrumuturi de la Rothschild sau i se îndatorează pe parcursul domniei, sunt atât de numeroși, că ar fi mai ușor să îi cauți pe ceilalți. În 1861, pe lista clienților se adaugă și Papa, care semnează chiar un contract că nu va lua credite de la altcineva, fără să îi permită lui Rothschild să vină cu o propunere mai bună.

Prin concesiuni și achiziții, averea financiară ia forma unor active deosebite, dincolo de palate, colecții și podgorii: linii de cale ferată (precum cea de la Paris la granița cu Anglia), câmpuri petroliere în Caucaz, care aveau la sfârșitul secolului 19 cea mai mare producție din lume, pachetul majoritar în minele de diamant din Africa de Sud. Împreună cu Oppenheimer, prin firma De Beers, ajunseseră la un cvasi-monopol de 85% din piața diamantelor. Să mai adăugăm și cea mai mare mină de uraniu din Franța, precum și o cotă din Canalul de Suez.

Revoluția din 1789 anulează prevederile care îi discriminau pe evrei. Iar regimul lui Napoleon înființează Consistoriul, o formă de auto-guvernare a comunității evreiești. Președintele acestui grup a fost mereu un membru al familiei Rothschild, în acea epocă. Un descendent mai discret al familiei, Guy de Rothschild, a fost și președinte al Băncii Centrale a Franței. În pas cu vremurile, familia înființează primul său fond speculativ în 1969. Apoi urmele i se pierd în legendă și firme cu cotă mai mică de piață. Alții spun că doar în căsuțe poștare offshore și în acționariatul câtorva trusturi bancare. Imposibil de verificat.

Interesele bancare se răsfrângeau, prin presă și cercuri intelectuale, în alte zone ale societății. Israel Josaphat, creștinat sub numele de Paul Reuter la căsătoria cu fiica unui bancher german, devenea fondatorul agenției de presă Reuters. Dintr-un modest funcționar de bancă, Reuter avea să folosească telegraful, pentru diseminarea rapidă a informației, în același mod în care Facebook sau Google folosesc azi internetul. Reuter reușește o lovitură uimitoare, care din nou exemplifică felul în care industria bancară susține expansiunea colonială. În 1872, Șahul Iranului îi concesionează lui Reuter: toate căile ferate, canalele, majoritatea minelor, toate pădurile și toate industriile viitoare ale țării. A fost socotită „cea mai deplină și extraordinară predare a resurselor unei țări în mâini străine, visată vreodată!”. Actul a fost anulat, după scandalul iscat, dar rețeta rămâne grăitoare. Aș mai sublinia, cu amărăciune, că societatea românească, un secol și jumătate mai târziu, nu a fost capabilă de o reacție similară, pentru a-și apăra resursele, cedate de politicieni (gaze, petrol, ape minerale, păduri, aur).

Amschel Mayer Rothschild, patriarhul celebrei familii, a dat o lovitură mult mai durabilă cu ocazia bătăliei de la Waterloo, pariind pe victoria ducelui de Wellington. Se deschidea astfel, secolul de dominație englez, din 1814 la 1914, debutul primului război mondial.

(continuare: episodul 8, sau înapoi la cuprinsul serialului)

episodul 8 (sau înapoi la cuprinsul serialului)

Monedele din aur și argint, bătute de Napoleon, în haosul ce a urmat Revoluției, au fost folosite după moartea lui pentru o prefigurare a zonei euro. „Uniunea Monetară Latină” a fost un fiasco de aproape un secol, lăsată baltă în focul primului război mondial. Multe erau neajunsurile acestui sistem, fără expresie politică unitară, unde fiecare încerca să păcălească pe fiecare. Până și trezorierul Papei devaloriza pe furiș moneda, față de standardele convenite. Iar folosirea unui dublu etalon, de aur și argint, metale care refuzau să rămână la valorile de piață decretate în înțelegerile politicienilor, accentua haosul.

Foto: Wikipedia. Țările, care aderaseră, într-o măsură oarecare la standardele privind baterea monedei, inițiate de Uniunea Monetară Latină

Dar motivul real al acestui eșec era că plouase la Waterloo. Napoleon pierduse în fața puterilor reunite ale Europei și începuse secolul englezesc. Până să fie detronată de dolar, lira sterlină a fost moneda primită pe aproape tot globul și moneda în care restul băncilor centrale își țineau rezervele.

Foto: Washington Post, Imperiul Britanic la apogeu

Isprăvile „imperiului peste care soarele nu apunea” nu fac obiectul articolului, deși ar fi o poveste fascinantă. Acoperea cam un sfert din populația globului. Deloc rău, pentru o insulă mai mică decât România Mare! Cu flota și revoluția lor industrială, englezii aveau suficientă putere, pentru a ține lira sterlină în rigoarea etalonului aur. Abia în timpul războaielor mondiale îl vor abandona, pentru a acoperi din inflație cheltuielile de înarmare. Imperiul era așa de bogat, încât abia după 3 ani de război a fost nevoit să se împrumute pentru prima dată.

Dar nu vă lăsați amăgiți de această promisiune de stabilitate a aurului, în fața necinstei politicienilor. Etalonul aur folosit de englezi era doar o fațadă prestigioasă, în spatele căreia băncile private activau tot în regim fracționar, iar Banca Angliei nu făcea excepție, tot în în regim fracționar opera. Multiplicarea creditului explică de ce imperiul lui Rothschild și al altora cresc concomitent cu imperiul majestății sale. La finalul celui de-al doilea război mondial, Anglia ajunsese cel mai mare datornic al planetei, poziție pe care astăzi o deține America. Datoriile metropolei erau preponderent la coloniile ei, pe care acum le storcea și pe cale monetară, plătindu-le mărfurile într-o monedă căreia nu doreau să-i mai admită convertibilitatea în dolari sau aur.

falsa soluție a războiului

Ironic, Churchill făcuse tot posibilul pentru a se asigura că germanii încep războiul, care avea să le pulverizeze imperiul. Povestea, care ni se spune în mod curent, e că abia al doilea război mondial a oprit Marea Depresiune, iscată în 1929, oferind ceva de făcut maselor de șomeri. Economistul francez Frederic Bastiat a făcut o faimoasă demonstrație, de ce spargerea unei ferestre nu aduce prosperitate, dând ceva de făcut geamgiului, ci e doar o pagubă în ansamblul economiei. Evident și războiul (pe lângă cele 70 de milioane de morți!) a însemnat un dezastru economic, nu ieșirea din criză. Nume faimoase, ca Paul Krugman (video), par încă să susțină ideea, prin aiuritoarea propunere ca Statele Unite să simuleze o invazie extraterestră, ca pretext pentru cheltuieli publice gigantice. Ideea lui îți dă de gândit, în toată nebunia coronavirus. Politicienii au folosit explicit sintagma de „război împotriva virusului”, uneori scoțând la propriu armatele pe străzi să apere populația de virus cu tancul.

nemții și rușii fac exerciții de imperialism

Al doilea război mondial ia final, politic, prin înțelegerile de la Teheran și Yalta. Dar, economic, abia prin înțelegerea de la Bretton Woods, prin care americanii își impuneau termenii, în calitate de putere învingătoare. Ce se întâmplase între timp? Țările nu mai avuseseră încredere să facă schimburi între ele în bancnotele emise de fiecare. (Ca niște magicieni, care-și cunoșteau trucurile, refuzau să se lase păcăliți.) S-a trecut la barter și la plata în aur. Care avea un mare neajuns: țările exportatoare sfârșeau prin a acumula aurul țărilor importatoare. Dacă ciclul ar fi fost lăsat să continue, metropola (mai avansată tehnologic, deci exportatoare) s-ar fi confruntat cu inflație și periferia (importatoare netă) cu deflație. În raport cu aurul, salariile și costurile de producție din metropolă ar fi devenit necompetitiv de mari, iar cele din țara dominată, mici, irezistibil de competitive; raportul ar fi reluat fluxul aurului în sens contrar, reușind să inverseze raporturile la final. Răspunsul monetarismului clasic la acest cerc vicios a fost războiul tarifar, urmat nu de puține ori de războiul propriu-zis. Răspunsul și mai viclean era statornicia relațiilor cu partenerul comercial sub forma unui spațiu imperial, a cărui monedă să o poți controla. Dacă poți să-l plătești în ceva ce poți devaloriza ulterior, e mult mai tare decât dacă i-ai plăti în aur!

Pretențiile bancherilor, de a li se returna cu vârf și îndesat investiția în primul război mondial, și ambițiile țărilor învingătoare, au rupt spinarea mărcii germane, emisă de Republica de la Weimar. Bancnotele emise au devenit mai puțin valoroase decât hârtia de ziar. Răspunsul la pulverizarea monedei celei mai puternice economii a Europei a fost tentativa de a construi propriul ei spațiu colonial, prin tratate de schimb. Putem adăuga la această tentativă și investiția, altfel reușită, în revoluția lui Lenin, trimis în țară în faimosul tren sigilat și plin cu aur.

De mai mult noroc a avut parte investiția în Leon Davidovici Troțki a bancherilor de pe Wall Street, Jacob Sciff (directorul Kuhn & Loeb) și Felix Warburg. Dispensat de Troțki, Stalin se va limita la ambiții mai mici decât revoluția mondială, mulțumindu-se cu un imperiu colonial în partea lui de glob, convenită cu aliații. Partea leului o lua însă America, prin cele două elemente din tabelul lui Mendeleev: uraniul (pus să înspăimânte la Hiroshima și Nagasaki), respectiv aurul.

Intrată ultima în război, după neutralizarea rivalelor europene, America profitase ani buni de exporturile de armament plătite în aur. Așa că la finalul conflagrației avea cam 18.000 de tone, cantitate mult peste ce aveau alte state (unii spun chiar 80% din aurul monetizat la nivel național, dar e greu de verificat).

sistemul de la Bretton Woods

Cantitatea impresionantă de aur din seiful de la Fort Knox nu provenea doar din comerțul internațional și impozite, ci și din recenta jefuire a propriilor cetățeni. Etalonul aur pentru dolar nu a rezistat decât 20 de ani de la înființarea băncii centrale a SUA, denumită înșelător Rezerva Federală (Fed). Prăbușirea abruptă a bursei în timpul Marii Depresiuni din 1929-1933 a făcut imposibilă onorarea promisiunii ca dolarii să fie răscumpărați în aur, la cerere. În aprilie 1933, FD Roosevelt și șeful Trezoreriei, Henry Morgenthau, denunțau acumularea de aur de către cetățenii americani ca echivalentul schimbului cu inamicul. Sub amenințarea închisorii, americanii au fost constrânși să predea aurul, la prețul de dinainte de criză. Nemaiexistând posibilitatea răscumpărării dolarilor în aur, acoperirea lor în aur devenea o vorbă în vânt. Deci FDR a fost cel care a încheiat etalonul aur, înaintea lui Nixon, care a extins-o și pentru cetățenii străini.

De notat și operațiunea propagandistică de denunțare a „avarilor” nepatrioți, care strângeau aur, în locul bancnotelor statului – operațiune, pe care o putem revedea oricând sub diverse forme. Restricția de a deține aur a fost ridicată în 1974, dar e compensată de dificultatea de a deschide un cont în valută, sau de a deține valute de către cetățenii americani. (Și noi credeam că doar comuniștii te băgau la pușcărie pentru deținerea de aur sau valută!)

Cu un an și jumătate înainte de sfârșitul războiului în Europa, același Morgenthau pune pe hârtie un plan teribil de răzbunare pe nemți, care prevedea dezindustrializarea țării, pulverizarea în toate zările a populației educate tehnologic (prin migrație), o economie exclusiv agrară și dezmembrarea teritorială. Teoretic, planul nu s-a mai aplicat, practic americanii și rușii l-au urmat, până la un punct. Iar rușii au încercat să facă ceva similar României, prin înființarea Sov-Rom-urilor și prin planul Valev.

Morgenthau își folosește relațiile pentru a promova un acolit al său, Henry Dexter White, care va deveni arhitectul sistemului de la Bretton Woods. Personajul e atât de tare, încât e păcat că nu s-au făcut filme și nu ne-au învățat la școală despre el. Sunt sigur că vă așteptați ca părintele dominației mondiale a dolarului și al FMI-ului să fie un capitalist feroce. Ei aș! Omul visa să plece în URSS doar pentru a învăța limba rusă și a studia economia planificată. Post-mortem, Dexter White va fi dovedit ca agent sovietic cu multiple nume de cod și uriașe contribuții, atât de FBI, cât și de KGB. Americanii nici nu ocupaseră Germania și porniseră să bată o marcă, pe care populația o va folosi în locul mărcii distruse încă o dată de inflație. Iar talentatul domn Dexter le va da și sovieticilor matrița, cu care vor emite miliarde de mărci, pe care nemții erau obligați să le folosească. Va spune că sovieticii merită acest dar pentru felul eroic cum au luptat, ca aliați. Dar acesta e doar un bacșiș, comparativ cu sistemul, pe care White îl lasă planetei pentru zeci de ani după.

Negocierile de la Bretton Woods (New Hampshire) s-au purtat trei săptămâni, cu un an înainte de finalul războiului în Europa. România nu s-a numărat printre participanți, deși au fost 44 de țări, inclusiv insulițe colonizate. Eroii marii negocieri au fost ilustrul economist John Maynard Keynes, din partea englezilor, și Henry Dexter White, din partea americanilor. „E intolerabil, e al doilea Talmud!” a exclamat Keynes, în focul negocierilor, aruncând pe jos foile întocmite de cei trei americani de sorginte evreiască: Dexter White, asistentul său, Edddie Bernstein și șeful Trezoreriei, Henry Morghenthau.

Baronul Keynes era el însuși un globalist și un adept al intervenției inflaționiste a statului în economie. Soluția pe care o propunea el era să se instituie o monedă globală, denumită Bancor. Soluția lui Dexter White a fost ca acest rol să fie jucat de dolar. Dexter White a urmărit conștient distrugerea imperiului britanic, prin obligația ca lira să revină la convertibilitatea față de dolar în 47. Interval până la care, una câte una, coloniile coroanei se ridicau cerându-și datoriile și independența, devenind disponibile ca piață de expansiune pentru dolar și industria americană. Tot în mod conștient, Dexter White și Henry Morgenthau nu uitau să acorde câte un ajutor și Uniunii Sovietice, ba împotriva Japoniei, ba împotriva Angliei, deschizând calea lumii bipolare de după Yalta, în care totuși America să fie forța dominantă și să rămână spațiu de respirație pentru capitalul internațional (la care mă voi referi într-un episod următor).

O promisiune a sistemului de la Bretton Woods era să pună capăt „naționalismului economic”, să facă imposibile devalorizarea competitivă a monedelor. Sovieticii au numit-o o uneltire creată pe Wall Street. Soluția propusă era ca doar dolarul să funcționeze sub etalonul aur, iar restul monedelor să fie „legate” de dolar, cu o marjă de variație. Mecanismul le făcea vulnerabile inclusiv atacurilor speculative, cu puțină informație din interior, cum se va vedea decenii mai târziu, la atacul dat de George Soroș împotriva lirei sterline.

Tot la Bretton Woods se vor înființa Fondul Monetar Internațional (FMI, pe care Dexter White îl va și conduce), Banca Mondială, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Ideea de a desființa Banca Reglementelor Internaționale (BIS) a fost abandonată, lăsând o supapă pentru alt sistem global.

Supremația dolarului în noul sistem îi permitea Americii inclusiv să își exporte inflația – ceea ce e una dintre interpretările posibile pentru generosul plan Marshall. Promisiunea răscumpărării dolarilor în aur a fost definitiv îngropată în 1971, când Richard Nixon a anunțat că încetează „temporar” convertibilitatea dolarului în aur. Dolarul adusese deja Americii imperiul care îi lipsea, și pe care rivalii europeni îl avuseseră în diverse forme și întinderi.

(continuare: episodul 9, sau înapoi la cuprinsul serialului)

episodul 9 (sau înapoi la cuprinsul serialului)

pe sub cortina de fier

Nu trecuseră decât câțiva ani de la acordul de la Bretton Woods și o realitate paralelă se năștea în secret. Dolarul devenise, cu acte în regulă, moneda de rezervă a lumii, ceea ce plasa Fed în vârful piramidei monetare. Dolarul este și moneda în care se fac tranzacțiile internaționale – ceea ce a dus la apariția sintagmei „petro-dolar”. Ea vrea să spună că energia (vitală oricărei activități) ține locul etalonului aur, pentru că nu doar țările arondate geopolitic Americii, dar și rivalele ei, sunt obligate să cumpere dolari înainte de a-și plăti furnizorii externi. De asemenea, țările la ananghie sau în curs de dezvoltare, apelau la programele FMI și BM, într-o aparent perfectă arhitectură financiară.

În anii 50, lumea avea politic două emisfere, dar monetar, lagărul sovietic era în interiorul unei curți mai mari, la care doar americanii aveau cheia. Sigur, mai erau și țările nealiniate, dar statutul lor era mai mult de sinistrați în aceeași mare curte. Spre dezamăgirea lui Stalin, nou înființatul Israel de la finele războiului, nu se situase de partea roșie a cortinei de fier, nici măcar pe poziții de neutralitate, ci fără echivoc în tabăra capitalistă. Nici măcar evreii din Estul Europei, care păruseră a vibra la idealurile „revoluției proletare”, nu doreau să rămână pentru a se bucura de fericirea sovietică și plecau în masă în noua țară, dar mai ales în Occidentul („putred”, dar prosper). Ar fi emigrat toată lumea din regimurile de „democrație populară”, dacă li s-ar fi dat voie! Așa că perspectiva „revoluției continue”, care să se extindă în Vest, nu mai părea deloc plauzibilă. Și tot mai puțin plauzibilă era și varianta în care „contradicțiile interne” (sesizate de Marx) ar fi pus capitalismul pe butuci de la sine. Realist vorbind, Estul trebuia să se resemneze cu statutul de vioara a doua.

nașterea eurodolarului de dinainte de euro

Dar mai era o problemă: hegemonia americană se extinsese în țări satelit, care beneficiaseră de planul Marhall, unele aveau baze militare americane. Esticii aveau operațiuni comerciale cu acele state arondate Americii, care le impuneau să folosească dolari și nu ruble. Teama că americanii ar putea bloca sau confisca acele conturi prin decizie politică, i-a făcut să inventeze o șmecherie ingenioasă: eurodolarul. Cel puțin, așa sună versiunea oficială a poveștii – dat fiind că sistemul s-a dezvoltat într-un imperiu paralel, care a supraviețuit celui sovietic și e azi dominat de rezidenți occidentali, putem bănui și că planul unui imperiu extra-teritorial, deasupra blocurilor geo-politice vizibile, a existat de la început. Sau s-a născut pe parcurs, când i s-a înțeles potențialul.

O precizare importantă: numele euro-dolar e cât se poate de înșelător. El nu are nicio legătură cu moneda euro, care, evident, nici nu exista în anii 50. Numele ar trebui înțeles ca fiind „orice monedă offshore”. Numele s-a născut din practica bancherilor americani, de a denumi dolarii aflați în băncile din Europa „eurodolari”. Aceeași particulă a rămas să se adauge înainte și altor valute, indiferent de continentul (teritoriul) străin unde se aflau. Deci yenii din SUA s-ar numi euroyeni, lirele din China s-ar numi eurolire. Și, ca să fie balamucul complet, euro din Canada ar deveni euro-euro. A doua precizare importantă: când vorbim de teritoriu străin, nu ne referim la circuitul bancar clasic, adică dețineri de valute în bănci obișnuite din țările respective, ci la cele cu statutul de off-shore.

Vaticanul financiar de la Londra

Ideea asta de teritoriu, care e și nu e într-o țară, provine tot din epoca privilegiilor feudale. Un atare statut aveau și negustorii sași, în cetățile privilegiate fiscal, pe care le înființau în Transilvania, la invitația coroanei maghiare. Dar un alt caz e determinant pentru subiectul nostru, anume cel al City-ului londonez. Povestea City-ului din Londra e la fel de aiuritoare ca a eurodolarului. Cu o mie de ani în urmă, nici măcar William Cuceritorul nu a reușit să captureze micul burg și i-a dat un statut aparte. Nobilimea lui s-a organizat într-o Corporație, care până în zilele noastre deține controlul în acest teritoriul, asupra căruia regina nu are suveranitate. Ca dovadă, atunci când vrea să viziteze ceva pe teritoriul City-ului, regina primește ceremonios acceptul Lordului Primar, care o așteaptă la „graniță”.

Numele „city” nu trebuie confundat cu orașul Londra în sine. City-ul are doar o milă pătrată, dar pe teritoriul lui se află și Banca Angliei și Bursa și cel mai important templu masonic din lume, pe lângă o mulțime de bănci. Tot aici se stabilește și prețul aurului pe glob. De fapt, cam asta e explicația păstrării acestui statut suveran pentru City, față de alte cetăți medievale, topite firesc în statele naționale: regii erau mai mereu datori bancherilor din City, care aveau puterea să-și negocieze statutul, altfel decât țăranii și precupeții. City-ul Londrei e pentru finanță, ce e Vaticanul pentru religie, un misterios „oraș” în alt oraș. Acest punct e la originea extra-teritorialității de tip off-shore și e până în ziua de azi o capitală financiară neoficială a noii lumi globale.

cum să produci dolari fără să-i tipărești

Dar să revenim la eurodolar. Dacă el ar fi rămas un simplu artificiu contabil, găsit de sovietici în anii 50, povestea s-ar fi încheiat în praful războiului rece. Însă în 1960, deja dolarii emiși de Fed depășeau rezerva de aur americană, pentru a-i răscumpăra la valoarea de 35 de dolari pe uncie, convenită la Bretton Woods. Deci nu învârtoșarea OPEC, criza petrolului, nici deciziile lui Richard Nixon au lăsat de izbeliște etalonul aur. Anunțul din 1971 a oficializat doar vestea că promisiunea nu va fi respectată. O odraslă mai puțin băgată în seamă a Dictatului de la Bretton Woods a fost și GATT, seria de acorduri prin care aproape toate țările lumii se angajau să renunțe gradual la protecțiile naționale tarifare. Ulterior, ele vor fi preluate de WTO (Organizația Mondială a Comerțului) și de o sumedenie de acorduri regionale, pe blocuri continentale. Bun venit, globalizare!

În 1969, economistul Milton Friedman semnala că sistemul paralel al eurodolarului participă la crearea de masă monetară. (Pe atunci, suma era o „bagatelă” de 30 de miliarde de dolari.) Pare halucinant, dar bancherii internaționali găsiseră ceva ce i-ar fi făcut invidioși și pe alchimiști: își puteau produce singuri valute forte, fără cheia de la tiparnițele băncilor centrale! „Rețeta lor secretă” era că băncile din City-ul Londonez și din paradisurile fiscale, care răsăreau în insule tot mai exotice, funcționau tot ca bănci în sistem fracționar.

Băncile actuale produc o expansiune a masei monetare, în momentul în care dau credite. Să ne imaginăm că o persoană depune la bancă 10 lei. În scriptele băncii, suma este înregistrată atât ca activ (pentru că o are în seif), cât și ca pasiv (pentru că deponentul și-o poate cere înapoi). Dacă i-ar împrumuta doar pe aceștia, sistemul nu ar mai fi unul fracționar – dar nu ar fi nici cine știe ce profitabil pentru bancă. Însă banca centrală îi vine în ajutor. Bancherul privat are obligația de a păstra o anumită rezervă, să spunem 10%, un fel de garanție, la Banca Centrală. Din restul de 90%, Banca Centrală îi va îngădui să dea credite, pe care le va adăuga în evidențele ei ca o creștere a masei monetare, atunci când bancherul dă credite. Creditele i se trec ca active (pentru că sunt garantate de case sau promisiuni de plată ale datornicului). Prin acest sistem, banca centrală încearcă, ni se spune, să evite criza de lichiditate, care ar apărea, dacă masa monetară ar deveni prea mică pentru ritmul dezvoltării economice. (un reproș adus aurului) În acest mod, când cineva împrumută bani de la bancă, suma respectivă e pusă în circulație (doar electronic, nu e nevoie să fie și tipărită). Respectiv, când returnează creditul, aceeași sumă e retrasă din circulație, restrângând masa monetară. Așadar, fiecare îndatorare produce bani. Achitarea, îi distruge.

Sucursalele înregistrate în regim off-shore nu fac excepție de la acest mecanism. Împrumuturile pe care le dau în dolari se constituie în active, în baza cărora masa monetară a dolarului crește, dar într-o bulă separată de ecosistemul „oamenilor normali”. Cercul se poate închide în momentul în care sumele se varsă din paradisul fiscal, în conturile băncii comerciale „on-shore”, adică din interiorul granițelor. „Belșugul”, vorba cuiva, vine în conturile băncii reglementate, care poate acum să acorde credite, semnalând trezoreriei că e timpul să tipărească mai mulți dolari (sau euro), pentru a ține pasul cu duduitul economiei. Ca și cum un deponent ar fi venit de acasă cu un teanc de bani, pe care i-a ținut până atunci la saltea. Magie curată!

lumea giganților

Nu toate băncile „sunt create egale”. În piramida băncii centrale, există „primary dealers” (furnizori de rangul I, să le spunem), prin care banca centrală își vinde obligațiunile (și tot de la ei și le răscumpără, când intervine în piață). Sunt grei ca Goldman Sachs, JP Morgan, City Bank, Wells Fargo și alții de talie similară. Apoi sunt băncile autorizate să funcționeze pe piața internă, care trebuie să se supună unor rigori de control și să aibă acele rezerve menționate. A treia categorie, ar fi sistemul bancar din umbră. Băncile, care funcționează în teritoriile off-shore nu se supun acestor reglementări, la fel cum nu se supun sucursalele din străinătate. Prin urmare, nu li se cere să mențină rezerve minime obligatorii și nu prea le verifică nimeni operațiunile.

Fiind mai riscante, lucrează cu dobânzi mai mari, dar capacitatea lor de multiplicare e limitată doar de ritmul în care reușesc să găsească noi clienți sau noi afaceri. De fapt, nici nu e nevoie să fie propriu-zis bănci, multe dintre ele sunt fonduri de investiții, dar cu gabarit comparabil. Nu vă faceți griji că băncile „reglementate” ar fi defavorizate de încorsetarea statului. Acestea fie lucrează cu parteneri bancari din off-shore, fie și-au deschis ele însele sucursare în Insulele Caymann, Insulele Virgine Britanice, Panama sau Delaware. Și dacă ultimul nume vă sună foarte american, da, de la un punct încolo, statul american a fost convins că e o idee bună să participe la acest sistem din umbră, pentru că nici nu știe ce pierde. Și și-a deschis propriile teritorii, care sunt „în afara țărmului” doar cu numele. Bancherii oricum, lucrează din zgârie-nori în marile orașe, nu pe vreun vapor în largul mării.

crește ca Făt Frumos

Sursa de existență a sistemului off-shore sunt împrumuturile realizate de mari entități financiare, care practică o formă nereglementată de activitate bancară. Ele schimbă între ele asigurări, obligațiuni pe bază de dobândă, intrumente derivate pe bază de ipoteci. De fapt, unele credite ipotecare nici nu mai erau acordate cu gândul în primul rând la casa respectivă. Ci doar pentru a produce un titlu al unei obligații de plată, care apoi să poată fi integrată într-un instrument speculativ mai complex, în baza căruia să se poată face contracte de împrumut în zona off-shore. Bietul om habar nu avea că actul de proprietate al casei pentru care plătește rată e jucat la pariuri într-o insulă tropicală, pentru a înmulți niște sume de bani în marjă. Toate bune și frumoase, dacă roata lichidității se învârte. Când totul se blochează, se poate nărui foarte rapid în acest ecosistem nereglementat. Din fericire pentru bancheri și din nefericire pentru noi, ei sunt suficient de bine conectați să poată conta pe intervenția statului, când dau de greu. (cum vom vedea)

Sistemul a fost de la origini unul gândit ca supra-național. Nu miră că primele sale centre au fost Londra și apoi Zurich. Da, el e forma actualizată a ideii de „cont în Elveția”. Printr-o serie de pași, reglementările internaționale au fost modificate în favoarea acestui sistem și nu e deloc o coincidență că etapele dezvoltării lui au coincis cu cele ale globalizării. Ca în dilema oul sau găina, nici aici nu se poate spune, dacă eurodolarul a creat realitatea globalizării, sau globalizarea și-a găsit expresia în acest sistem bancar din umbră.

dobânda e fixată off-shore

În 1969, un bancher grec, care lucra la Londra, Minos Zambanakis, perfectează un împrumut discret de 80 de milioane de dolari, către Shahul Iranului, în afara sistemului de reglementări americane. Cum știm, Shahul era oficial omul americanilor în colonie, dar un deceniu mai târziu, când Revoluția Islamică îl va răsturna, va ajunge un biet fugar și conturile sale din America vor fi confiscate. Dar nu el e subiectul, ci iscusința grecului, care cu această ocazie inventează LIBOR. Era pentru prima dată când se dădea un împrumut cu dobândă variabilă, având ca reper piețele internaționale.

Milioane de oameni de pe glob își plătesc ratele și chiar dobânzile la ce cheltuiesc pe cardul de credit, având ca reper LIBOR, dar puțini s-au întrebat cum a apărut și minunea asta sau ce înseamnă acronimul. Îl mai țineți minte pe Paul Reuter, care convinsese un alt Shah al Iranului să îi cedeze toate bogățiile țării? (L-am pomenit într-un episod anterior.) Firma urmașilor lui, devenită conglomeratul Thompson Reuters, realizează un fel de sondaj între băncile din City-ul Londrei, pentru a estima rata dobânzii la care băncile s-ar împrumuta între ele. Cifra rezultată, după ceva magie matematică, se numește LIBOR (L vine de la Londra, restul înseamnă „rată de schimb inter-bancară”). La origini, ea era folosită exclusiv pentru eurodolarii schimbați în City, dar pentru că valorile ei păreau să prezică evoluțiile mai fidel decât estimările băncilor centrale, a ajuns etalon pentru toate împrumuturile de pe glob. Puiul ei local, denumit ROBOR, figurează în coșmarurile multor români cu rate la bancă.

Faptul că încă din anii 70, această cifră convenită în lumea cartelurilor off-shore a ajuns etalon pentru finanța clasică, spune destule despre forța sistemului bancar din umbră. Repet, vorbim de un sondaj, într-un cerc închis, într-o lume care oficial nici n-ar fi trebuit să existe. El nu are la bază statistici, ci răspunsul zilnic la întrebarea „cu cât ați împrumuta, dacă…?”. Astăzi, de LIBOR depind 350 de trilioane de dolari în împrumuturi bancare, ipoteci și instrumente derivate. LIBOR e o piesă esențială a puzzle-ului lumii offshore, cu ramificații în toate economiile naționale. Au existat și scandaluri privind manipularea acestei rate, mușamalizate după ce marile bănci au căzut la pace cu autoritățile, acceptând să plătească amenzi de miliarde de euro. Acest sondaj se preconizează că va fi scos la pensie anul viitor, pentru a fi înlocuit cu alt mecanism.

dobânzile explodează, globalizarea decolează

La mijlocul anilor 70, se văd zorii noii globalizări. Unele țări emergente fac progrese spectaculoase, cum e cazul experimentului neoliberal condus de școala de la Chicago a lui Milton Friedman, în Chile, sub Pinochet. După care, prin tandemul Thatcher și Reagen, capitalismul pare să triumfe fără drept de apel peste tot pe glob. Începe și marea migrație a capacităților de producție din Occident către Asia. Sistemul ocult financiar devine un instrument nimerit pentru a penetra discret lagărele separate de cortina de fier. România a avut o asemenea apropiere, încheiată în dezamăgire și un divorț lung de creditori în anii 80. Dar alte țări estice au făcut exact pe dos și Revoluția îi găsea cu datorii imense, dar conectați cu „lumea bună”.

Deceniul 79-87 e perioada în care la conducerea Rezervei Federale e numit Paul Volker. Dobânzile de referință, fixate în vremea lui, sunt niște maxime istorice, de până la 20% (șocantă diferență, când ne gândim că au fost aduse acum la zero, tatonându-se ideea de a merge mai jos). Mi-e imposibil să găsesc date privind nivelul LIBOR înainte de 1986, când Asociația Britanică a Băncilor se implică în publicarea lui, dar aș fi foarte curios să văd corelația dintre el și dobânda țintită de Fed. Cert e că trei lucruri s-au întâmplat: a fost un deceniu crâncen pentru americanii cu rate la bancă, inflația s-a domolit la final și afacerile off-shore au explodat, de atunci încolo, cele două rate de dobândă mergând în tandem până la criza din 2007. Atunci se întâmplă ceva pe această piață din umbră, care panichează băncile să nu mai dea împrumuturi sau să ceară foarte mult. Ceva similar se petrece și înaintea crizei coronavirus (detaliat anterior în episodul despre piața Repo). Răspunsul de acum al băncii centrale americane a fost să se pună la dispoziția acestei piețe din umbră, asigurând o linie neîntreruptă de bani.

Băncile off-shore joacă un rol cheie în tot acest carusel. E o lume a jucătorilor cu alonjă geopolitică, în care nu se fac tranzacții sub 100.000 de dolari, dar nu sunt neobișnuite tranzacții de 500 de milioane. Genul acesta de instituții e printre cei mai obișnuiți creditori pentru corporațiile multinaționale, atunci când pregătesc extinderea pe noi piețe sau când doresc să își țină profiturile departe de autoritățile fiscale ale țărilor unde activează. E un univers căruia nu i se poate atribui o etnie, fiind prin natura lui un reprezentant al fenomenului trans-național, pe care nu e de mirare că îl susține la nivelul culturii populare.

un sistem cu mize geopolitice

În anii 80, apar primele instrumente derivate standardizate, care pot fi tranzacționate între aceste entități. Pe atunci, JP Morgan estima piața off-shore la 1,6 trilioane de dolari. Creșterea ei va fi spectaculoasă, într-un ritm mult mai mare decât al economiei planetei, dat fiind că e o economie pur speculativă, fără grija taxelor, iar un fond speculativ poate lucra și în marje de risc de 10 sau de 50 de ori.

Sper că ați reținut din episoadele anterioare, că dimensiunea pieței derivatelor face economia propriu-zisă a planetei să pară joacă la groapa cu nisip. Vorbim de sute de trilioane de dolari, în contracte derivate, aflate în evidențele acestor corporații. De fapt, partea înspământătoare e că nimeni nu poate estima cu precizie cât de mare e acest elefant din cameră. În 2007, activele internaționale tranzacționate doar de băncile europene în sistemul din umbră, ajunsesera la 34 de trilioane de dolari, conform Băncii Reglementelor Internaționale. Un semnal de alarmă pentru miza reală a negocierilor privind Brexitul, în altă ordine de idei. În 2014, Fed estima că doar în dolari se fac tranzacții de 140 de miliarde pe zi, în universul off-shore.

Scara la care au ajuns acești giganți să funcționeze, i-a transformat în creditorii preferați ai statelor, care doreau să evite circuitul standard al FMI. Au fost tranzacții, care au sfidat uneori apartenența oficială la un lagăr sau altul. Mai ales, sunt tranzacții care pot ridica sau dărâma guverne, pot prăbuși monede. Un exemplu din multe: o parte din datoria de stat a Argentinei a fost cumpărată de fondul de investiții Elliott Management, al lui Paul Singer, unul din sponsorii lui Donald Trump. Prin aceste vehicule, nu doar multinaționalele și băncile între ele puteau împrumuta, dar și țările, într-un mod discret și prompt. Împrumuturile pe care vehiculele acestea le fac au, deci, implicații geopolitice și pot fi însoțite de cereri pentru noi „liberalizări”, „deschideri”, „restructurări”, „reforme”, prielnice, solicitate de creditori.

aici sunt banii dumneavoastră

Citând cartea lui Nicholas Shaxon (Insulele comorilor), Wikipedia notează: „Piața eurodolarului e de departe cea mai mare sursă financiară globală. În 1997, aproape 90% din toate împrumuturile internaționale se făceau în acest mod.”

Dacă ați avut răbdarea să parcurgeți această călătorie în istorie alături de mine, sper că aveți acum și răspunsul la întrebarea din episoarele anterioare: „la cine e datoare toată omenirea asta!?”. Răspunsul se oferă singur: datoriile sunt împărțite între instituții financiare interne, țări și entități trans-frontaliere discrete. Mărimea și interesele lor sunt suficient de mari pentru a crea sau pentru a folosi doar crize naționale și internaționale.

Ca să reiau titlul lui Adam Smith: acolo e „bogăția națiunilor”! Ale celor sărace și ale celor bogate, deopotrivă. A primelor, într-o proporție mai mare, prin sumele exportate de dictatori și politicieni corupți, prin dobânzile la împrumuturile acordate lor din afară. Bogățiile acumulate din resursele naturale și rețelele de distribuție amanetate străinilor, rodul discretului comerț cu armament. Dar și miliardele sifonate din țări respectabile, prin operațiuni de „optimizare fiscală” are corporațiilor multinaționale.

Trilioanele de dolari în lichidități, cu care se laudă firme ca Apple, Google, Facebook, sunt tot în acele pușculițe extra-teritoriale. Cămătarii internaționali au găsit nu doar modalitatea de a finanța operațiunile noului colonialism global, dar i-au oferit și instrumentele pentru a face legal evaziune oriunde în lume, cu complicitatea protectorilor locali din fiecare țară. Când condițiile se înăspresc în vreun punct de pe glob, guvernul respectiv e diabolizat prin rețelele de presă și ONG. Apoi mega-grupurile de lobby intră în scenă, pentru a pune umărul la alegerea candidatului mai promițător. Oricum, nu-i bai, se găsesc mereu țări dispuse să le ofere domiciliu fiscal și condiții speciale, de paradis fiscal, ca Irlanda, Luxemburg, Cipru. Și opinia publică progresistă le va aplauda „deschiderea”.

umbra ține captiv globul

Jeff Snider vine cu o teorie interesantă, potrivit căreia, dimensiunea acestui sistem bancar din umbră e atât de mare, încât ea depășește înțelegerea autorităților Rezervei Federale, care nu pot pricepe transformarea banilor din formă de stocare a valorii în mijloc de schimb. Mai mult, el susține că eurodolarul a detronat de facto dolarul din postura de monedă de rezervă a lumii și că Fed nu are capacitatea de a influența acest cartel bancar, căruia va trebui să îi dea doar ascultare.

Comportamentul din 2008 al Fed, pare să îl confirme. În plină criză, Ben Bernanke sare nu doar în ajutorul băncilor americane, ci trimite de urgență peste 500 de miliarde unor bănci europene, cu activități off-shore. Operațiunea a făcut obiectul unei investigații de pomină în senat, dar nu a avut alte urmări. Secvența video e savuroasă, totuși.

Se naște întrebarea dacă miza acestei crize e să creeze o diversiune, un pretext pentru o intervenție de mare amploare cu bani în ajutorul jocului piramidal off-shore. Sau să determine implozia monedelor naționale, inclusiv a dolarului, pentru a-l înlocui cu o monedă virtuală, pe osatura eurodolarului.

Dobânzile mici și sincopele din fluxurile de bani ale sistemului bancar din umbră pot fi semne ale unui final de ciclu economic. Mai mult nu se poate stoarce, momentan, mai departe nu se pot extinde operațiunile multinaționalelor. Poate își doresc un reset, poate își doresc transformarea în active a sumelor promise în derivate, sau poate urmează marele șoc al inteligenței artificiale, care să devalorizeze munca umană. Sunt doar presupuneri, dacă sistemul vrea doar susținere de la statele naționale, sau vrea să le secătuiască deplin prin datorii nesustenabile, pentru a deschide calea monedei globale, visate de Keynes, în termeni dictați de băncile transnaționale.

(continuare: episodul 10, sau înapoi la cuprinsul serialului)

episodul 10 (sau înapoi la cuprinsul serialului)

Tot ce am scris până în acest punct se referă la trecut. Atât cât am putut eu să îl înțeleg. Viitorul e o carte deschisă și, neavând darul profeției, nu voi face decât să trec în revistă câteva teorii ale altora.

hiperinflația și cedarea de ștafetă

Declinul Occidentului e anunțat de sute de ani. Timp în care, au devenit evidente degradarea morală, debusolarea demografică, dar și creșterea prosperității și a influenței politice și culturale pe glob. De această dată, pesimiștii au argumente solide și logica pare a fi de partea lor. Datoria americană e fără precedent în istorie. Măsurile de intervenție fac iminentă o creștere spectaculoasă a ei, fără mare câștig practic.

Aproape concomitent cu instituirea carantinei, au fost anunțate și măsurile economice. Un cost de 6 trilioane de dolari, pentru început. La acea dată, nici nu se știa cât va dura carantina, se vorbea optimist, de două săptămâni. Să contemplăm contextul: 6 trilioane adăugate în câteva zile peste datoria de 23 de trilioane, strânsă în două secole. Să ne gândim la bugetul unei familii. Să spunem că faci în decursul vieții datorii, pentru casă, mașină, poate o afacere. Pare un comportament rațional, ca pentru două săptămâni de stat acasă, să îți mărești cu încă 26% datoriile!? Un atare comportament irațional susține multe teorii ale conspirației legate de virus și de destinația umbroasă a fondurilor.

Mai devreme sau mai târziu, sumele respective se adaugă datoriei publice, sunt urmate de scăderi de rating, creșteri de inflație și creștere în consecință ale dobânzii achitate pentru acea datorie. Care promite să dubleze deficitul, doar pentru plata dobânzii. Există mai multe voci, care atrag atenția că o asemenea politică e iresponsabilă. Că bulele Nasdaq din 2001, imobiliară din 2007, bancară și bursieră din 2008 și cea totală din 2020 sunt rodul „stimulării” economiei cu bani ieftini, care caută debușee în investiții, care se dovedesc alocări eronate de resurse. În exprimarea lui Peter Schiff, „coronavirus a fost doar acul, care a spart bula; oamenii se concentrează pe ac, în loc să analizeze ce a produs bula, iar Fed încearcă să umfle la loc un balon din care a ieșit aerul”. Acesta e un comentator carismatic, care a fost confirmat de spargerea bulei imobiliare, dar trebuie notat că e unul din mulții promotori ai comerțului cu aur, care au un interes nemijlocit în popularizarea ideii că doar aceea e o investiție sigură. Lucru pentru care există argumente pro și contra.

deflația de dinainte de hiperinflație

Un alt lobby-ist pentru negoțul cu aur, la fel de articulat în expuneri, Mike Manoloney, vine cu un amendament interesant. Potrivit lui, marea devalorizare a dolarului va fi precedată de o derutantă etapă de deflație. Etapă în care „banii devin scumpi”, greu de găsit pentru că nimeni nu riscă să se împrumute, șomajul crește, consumul scade, se ieftinesc mai multe active, între care, cele imobiliare, dar și aurul. O explicație convenabilă, am putea zice, dacă ne uităm că omul a albit în așteptarea marii lovituri din investiția în aur. Nu-l contrazic, există multă logică în ce spune, nu știu eu mai bine. Dar, spre deosebire de el, nu încerc să vă vând nimic.

Până acum, într-adevăr, aurul a scăzut și el, dar în ritm mai lent decât acțiunile, și au apărut unele diferențe între prețul pe hârtie și prețul fizic al aurului. Care pot fi și din disfuncții de transport pe lanțul de distribuție. Într-adevăr, aurul are o foarte mare stabilitate în timp, dacă privim grafice întinse pe un secol. Monede respectabile, ca lira, și-au pierdut 95% din valoare, în comparație cu el. Dar e și un activ intens speculat, care are variații și de 50% într-un an, diferențe consistente între prețul de achiziție și de vânzare, iar acum e la niveluri apropiate de recordul istoric.

teoria milkshake, scumpirea dolarului

Brent Johnson e un economist, despre care nu știu să fie implicat în vânzarea de aur, dar are o teorie proprie, destul de apropiată de cea de mai sus. Dar din alte motive. El atrage atenția că poziția dolarului în lume e încă una dominantă. 61% din rezervele băncilor centrale sunt ținute tot în dolari (sau bonuri de trezorerie echivalente). Undeva între 14 și 25 trilioane de dolari sunt datorii, pe care alte state le-au făcut tot în dolari. Deci alții au nevoie mai mare și mai urgentă de dolari, decât emitenții.

Prin urmare, poziția americană ar fi încă una dominantă multă vreme, prin avantajul câștigat la Bretton Woods. Chiar dacă sumele pe care le „tipărește” America acum sunt astronomice, ea își poate exporta inflația. Folosind canalele de schimb direct cu alte bănci centrale, America își poate reabsorbi dolarii ca printr-un pai (de-aici numele), fără să-și devalorizeze obligațiunile și să-și crească dobânda la datoria suverană. Ceea ce ar urma să se întâmple, pe termen scurt și mediu, ar fi o întărire a dolarului, care ar deveni mult mai necesar altor țări, strânse cu ușa să-și plătească datoriile. Pe termen lung, însă efectul ar fi tot sfârșitul acestei comedii, adică tot hiper-inflația și înlocuirea dolarului ca monedă de rezervă. Johnson folosește comparația cu filmul „Nemuritorul”, în care mai mulți eroi se urmăreau cu sabia și își luau puterea pe măsură ce își decapitau rivalii. În această teorie, aurul va fi ultimul supraviețuitor. Dar, înainte să se întâmple asta, dolarul va „ucide” toate celelalte monede.

noua utopie monetară

„Totul va fi bine!” e refrenul celei mai optimiste aripi a stângii lumii capitaliste. Viziunea asta zglobie are și un nume pompos: MMT (Teoria Monetară Modernă). Pe scurt, ea spune că nimic rău nu se poate întâmpla din tipăritul banilor de către stat. Că o țară, care se împrumută în propria monedă, nu poate da faliment. Mai mult, obiectivul statului ar trebui să fie să asigure un loc de muncă tuturor și un venit minim garantat consistent, nu să piardă vremea cu echilibrele macro-economice. Nici măcar taxarea cetățenilor nu ar fi o necesitate pentru funcționarea statului. (Sună a Conu’ Leonida.)

Ce e îngrijorător e că teoria nu e chiar nouă și politicienii par a fi tentați să o încerce sub pretextul crizei. Gluma lui Milton Friedman, despre absurditatea banilor aruncați din elicopter, e preluată ca recomandare și americanilor li se livrează cecuri prin poștă. Alte țări dau și ele cât pot: ba o păsuire de impozite, ba de plată a utilităților, ba șomaj tehnic. (Nu toate măsuri rele neapărat.)

Deși teoria aceasta nu e acceptată de comunitatea profesioniștilor, ea nu emană nici de la o gașcă de hippie. Sunt economiști respectabili, care spun că doar îi continuă ideile lui JM Keynes. Potrivit lor, atunci când o țară are datorii și deficite mari, aceia nu sunt decât bani, pe care i-a introdus în economie și nu și i-a recuperat prin taxare.

Nu știu care mai sunt șansele pentru Bernie Sanders de a câștiga nominalizarea și apoi cursa prezidențială. Dar o linie socialistă e o opțiune, care nu mai pare deloc absurdă în America, când ai zeci de milioane de dependenți de ajutoare sociale, șomeri, datornici la programele de studii. Poate nu acum, poate data viitoare, cu Ocasia Cortez sau cu altcineva. Cultural, oricum a îmbrățișat neo-marxismul, în mediul academic și în presă, ar mai fi de făcut pasul economic. Iată o răsturnare de situație, la care nimeni, de la Stalin la Gorbaciov, nu s-ar fi așteptat. Cei care mai avem amintiri din comunism, știm ce urmări au apelurile la „plafonarea prețurilor” – care produc penurie, întâi cozi, apoi piețe negre cu preț real – știm că socialismul e departe de paradisul promis clasei muncitoare.

optimismul moderat

Ipotezele de până acum, sunt cumva extreme, prin aceea că presupun un deznodământ tranșant și rapid. Cei mai mulți economiști se înscriu în aria optimismului moderat sau a îngrijorării reținute. Pe scurt: nimic nemaivăzut n-o să se întâmple în decursul vieții noastre, economia își va reveni de cum vor ieși oamenii din case, desenând pe grafic un V.

Doi dintre foștii președinți ai Fed, Alan Greenspan și Ben Bernanke, au scăpat afirmații cumva apropiate de MMT. Adică au dat de înțeles că izvorul dolarilor nu poate seca și nu e problemă, pe care să nu o poată remedia. Și mai la stânga, sunt economiști ca Paul Krugman, care dimpotrivă, susțin că statul nu intervine destul, pentru a pune economia în mișcare, indiferent de cheltuieli.

Nici pesimiștii nu sunt puțini, cum e cazul lui Nouriel Roubini sau Nassim Taleb care atrag atenția că sunt probleme sistemice și că e nevoie de „medicamente amare”, măsuri de austeritate, falimente ale investițiilor neviabile și revigorare pe căile obișnuite ale economiei de piață. Dar, atâta timp cât se limitează la predicții sumbre privind creșterea sau recesiunea, fără să anticipeze o detronare a dolarului, am să îi consider totuși moderați.

niponizarea

N-ai zice că Japonia poate fi coșmarul cuiva. Nouă ne stârnește doar admirație și invidie. Dar în lumea economică, Japonia a devenit o sperietoare, cu „deceniile ei ratate”. E un spectru cu care sunt amenințate atât SUA, dar și rivalele, China și Europa. Fără a fi o implozie spectaculoasă ca hiperinflația, gen Venezuela sau Zimbabwe, „modelul japonez” e o lungă stagnare fără speranță. Care, dacă e să coincidă și cu îmbătrânirea populației, e ca o moarte lentă. Prețurile la activele bursiere și imobiliare se prăbușesc abrupt și rămân prăbușite vreme îndelungată. Nimeni nu mai are resurse și curaj să investească, statul devine principalul investitor, care sfârșește prin a cumpăra o mare parte din economie de pe bursă. Un deceniu sau două de creștere cvasi-inexistentă, pierderea cursei tehnologice și a pieței în diverse domenii. O apatie prelungită, de care ar urma să profite alte națiuni mai tinere.

UE, ucisă de virus

Pentru că veni vorba de rivali, măcar de unul poate considera că a scăpat America. Din păcate, acela e Europa. Sigur, nu știm cum vor evolua lucrurile până la final, dar deocamdată Uniunea Europeană e cea mai clară victimă a acestei boli, care i-a făcut evidentă lipsa de coeziune. Și încă nu s-au deschis dosarele grele: problemele bancare din Italia și Spania, dar și din Germania, Brexit, propunerea de emitere a obligațiunilor europene, prin care toți să se împrumute la același cost. (Măcar cei din zona euro, noi nu cred că suntem luați în calcul.)

China preia supremația

Ipotezele de mai sus vizau soarta Americii, din postura de lider mondial, în funcție de cum își joacă ea însăși cărțile. Pentru că deocamdată ea are cărțile. Dar are de câteva decenii un rival tot mai evident capabil să îi provoace statutul de lider. China s-a descurcat cel mai bine în lupta cu epidemia, deocamdată. Pare gata să tureze motoarele, doar că momentan nu are cui vinde, pentru că toți clienții ei sunt închiși în case.

Marea provocare pentru China e dacă turbulențele de acum nu îi provoacă spargerea bulei imobiliare. Ar fi prima dată în istoria ei, că s-ar confrunta cu așa ceva și nu știm cât reprezintă construcțiile în mod real în economie per ansamblu, câți sunt îndatorați la sistemele neoficiale de împrumut, pentru achiziții imobiliare încă nefolosite. Abia atunci vom vedea, dacă regimul supraviețuiește, sau dacă se face o tranziție ordonată spre ceva cu mai multă aparență de democrație. Dar dacă trece aceste teste, va deveni de neoprit, chiar și cu opoziția Americii. China ar putea folosi chiar capitalismul pentru a cumpăra active, corporații americane la preț de chilipir, cu dolarii aruncați în disperare de statul rival. Deocamdată, China își păstrează mersul prudent, fără tobe.

opțiunea războiului

Armata americană e un atu, la fel de greu ca dolarul. Între strategii ascultați și la Pentagon, „capcana lui Tucidide” e la fel de populară, cum e Sun Tzu, pentru strategii chinezi. Teoria consideră că între o putere emergentă și una în declin, războiul e greu de evitat, ca între Atena și Sparta. Interesul puterii în declin ar fi să provoace războiul cât mai curând, cât mai poate bate rivalul, care se afirmă.

Observăm că sunt destule minți înfierbântate, care insistă să numească virusul unul chinezesc, și să instige gloata împotriva marelui rival. Și din cealaltă tabără s-au auzit acuzații că e o armă biologică. Cum am amintit într-un episod anterior, există și economiști, care consideră războiul o bună investiție și o modalitate de relansare.

o monedă agreată între marile puteri

Nu ar fi neapărat nevoie de un război, ca să pună definitiv capăt sistemului de la Bretton Woods. Șocul pandemiei, ar putea juca rolul unui pseudo-război. De această dată, s-ar urma sfatul lui Keynes, de înființare a unei monede mondiale. Un schelet al ei există deja, în evidențele FMI, sub forma DST (drepturi speciale de tragere). China și-a făcut și ea un loc modest la această masă exclusivistă. Acum, în coșul DST intră: 40% dolari americani, 30% euro, 10% lire sterline, 10% yeni japonezi și 10% yuani chinezești. Dacă proporția s-ar schimba, mai în concordață cu actualele raporturi de forțe, China ar putea să se mulțumească doar cu atât, pentru moment.

dolarul electronic

Fără să mai provoace un război, America ar putea să-și folosească ultimii ani de supremație, pentru a institui un sistem mai greu de desfăcut, decât cel de până acum. Așa, ca un cowboy rănit, care scoate un pistol de nicăieri și își împușcă oponentul în cădere. Hollywood.

Propunerea ca ajutoarele în bani, să fie distribuiți cetățenilor pe carduri, într-o nouă monedă, electronică, s-a strecurat în vreo trei propuneri legislative recente. Deocamdată, au căzut la vot, dar ideea există.

Dobânzile negative sunt o aberație. Totuși 17 trilioane de dolari erau, înainte de criză, împrumutate la dobânzi negative. Cei care îi au sub această formă, sunt preponderent fonduri de pensii și mari instituții financiare. Cetățenii ar fi mai greu de convins să-și mai țină banii la bancă, dacă peste un număr de luni, ar putea extrage mai puțin decât au depus. Dacă, însă, banii sunt electronici și n-ai ce retrage, acest inconvenient e eliminat. Bancherii își pot asigura un venit chiar și din asta. Dar, mai ales, se elimină posibilitatea „panicilor bancare” – a fost chiar pretextul înființării Fed, în 1913.

La asta se mai adaugă și perspectiva controlului total asupra societății, eventual cu un sistem de „credit social”, experimentat deja în China. Dacă spui ce nu trebuie, sau camerele de supraveghere de pe stradă, constată că nu ești un cetățean model, ți se poate tăia creditul sau poți fi amendat direct din cont.

Sigur, ar rămâne problema motivației altor țări de a menține rezerve într-o astfel de monedă. America și-ar putea folosi încă presiunea geopolitică, vasta rețea de baze militare și lachei din elitele țărilor vestice, pentru a bate în cuie amendamente la sistemul stabilit în 1944. S-ar mai putea rezolva și prin două, chiar trei clase paralele din aceeași monedă. Să spunem, că ai folosi versiunea electronică doar pentru cetățenii proprii. Sau: fondurile de investiții și statul folosesc în scripte „dolari-dolari”, în care dau credite, iar poporul își ia salariul și bonurile de masă în „e-dolari”. Ca la noi: creditul, ratele și facturile – în euro, salariul – în lei. Doar că de data asta deții tot circuitul.

o monedă a statului global

După cum observați, e a treia versiune, care include o monedă electronică. Înclin să cred că Bitcoin a fost o operațiune-test pentru așa ceva. (Cine știe ce serviciu secret o fi adunat date compromițătoare pentru toate tranzacțiile dubioase, făcute prin ea.) Tehnologia există și e prea tentantă să nu fie folosită, de cei care dețin puterea, pentru și mai multă putere. Dar nu sub forma descentralizată, cum promitea Bitcoin, ci într-o variantă centralizată, cum își propusese Facebook, prin proiectul Libra. (care deocamdată e cam în impas)

După cum am arătat în episodul anterior, scara imperiului global a depășit economia statelor-naționale, pe care le poate controla fără să-și asume la vedere conducerea și nemulțumirile condușilor. Pe undeva, o asemenea poziție de parazit, care domiciliază fictiv în insule pustii, unde exportă doar profiturile, e prea bună să vrei s-o schimbi cu ceva. Dar poate nu știm noi și a venit timpul ca acest imperiu ascuns să își ia în primire „moșia”, sub imperativul unei crize, pe care „nu o putem depăși decât împreună”.

Sistemul trans-național are banii, are ideologia, are și moneda, sub forma diferitelor valute off-shore, din clasa eurodolarului. Sperietoarea medicală poate asigura acordul popular pentru măsuri de excepție: instaurarea unei elite tehnocratice. „Vreau să vă panicați! și ascultați de specialiști!” – sunt cele două mesaje pe care mascota lor, simpatica Greta Thumberg, a fost pusă să le repete tuturor. Dacă omenirea nu s-a panicat de schimbările climatice, pentru propria sănătate par să fi reacționat mai bine. Și sfatul a fost același: ascultați de specialiști! Dar doar de aceia „aprobați de autorități”. Ceilalți specialiști sunt „știri false” și pot fi ignorați. Același mecanism de control poate fi transplantat și în viața economică.

Dacă clasa de mijloc e total distrusă, sunt anihilate micile afaceri individuale, și popoarele sunt încolonate la sufertașul cu mâncare al statului (oferit elegant, pe card); Dacă ți se spune că doar prin măsuri energice se mai pot salva economiile din contul bancar, depunerile de la fondurile de pensii, alocații; Dacă statele naționale ajung la fel de falite și neputincioase ca Grecia sau Venezuela și sunt discreditate în ochii propriilor cetățeni – ei bine, opțiunea unui sistem global, care să asigure supraviețuirea financiară a tuturor celor deveniți dependenți, poate să nu mai întâmpine opoziție. Cu sau fără război, „creditorii” se vor putea arăta atunci, pentru a fixa termenii noii ordini, de la statele falite.

(a fost ultimul episod, înapoi la cuprinsul serialului)

În închisorile comuniste, torționarii făceau tot posibilul pentru a rupe deținuții de ancora credinței lor. În cazurile extreme, ca la Pitești, erau obligați să participe la procesiuni blasfemiatoare, chiar la cele mai mari sărbători.

Mai târziu, activiștii foloseau alte trucuri: organizau concerte pentru tineret, chiar în noaptea de Paște. În capitalism, televiziunile au înlocuit asta cu „tradiționalele” reportaje – reclamă despre noaptea de Înviere sărbătorită în cluburi. Și la fel de tradiționalele insulte și instigări la ură, „documentare” cu „dezvăluiri” arheologice și texte apocrife, care se dovedesc invenții recente.

Avem cel puțin un exemplu concret, petrecut în închisorile comuniste. Deținuții, care comunicau prin morse, au decis să înfrunte regimul la acele sărbători. Toți își amintesc cum întreaga închisoare a izbucnit într-un cor de „Hristos a înviat!” la Paște, sau de colinde, la Crăciun.

Putem face și noi același lucru, în fața unui regim global la fel de explicit anti-creștin și din ce în ce mai represiv. Haideți să ne organizăm, pentru un eveniment similar, pe care să îl trăim împreună în noaptea de Paște, dacă restricțiile rămân! Nu e nevoie să facem ceva ilegal, sau care ar fi folosit împotriva noastră de propagandă, spunând că de vină sunt „creștinii fanatici”, care răspândesc boli.

Am putea, de pildă, să stabilim să ieșim toți pe balcon la miezul nopții, să aprindem câte o lumânare și să cântăm împreună ”Hristos a înviat!”. Dacă putem de Revelion, putem și de Paște. Sau putem găsi o altă formulă, nu știu, eventual care să implice și un moment care să marcheze începutul Deniilor, în Săptămâna Mare. (Ca să ne și testăm organizarea și să ajungă mesajul la toată lumea până la sărbătoare.)

E doar o idee. Sunt un om simplu, fără niciun fel de influență, nu prea am cui s-o trimit mai departe. Dacă ideea vi se pare bună, poate o puteți face cunoscută altora, care scriu în presă sau sunt lideri de opinie. Încă avem ceva timp să ne organizăm, ca să o punem în practică.

Să zicem că ai 10 lei. Presupunând că nu i-ai furat, ei sunt rodul unei munci anterioare, constituind o acumulare legitimă de capital. Există o „preferință de timp”, care face ca un client să considere mult mai valoroasă o marfă, care i se livrează acum, decât una care i se livrează mai târziu. (Nu e același lucru dacă primești o mașină-sport la 20 sau la 60 de ani, deci vei fi dispus să plătești ceva în plus pentru primul, respectiv, vei dori să ți se dea o compensație, pentru a-l accepta pe al doilea la același preț.) Din acumularea cinstită și preferința de timp rezultă că deținătorul capitalului are un drept legitim de a percepe o dobândă, de la cel căruia îi împrumută. Adică îi „vinde preferința de timp”.

Statul are însă o altă opinie. Sub numele de cămătărie, el face ilegal sau complicat acest gen de tranzacții între indivizi. În schimb, statul acordă acest privilegiu doar unor instituții reglementate, numite bănci. Dar nu e vorba doar de permisiunea de a derula un tip de activitate (să-i spunem acreditare), ci chiar de privilegiul de a împrumuta ce nu au. Și a profita de pe urma acestui privilegiu. În termeni feudali, acesta este un privilegiu de tip seniorial, și e la rădăcina corupției în lume.

Băncile actuale funcționează într-un sistem denumit „fracționar”. Adică li se cere să dețină un capital propriu, care e doar o fracție din cifra lor de afaceri. Adică pot împrumuta mai mult decât au. Mult mai mult. Căci această „fracție” a ajuns în timpurile moderne la 10%, ba chiar 5 și 1%. Altfel spus, dacă o bancă are 10 lei, ea are privilegiul de a da credite de 100 lei, chiar participând la crearea de monedă. Dobânda pe care o obține pentru cei 10 lei ai ei e legitimă. Cea pe care o obține pentru cei 90, e privilegiu seniorial.

Atunci când se spune că nicio bancă nu poate supraviețui unei panici bancare (atunci când deponenții dau buzna toți să își retragă depozitele), oamenii înțeleg diferit motivația. Unii înțeleg că banca în cauză a făcut ceva necinstit, pentru că banii lui ar trebui să fie în seifurile ei, pentru că ei acolo i-au depus. Aceștia sunt cei mai naivi. Alții înțeleg că banii nu pot fi în seifuri, pentru că ei se află la cei cărora banca le-a acordat credite în schimbul dobânzii, și trebuie așteptat ca aceia să returneze ratele. Aceștia sunt mai puțin naivi, dar neinformați până la capăt. În fine, unii înțeleg că banca nu are decât o fracție infimă în seifuri, pentru rulajul curent, și tot o fracție în scripte, sub formă de depuneri de la clienți, dar că are în derulare credite mult peste valorile sumelor depuse. Să zicem de zece ori mai mult.

efectele unui sistem financiar viciat: clasa parazită și coruperea societății

Distorsiunile pe care un asemenea sistem le produce sunt numeroase și foarte importante. Susținătorii lui subliniază că efectul e fundamental pozitiv: permițând unora să împrumute ceea ce nu au, se obține o „expansiune a creditului”. Această bogăție artificială stimulează activitatea economică, deschiderea de afaceri, investițiile, construcțiile, care în cele din urmă vor produce o bogăție reală, prin bunurile tangibile disponibile pe piață. Creditul e la baza dezvoltării spectaculoase a economiilor capitaliste. El asigură resurse atât investitorilor, pentru a-și realiza planurile de afaceri, proiectele, dar și consumatorilor, pentru a cumpăra într-un ritm mai mare produsele celor dintâi.

Un alt efect este expansiunea de tip colonial. Având în conturi sume colosale, primite cu dobânzi aproape de zero, corporațiile trans-naționale, pot să își extindă operațiunile pe piețe „emergente” (pe vremuri li se spunea în curs de dezvoltare, așa sună mai optimist). Cum niciun întreprinzător local, din țările de la periferie, nu poate ține piept unui asemenea asalt, din partea unor giganți cu acces la resurse nelimitate, de facto, are loc o cucerire economică similară politicii de dumping. Cel care are capitalul său, acumulat cinstit, e falimentat de prețurile mai mici și de organizarea superioară, a competitorului care are un capital de împrumut.

În esență, acest privilegiu de tip seniorial produce o castă parazită la nivel global, care nu e limitată doar la cei din sistemul bancar. Ea se revarsă treptat spre alte instituții speculative, spre giganții din asigurări, apoi spre corporațiile multinaționale, în fine, spre elitele politice și culturale (în special din mediul universitar și presă), pe care această castă parazită le întreține, într-un raport de simbioză. Corupția acestui sistem e implicită și orice discuție despre corupția celor mici de la periferie, chiar când are o bază reală, e diversionistă prin diferența de scară.

Mai rău, sistemul fracționar, bazat pe creația artificială de bogăție, corupe și masa mare a celor care nu participă ca privilegiați la sistem. Dimpotrivă, noi ceilalți suntem destinați să fim iobagii acestei organizări globale. Câștigurile acordate ca „venit pasiv” castei parazite sunt forme de taxare a eforturilor celorlalți. Creșterile spectaculoase de productivitate, de eficiență, de inovație și cunoaștere, se întorc în măsură mai mică la popoarele lumii, pentru că sunt erodate de acumulările de bogăție, disproporționat mai rapidă, în rândurile castei parazitare. Într-adevăr, inegalitatea crește într-un ritm amețitor, ducând la o șocantă concentrare de avuție în contul unui procent mai mic de 1%. Nu sunt adeptul egalitarismului, într-adevăr, egalitatea nu există în natură, dar inegalitatea e potențată tocmai de accesul la statutul de privilegiat.

Segmentul de 1% cei mai bogați oameni din lume deține o avere dublă decât 6,9 miliarde de oameni de pe glob. Probabil că primii sunt mai inteligenți, mai bine organizați și mai harnici decât ceilalți, dar nu în așa măsură. Avantajul lor e creat artificial de chiar natura sistemului.

Dar o parte din cei cu statut de iobag în organizarea globală aleg să își ia partea lor de beneficiu din aberația de sistem, consumând pe credit în ritm alert. Pe termen scurt, e exact ce își doresc organizatorii sistemului: consumatori, clienți fideli. E motivul pentru care statele au luat în ultimele decenii măsuri active pentru încurajarea consumului, ținând artificial în viață niște afaceri. Programe pretins sociale de tipul Prima Casă, Programul Rabla, Prima Afacere și delirantele programe birocratice ale Uniunii Europene nu fac decât să împingă la deal vagonetul consumului și îndatorării. Beneficiarii reali sunt instituțiile încasatoare de dobândă și birocrații sistemului. Desigur, acești consumatori entuziaști nesățioși, precum și micii beneficiari de fonduri de stat și europene, sunt corupți să susțină necesitatea perpetuării sistemului gestionat de paraziți. Ei sunt votanți fideli ai celor care promit mai multe și mai generoase programe guvernamentale.

rotița de hamster a îndatorării

Doar că ei trebuie convinși să participe și la etapa a doua a mecanismului înrobirii prin îndatorare: anume, să își dedice existența pentru a munci să returneze cu dobândă ratele. Mecanismul prin care și cei mai puțin lacomi și cei mai leneși sunt convinși să ia parte la acest efort perpetuu se cheamă devalorizare monetară. Prin contrafacerea monedei, casta parazită produce în mod direct o falsă bogăție, diluând mijloacele de schimb cu care se tranzacționează bogăția reală. Inflația e o taxă ascunsă, pe care emitentul monedei o pune tuturor deținătorilor, în momentul în care multiplică masa monetară disponibilă. Oamenilor li se dă senzația că au mai mulți bani, dar asta înseamnă că pot „licita” mai mult pentru bunurile pe care și le doresc, ceea ce crește prețurile. Taxa aceasta, sub formă de devalorizare, ajunge mai devreme la cei de jos, lovind oricum în măsură mai mare bunurile de strictă necesitate, și ajunge mult mai târziu la cei din casta parazită, care beneficiază primii de accesul la moneda nou creată. Până când efectul e conștientizat de grosul populației, privilegiații au produs deja un beneficiu din investirea fondurilor primite de la autoritatea centrală.

Prin penalizarea celor care economisesc, se obține un model de societate diferit de cele tradiționale, în care cumpătarea, modestia, gândirea pe termen lung erau valori respectate. Tipul de societate alternativ, creat în mod artificial, e cel al consumerismului, un mod de viață iresponsabil, egoist, materialist și vulgar. Bunurile de larg consum sunt proiectate să se defecteze sau să necesite constant consumabile mai costisitoare decât produsul în sine, să nu poată fi reparate, să devină demodate la presiunea mediatică.

cum s-a ajuns aici

Istoric, dreptul de a bate monedă a constituit atributul suveranității statelor. Nu întâmplător, moneda purta efigia regelui sau împăratului. Treptat, acest drept a fost transferat statelor naționale. Nu mai trebuie amintit că organizațiile oculte, de tipul masoneriei, au participat activ la crearea statelor naționale, pentru destrămarea imperiilor în special în lumea creștină. Aceasta a fost o etapă de tranziție, aceleași structuri oculte fiind astăzi partizanele destructurării statelor naționale, în favoarea unui stat global, centralizat.

Două lucruri s-au derulat cu nebăgarea de seamă a populației. Primul a fost renunțarea la etalonul aur, o formă de garantare a monedei bătute de suveran. În locul acestui tip de monedă, s-a trecut la moneda cu acoperire în bunuri și servicii. Aceasta nu mai era expresia doar a acumulărilor anterioare de bogăție ale emitentului, ci a întregii activități economice, de pe teritoriul său, incluzând expansiunea creditului, explicată mai sus. Trecerea s-a făcut gradual, prin experimente ale unor imperii, cum ar fi cel britanic. Și a culminat cu privilegiul acordat dolarului american, la finalul războiului mondial, de a fi monedă de referință mondială. Dolarul urma să aibă o valoare fixată în perpetuitate la un anumit gramaj de aur, iar restul monedelor urmau să fie cotate în funcție de el.

O serie de instituții internaționale s-au creat în urma acelui acord de pace, denumit sistemul de la Bretton-Woods, locul unde s-au creat FMI și Banca Mondială. Cum în anii de după mare criză din 29-33 și în timpul războiului, statele își văzuseră monedele prăbușite și făcuseră tranzacții între ele în mărfuri și în aur, acesta din urmă se acumulase în cantități mari la puterea învingătoare, Statele Unite, care intraseră ultimele și decisiv în război. Prin urmare, doar ele aveau aurul necesar pentru a susține crearea unei monede credibile. Prin acord, SUA se angajau să răscumpere dolarii pe care îi emitea, cu respectiva cantitate de aur.

Toate bune și frumoase, până când Charles de Gaulle a dorit să testeze această înțelegere, transmițând că ar dori să trimită un vapor cu dolari peste Atlantic și să primească în schimb cantitatea de aur echivalentă. I s-a răspuns, pe canale diplomatice, că pe mare mai sunt și pericole, vapoarele se mai scufundă, armata americană are portavioane cu care să își apere flota, armata franceză are cu ce să-și asigure securitatea ambarcațiunilor? Mareșalul a înțeles ce era de înțeles din acest răspuns cu tâlc și de atunci n-a mai cerut niciodată să verifice bonitatea hârtiilor verzi, emise de „marele aliat”, care îi eliberase.

În 1971, Richard Nixon a anunțat că America suspendă „temporar” convertibilitatea dolarului în aur. Acel „temporar” e încă în vigoare și nu se mai pune problema revenirii la a pretinde că e altceva decât o ficțiune. De atunci, a trecut o jumătate de secol și America a prosperat de pe urma acestui privilegiu. Corporațiile sale s-au extins pe tot globul, datoriile statului au ajuns la 23,5 trilioane de dolari, populația sa a primit constant bunuri tangibile, în schimbul unor hârtii pe care statul le putea emite fără restricții.

Anterior acestui anunț, făcut în toiul crizei petroliere, prin care OPEC răspundea invaziei israeliene din 1967 asupra vecinilor arabi, un alt lucru discret se petrecuse în culise. În lumea arabă, stăpânită de Imperiul Otoman, apăruseră state naționale, care să rupă acele zone bogate în resurse din parohia imperiului muribund al turcilor, în cea a imperiilor coloniale occidentale. Unele state arabe nou create erau atât de inventate că purtau numele familiei instalate la putere. Era și cazul Casei de Saud, un clan războinic descoperit de un agent secret britanic, pentru marea lor calitate simbolică: aveau în custodie accesul la Mecca. Devenit familie regală, acest clan tribal de Saud avea să devină partenerul de afaceri al occidentului. Acordul era simplu: clanul regal rămânea la putere și prospera beneficiind de protecție, cu condiția să permită petrolului să curgă spre restul lumii. O variantă îmbunătățită a acestui acord a fost negociată în numele Americii de Henry Kissinger și prevedea că vânzările de petrol se vor face exclusiv în dolari, indiferent cine era cumpărătorul. Se năștea astfel petrodolarul, moneda a cărui acoperire era indirect în petrol, pentru că toate țările, care făceau importuri trebuiau să împrumute mai întâi dolari de la emitentul lor, America.

băncile centrale, care nu mai sunt naționale

Al doilea lucru, petrecut fără ca popoarele să afle, e transferul băncilor centrale de la stat la privat. Din nou, Banca Angliei a marcat premiera, urmată de formarea în 1913 a Rezervei Federale a Statelor Unite. Numele înșelător al băncii centrale americane sugera că ar emite bancnote în baza rezervelor de aur de la Fort Knox și că ar fi o instituție federală (ceea ce pentru români s-ar traduce prin instituție națională) subordonată Congresului. Deloc adevărat, instituția e fondată de un cartel de bănci private, care beneficiază doar de privilegiul monopolului monetar, acordat de suveran – statul american.

Dar restul băncilor de pe glob nu sunt departe de acest statut, fiind gradual, dacă nu privatizate, măcar decuplate de posibilitățile de control ale deținătorului, care e statul național. În Elveția, la Basel, există o instituție foarte discretă, denumită BIS (Banca Reglementelor Internaționale), care e un fel de for tutelar al tuturor băncilor centrale („naționale”) ale statelor. Prin tratate, care garantează limitarea intervenției de stat în autonomia băncii naționale, BNR e mai mult subordonată acestei organizații netransparente decât statului român. Statele semnatare se obligă să nu afecteze autonomia băncii centrale, statut care seamănă din nou cu privilegiile feudale. În plus, prin tratatele de aderare la UE, modificate copios pe parcurs cu acte adiționale, BNR e și sub „ocrotirea” ECB (Banca Centrală Europeană).

S-a ajuns la situația în care banca „națională” poate acționa chiar împotriva intereselor guvernului, putând să îi susțină sau să îi saboteze supraviețuirea, prin efecte asupra cursului de schimb și mediului de afaceri. La modul cel mai propriu, feuda BNR poate răsturna oricând un guvern sau îl poate ajuta să câștige alegeri. Nu înseamnă că ar fi de dorit ca guvernanții să aibă acces la tiparnița băncii în scopuri populiste, sau la micul ei tezaur. Dar faptul că acest privilegiu a fost transferat, fără vreo consultare populară, în dreptul unor autorități externe, imposibil de investigat sau de sancționat prin vot, constituie cea mai mare pierdere de suveranitate, de la retragerea trupelor sovietice, în anii 50.

De notat și că o parte, fie ea și simbolică, a tezaurului băncii a fost înstrăinată, nefiind repatriată nici măcar după ce Parlamentul votase o lege în acest sens. Prăbușirea economică de acum poate fi un pretext și ca starea excepțională să justifice pierderea celui de-al doilea tezaur din istoria României.

dreptul de a taxa

Între datornici, statele sunt considerate privilegiate, pentru că au dreptul de a-și taxa supușii și de a impune moneda oficială în circulație. Prin promisiunea e a plăti în viitor, din veniturile unor generații încă nenăscute, statele se apropie de situația celor care se vindeau sau erau vânduți în sclavie, neavând alte resurse pe care să le dea la schimb.

O situație particulară e cea a Băncii Centrale Europene, care are de la statele naționale componente dreptul de a bate monedă, dar nu are și dreptul de a taxa „supușii” europeni din zona euro și non-euro. Motiv pentru care globaliștii europeni presează pentru realizarea unei mai mari integrări, sub formă federală, care să transfere și acest atribut de suveranitate (alături de altele) de la statele naționale, la autoritatea centrală, nealeasă.

dobânda negativă

Modalitatea prin care băncile centrale au intervenit în viața economică a națiunilor a fost prin manipularea dobânzii de referință. Aceasta este dobânda etalon, la care băncile comerciale se împrumută între ele și împrumută fonduri de la stat. De obicei, acest mecanism funcționa astfel: o dobândă crescută încuraja cumpătarea, prudența în investiții, scădea prețul activelor. Iar o dobândă joasă stimula consumul, apetitul pentru risc și creștea prețul activelor. De fiecare dată când motorul economic se gripa, autoritățile scădeau dobânda, inundau piața cu bani, care asigurau lichiditate companiilor și creșteau prețul acțiunilor.

Dar ulciorul nu putea merge prea des la apă. Folosind acest „stimulent”, băncile centrale au ajuns cu dobânzile întâi în preajma lui zero, apoi în teritoriul negativ. O situație care sfidează logica, pentru că nu e ceva ce se regăsește în tranzacțiile dintre două persoane. Doi indivizi nu își împrumută unul altuia bani cu promisiunea că împrumutatul îi va returna mai puțini bani creditoriului, care își asumă și riscul de a nu-și mai vedea suma înapoi.

Motivația pentru o astfel de practică în lumea interbancară era vagă. Fie era legată de temerea că moneda euro ar putea dispărea cu totul – caz în care, a deține franci elvețieni cu un mic cost era un risc mai mic decât a deține euro. Fie băncile achiziționau obligațiuni ale statului, pe termen îndelungat, pe care sperau să le vândă la un preț superior mai târziu sau că dobânda lor va crește între timp. În tot cazul, ciudățenii greu de motivat într-o lume normală.

În contextul pandemiei de gripă, Rezerva Federală a recurs în doar două săptămâni la reducerea dobânzii de referință de la 1,75, la 1,25, apoi la 0,25. Efectul nu a fost nici măcar oprirea prăbușirii bursei, deși pe vremuri, un asemenea stimulent ar fi fost destul să țină acțiunile pe creștere ani de zile. Doza de care are nevoie o economie pe aparate e tot mai mare, pentru că nu mai răspunde la vechile stimulente.

băncile fără rezerve

Am pornit acest articol vorbind despre privilegiul de tip feudal, pe care băncile îl au în a împrumuta cu dobândă ceva ce nu au. Când rezervele minime obligatorii, în sistemul fracționar, erau de 10%, acel „ceva” era de 90%. În vremuri de criză, iresponsabilii care ne conduc au decis că și atât e prea mult.

Când Băsescu ne silabisea cuvântul re-ce-si-u-ne și cerea „o centură de siguranță de la FMI”, respectiva centură a mers către capitalizarea băncilor. Adică Banca „Națională” a decis reducerea rezervelor minime obligatorii, și a eliberat băncilor niște miliarde mult dorite. Mugur Isărescu a spus atunci cu tupeu că „nu erau banii BNR, erau banii băncilor comerciale, pe care îi dădeam înapoi”. Cine nu înțelege mecanismele explicate mai sus nu poate prinde această prestidigitație. Așadar, ți se cere să te uiți cu mare atenți la cei, să zicem, 10%, capital propriu al băncilor, și să faci abstracție de ceilalți 90%, garantați de stat. De asemenea, să nu pricepi că, scăzând acel 10%, garanția de stat se apropie și mai mult de 100%.

Trebuie notat și un aspect important: e o mare diferență între susținerea unei bănci de stat, în sistem fracționar, și susținerea uneia private. Dar e o și mai mare diferență, atunci când beneficiara acestui privilegiu e o bancă străină, care doar culege dobânzi pe teritoriul statului „suveran”.

În valul intervenției pompieristice, justificată de coronavirus, Rezerva Federală a anunțat un alt pas istoric: nu doar dobânda cu care băncile comerciale se vor putea împrumuta va fi practic zero. Dar și rezervele minime obligatorii ale băncilor vor fi reduse la zero. Altfel spus, chiar și acel ipotetic 10% dispare. Băncile sunt îndemnate să își cheltuiască și mica acumulare proprie de capital, pentru a credita mai departe investițiile riscante ale mediului de afaceri.

Din acest punct, nu mai vorbim de un simplu ajutor de stat, de un avantaj. Ci vorbim de o susținere totală de la buget a operațiunilor bancare. Dacă băncilor nu li se mai cere să aibă nici măcar o mică parte de contribuție proprie, înseamnă că statul ar putea foarte bine să le naționalizeze, sau să permită și unui șomer să-și deschidă propria bancă sau, și mai bine: să facă el însuși o bancă de stat, care să joace în mod direct rolul băncilor fără rezerve proprii, eliminând măcar cota de profit plătită acestora. Oricare din aceste situații absurde sau anti-capitaliste, considerate scandaloase, nu diferă cu mult de situația dată.

În cazul unei panici bancare, statul are de acum obligația să asigure el însuși lichidități, prin tipărire, pentru a salva băncile cărora el însuși le-a permis explicit să își amaneteze și ultimele fonduri deținute.

de ce ar strangula globaliștii găina de aur

Ai crede că un asemenea sistem, în care o castă privilegiată poate parazita restul societății, taxând productivitatea acesteia și beneficiind de pe urma dobânzilor generate de ceva ce nu a deținut anterior. Dar lăcomia acestei pegre e patologică și sistemul are câteva pericole.

Primul pericol pentru sistem e existența altor state naționale, care se pot ridica și pot emite pretenția de a concura acest privilegiu. Statele rebele, care nu au dorit să participe la sistemul îndatorării globale, au fost pedepsite exemplar prin războaie, sub diverse pretexte. Liderii lor au sfârșit, de obicei asasinați, spulberați de mișcări populare și războaie.

Dar există state din categoria grea, care pot pune în discuție sistemul. Vestea proastă e că nici acestea nu își doresc un sistem, care să fie cinstit și să elibereze omenirea din această strânsoare. Țările emergente, conduse de China ar putea, teoretic răsturna supremația mondială a dolarului, cu susținerea Rusiei, dar amândouă sunt conduse la rândul lor de caste oligarhice, care nu sunt deloc faimoase pentru modul omenos cum își tratează supușii. Dimpotrivă, singurul motiv pentru care China ar dori răsturnarea sistemului petro-dolarului, ar fi pentru a-și asigura ea însăși un loc privilegiat, sau măcar o parte din împărțeală.

O altă problemă insolvabilă a sistemului actual e cota insuportabilă a datoriilor, care depășesc cu mult bogăția existență, prin cele trei paliere: datoriile suverane ale statelor, datoriile comerciale ale firmelor și datoriile persoanelor fizice. Asta înainte de a discuta de imensa componentă speculativă a noului capitalism de tip cazinou. Pur și simplu, s-au făcut promisiuni mult prea mari pentru a fi rezonabil să crezi că ele vor fi onorate vreodată.

soluția monedei globale

„Soluția” pe care o întrevăd elitele mondiale e îngenunghearea pe mai departe a statelor naționale cu datorii, prin preluarea directă a pagubelor unor corporații cu risc sistemic, „prea mari să cadă”. Sub pretextul crizei, statele vor fi chemate să intervină treptat prin pachete de salvare: întâi pentru domeniile cele mai lovite, să spunem, companii aviatice, operatori de turism, apoi constructori de mașini. Apoi bănci și fonduri de asigurări.

Nu va trece mult și va deveni evident pentru fiecare că prin creare de monedă la foc automat, datoriile nu vor putea fi stăvilite, nu fără a distruge total încrederea în respectiva monedă. Convingerea tot mai multor oameni că economiile lor sunt devalorizate accelerat de practicile bancare, îi va determina să cheltuiască în grabă, ceea ce va duce la apariția hiper-inflației, spirala devalorizării monetare și a scumpirilor, experimentată de țările eșuate ale istoriei.

Se va spune atunci că niciun stat nu poate supraviețui pe cont propriu, și că e nevoie de măsuri energice și de un efort comun, dictat de starea de alertă. Acesta va fi pretextul apariției unei monede mondiale, diferită de cele de până acum, prin aceea că va avea doar un format electronic. Conturile vor fi doar virtuale, poate prezentate ca având valențele tehnologiei block-chain, folosită de Bitcoin și încercată de viitoarea monedă promisă de Facebook.

Statele se îndreaptă ordonat spre acest deznodământ, făcând în mod coordonat devalorizări competitive. Prin coordonarea acestui truc, devalorizarea fiecărei monede în parte e mai puțin vizibilă. Dar impedimentul cursului de schimb va dispărea în clipa în care guvernul mondial va fi unic emitent de monedă pe planetă. Poate pe structura Drepturilor Speciale de Tragere, emise de FMI, poate sub o altă variantă, gestionată de BIS din Basel. Orice altă formă de economisire și de tranzacționată va fi declarată frauduloasă, speculativă și va fi denunțată ca periculoasă, asociată cu activități de mare criminalitate. Iar posibilitatea ca emitentul monedei să intre în incapacitate de plată, indiferent cât de mult s-ar extinde pătura sa parazită, va fi anulată.

Guvernul liberal anunță că ar putea recurge la fixarea prețurilor pentru anumite produse. Nu spun nici că-i bine nici că-i rău. Remarc doar că i-a ajuns soarta să ia asemenea măsuri tocmai pe unii din nucleul zis libertarian, reprezentat de Florin Câțu și Bogdan Glăvan, sfătuitorul lui Orban. Care justificau orice suferință și acțiune distructivă prin poncifele ideologiei. Tot ei vor fi mai mult ca sigur forțați să aloce și ajutoare de stat.
De mai mulți an am ajuns la concluzia că e nevoie de flexibilitate doctrinară, adică eficiența în atingerea unui scop mai înalt mi se pare mai importantă decât coerența ideologică. Nu știu dacă la vârful partidelor actuale (indifernt de ghinionul de a se afla la putere) există o reprezentare a acelui „scop mai înalt”.


Teoria libertariană spune că specula e un fenomen benefic per total. Prin speculă, sunt opriți cei care nu au o nevoie stringentă (își doresc mai puțin) să ajungă la o resursă rară. Astfel se face o alocare mai rațională. De asemenea, prețul ridicat motivează furnizorii să producă, intermediarii să distribuie, cercetătorii să inoveze, mărind în final oferta de lucruri intens cerute, în detrimentul celor pentru care există mai puțin interes. În același sens, teoria spune că intervenția de stat face alocarea resurselor ineficientă, că reglementările creează piața neagră și corupție.

Desigur, teoria e indiferentă la considerente morale. Sau, atunci când le abordează, consideră piața capabilă să creeze propria sa morală. Forma extremă a cultului pieței duce la darwinism social: supraviețuirea celor mai puternici, a se citi cei mai bogați. Forma mai utopică, adoptată de cei mai mulți libertarieni, aflați la vârstă adolescentină (biologic sau psihologic), e idealismul statului minimal (minarhhismul) sau visul și mai îndrăzneț al anarhismului de dreapta (anarho-capitalismul).

Toate cele trei forme duc însă paradoxal la efecte nu chiar incompatibile cu ale comunismului în versiunea sa utopică. În special darwinismul libertarian aduce mental cu lipsa de cruțare din etapa de „dictatură a proletariatului”. „E nevoie să spargi ouă, ca să ai omletă”, ar fi spus Lenin.
Făcând treaba murdară a corporațiilor (ocupate cu programe de „responsabilitate socială”) anti-etatiștii din conducerile de stat pun pe tavă statele, demantelate de mecanismele de auto-protecție ale comunităților. Și participă activ la împlinirea profeției marxiste a preluării statelor de către marele capital și de pauperizare a muncitorilor prin dispariția clasei de mijloc. Marea problemă de ordin practic a acestui desfășurător e că darwinismul liberal e la fel de incompatibil cu promisiunea democratică, pe cât de puțin tentante electoral sunt formele mai idealiste ale lui „fiecare pentru el”.

Pentru a fi pus în practică, liberalismul cinic are nevoie de o stare de necesitate sau de o dictatură, de preferat globală și perpetuă, față de care marele capital transfrontalier nu are nimic de obiectat. Ba chiar îi e scop, de care, prin distrugerea statului și comunităților, libertarianismul îl apropie cu viteza cu care pretinde că fuge de el. Pentru că dacă e ceva ce capitalistul își dorește cel mai puțin, aceea e competiția.

Politic, miza anilor ce vin, sub marea depresiune în care am intrat, rămâne aceeași: lupta între globalizare și statul național. Nu între stânga și dreapta, nu între partide, nu între ideologiile clasice – cu excepția cazului în care aceste idei și grupări se poziționează pe acest aliniament al marii înfruntări, într-o măsură oarecare. Cei care nu înțeleg despre ce e vorba, pot lupta inclusiv împotriva propriilor interese, atunci când se pun inconștient în slujba unor cauze sau când atacă falși adversari. Diversiunea e și ea o armă.

De ani de zile, această înfruntare e în centrul preocupărilor mele, pe măsură ce mi-am lămurit înțelegerea asupra politicului, care m-a preocupat dintotdeauna. Doar când au intrat într-un raport cu acest aliniament ideologic m-am mai referit în ultimii ani la partidele existente, la politicieni și fenomene populare ca mișcarea #rezist, Brexit, migrație sau fenomenul reacționar. Și așa cred că va fi și de acum încolo.

Dacă m-am referit mai mult la economie (și o s-o facem toți până la epuizare în anii ce vin) a fost tot în relație cu această confruntare fundamentală. Pentru că în economie se văd consecințele practice ale unor opțiuni ideologice și acolo vom vedea poziționările actorilor politici.

Dar omul nu e doar o ființă materială, nici măcar atunci când e amăgit să se creadă astfel. Nucleul său intim e de natură spirituală și folosește interacțiuni simbolice în toate cele care contează cu adevărat. Acest mic radar spiritual îl așează în relație cu Dumnezeu, cu ordinea lumii și cu rostul său în ea, îi structurează mentalitatea ca parte a marilor blocuri de civilizație. Sau, dimpotrivă, când este bruiat și defectat, îl împinge spre degradare, nihilism, deznădejde, distrugere la nivel individual și colectiv, captivitate, răutate.

Cum neutralitatea nu există între bine și rău, despiritualizarea programatică a omului de tip nou, redus la biologic și funcțiile lui sociale de producție și mai ales consum, are ca finalitate demonizarea, adică opusul eliberării promise. Este rodul otrăvit în funcție de care judec modernitatea, de fiecare dată când o critic. Iar calea înapoi, spre rosturile omului și demnitatea lui de ființă creatoare, e o cale spirituală.

Fără să existe o împărțire maniheică, tranșeele războiului dintre globalism și naționalism se suprapun deseori cu cele ale războiului spiritual. Ba chiar, uneori, primul e doar expresia de suprafață a celui de-al doilea. Doar două linii de apărare mai există în calea unui sistem tot mai opresiv de tiranie globalistă. Acestea sunt creștinismul și statul național.

Orice altă dispută, în afara acestui conflict, reprezintă un bruiaj sau ne scapă corelația cu adevărata înfruntare.

La nivel personal, arma supremă a acestei rezistențe este iubirea. Nu întâmplător, și ea face obiectul unei tentative de redefinire, de fapt, de răstălmăcire. Iubirea deschide poarta spre transcendent și spre atitudinea de urmare a lui Dumnezeu prin creație. Iubirea deschide ochii omului spre frumusețea esențializată, spre miracol, îi ridică ultima redută în fața lumii, care e familia, îi dezvăluie natura ca purtătoare a unei taine impresionante.

În presă, vom vedea și de acum înainte aceeași înfruntare, dar într-un ritm mai accelerat și mai explicit pentru tot mai mulți, presați de prăbușirea economică să se preocupe de viața politică și să îi găsească o noimă. Nu pot afirma că întreaga criză e creată artificial de o ocultă globalistă, ca metodă de distrugere finală a statelor nationale și înrobire prin pervertire a omului. Dar adepții acestei gândiri (mai bine sau mai rău intenționați, mai conștienți sau mai puțin) vor folosi pretextele crizei pentru a da loviturile finale națiunilor și libertății omului.

Vom vedea derulându-se planul (care pentru unii e un vis) al distrugerii monedelor naționale, inclusiv a celor mai reputate. Și chiar dacă acestea nu vor dispărea total, măcinate de hiper-inflație, globaliștii vor continua pașii mărunți ai încorsetării finanțelor în instituții trans-naționale centralizate și corporații situate peste puterea de cenzură electorală a statului. Statul va fi demonizat și făcut responsabil pentru nefericirile fiecăruia, chemat tot mai insistent să intervină în favoarea intereselor trans-naționale ale capitalului, sub pretextul protecției sociale.

Cei mai angajați în dimensiunea spirituală a înfruntării, vor continua atacul concertat împotriva Bisericii, a creștinismului în genere, pe care îl vor ridiculiza ca piedică în calea progresului accelerat, al științei, al unor drepturi recent descoperite și al plăcerii, ca rațiune de a exista. Va fi greu să reziști netulburat manipulărilor subtile, bășcăliei, etichetării și oprobiului colectiv indus.

Dar opțiunea contrară, de rezistență, are deja un nume practic, aflat chiar pe buzele celor din propaganda sistemului. Se numește „deglobalizare”. Politicienii, care o vor adopta (parțial, căci în totalitate ar fi și imposibil și indezirabil) vor fi demonizați. Dar se văd semnele că vor fi forțați din pur realism să recurgă la ea și cei fără înclinații reacționare, consemnate anterior.

Cei mai mari susținători ai curentului reacționar și de deglobalizare vor fi însă oamenii simpli. În funcție de dispoziția lor spirituală și punctele de rezistență la care vor mai fi conectați, ei vor începe să lupte activ pentru eliberarea de sub apăsarea clasei parazitice. Sub impulsul prăbușirii economiei mondiale, a sistemelor de pensii, popoarele vor avea șansa istorică de a spulbera elita globalistă, măcar interfața ei vizibilă, care e clasa politică. Cei care se vor rupe primii de sub opresiunea intimidantă a etichetelor, gândite de adepții dresajului corect politic pentru a amuți, vor fi în avangarda acestei dezrobiri. Ei vor fi cei care vor arăta că au dezvoltat imunitate la intimidarea prin etichetare, cei care vor schimba radical termenii discuției publice. Și popoarele, dacă nu vor fi păcălite din nou, le vor urma exemplul eroic, destrămând prin ridiculizare eșafodajul programării mentale a maselor.

Din păcate, răul și opresiunea sunt indisolubil legate de violență. Când limitele disidenței posibile sunt împinse tot mai jos, rămân tot mai puține opțiuni ca răsturnarea unei tiranii să se facă fără violență. De asemenea, gândirea pervertită, distorsionată și moral-relativistă a „fiilor veacului” face destul de probabilă recurgerea la războaie ca pseudo-debușeu, dar și la incitarea indivizilor către violența pe pont propriu și de gloată. O știre de fapt divers, spune că în Tailanda, haite mari de maimuțe se bat pentru hrană în preajma obiectivelor turstice. Maimuțele erau răsfățatele turiștilor străini, care le hrăneau, dar care au lăsat pustii străzile stațiunilor după declanșarea epidemiei virale. Cei care insistă să ne facă să credem că omul e doar o maimuță, care și-a pierdut coada, nu vor ezita să ne aducă într-o stare similară de degradare. Iar cei care sunt convinși ei înșiși că nu-s diferiți de o maimuță, nu vor ezita să se comporte ca atare, când hrana va dispărea de la raft, unde se obișnuiseră să o găsească.

Am fost întrebat care sunt veștile despre iminenta criză economică internațională și cum ne poate afecta ea. (Și eu abia așteptam să-mi dau cu părerea.)

Poate ați observat că n-am folosit în niciun status cuvântul coronavirus, nu m-am referit absolut deloc la fenomen de la apariția subiectului. Din mai multe motive. Nu sunt nici calificat nici pasionat de probleme medicale. Nu știu nici ce a cauzat această psihoză, cât e realitate și cât e panică indusă. CNN a decis acum câteva ceasuri să o numească „pandemie”, chiar înainte organizației mondiale de profil. În fine, ideea e că în punctul în care ne aflăm, pentru economie, nu mai are importanță dacă epidemia e atât de gravă, dacă e mai puțin gravă decât o banală gripă, dacă mor doar cei bătrâni și firavi, iar ceilalți se salvează chiar dacă o au în proporție de 99%. Chiar dacă mâine ar apărea pe ecran Esca și ar spune: a fost o glumă, nici nu există sau s-a descoperit pastila care-l vindecă, efectele pentru economia lumii sunt reale 100%. Deci unde ne aflăm?

Urmăresc de mulți ani presă economică și diverși analiști, unii foarte calificați, alții alarmiști mânați de diverse resorturi. Unii sunt speculatori de metale prețioase, alții simpli farsori avizi de publicitate, alții au interese geo-politice. Fără să fiu eu însumi calificat în domeniu, pot spune că am învățat să discern ce e informație validă și ce e tentativă de manipulare.

Două concepte vehiculate în lumea celor care fac predicții economice par să se potrivească situației. Primul e cel de „lebădă neagră”, popularizat de reputatul Nassim Taleb, care atenționează de mulți ani că sistemul actual are o fragilitate care-l expune în fața unor evenimente insolite. Epidemia (de gripă sau de panică) e un asemenea risc sistemic.

Al doilea e cel de „furtună perfectă”, vehiculat și de Nouriel Roubini și se referă la simultaneitatea mai multor crize regionale.

Fenomenul e în desfășurare și poate avea urmări imposibil de estimat. Scenariul cel mai pesimist vizează o prăbușire de ordin civilizațional, întinsă pe câteva decenii – ceva similar Evului Mediu, ce a urmat prăbușirii Imperiului Roman. Condițiile în care s-ar ajunge la așa ceva ar fi dictate de prăbușirea monedelor naționale, emise de băncile centrale fără nicio acoperire, concomitent cu o nouă epocă a marilor migrații și rearanjarea ordinii supremației mondiale. Scenariul cel mai pozitiv e amânarea unei crize de final de civilizație, o simplă scădere de PIB sau stagnare prelungită dar în condiții de bunăstare, pe model japonez.

Vulnerabilitățile, care se adună pentru furtuna perfectă sunt atât de numeroase că voi enumera doar câteva, pe regiuni:

Asia, între lupta pentru supremație și supraviețuire

Japonia e cumva în avangarda acestui sistem intervenționist, recomandat de baronul JM Keynes. Are o populație îmbătrânită, foarte longevivă, prudentă cu agoniselile ei. Refuză să apeleze la migrație pentru a simula creșterea demografică, rămânând un stat omogen etnic, un avantaj pe termen lung. De un deceniu, banca lor centrală inundă piața cu monedă pentru a susține creșterea bursei, iar în cele din urmă a ajuns să cumpere la propriu acțiuni, ceea ce o duce pe căi lăturalnice la o formă insolită de socialism. Perioada e cunoscută ca deceniul irosit, pentru că efectele au fost zadarnice. O invoc drept exemplu pentru Europa și China, următoarele la rând pe derdelușul îmbătrânirii. Efortul uriaș de a pregăti o olimpiadă, care s-ar putea să nu se mai țină, o poate zdruncina.

China are toate datele să devină noul lider mondial în acest secol. N-o pot opri decât două lucruri: un război sau un dezastru intern. Deocamdată, deranjul e mare, dar nu de natură să o deraieze pe termen lung. Ca ritm de îmbolnăviri raportate, pare și prima care vede deja luminița de la capătul tunelului. Dar. La nivel popular, China trăiește în plin capitalism și încă n-a cunoscut o spargere a unei bule imobiliare. Sistemul de pensii de stat e aproape inexistent, așa că oricine poate se împrumută și investește în imobiliare. Ambele sunt dubioase, dată fiind informația insuficientă de la ei: respectiv imobiliarele respective sunt uneori neocupate și se așteaptă să tot crească în valoare deși nu generează venituri din chirii; iar împrumuturile sunt deseori de la instituții care aduc puțin cu Caritas și mai mult cu IFN-urile de la noi. O perioadă lungă de inactivitate, pentru exportatori îi poate forța să vândă din acele investiții imobiliare, care se pot dovedi nu atât de vandabile sau nu la prețul așteptat. Vom afla atunci cât la sută din creșterea economică a Chinei vine din construcții – pentru că unii susțin că o mare parte, prin scamatorii ale autorităților locale. Chiar dacă turismul nu e o felie mare din PIB-ul lor, tot se va simți că măcar anul acesta nu se va înghesui multă lume să-i viziteze.

SUA, în fața crizei, își pune centura în joc

SUA sunt chiar mai vulnerabile decât China, pentru că au mai mult de pierdut. De la începutul anului, bursa și-a continuat creșterea cu care se lăuda Trump, după care, la final de februarie: dezastru. A căzut atât de mult, că e pe roșu și la bilanțul pe un an. Practic, cine a investit în acțiunile de pe Wall Street are mai puțin decât avea anul trecut. Asta n-ar fi o dramă, problema e că nu știe nimeni când se va opri. Singura cădere cu care e comparabilă e cea din 2008.

Mai grav e că tot acest deceniu de creștere statistică a fost întreținut de intervenția Fed, banca lor centrală, care a tipărit trilioane de dolari în neștire, a achitat pachete de salvare pentru bănci și industria auto, a preluat la buget niște fonduri imobiliare, a dat lichidități aproape gratis cu care să se facă investiții pe bursă – promițând că bunăstarea se va revărsa la tot omul. Cu banii aproape gratis de la Fed, firmele americane / multinaționale au făcut o nefăcută în ultimii ani: și-au cumpărat singure acțiuni, cărora le-au crescut astfel artificial prețul.

Primul semn de mare îngrijorare a fost anul acesta, anterior căderii de la finele lui februarie, griparea pieței Repo – o piață de împrumut pe termen scurt, în care statul a trebuit să intervină discret cu lichidități. Ca să explicăm pe românește: fondurile de pensii, firmele de asigurări și băncile au ca instrument solid de investiție pe termen lung titlurile de stat (hârtii prin care statul se obligă să plătească peste 10-30 de ani). E considerată una din cele mai sigure investiții pentru că are garanția statului. Pentru aceste hârtii de valoare există o piață paralelă Repo (de recumpărare), unde vinzi acele hârtii și obții lichiditate pentru rulaj, după care ți le răscumperi chiar și a doua zi. De obicei, există cine să te servească, pentru că piața asta e un fel de club al cașaloților. Ei bine, ceva s-a întâmplat cu niște luni înainte de căderea bursei, că piața asta a început să se gripeze așa tare, încât statul a intervenit și a dat el împrumuturile. Acei giganți, care dețin pensiile cetățenilor occidentali (dacă le mai dețin) au știut ceva ce noi nu știam de n-au mai vrut să se mai împrumute între ei.

Pe piața la vedere, bursieră, Rezerva Federală nu mai are multe gloanțe de tras, cum am spus anterior. Când investitorii nu mai vor să cumpere acțiuni, Fed le reducea dobânda la care îi împrumuta, ca să aibă băieții jetoane să parieze, cum ar veni. Și a tot redus-o așa, până a ajuns la 1,5%. Săptămâna trecută a fost prima dată când a redus dobânda intempestiv înainte să-și țină ședința regulată. A redus-o la 1% fără efectul așteptat. Mai are două gloanțe de tras de genul ăsta și gata. Trece la planul B.

Planul B e, de fapt, ce face, din 1971, când Nixon a anunțat că renunță „temporar” la acoperirea dolarului în aur. Adică tipăresc trilioane într-o veselie. Deocamdată n-au plătit pentru asta și dolarul, având o răspândire globală atât de mare și credibilitatea dată de cea mai mare armată de pe planetă, nu s-a diluat prea mult. Dar dacă în magazine apare penuria, în urma perturbării lanțurilor de producție și sistării activității economice, comercianții pot încerca să speculeze. Iar inflația poate scăpa de sub control, în condițiile în care tipul de societate propus e unul de creștere permanentă, îndatorare. Majoritatea americanilor sunt navetiști, dependenți de automobil și de mărfurile din supermarket. Etnic sunt în prag de război civil, peste 40 de milioane de americani supraviețuiesc grație bonurilor de hrană distribuite de guvern (o formă elegantă de a mânca la cantina săracilor, fără cozi la vedere ca în timpul Marii Depresii). 13% din populație e dependentă de antidepresive, 40% au consumat droguri, 8% se luptă concotiment cu consumul de droguri și alcool. Dacă credeți că oamenii fac urât că nu se mai găsește hârtie igienică la raft, imaginați-vă cum va fi când substanțele alea vor deveni greu de procurat. A, și au și în medie mai mult de o armă de foc de căciulă.

Pentru America, pierderea statutului de lider mondial poate veni cu urmări serioase prin prăbușirea monedei naționale. Pentru că va trebui să se confrunte cu elefantul din cameră: e cel mai mare datornic din istoria planetei și n-a mai avut buget fără deficit de pe vremea lui Clinton (deși unii susțin cu dovezi că acea performanță a fost doar o scamatorie contabilă). Ideea e că inflația o ajută să își returneze o parte din datorie mai ușor, dar nu poți devaloriza prea mult moneda fără să plenească.

Îndatorarea mare înseamnă că, la o degradare de către agențiiile de rating, dobânda crește. Și chiar dacă statele nu restituie decât dobânzile de la an la an, acel cost e prea mare, cumulat cu obligațiile care vin din urmă, respectiv: cheltuielile cu pensiile pentru generația mare din baby boom, costurile cu asigurările medicale date de Obama, costurile cu complexul militaro-industrial, prăsit de generația neocon. Colac peste pupăză, China deține o felie din datoria asta.

Europa și vulnerabilitățile ei

Europa era deja în propria ei degringoladă și gripa lovește într-o zonă de maximă vulnerabilitate. Italia avea deja cel mai problematic sistem bancar, aflat la mâna Băncii Centrale Europene, care a promis intervenții fără limită.

Germania era deja în stagnare și se îndrepta spre recesiune cu pași repezi. Asta înainte de virus, care deocamdată i-a cruțat. Punctele lor nevralgice sunt Deutsche Bank, cu muntele lor de titluri speculative, prea mari și pentru statul german. Și, mai ales, industria auto, aflată în cădere liberă în perioada de tranziție de la diesel la electric.

E partea care ne afectează direct, pentru că nemții sunt principalul nostru client și patron în producția de subansamble. Industria auto ne dă 14% din PIB. Înainte de gripă, nemții se pregăteau de 21% scădere în industria lor auto și 400.000 de concedieri. Imposibil să nu ne afecteze o asemenea combinație.

Turistic, Europa are cel mai mult de pierdut din întreaga lume. Doar în Italia, turismul aducea 13% din PIB, deci cam cât făceam noi din mașini (proporțional). Aducea, pentru că nu prea se mai pune problema de rezervat croaziere anul ăsta. Prima companie aviatică (Flybe din Marea Britanie) a dat faliment deja, tot la ei dăduse înainte de gripă și cel mai mare tur-operator. E inevitabil că statele vor trebui să intervină cu pachete de salvare pentru restul liniilor aeriene, marii operatori de turism, poate și hotelieri.

Franța e în stare pre-revoluționară, cu o manifestație maraton, soldată cu o sută de morți. Și totuși, Macron a fost forțat să meargă înainte cu reforma pensiilor. Marea Britanie abia își începe negocierile cu UE pentru un acrod de Brexit negociat, iar obiectivul german e să îngenuncheze regatul, pentru a da o lecție oricui ar mai visa să părăsească lagărul.

Cu ajutor de la sultanul otoman și cu concursul sinucigaș al unei clase politice trădătoare, Europa are însă de înfruntat riscul major al unei crize demografice, capabile să o aducă în prag de război civil. De fapt, pe lângă dezastrul demografic al înlocuirii băștinașilor europeni, cam toate cele enumerate până acum sunt parfum. Pentru că schimbarea componenței etnice e ireversibilă, rămâne moștenire cu care vor trebui să se descurce generațiile următoare.

Dincolo de speculațiile economice, amintite anterior, evoluția unor mărfuri cheie sunt predictori importanți. La căderea bursieră de săptămâna trecută, analiștii au spus că, pentru a vedea dacă asta înseamnă doar o corecție (adică sub 10% cădere) sau recesiune, va trebui să urmărim evoluția unor mărfuri ca: petrolul și cuprul. Acestea sunt indispensabile producției industriale și arată dacă se fac investiții, dacă activitate economică reală, separat de pariurile speculative. Eram curios să văd dacă vor fi fluctuații de câteva procente.

Azi Arabia Saudită a pornit o mișcare complicată de forțare a pieței (ale căror resorturi nu le intuiesc), după o aparentă neînțelegere cu Rusia, și prețul la petrol s-a prăbușit cu 30%. E doar un șoc de o zi, dar se adaugă tabloului de furtună perfectă, invocat inițial.

cum ne afectează

În fine, răspunsul: cum ne poate afecta, în calitate de săraci, criza bogaților.

Am menționat deja impactul direct dat de industria auto, prin efectul de domino de la nemți. Sigur, un optimist, ar spune că Dacia o să ia cota de piață pierdută de Oper și Volkswagen. Măcar de-ar fi așa.

Din turism, cu toată bogăția naturală, nu adunăm decât 6% din PIB. Cel puțin la vedere. Dar date fiind veniturile nefiscalizate, poate fi o suferință mai mare, dacă isteria se prelungește. Din nou, optimistul va spera că nu se vor mai putea face planuri pentru city-break-uri și croazire. Și atunci vor fi preferate Valea Prahovei și Mamaia, că te poți duce pe nepregătite.

Construcțiile sunt vizate chiar într-o măsură mai mare, pentru că situația de incertitudine și faptul că deja criza e pe buzele tututor nu stimulează pe nimeni să se înhame la credite. Au fost analiști care au tot prezis o nouă cădere a pieței imobiliare. Dar până acum s-au înșelat.

Imobiliarele urcă de peste un deceniu deja. Prețurile lor nesimțite față de aspect și zonă sunt gonflate artificial de intervenția statului prin programul Prima Casă. Cu precizie de ceasornic, prețul pentru două camere s-a dus fix unde a pus statul plafonul de creditare de fiecare dată. Dacă statul ajunge la fundul sacului, din motive de criză bugetară, poate suspenda programul. Dar dacă băncile îi vor bate zgomotos la ușă, îl poate și suplimenta.

În tot acest deceniu, totuși, prețul n-a reușit să ajungă la nivelurile de dinainte de spargerea precedentei bule din 2007-2009. Totuși, salariile au crescut cu mult și piața e dublu distorsionată de veniturile mai mari ale muncitorilor din străinătate, care nu-și permit investiții imobiliare în țările unde stau temporar. Chiar triplu distorsionată, dacă adăugăm și prezența speculatorilor externi. Deci cu toată bula, tot n-a ajuns nici măcar la prețurile din zona Vișegrad – dar nici Bucureștiul nu arată ca Budapesta sau Praga, să fim cinstiți.

E greu de spus cum se va manifesta criza economică. Una din supoziții e că se poate constata o primă etapă de deflație, când banii devin scumpi, pentru că există datorii de plătit și venituri mai mici. Care, apoi, să fie urmată de adevăratul tsunami de inflație.

Alt scenariu e că intervenția guvernelor va fi una controlată, cu o inflație mai mare, dar fără panică. La genul de inflație, care nu distruge decât o parte din afaceri, fără să distrugă dramatic moneda, poate fi și sezon de investiții – adică activele se ieftinesc. În acest scenariu, apare o sarabandă de falimente, restrângeri de activitate, concedieri, scădere a consumului. Ceva ce am mai trăit cu un deceniu în urmă. La creșteri de dobânzi și de curs valutar, primele victime sunt datornicii băncilor. În acel caz, construcțiile noi se sistează, prețul imobiliarelor și acțiunilor devine atractiv pentru cumpărări.

Dacă, în schimb, criza e una de tip sistemic, cum am trăit acum 30 de ani (atunci inflația era și 300% pe an) (sau cum n-am mai trăit vreodată), atunci banii se pot transforma în hârtii mai puțin valoroase. Iar prețul activelor tangibile, de la imobiliare la mâncare, poate deveni inaccesibil.

Un activ aparte e aurul, care teoretic e refugiul pe termen lung în calea inflației. La o privire statistică la un secol în urmă, așa stau lucrurile. Doar că acum e el însuși la maxim istoric. Deocamdată nu a crescut în contrapondere la căderea bursieră, chibiții lui scuzându-se că e doar ceva la care au recurs cei în criză de bani. Și că adevărata explozie a aurului deabia în anii următori urmează, pe fondul devalorizărilor monetare. Scot din discuție monedele virtuale, în care nu am încredere, pentru simplul fapt că pot fi interzise printr-un decret în caz de criză.

La fel de impredictibilă e turnura pe care o va lua pentru noi chestiunea demografică. Avem câteva milioane de compatrioți în alte economii – dintre care nu mulți au posibilitatea de a rezista acolo pe termen lung, dacă sunt dificultăți economice și turbulențe de stradă. E o sabie cu două tăișuri: poate fi o poliță de asigurare, dacă România e lovită mai întâi de criză, ca orice bonav vulnerabil. Sau pot genera un val (mai mic sau mai mare) de întoarceri.
Singurul scenariu poztiv e cel în care o criză economică ne face neatractivi pentru derularea în continuare a vizibilului plan de înlocuire. E bine să nu fi locul ăla unde nu vor prea mulți să dea năvală, cu condiția că locul de unde pleacă să nu treacă prin dificulăți încă și mai mari. Dar, se vede treaba, criza singură nu i-a păzit pe greci.

Libanul (care tocmai si-a anuntat intrarea in incapacitate de plata) poate fi considerat prima victima a migratiei. De luat aminte, pentru Europa.

Tara are o populatie de doar 6 milioane. Iar dintre acestia, nu mai putin de 1,5 milioane sunt refugiati din Siria! Iar aproape o jumatate de milion sunt refugiati mai noi sau mai vechi din Palestina.
Chiar, de astia de ce nu se preocupa niciun lider al planetei, niciun Soros, luptator pentru dreptate in lume!? Teoretic, razboiul lor s-a incheiat, dar unii sunt acum si la a doua generatie.

Deci vorbim de o tarisoara, careia i se pune in carca aproape 35% din populatie, in vreme ce tari bogate din preajma (Arabia Saudita, Israel, Kuweit, Qatar) isi apara granitele, ba chiar produc direct sau indirect respectivii refugiati.

Sigur, aceasta constatare e incorecta politic. Stim de la Trudeau, Macron si Merkel ca “diversitatea e forta noastra” si ca economiile profita de pe urma migratiei.

Ca si virusul, criza economica pleaca din zonele avansate, dar ii secera pe cei mai fragili. Liban e prima tara care da faliment anul acesta. Ma rog, incapacitate de plata, pentru ca tarile nu ies neaparat din afaceri.

Evident, Libanul nu era in centrul lumii speculative, nici mare producator de petrol nu era. Vulnerabilitatea sa era indatorarea. Nu a mai putut face fata dobanzilor pentru datoria sa de 170% din PIB. Aviz tarilor, care se indatoreaza alert in timpuri de prosperitate, cand “duduie”.

Urmatoarea victima ar putea fi Venezuela, care deja avea probleme de infometare si isi vede redusa principala sursa de venit. Petrolul a scazut ieri 30%, dupa socul dictat de Mohammad bin Salman, dar a recuperat azi dimineata 7%. In cazul Venezuelei, nu datoria e problema ci lupta politica disproportionata pe care regimul socialist suveranist o duce cu Marele Licurici. Cu doar cateva zile inainte de socul petrolier, Trump se intalnise cu Bolsanaro, presedintele neocon al Braziliei, negociind noi metode de presare a regimului Maduro.
Ceea ce il aduce si mai mult pe acesta la mana Rusiei, careia deja ii e indatorata cu 10 miliarde.
Iata altceva ce pot nota tarile mici si periferice: cand nu mai ai optiuni, neatarnarea costa scump, iar pretul la care esti cumparat devine unul ridicol de mic. (Mai ales raportat la uriasele lor bogatii naturale.)

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica