rss
rss
rss

Acum că lucrurile au intrat în normalitate și românii au pus în fruntea Guvernului și primăriilor pe cei mai bun fii ai patriei, putem să ne ocupăm și de problemele altora. De pildă, problemele poporului chinez, un adevărat model și pentru maoistul nostru premier, Victor Ponta. Ca să nu mai existe disfuncții, gen procesele lui Năstase sau sinucideri ale unor colegi procurori, ca Panait, iată cum ar trebui să funcționeze un sistem brici.

metoda occidentală: cum să împrumuți ce nu ai și să iei dobândă

Ca orice jucărie, sistemul de corupție din China e inventat în altă parte, copiat și dus la o perfecțiune de invidiat. La baza lui stau două invenții vestice: marxismul și sistemul bancar fracționar. Cu prima nu ne batem acum capul, că oricum nu de acolo vin banii, doar câteva idei de control social. A doua e metoda prin care cineva, de obicei o bancă, poate împrumuta ceea ce nu are, investind fără să economisească anterior. De când e lumea și pământul, nu existase altă metodă: întâi acumulai (prin descoperire, jaf, vânzarea forței de muncă, moștenire sau creație), apoi puteai investi acele resurse într-o afacere. Spre deosebire de unul căruia i-ar fi picat resursele din cer, cel care le acumulase anterior cu trudă, dobândea nu doar știința administrării și înmulțirii lor, dar și obișnuința de a le păzi ca pe ochii din cap. Pământul era cel mai obișnuit activ în care puteai investi, într-o economie preponderent agrară: bine îngrijit, el poate fi productiv pentru nenumărate generații și își menține valoarea pe termen nedefinit. Similar, pentru categoriile mai mobile de populație, aurul și alte metale prețioase se dovedeau mijloace ideale de economisire, căci aveau lichiditate mare, adică puteau fi schimbate rapid pe lucruri trebuincioase, fără a fi perisabile.

Bogății ca pământul sau aurul au stat la baza economiilor tradiționale, asigurând o dezvoltare lentă dar sigură. Industrializarea a schimbat complet regulile jocului, aducând rate de creștere spectaculoase și riscuri pe măsură. O manufactură, care dă faliment, nu mai valorează nimic, spre deosebire de un lot de pământ, care chiar după un an secetos, tot poate redeveni productiv. Undeva la începutul secolului XVII, negustorii de aur, care percepeau o mică taxă pentru păstrarea în bună siguranță a economiilor în metal prețios ale fiecăruia, au realizat că oamenii erau mulțumiți să folosească în schimburile dintre ei, în locul aurului propriu-zis, niște hârtii de valoare, scrise de ei, care certificau că posesorul a depus cantitatea respectivă în bancă. E mai comod să porți la tine hârtii, decât pungi cu galbeni. Nu le-a luat mult acestor negustori să înțeleagă că doar o mică parte din deponenți veneau să răscumpere valorile din seifuri și că puteau emite mai multe hârtii decât metal dețineau, devenind astfel investitori fără să acumuleze în prealabil. Evident, dacă toți posesorii de asemenea bonuri de tezaur cereau să își răscumpere bunurile, sistemul se prăbușea, aproape ca un sistem piramidal.

Politicienilor li s-a părut genială o asemenea metodă și au decis să o aplice. Spre deosebire de vânzătorii de aur, ei nu aveau nicio valoare de pus în seifuri. Aveau, în schimb, puterea de a taxa toți supușii, sub amenințarea forței armate sau a închisorii, și de a amaneta astfel forța de muncă și acumulările cetățenilor actuali și pe ale urmașilor lor, dacă era nevoie. Spre deosebire de băncile în sistem fracționar, care dețin doar o mică parte din cât împrumută, statele pot să nu dețină nimic. Banii pe care îi tipăresc, spre deosebire de monezile bătute în metal prețios, își trag numele din primele cuvinte pe care Dumnezeu le rostește în traducerea latinească a Genezei: Fiat lux! (Să fie lumină!). Banii de tip fiat sau fiduciari sunt simple hârtii purtătoare de promisiuni, care au în spate voința suveranului, respectiv, a statului. Rezervele de lichidități, pe care băncile comerciale sunt obligate să le dețină sunt mai mici decât ne-am închipui și scad pe măsură ce sistemul devine mai sofisticat. Dacă în China ele pot fi la 20%, cam cât aveau și englezii acum 50 de ani, aceste pachete de urgență au scăzut în Uniunea Europeană și la 1%. Tot periculos trăiesc și băncile elvețiene, 2,5%, americane 10% (variază pentru diverse tipuri de bănci) sau britanice, 3%. Vom vedea imediat de ce cifrele mai mari ale chinezilor nu asigură neapărat protecție.

Rezervele de lichidități nu sunt totuna cu activele băncilor, care pot fi lichidate (teoretic) la nevoie și nici nu depind de performanțele creditelor acordate. Înseamnă că dacă x% dintre depunători își cer banii, banca intră în încetare de plăți și sună alarma la banca centrală. Aceasta nu are încotro și aruncă un colac de salvare, spre indignarea publicului, care abia atunci realizează scamatoria. Dar banca centrală mai are o jucărie, un fel de super-putere: dobânda de referință. (E vorba de mai multe dobânzi și mecanisme financiare complicate, unele reglate pe un fel de piețe închise, încerc să simplific tabloul.) Fără să aibă în joc valori acumulate anterior, banca centrală poate acorda băncilor comerciale bani (ca la Monopoly) la dobânzi foarte avantajoase, în speranța că ei se vor revărsa în economie prin creditare.

Amintiți-vă analogia cu fermierul care, întâi acumulează mijloacele de producție (pământul) apoi încearcă să le exploateze ca pe o afacere, pentru un profit. Băncile comerciare intră în joc având doar o părticică (să zicem 10%) din valorile cu care operează. Băncile statelor intră în joc fără să aibă nimic. Cu toate acestea, ocupă centrul scenei. În situații de avarie, când politicienii simt că „economia trebuie stimulată”, bancnotele tipărite de stat sunt împrumutate bancherilor cu dobânzi, care tind spre zero, sau undeva la 1-2 procente. Bani aproape gratis se revarsă către bănci, doar doar lumea va începe să consume și să producă. Pentru că viteza e cheia supraviețuirii sistemului. Dacă proprietarul de pământ se gândește de o mie de ori înainte să își investească avutul într-o afacere, cineva, care investește pe credit, va avea mai mult apetit pentru risc. O bancă în sistem fracționar va lua riscuri încă și mai mari, în timp ce o entitate financiară, căreia i se pretinde să mențină rezerve insignifiante și primește banii aproape fără dobândă, va fi tentată să își asume riscuri nebunești. Bun venit în capitalismul de tip cazinou! Inflația joacă în această schemă rolul rotiței pentru hamsteri: cel care exploatează niște active sau s-a împrumutat ca să le poată exploata sunt forțați amândoi să alerge mai repede decât ritmul de devalorizare a banilor. Când dobânda pentru un depozit e mai mică decât inflația, vorbim de dobânzi real negative: iei mai puțin decât depui. Pentru cei care au economisit anterior e un adevărat coșmar și o nedreptate echivalentă cu furtul. Nu înseamnă că schema nu are și câștigători.

Creditarea, chiar fără acumulare anterioară, are avantajele ei, pentru că accelerează ritmurile de creștere, la rate imposibil de atins altfel. Ea e atât de întrețesută cu dezvoltarea lumii capitaliste, cu revoluțiile industriale și IT, încât cu greu ar putea fi imaginată evoluția planetei fără aparentul perpetum mobile al sistemului bancar. Reversul e de ordin moral și are urmări practice: inventarea capitalului din nimic crește apetitul pentru risc, devalorizează munca și efortul intelectual autentic, îi taxează pe cei care economisesc, în favoarea unei clase parazitare de speculatori favorizați de stat. La extrem, dă naștere unei economii bazate pe ficțiuni și promisiuni imposibil de onorat, distruge moneda și, într-un final, economia, după accelerarea unor cicluri artificiale de creștere speculativă-prăbușire.

versiunea chinezească: să exportăm un miliard de oameni, fără să-i scoatem din țară

După ce s-au jucat de-a revoluțiile marxiste și au încercat să se industrializeze prin hei-rup, tovarășii chinezi au ajuns la aceleași rezultate la care ajunge instantaneu comunismul: sărăcie și înfometare. Pe vremea lui Mao, americanii nu inventaseră calculatoarele și regina indicatorilor de putere economică era producția de oțel. După ce îi iei chinezului cu forța plugul din bătătură, pentru topitoriile revoluționare, și te trezești cu 30 de milioane de morți într-o vară, metoda asta de avânt patriotic nu mai pare o idee chiar așa de bună.

Noroc că țara era atât de mare încât era loc și pentru câteva zone experimentale, în care Deng Xioaping să vadă ce s-ar întâmpla, dacă ar încerca să îi ajungă din urmă pe capitaliști din urmă, cu metodele lor. Exact, e vorba chiar de acele zone, înmulțite cu anii, de pe țărmul mării, care sunt și astăzi motoarele economiei chineze.

Un consilier al unui președinte american își amintește că șeful său a încercat să îl ia de sus pe Deng, la prima lor întrevedere și l-a întrebat de ce nu slăbește puțin șurubul cu drepturile omului. Deng, foarte calm, i-a amintit ce populație are țara lui și l-a întrebat câți chinezi liberi ar putea SUA să primească de anul viitor. Carter a înghițit în sec și n-a mai deschis subiectul. Anterior, probabil, la vârful puterii comuniste altcineva avusese o revelație similară: hrănirea unui popor de asemenea dimensiuni era o belea la fel de mare ca stăpânirea lui. Exista, însă, soluția de jujitsu, de a transforma problema demografică în cea mai mare resursă. În ultimii 40 de ani, singurul export real al Chinei e forța de lucru ieftină, disciplinată și exploatată la sânge. Până acum, totul a mers ca pe roate, economia a crescut de 10 ori.

Mariajul est-vest e ideal pentru elitele politice din cele două emisfere: occidentalii au consumerism și țin în mișcare roata de hamster a propriului lor sistem de corupție, orientalii își exportă mâna de lucru în beneficiul oligarhiei de partid, cu promisiunea că vor ajunge și ei la consumerism, care e un fel de stadiu final al comunismului, visat de Marx. O mică problemă ar fi, dacă s-ar termina între timp populația și materiile prime. Dar să nu anticipăm. Ca la orice Caritas, momentul cel mai neplăcut nu e când depui, ci când alții nu mai depun.

Ați reținut ce spuneam mai sus, că trebuie să existe întâi economisire și apoi investiție și consum? E un detaliu nesuferit, pe care încearcă să îl ocolească oamenii de la butoane și din Vest și din Est. Primii au găsit soluția temporară a vieții pe credit. Cei din urmă au găsit soluția spaimei zilei de mâine. Cum China a renunțat complet să mai construiască socialismul, orice idee de welfare state, stat asistențial, a fost lichidată. Vrei la farmacie? Ia un ginseng. Vrei pensie? Cheamă un nepot. Aici ar fi o problemă, pentru că am spus mai sus că Partidul și-a amintit vorba lui Marx că „omul e cel mai prețios capital”, și l-a luat deja pe nepot la Foxconn, să facă iPhone-uri.

De când e lumea și pământul, s-a constatat o coincidență: nu există creștere economică susținută, fără creștere demografică. (Pauză publicitară pentru hipsteri: vreți ca România să prindă rădăcini, lăsați copacii și faceți copii!) Politicienii găsesc uneori metode să ocolească acest impediment: dacă au o țară bogată, deschid granițele puțin, ca americanii, cumpără sclavi, cuceresc colonii. O metodă mai ieftină și mai ingenioasă e să muți oamenii dintr-o parte în alta. A încercat-o și Ceaușescu, succesul a fost parțial, păcat că ideile lui de investiții au fost neinspirate aproape toate. În ultimele decenii, chinezii fac exact asta: mută populație tânără de la sate la orașe. La fiecare cincinal, între 3 și 5% din populația țării s-a urbanizat. Alte 300 de milioane de țărani așteaptă aceeași șansă, fapt ce face posibile dar și neapărat necesare ratele mari de creștere a PIB-ului.

Plecarea unui nepot la oraș nu e o veste fără emoții, dacă respectivul e singurul nepot, pe care îl au patru bunici. Politica unui singur copil a limitat gurile de hrănit și a furnizat mână de lucru în ritmul în care liderii partidului puteau înființa fabrici pentru ei, dar a avut și consecințe. Sunt mult mai mulți băieți decât fete, chestie de preferință a părinților, și prea puțini cei care să aibă grijă de tine la bătrânețe. Atunci chinezul de rând nu are încotro și „intră în sistem”. Roata de hamsteri are alte motivații decât în Vest, dar produce aceleași rezultate. Ca urmare, viitorul bătrân fără pensie, spital și azil se apucă să economisească. O face cu furie, ca nimeni de pe planetă: cam jumătate din tot ce agonisește, pune deoparte!

Bani frumoși pentru oligarhia comunistă, care îi fură din bani din prima clipă, iar acum se pregătește să îl lase sărac lipit. Mecanismul e explicat în acest articol despre Cleptocrația chineză, din care încerc să sintetizez. Există două căi spre care s-ar putea îndrepta viitorul nostru pensionar, cu iluzia că economisește: bănci sau imobiliare. Ambele sunt investiții de coșmar în situația dată.

Pare greu de crezut, dar chinezii se resemnează să depună grămezi de bani cu poza lui Mao, la dobânzi real negative. Ți se promite o dobândă mizerabilă de 1%, inflația e 6%, dacă economia nu se întâmplă să duduie, negustor te numești. Nu e de mirare că mulți joacă la un fel de caritasuri neoficiale, în speranța că vor strânge destui bani, cât să treacă la următorul nivel: investiția / speculația imobiliară. În ultimii 12 ani, acesta e noul sport național în China, o țară care încă nu a cunoscut prăbușiri ale prețurilor imobiliare. Deocamdată.

O casă pare o investiție durabilă. Chiar și o casă goală, într-un oraș fantomă, care nu a adus niciun yuan din chirie vreodată, tot investiție se cheamă, dacă poți să o revinzi cu profit, la un interval oarecare. Contrar principiilor economice, faptul că e goală devine chiar un avantaj. Ca în sistemul bancar occidental, aici totul ține de încredere. Sau de iluzie. Cât timp chinezul de rând va crede că garsoniera pe care și-o cumpără va fi mai scumpă anul viitor, comedia se învârte. Iar statul poate băga dolarii de la americani în blocuri, cum îi bagă și în poduri și malluri goale, ca să țină PIB-ul la cote mari.

Aici intră în scenă cleptocratul, pardon, tovarășul membru al partidului comunist chinez. Pentru că undeva trebuie să se ducă tot acest potop de economii, repet, jumătate din ce câștigă orice chinez. Lichiditățile obținute merg direc la finanțarea fabricilor și altor afaceri cu capital de stat. Mai țineți minte fabricile românești de după 90? Cam care erau proporțiile jafului directorimii numite politic? Să nu credeți că politrucul chinez arată diferit pe dinăuntru. Un singur ingredinet le-a lipsit celor care au răpus prin căpușare și proastă administrare fabricile de stat de la noi: finanțare la dobândă real negativă. Într-un fel, a tot încercat-o Văcăroiu, prin subvenții la energie, ștergeri de datorii (toate guvernele au bifat asta), apoi s-a văzut costul, când Bancorex s-a prăbușit și din această cauză. Dacă am fi avut o populație captivă, cu spaima bătrâneții, care să le alimenteze cu fonduri de rulaj, și azi ar fi existat acei mastodonți.

Tot ce li se cere oligarhilor chinezi din corporațiile de stat e să fure cu moderație, încât pierderile să nu fie mai mari decât dobânzile negative, la care sunt alimentați cu bani. Pare simplu, dar există riscuri. Managerii economiei chineze trebuie să jongleze foarte bine cu iluziile. La inflație prea mare, populația înțelege trucul, caută alte modalități de economisire sau pune de o revoluție. La inflație prea mică, întreprinderile de stat nu mai pot fi prăduite, ba chiar se prăbușesc și trag după ele băncile (tot de stat). La fel de vulnerabil e sistemul și la scăderea cererii de jucării dinspre UE și SUA, sau la împuținarea petrolului și minereului. De-asta, tovarășii cleptocrații deja cumpără oficial câmpuri petroliere, mine prin Africa, porturi prin Europa și alte active, iar neoficial, case de fugă și studii în Occident pentru copii. Pe mutește, oligarhia chineză își pregătește deja exitul: ori fi băncile Vestului tot conduse de hoți, dar tot sunt mai sigure și au dobânzi mai bune ca ale statului. Ceasul economiei chineze ticăie.

Dar mai rău de atât ticăie ceasul biologic. Chiar dacă ar renunța acum la politica unui singur copil, rezultatele tot nu ar putea fi oprite, din motive culturale și de sărăcie. În 2016, va fi anul de vârf pentru China, în ce privește proporția tinerilor apți de muncă în totalul populației. Tot ce urmează de acolo e o spirală a îmbătrânirii, la o viteză nemaivăzută în istorie. Iată ce prevede acest studiu demografic:

„În ultimele trei decenii de creștere ultra-rapidă, populația cu vârste active a Chine a crescut cu peste două treimi, într-o medie de aproximativ 1,8% pe an. În contrast, acest segment activ de populație va scădea între 2010 și 2030. După vârful din 2016, scăderea va fi de aproape 1% pe an.”

Vin din urmă bunicii, chiar și din perioada de dinaintea legii controlului populației: „în 2010, China avea 115 milioane de oameni peste 65 de ani, până în 2030, va avea 250 de milioane, din același segment de vârstă”. Pe atunci, China va avea populații mai îmbătrânite și decât vest-europenii de azi, cu sistemele lor deficitare de pensii, doar că fără pensii serioase de stat și economii potențial spulberate de finalul bulei imobiliare, inflație și descreșterea economică.

PS: Imaginile cu care v-ați delectat nu sunt de la vreun palat baroc. Sunt câteva încăperi modeste, din sediul unei companii farmaceutice de stat. Unul dintre cleptocrații chinezi le-a socotit o bună investiție pentru fabrica lui.

Sigur, teoriile lui Lombroso au fost infirmate de știință. Poți să arăți ca Moartea din Carpați și pe dinăuntru să fii un om rafinat, capabil să analizeze un buget, un plan de urbanism general sau un proiect edilitar. Ce, Superman nu avea față de tocilar? Și ce dacă era personaj de film. Iată o alegere care bate filmul. Țin să o remarc, pentru ca fanii PDL să și-o poată pune poster, la care să privească de fiecare dată când se plâng că Mazăre e cocalar, că R. Negoiță e proxenet, că Vanghelie e Alexandru Graur pe langa Piedone. Bă, măcar ăia n-au fața lui Cătălin Moroșanu, consilierul PDL de Iași.


sursa foto: iasiplus.ro

Deși lovește bine și cu stânga, Cătălin Moroșanu e alesul dreptei. Altfel spus, la chemarea titratului Mihai Răzvan Ungureanu: fiți ungurenii mei!, intelectualul din imagine a răspuns prezent. Nu e doar meritul lui. Este și meritul alegătorilor din centrul universitar Iași, care au pus încântați ștampila pe el, fredonând probabil hitul „votul meu minte nu are”.

L-am uitat când am înșirat câteva dintre alegerile ce țin de „obscenitatea publică”, între Mazăre, Vanghelie, Negoiță sau Onțanu. Aparent, nici nu ar fi locul lui aici, pentru că doctorul Bacalbașa e un adevărat intelectual, are un umor spumos, semn de inteligență. Pot să înțeleg glumele lui, macabre de multe ori, ca o formă de protecție psihică, în fața unor probleme, specifice unei camere de gardă, care ar copleși un om mai slab.

Dar faima, pe care și-a creat-o pe spinarea necazurilor, bețiilor și violurilor gălățenilor, trece cu mult peste o reacție de sănătate psihică. În orice țară din Occident, un doctor, care și-ar permite să divulge problemele de sănătate ale pacienților și să le transforme într-un fel de stand-up comedy, ar fi adus în sapă de lemn de procese. Lipsa de rânduieli a societății și de reacție a tagmei medicale l-a transformat însă pe doctorul Bacalbașa într-un personaj spumos și popular. E vorba aici nu de ceea ce e, ci de felul viclean în care e dispus să profite de slăbiciunile altora și de o conjunctură, pentru a deveni vedetă.

Doctorul Bacalbașa nu e un om necultivat, dar o notorietate adunată exclusiv din Știrile de la ora 5 nu e cu nimic mai glorioasă decât celebritatea invitaților lui Capatos, a cântăreților de pe Taraf TV sau a fetelor de la Pagina 5. Puține produse mediatice au propagat mai multă infecție în mințile și inimile românilor, decât acel nefericit jurnal de crime și monstruozități. Nici vorbă ca o asemenea cloacă să poată fi salvată de umor, în cazul respectiv umorul nu face decât să adauge cinismului încă o treaptă. Iar alegerea ca șef de Consiliu Județean a doctorului Bacalbașa la Galați, alături de Marian Stan, un fel de geambaș de fotbaliști, nu reușește decât să valideze scurtăturile spre succes, la care jinduiește orice invitat pe bani al Simonei Gherghe. Nu pentru calitățile sale de medic sau de scriitor a fost ales doctorul Bacalbașa, ci pe post de extensie în alte partide a „viziunii politice” a lui Dan Diaconescu.

În dezastrul electoral al PDL, trebuie remarcată supraviețuirea miraculoasă a indestructibilului mini-Boc. Videanu a stat ca pe timpuri, până dimineață, în fața unui ecran de retroproiector, numărând vot cu vot din țară, dar singurul lucru cu care s-a putut lăuda a fost reușita lui Boc. Partidul a căzut la un 15%, care poate nu e chiar așa de rău cum sună. MRU nu va porni chiar de la zero. Dar felul în care Boc s-a salvat, cu o mână de voturi, pe ultima sută, dă o lecție așa zișilor grei din partid.

E aproape pe dos decât contraperformanța lui Liviu Negoiță, care pleacă din 80%, în mandatul anterior, nu mai face nimic, refuză orice asociere cu politica partidului, pe vremea austerității și pierde cu iluzia că nici nu trebuie să se prezinte ca să câștige. Înlocuirea lui cu halucinantul amator de eleve de la țară, Robert Negoiță, e jenantă și prea clară (3-1), ca să poată fi pusă pe seama confuziei de nume. Cum remarca Iulian Comănescu, la București se conturează o garnitură înspăimântătoare de pușcăriabili: Onțanu, Robert Negoiță, Piedone și Vanghelie! Niciunul dintre ei nu e ales din eroare, sunt expresia degradării bucureșteanului mediu, adevărate modele pentru mitocanii, pe care îi întâlnim la toate semafoarele și în toate autobuzele. Din păcate, ăștia suntem!

Ne urmează cu maximă ambiție și alte orașe mari, cum ar fi Craiova, unde a fost aleasă mahalagioaica Olguța, doar pentru că s-a îmbrăcat în tricoul Craiovei și a arătat o fotografie cu un stadion ca în Dubai. La Constanța, și anul acesta, scuzați exprimarea, dar Mazăre a terminat pe fața electoratului și electoratul a părut egal de satisfăcut. Nu mai vorbim de promoția de mafioți dovediți, votați cu mare avânt în fruntea multor consilii județene.

De ce e diferită și semnificativă victoria lui Boc? Tocmai pentru că e un câștig de cauză al decenței. Aș pune în aceeași categorie victoriile unui Klaus Iohannis la Sibiu, Romeo Stavarache (PNL) la Bacău sau George Scutaru (PDL) la Brașov. În cazul lui Boc, rezultatul infirmă și părerea că austeritatea ducea inevitabil la eșafod. Chiar și o austeritate aproape gratuită, aplicată prostește și fără tragere de inimă, tot e înțeleasă, atâta timp cât cel care o propune își păstrează decența. Ceea ce a lovit necruțător electoratul a fost tupeul lacom și disprețul pentru cei cărora li se ceruse hulita austeritate. Nu știu dacă Boc va mai ajunge să aibă vreodată un rol în politica națională, dar chiar dacă va lăsa altcuiva președinția partidului (cum poate ar fi normal), o face într-un mod onorabil.

N-am înțeles niciodată teoria cu votul alb, votul nul și alte bazaconii. O consider în continuare o modalitate de a neutraliza niște persoane bine informate, în favoarea unora cu minim discernământ politic, dispuși să își vândă votul sau să fie păcăliți de aparențe. Cum cei dispuși să își dea votul pe nimic, vă mărturisesc că am ajuns să nu mai consider nici votul obligatoriu, ca o idee așa de rea, cum mi se părea cândva. O cale mai rapidă de a scoate satele și suburbiile din feudalismul electoral actual nu văd în acest moment.

Sunt prea mulți votanții care gândesc cinic (nu pragmatic), socotind că o pungă de ceva e mai mult decât nimic. Tot la mită electorală pot intra și așa zisele programe edilitare, pentru că nu sunt decât redistribuiri forțate de resurse, concentrarea lor într-o zonă vizibilă. Deși nu pare evident, așa e cazul cu „prima casă”, „rabla”, „termoizolarea blocului”, „grădina blocului”. Se ia de la toată lumea și se face un cadou unui grup, în speranța că grupul va fi recunoscător. Dacă prezența la vot e chiar și la jumătate, metoda matematic nu dă greș. Minoritatea „motivată” își impune voința. Dacă prezența ar fi de 80%, nu ar exista suficiente resurse pentru „a lua ochii”. Ar trebui să încercăm și varianta asta, deși decidenților le convine de minune situația actuală, inclusiv când pierd.

Alegerile astea am decis că voi fi absenteist. Din lipsă de ofertă, din imposibilitatea de a deosebi candidații unul de altul, din convingerea că favoriții sunt oricum înțeleși între ei. Aș fi votat măcar politic, pentru consiliile locale, dacă ar fi fost partide cu idei diferite, dar nu e cazul. Dacă opțiunea mea ar fi fost urmată de un procent zdrobitor de alegători, votul meu nu ar fi fost irosit cu totul. Dacă la urne se prezentau 15-20% din votanți, alegerile nu se anulau, primarii rămâneau în funcție, că așa e sistemul. Dar ne-votul nostru ar fi avut un ecou, o greutate. Păcălicii, care ne iau ochii cu boscheți și arteziene de un gust îndoielnic, ar fi fost nevoiți să apeleze la alte strategii, să se reinventeze, măcar să pretindă că e cazul să se schimbe.

Din păcate, deja la primele ore era prezență peste cea de acum patru ani și se aștepta chiar o prezență finală de jumătate din electorat. Mesajul popular către politicieni e limpede: suntem mulțumiți, vă credem. Și, culmea, cei mai populari șunt cei care au tăcut mâlc: „Taci și câștigi!”. Primarii, care au mers pe burtă, când politicienii de la centru dădeau din colț în colț cu criza și austeritatea, acum sunt mai populari ca Moș Crăciun.

PS: Inventiv ca de obicei, Dan Diaconescu a găsit o modalitate hilară de a se promova și în ziua alegerilor. Citește de zor SMS-uri de la fani, cu precizarea „nu putem să spunem pe post”: „Domnu Dan, am votat toată familia cu Partidul Puncte Puncte, toți pe care îi știu votează cu Partidul Puncte Puncte, sper să câștige”.
Din păcate pentru noi, Partidul misterios al lui Diaconescu chiar există și arată cum îl știm. Legitimitatea pe care votul o oferă actualilor politicieni ne cam ia speranța că ar urma să se nască un real Partid Puncte Puncte, care să schimbe jocul.

PS post-exit-poll: Rezultatele mi se par întristătoare, mai ales prin proporții. La mine în sector, Piedone a luat 80%, se apropie de Iliescu în mai 90. La fel de revoltătoare mi se par victoriile impostorului cu același nume ca (de acum) fostul primar Liviu Negoiță, victoria obrăznicăturii Olguța Vasilescu (împotriva pușcăriașului de Solomon), a versiunii ei (relativ) masculine, Mazăre, a eternului Vanghelie și așa mai departe. Victoria USL e zdrobitoare și usturătoare. Mă tem că nu era altă cala ca așa zisa dreaptă să înțeleagă că e cazul să schimbe garnitura și oferta.

PPS: Nu știu cine e în spatele grupării, care a realizat acest clip, nici ce își propune, dar e foarte bine realizat:

Cât timp presa occidentală bagă cărbuni în sobă pentru un nou război, în Siria sau în Iran, după ce ultimele războaie, din Serbia, Afganistan, Irak sau Libia s-au încheiat „atât de bine”, iată cum arată războiul modern „la sol”, sau mai bine zis la joasă altitudine. Dronele par un fel de jucării, manevrate din joystick și dotate cu camere de filmat, suficient de puternice încât să îi arate pilotului și expresiile feței celor pe care îi ucide, din confortul unui scaun de birou. Iată mărturia unui astfel de pilot:

”În trecut eram pilot în misiune. Aruncam bombele, nimeream ţintele, însă nu aveam nicio idee pe cine loveam. Acum pot să le văd feţele. Îi supraveghez ore în şir. Mă uit cum se joacă împreună cu soţiile şi copiii lor. Când îi prind singuri nu am nicio reţinere să-i ucid. După atac, urmăresc cum scot cadavrele din casă, văd femeile cum plâng îndoliate. Nu e ca la PlayStation. E cât se poate de real. Munca mea presupune să urmăresc şi ce se întâmplă după încetarea atacului aerian. Număr cadavrele şi urmăresc înmormântările”

E vorba de un război care, teoretic, nici nu există. Nu se încadrează nici în aberanta categorie de „lovitură preventivă”, pentru că împotriva Pakistanului nu s-a emis nicio declarație de război. Culmea, Statele Unite continuă să furnizeze ajutoare financiare consistente administrației pakistaneze, în speranța că îi vor păstra pe politicienii locali în sfera lor de influență. Cum remarca ironic un comentator: „n-am putea măcar să nu le mai dăm bani și să ne urască gratis?”.

Marele avantaj al „terorismului” e că nu are o capitală, pe care să o poți cuceri. Lupta cu el poate dura la nesfârșit. Nici nu trebuie să convingi lumea să se înroleze. Atâta timp cât sistemul bancar fracționar îți permite să tipărești bani fără o valoare în spate, iar inflația îți permită să impozitezi pe neobservate prezentul și viitorul, industria militară își va crea propria piață și propria cerere.

Publicitatea intră și ea în acest mecanism auto-hrănitor. BBC a publicat o fotografie cu un copil, care sare peste un șir de cadavre în saci albi, dintr-o morgă improvizată, ca ilustrare a unui masacru din Siria. Autorul fotografiei a recunoscut-o: era din timpul războiului din Irak. E grăitor pentru selectivitatea memoriei colective că o imagine de un asemenea impact nu a fost reținută decât de fotograf. În mințile noastre altele sunt bornele.

La fel de important la cuvântul „terorist” e că poți să îl aplici oricui vrei. Poți să i-l aplici lui Obama, care aprobă raidurile nocturne cu drone? Nu poți, pentru că e singurul politician care a primit premiul Nobel pentru pace, pentru promisiuni electorale. Poți să i-l aplici lui Vladimir Putin pentru genocidul din Cecenia? Dacă ești ziarist rus, s-ar putea să fie ultimul lucru pe care îl scrii, înainte să îți explodeze mașina. Poți să îl numești terorist pe Benjamin Netanyahu, care în ultimul an cum prinde un microfon deschis pe undeva își amenință vecinii cu bombardamente „preventive”? Nu poți, pentru că ai fi automat un „antisemit” nenorocit. Poți să spui despre mercenarii yemeniți, înarmați și trimiși în Siria să îl dea jos pe Asad și regimul lui de clan, de tip securistic? Nu poți, pentru că aceia se numesc „luptători pentru libertate”, „rebeli”, „activiști pentru drepturile omului” sau „armata de eliberare”.

E posibil ca unele masacre din Siria chiar să fie reale. Nu ca româncele, anunțate moarte și descoperite în viață. Regimul semi-dinastic al liderului sirian seamănă cumva cu Securitatea lui Ceaușescu, nici el nu se obosește cu algerile, iar torturarea oponenților e la ordinea zilei. Problema nu e lipsa forței militare și a tehnologiei, pe care NATO ar putea-o folosi. Problema e că războaiele de eliberare din ultimele decenii au fost urmate de rezultate catastrofale. Spre deosebire de Europa Occidentală, reconstruită și cu ajutorul Planului Marshall, de Coreea de Sud sau Japonia, ceea ce urmează după violența, zice-se necesară, nu e deloc încurajator.

După ce a preluat puterea, Lenin a decretat: „Pentru a avea omletă, trebuie să spargi ouăle!”. La câțiva ani, un jurnalist occidental a vizitat Uniunea Sovietică și i-a spus: „Tovarășe Lenin, văd foarte multe lucruri sparte, unde e omleta?”.

Cum candidații la alegerile noastre locale nu au avut bunul simț să participe la o singură dezbatere în fața alegătorilor, înaintea singurului tur de scrutin, mi se pare firesc să îi răsplătesc prin absenteism. Nu voi vorbi despre blaturile lor, ci despre ale americanilor.

Fiul candidatului republican Ron Paul, senatorul Rand Paul, a anunțat aseară în direct că va renunța să își mai susțină tatăl, acordând votul său lui Mitt Romney, la convenția de la sfârșitul lui august. Și tu, Brutus, fiul meu?!, s-ar putea spune, dar situația e mai puțin patetică. Romney e de ceva vreme acceptat cu resemnare, nu cu entuziasm, ca viitor candidat al republicanilor, în încercarea de a opri realegerea lui Obama în toamnă.

Rămânerea în cursă a bătrânului Ron Paul e o combinație de încăpățânare și refuz al compromisului. Vorbim de un personaj politic, care nu s-a jucat cu propriile principii, care, de pildă, critică sistemul bancar fracționar, de pe vremea când indicii economiei americane păreau să străpungă norii. Un om politic, care și-a susținut opiniile non-intervenționiste, în fața unor săli pline cu decerebrați, fanatizați de Fox News.

Cu idei ferme, exprimate clar, Ron Paul a făcut figură discordantă, într-un partid tot mai încurcat în interese de afaceri și de lobby, în care deliberarea după propria conștiință, în anumite probleme, a devenit risc de izolare. Unul dintre fondatorii influentului grup de reflecție neoconservator intitulat Proiect pentru un Nou Secol American, William Kristol, se mândrea recent cu opera sa de epurare a Partidului Republican: „în ultimii 30 de ani, toate elementele ostile Israelului au fost epurate din partid, iar acum nimeni nu mai pune la îndoială puterea lobby-ului israelian”. Probabil e vorba și de multă lăudăroșenie la mijloc, așa sunt cei care își câștigă reputația din sforile pe care le trag, și subiectul poate nu ar trebui să fie determinant pentru un partid de asemena dimensiuni, dar fanfaronada lui Kristol e grăitoare totuși pentru atmosfera și coridoarele tot mai strimte, cu lobbyști, prin care a trebuit să răzbată Ron Paul. Să mai precizăm și că, pentru Kristol, oricine poate fi pus la zid ca „element ostil”. Până și Bush e numărat într-o așa numită partidă a arabiștilor, adică de politicieni interesați ca America să aibă relații măcar avantajoase, dacă nu prietenești, cu țările musulmane. Nu e de mirare că Kristol nu și-a ascuns satisfacția că Bush a ieșit din scenă și că alți doi „ciudați” ai Partidului Republican – Pat Buchanan și Ron Paul – au fost împinși spre mantinelă, dacă nu în afara partidului. Ambii au candidat la președinție, fără succes, din afara partidului sau în răspăr cu vârful ierarhiei sale. Dacă Buchanan e un protecționist, cu idei de-a dreptul stângiste, Ron Paul a prezentat ca nimeni altul filosofia libertariană a statului minimal.

Aceasta e, de departe, cea mai mare moștenire politică, pe care Ron Paul o lasă în urmă. Indiferent dacă fiul său se va dovedi nedemn sau neinteresat de o asemenea moștenire. Unii analiști au văzut în încăpățânarea cu care Ron Paul a rămas în cursă (continuând să vorbească despre posibilitatea ca delegații să voteze în concordanță cu propria conștiință, nu potrivit mandatului de la preliminarii) o încercare de a aduna capital politic și relații pentru o candidatură a fiului său, în 2016 sau mai târziu. Dar să nu ne grăbim cu ridicarea de statui politicienilor încă în viață. Tenacitatea lui Paul poate fi motivată și de un calcul mai puțin generos, poate de speranța tacită de a aduna suficienți partizani în convenția republicană, încât să poată negocia chiar postul de vicepreședinte, pentru el sau fiul său, pe același buletin cu Romney. Încă de acum câteva uni, Paul a fost foarte puțin combativ în dezbaterile cu Romney, atacând, convenabil, ceilalți competitori cu șanse. Promisiunea era că tunurile vor fi puse și pe Romney, când lupta va deveni de 1 la 1, dar a fost uitată, sau puterile unui bătrân trecut de 80 de ani și resursele mediatice nu au mai fost suficiente. Dacă acesta a fost calculul, o asociere a lui Ron Paul cu Romney nu cred că ar fi pe placul susținătorilor săi, deși ar aduce un plus de șanse în lupta, cam inegală cu favoritul Obama. Romney e un candidat fără chip (sau doar un chip prezentabil), susținut de marile carteluri bancare, un om al sistemului și al banului, decât al unor convingeri. O versiune albă a lui Obama. Mai previzibilă ar părea alegerea Condoleezzei Rice pentru vice-președinte. Dacă tot vorbim de un candidat gumă de mestecat, măcar să aibă mai multe arome, pentru toate genurile și minoritățile.

Dar toate aceste jocuri de culise și aranjamente sunt insignifiante, în comparație cu urmele pe care le lasă în urmă Ron Paul, indiferent cum își va face ieșirea din scenă: eroic sau printr-un compromis. Într-un anumit punct al campaniei, jumătate din tinerii americani se declarau votanți ai săi. Dacă doar tinerii ar fi votat, Paul era ca și instalat la Casa Albă. Și nu vă gândiți că e vorba doar de o modă, ca restul creațiilor din industria pop. Sociologii au constat de mult că votul exprimă mult mai multă loialitate, decât credem. Cei mai mulți oameni votează aproape la fel tot restul vieții, se schimbă doar generațiile și entuziasmul cu care o tabără se prezintă sau nu la urne. Indiferent cum va arăta urmașul lui Ron Paul (părerea mea e că nu va fi cel biologic, ci un altul) la alegerile de peste patru ani va porni de la o bază solidă de votanți deja „școliți” de Ron Paul. Votanți care nu vor ieși la vot decât dacă vor auzi același tip de onestitate și de fermitate împotriva extinderii tentaculelor statului în economie și în viața privată.

Mai mult ca sigur s-a întmplat și pe acest blog, unde bannerul de deasupra e alimentat automat cu reclame de pe Google. (Da, schmoukiz speră în secret să devină scandalos de bogat scriind despre propriile obsesii.) Anul acesta nu m-am mai obosit să blochez site-urile unor partide. Nu știu ce o fi cu mine, cred că îmbătrânesc de am ajuns așa tolerant! Prin urmare, e posibil să îi fi văzut expuși pe blog pe Rareș Mănescu, Prigoană, Nicușor Dan și alți candidați. Sper că s-a înțeles că reclamele respective intră automat, așa cum intră reclame la pastile de mărit potența, desfundat colonul, slăbit sau îmbogățit rapid și fără muncă. Prin urmare, nici Piedone nici Vanghelie nu sunt garantați de mine, în caz că și-au făcut reclamă pe-aici. Cum am spus, la localele astea voi fi absenteist, din lipsă de ofertă.

La fel a pățit și Cristian Câmpeanu, de la România liberă, care îi dă un perdaf meritat seducătorului de votanți imaturi, Robert Negoiță. Știți, candidatul ăla ales pentru singurul merit de a avea același nume cu primarul, ales data trecută cu vreo 80%.

„Candidatura la primăria Sectorului 3 a lui Robert Negoiţă, percepută iniţial ca o glumă proastă a USL, a devenit o glumă sinistră din momentul în care s-a văzut că omul are şanse să câştige. Un personaj precum Robert Negoiţă nici măcar nu ar gravita pe orbita politicii într-o ţară civilizată, darămite să fie considerat favorit pentru o funcţie publică. Robert Negoiţă reprezintă,din acest punct de vedere, tot ceea ce este profund greşit cu democraţia românească în general şi cu alegerile de duminică în particular.”

Degeaba, dacă omul controlează și verticala și orizontala.

Un fior rece ca un junghi mă trezi în toiul nopții. Inima mi se strânse într-un spasm, cu perna lipită de obraz, mâna dreaptă mi s-a încleștat, tremurând de încordare într-un pumn, din care țâșnea erect doar degetul mare, când întrebarea m-a fulgerat: Oare ce o mai face Horia Mocanu, candidatul PPDD la Primăria Capitalei !?

De ce l-or cenzura mișeii pe candidatul poporului, de ce nu văd afișe cu el în oraș și nici domnu Dan nu-l mai arată la Televiziunea Poporului? Să fi fost o mașinațiune, o lucrătură, cum spune domnu Barbu, ca „să ne prostească pe noi, proștii?”. Transpirat tot de neliniște și revoltă, m-am ridicat în capul oaselor și mi-am zis: tre să-l las baltă de popor, cu Condurățeanu cu tot, de-acum votez cu intelectualii. Diplomă am, la olimpiadă la matematică am fost, în clasa a șasea, până la faza pe municipiu, la Bookfest mă duc uneori, nu are rost să mă mai ascund.

Primul la care m-am gândit, în calitatea mea de intelectual, a fost Mihail Neamțu. Gata, merg pe mâna lui până s-o coagula dreapta, ca laptele în smântână și din smântână în brânză. Mă rog, poate partea cu brânza nu e foarte inspirată, că Noua Republică s-a cam smântânit. Cum? Mișcarea de la firul ierbii, partidul ceaiului românesc, n-a găsit un bucureștean să-l propună urbei de primar? Dar, ce spun eu, n-au găsit un avocat capabil să-i înscrie la tribunal, din câte bag eu seama, că tot la statului de ONG au rămas.

Singurul candidat, despre care într-adevăr nu se putea spune că n-a făcut nicio brânză, era Becali. Dar mă deranja că-și scurtase sloganul. Când a candidat la prezidențiale, fusese „În slujba crucii și a neamului românesc”. Suna dacic și mai gardist „ca soarele sfânt de pe cer”. Acuma „albanezul” redusese sloganul, pragmatic la „În slujba crucii și a Bucureștiului”. Păi neamul nu are nimic de zis aici? Cui rămân plaiurile lui Ștefan și calul lui Mihai Viteazul? Că în curând o să se reducă misiunea sfântă doar la șoseaua Pipera. Hotărât lucru, în calitatea mea de intelectual, nu puteam vota cu el, nici cu piosul ăla de nea Puiu Iordănescu, cu toată temporizarea și tacticizarea administrației locale.

Și atunci mi-am amintit că pe timpul zilei Lucian Viziru anunțase pe Facebook, că pentru prima dată în viață a găsit un politician pentru care se va duce la vot: pe Nicușor Dan. Numele acesta ca un alint m-a liniștit și m-a făcut să las capul pe pernă lin, zâmbind în somn: Nicușor Dan vine la primărie… Și-a calculat singur șansele: toți care l-au votat trebuie să se prezinte la vot și mai au zece zile să convingă alți patru cunoscuți să voteze cu Nicușor Dan și treaba e rezolvată. Patru rude, colegi, vecini, nu contează, imposibil să nu reușească un plan așa bine pus la punct. Dacă sistemul nu dădea greș, Caritasul ar fi funcționat și-n ziua de azi, dar ce știam noi atunci? Pe ăla îl susținea doar Tatulici, pe Nicușor Dan îl susțin mai multe vedete decât pe caii de la Letea. N-are cum să nu răzbească. Are în spate batalioane de corporatiști, iubitori de lucruri cool și de biciclete.

Dacă îi întrebi cu ce e mai bun planul lui Nicușor decât al escrocilor clasici, ca Oprescu și Prigoană, vei fi privit cu mai mult dispreț decât unul care nu vrea să-l salveze pe Șerban Ionescu și nu se emoționează când primește poze cu pisicuțe și bebeluși. Ce inimă să ai să nu fii cucerit de un candidat cu nume de copil. Dacă pe Prigoană l-ar fi chemat Silvișor, ai fi fost așa de hain încât să-l tratezi cu pliciul ?! Nu intru în varianta Oprescu – Sorinel, că asta deja sună a nume de manelist și hipsterilor nu le plac decât manelele englezești.

Vorbind concret, propunerea lui Nicușor Dan, ca firmele să construiască o parte din case gratuit sau la preț redus, că așa le va cere primăria, e la fel de populistă ca promisiunea lui Prigoană că o să ne plimbăm cu RATB-ul gratis, fără bilet. Dincolo de promisiunea „eu nu sunt ca ceilalți” nu e mare lucru. Procesomania, îndreptată împotriva antreprenorilor privați și împotriva proiectelor edilitare ale Primăriei, nu mi se pare în toate cazurile o carte de vizită. Orașul nu poate fi oprit din dezvoltare, lărgirea unor bulevarde nu poate fi înghețată pentru fanteziile hippie ale unora care îl vor transformat în rezervație. Orașul a fost iremediabil urâțit de comunism, de construit se construiește în general oribil, că nu mai există educație și locuitorii înșiși îl vandalizează sistematic. Mare lucru nu se mai poate face, fără a porni de la educație, nu prin măsuri birocratice. Poate o soluție, care ar reclama un efort național, de care nu sunt convins că suntem în stare, ar fi construirea, undeva în apropierea liniei de centură, a unui nou centru administrativ și financiar, din construcții tip zgârie nori, unde să fie mutate toate instituțiile statului, urmate apoi de bănci și sedii de companii. Repet, efortul financiar ar fi uriaș, chiar și cu sprijin bancar, e posibil să nu avem vreodată resurse pentru așa ceva. Ca soluții realiste nu ne rămân decât extinderea unor bulevarde, pentru o circulație fluidă, un inel de autostradă, în locul centurii și renovarea clădirilor din jurul centrului istoric, pentru exploatare turistică. În rest, singurul mod în care Primăria se poate implica în sprijinul rezolvării crizei de locuințe e prin debirocratizare, prin eliminarea tracasării celor care încearcă să facă ceva și taxarea celor care țin sub formă de maidan terenurile retrocedate.

Acum că ne-am întors cu picioarele pe pământ și ne-am trezit din visare, v-aș întreba dacă vă mai amintiți cum au arătat avatarurile anterioare ale lui Nicușor Dan. Vi-l mai amintiți pe Manole Gheorghe Eduard? Tânărul acela antreprenor, dur cu toată clasa politică, autorul unuia din cele mai bune sloganuri din ultimii 20 de ani: „Ne luăm țara înapoi!”. A făcut impresie bună, ne-a promis că va continua și se va lupta „cu sistemul”. Are și un site, cu flamingi roz, unde ne promite că o să vedem Paradisul și ne anunță că urmează să se ocupe personal de Patricu, de Voiculescu și de Vântu. N-a mai scris pe el din 2009.

Într-o viață anterioară, Nicușor Dan sigur a fost Cosmin Alexandru, fondatorul URR. Ce vedete mai roiau și în jurul lui, ce revoluție părea să mocnească sub sloganul la fel de inspirat, „conspirația bunului-simț”. Ce s-a întâmplat cu revoluționarul? Păi a lucrat o vreme pentru Vântu, și-a luat o nevastă beton, s-a făcut corporatist și, în general, și-a făcut suma. Credeți că-și mai bate capul cu problemele, pentru care aproape jura că e gata să se sacrifice? Candidații providențiali, cu mijloace suspect de multe de promovare, cu postaci, clipuri și afișe, s-au pierdut în pustiul Facebookului, lângă Alexandra Svet, PR-ista cu apelul către români, lângă Claudiu Crăciun, rebelul cu carnet de partid, purtat pe la televiziuni cu aceeași încântare ca Cristian Gava, pe vremea când era copil-minune, nu adolescent enervant. Poate se va găsi și pentru el un post călduț, lângă Remus Cernea, eco-socialistul, care acum îl consiliază pe alt fost rebel promițător, Victor Ponta.

Nu am scris astea ca să iau speranța nimănui. Dacă prin absurd, Nicușor Dan ar câștiga alegerile, nu cred că ar fi un primar mai rău sau mai necinstit decât Oprescu sau Prigoană. Dar nici un primar grozav, cu toată simpatia cu care e îmbrățișat de vedete, altfel nepricepute în ale politicii. Am ținut doar să le amintesc celor care se entuziasmează acum, ce s-a întâmplat cu foștii lor lideri providențiali, ieșiți din neant și că, în vreme ce privesc de sus cu dispreț la gogoși sinistre ca PPDD sau PNG, idolii turmei de hipsteri nu sunt neapărat mai puțin goi decât idolii de neam prost ai poporului.

Povestea pericolului terorist a funcționat la americani chiar mai bine decât la noi. La noi a ținut câteva zile, la ei încă „mai vinde” după atâția ani. Între timp, gruparea radicală a neoconservatorilor a impus pachete legislative ca Patriot Act, care dau mână liberă autorităților să treacă la fapte, peste hotare, în teritorii cu juristicție discutabilă, ca Guantanamo, sau în interiorul granițelor americane. Adică dincolo de gardul, care trebuie să-i țină pe mexicani la ei în țară. Secole întregi de jurisprudență au fost călcate în picioare, incluzând aici principiul habeas corpus (al interdicției încarcerării cuiva fără prezentarea de dovezi), care la englezi e vechi de 700 de ani.

După ce l-a criticat pe Bush Jr că se comportă ca un pistolar mondial, Obama îi continuă practicile, care coboară mai departe „pământul celor liberi” în ochii celorlalți. De obicei, cei vizați sunt muritori de mâna a doua, de prin țări cu multe șosele neasfaltate, cărora nu le simte nimeni lipsa în presa internațională. În aprilie 2012, Obama a trecut și peste această graniță simbolică, aprobând asasinarea primului cetățean american. Anwar al-Awlaki avea toate semnalmentele unuia pentru care nu merită să te mai obosești cu citații, arestare, martori, probe și alte prostii. Purta fustă și barbă ca ale lui bin Laden, trăia în Yemen și era fundamentalist. Principala vină dovedită cert e că posta videoclipuri pe YouTube și statusuri pe Facebook, în care îndemna la jihad și acțiuni teroriste împotriva Americii. În rest, foarte multe acuzații de instigare a unor atacuri teroriste, din partea respectivului absolvent de Colorado University, cu masterat la San Diego și doctorat la George Washington University!

Iată ce ne comunică New York Times despre programul de rutină al președintelui american:

„Liderul guvernului se sfătuiește periodic cu generalii și consilierii săi din spionaj, și trece în revistă lista persoanelor pentru care aceștia solicită ca agenții din subordine să fie autorizați să le asasineze. Aceste întruniri au loc în fiecare marți, dacă președintele e în oraș”

După 11 Septembrie, guvernul SUA a creat un sistem național de securitate, care nu funcționează nici în baza Constituției, nici a Convenției de la Geneva, nici sub altă jurisdicție aplicabilă pe timp de pace sau de război, ci într-un sistem secret, creat de administrația Bush, și acum condus direct de Obama

Detalii aici. În schimb, Obama dă asigurări că țintele selectate sunt „alese cu grijă”, iar „forța mortală e folosită cu moderație”. Mult mai departe de țara procesomanilor, într-o cu totul altă lume, Mossadul își continuă propria tradiție, continuată anul acesta de o serie de cercetători și fizicieni iranieni, asasinați, inclusiv prin folosirea de automobile capcană. Evident, exigențele sunt cu totul altele în afara lumii occidentale, unde șirul de crime e prea lung pentru a mai putea îndrepta degetul spre cineva.

Indiferent ce cred modernii, principiile de drept nu vin din mințile unor filosofi progresiști, nici din mărinimia unor lideri politici. Ele au la bază principii morale, care își au originea în credința religioasă. În absența acestui tip de morală, fără arbitrul conștiinței, care are deasupra un Dumnezeu, legea e ușor transformată în sofistică și modificată după propriul interes. Cine nu a fost îngrijorat când Obama a luat în râs creștinismul, inclusiv o predică a lui Hristos, ar putea revedea acum cu alți ochi această zeflemea arogantă a președintelui american:

„Indiferent ce am fost odată, nu mai suntem o națiune creștină, cel puțin nu numai (…) Ce pasaje din Scriptură ar trebui să ne conducă politicile publice? Să alegem Leviticul, care sugerează că sclavia e în regulă și că e abominabil să mănânci creveți? Sau putem să ne luăm după Deuteronom, care sugerează să îți lapidezi copilul, dacă se abate de la credință. Sau să rămânem la Predica de pe Munte, un pasaj, care e așa de radical, că e greu de grezut că ar putea fi aplicat păstrând în existență actualul Minister al Apărării? Deci înainte să ne ia valul, să citim Biblia.”

Pagina 20 of 175« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica