rss
rss
rss

Simplu: statul îi conferă o părticică din monopolurile lui. Dacă te cheamă Tiberiu Urdăreanu sau Verestoy Attila, sigur că ajută. Cazul clasic al semnăturilor electronice se întoarce, cu etapa înnoirii anuale. Un an fusese suficient ca să uiți nervii făcuți la obținerea prețioasei semnături, așa că o luăm de la capăt, aproape pe tot atâția bani.

Statul a decis anul trecut că toate firmele sunt obligate să achiziționeze o asemenea semnătură, dacă vor să mai interacționeze cu respectivul stat. Ce e semnătura cu pricina? Păi nu mult mai mult decât o parolă, pe care o obții gratuit pe un site de e-mail, care îți oferă gratuit un asemenea serviciu. Sigur, criptarea e puțin mai complicată, dar pentru o firmă mică, o banală parolă, cu care să intre pe un site al Administrației Financiare, ar fi fost suficientă. Evident, birocrații nu își pun problema că firmele îi susțin pe ei și că ar putea să își pună mintea la contribuție, ca să ușureze traiul plătitorilor. Așa a fost aleasă formula semnăturii electronice, un fel de parolă mai complexă, înregistrată pe un stick USB.

În toată țara doar 3 firme pot vinde aceste semnături electronice, după o birocrație demnă de Ministerul Finanțelor. Semnătura a costat ceva sub 50 de euro, dar, mai normal ar fi să se vorbească de un abonament. Pentru că an de an, firma mai trebuie să cotizeze cu 30 de euro. Nu pare mult, dar de la toate firmele din țară se adună ceva, împărțit la doar 3 firme furnizoare. În primul an, să zicem că primești stick-ul USB și CD-ul cu un soft, care se strică foarte ușor. Dar în anii următori, mai primești doar un e-mail. Costuri zero, preț de reînnoire aproape cât la prima achiziție. Super-afacere.

Dar care e procedura practică de reînnoire a semnăturii electronice. De vis. Iei frumos buletinul, îl scanezi și salvezi poza în format electronic. Descarci fișierul PDF cu Termenii și condițiile, atașezi poza, îl conpletezi și îl semnezi cu semnătura încă neexpirată. Apoi printezi contractul în dublu exemplar, îl ștampilezi și-l semnezi. Dai fuga la bancă și achiți taxa de 30 de euro. Te întorci acasa, iei contractul în copie și original, le pui într-un plic cu dovada plății de la bancă, și fugi la poștă să le depui pe adresa firmei furnizoare de semnătură electronică. Aștepți un e-mail de răspuns de la ei, din înălțimea lor ministerială. Mai trimiți un mail de confirmare, introduci nu știu ce coduri și parole primite pe un site, după care te poți considera fericitul posesor al unei semnături electronice valide. Superb. Nu ți se face dor de cucoanele alea acre de la Administrația Financiară?

Mă știți doar, sunt un pacifist. Singurul motiv pentru care am respect pentru militarii de profesie e că îmi permit să scap de stagiul militar obligatoriu. Desigur, că și armata de profesioniști are neajunsurile ei, cel mai mare fiind înclinația de a-și crea „obiectul muncii”, prin convingerea politicienilor că unele războaie, sau măcar cheltuieli preventive, sunt absolut necesare.
Și aș merge chiar un pas mai departe cu insolența mea de recrut neinstruit, spunând că foarte puțini sunt militarii a căror „carieră” să fi constat în altceva decât în precizia cu care s-au dus și s-au întors de la un birou, cu activități incerte. Cel puțin pe vremea nebună a lui Ceaușescu, batalioanele ostășești mai strângeau o recoltă, mai săpau un Transfăgărășan, o fundație la Casa Poporului, mai turnau o dublă cu Sergiu Nicolaescu. Nu era gloria și onoarea marilor generali de dinainte de 45, dar tot era ceva. Și cu toate astea, pot să admit, pacifist fiind, că trebuie să existe un contingent (nu știu să-l estimez) de ofițeri dăruiți meseriei lor. Unii care cred sincer în patriotism, care devorează manuale de arta războiului, manuale de folosire a diverselor vehicule militare, de pilotat sau mai știu eu ce aparatură de transmisiuni. Cinste lor, le respect profesionalismul și dăruirea.

Pentru toți aceștia, gradele aruncate, ca șpaga în buzunarul medicilor, sunt o jignire. Încep să îl înțeleg și pe băiatul ăla nefericit, care protestase în Piața Universității că avansările se dau pe pile. Așa amețit cum era el, e totuși din alt aluat decât unul ca rezervistul Dogaru, cel cu pensie nesimțită, care se dădea de gol recent cum a organizat el ostășește proteste în Piață, și aștepta de la Ponta recunoștință și cooperare într-un plan halucinant de răsturnare a partidelor și președintelui.

Precizare: Am scris titlul și începutul acestui articol înainte de alegerile locale, dar l-am lăsat în Ciorne. Pornisem să scriu despre cum a devenit Onțanu din fruntaș, general, indignat de acest articol de Cornel Ivanciuc.

Dar evenimentele au venit peste noi. Credeam atunci că aceste grade, traduse în pensii grele la bătrânețe (mai bine zis, la vârste timpurii pentru alte profesii) fuseseră doar un instrument al unui președinte neputincios. Credeam că, din lipsă de majoritate parlamentară, Băsescu n-a avut încotro și a dat și el avansări în grad UNPR-iștilor fugiți din PSD, gen Oprea și Onțanu.

Aflu acum că aceste grade au devenit o monedă în statul mafiot, mai tocită decât certificatele de handicapat sau pensiile pe caz de boală. S-ar putea să aflăm în scurtă vreme că avem mai mulți generali decât handicapați sau, și mai hilar, că avem și mulți generali handicapați, cu platfus, care pot să scape și de război, la o adică.

Pe timpul lui Ceaușescu, Steaua și Dinamo au folosit din plin această plată din buzunarul tuturor. Unii jucători erau tentați, alții, amenințați direct cu recrutarea, că vârsta era numai bună. Tradiția s-a păstrat fără să protesteze cineva, nici măcar în „curajoasa armată” și după 89. Așa ne-am pricopsit cu generalul Anghel Iordănescu, la arma crampoane, cu comisarul Elisabeta Lipă, la arma vâslă și foarte mulți alții. Un militar cu simțul onoarei ar fi trebuit să se simtă insultat că învață o meserie nu știu câți ani, și alții îi devin superiori ierarhic în cantonamente.

Gluma s-a îngroșat sub Adrian Năstase, care l-a avansat pe prefectul Gabriel Oprea, specialist în nimic, dar ștafeta a fost preluată cu aplomb de Traian Băsescu. Așa ne-am trezit cu primarul Pandele cu epoleți pe umeri sau cu Neculai Onțanu, din fruntaș, general. Pentru cei care chiar nu au habar ce înseamnă fruntaș, cred că e un grad pe care poți să îl capeți la câteva zile de la înrolare, e egal cu zero. Onțanu, care avea și tupeul să se pozeze în afișe cu uniformă și galoane, era un pârlit de maistru în costrucții, deci avea mai mare tangență cu mistria, decât cu mitraliera.

Lăsat pe mână cu un așa butoi de miere, Gabriel Oprea a început să arunce cu stelele mai ceva ca un ninja. În seara când poporul îl petrecea pe Năstase la pușcărie sau la spital, Mihai Gâdea venea cu o dezvăluire bombă. Firește, lumea nu l-a luat în serios pe propagandist, dar, culmea, în seara aceea, Gâdea a fost pentru puțin timp ziarist. S-o fi vrut o simplă diversiune, la scandalurile cu plagiatul și la condamnarea lui Năstase, dar lista impostorilor avansați generali și colonei e chiar o bombă de presă.

Pe această listă se regăsesc lucrători cu gura ca Robert Turcescu, cel nelipsit nici de pe listele ANL nici din borderoul lui Gigi Becali. Se regăsește, vai, și speranța dreptei, Mihai Răzvan Ungureanu și numeroși politicieni, săltați de la absolvent de cine știe ce școală sau locotenent, la gradele supreme ale Armatei, plătite cu bani grei pentru restul vieții. La cât e o pensie militară, un asemenea grad e chiar o șpagă mai grasă decât un bacșiș primit în timpul campaniei electorale. Mai sunt pe listă Liviu Negoiță, Lăzescu, fostul director și falimentator TVR, Cristian Boureanu, Sorin Blejnar, Ștefan Pinalti, Wiliam Brânză șamd.

Și să subliniem un lucru: a primi grade de colonel și general, fără să fi trăit o viață într-o unitate militară, ori pe câmpurile de aplicații, e o formă de impostură la fel de gravă cu a publica sub semnătură proprie cărți scrise de alții. Scriam și cu alte ocazii că dacă ar exista corectitudine în presă sau în partide am afla numele celor care vorbesc la televizor ca analiști și jurnaliști, dar sunt plătiți pentru consultanță politică. Nu vom afla prea curând nici acele nume, nici numele celor care vor avea bătrâneți liniștite ca pensionari SRI, MI și MApN. Vom fi doar chemați la urne din când în când să alegem între impostorii academici și impostorii militari, în spectacole bine orchestrate și comentate de gradați cu acte în regulă.

UPDATE: Robert Turcescu neagă informațiile lansate de Mihai Gâdea. Constat, de asemenea, că mare parte din presă a ignorat respectivele dezvăluiri. Lucrul e fie un semn că sunt mulți gradați în presă, fie că informația era o diversiune nefondată. Vom afla cât de curând.

E una să ieși din politică plictisind alegătorii cu aceeași placă cu Băsescu, la emisiuni fără audiență, cu Horia Alexandrescu sau Florin Condurățeanu, și cu totul altceva să îți dai foc la valiză în moțul prime-time-ului. Deși mi-l imaginam pe Crin Antonescu stingându-se ca în prima variantă, iată că liderul liberalilor e mai tentat să gafeze, decât să agaseze.

Lipsa de fler a lui Crin Antonescu s-a văzut de la primele ore ale unei seri agitate, când a fost chemat să comenteze sentința dată lui Adrian Năstase de justiție. La ora aceea, ex-premierul nu avea încă glonțul în gât, dar Antonescu avea cert un nod în gât. Circa 20-30 de secunde au durat oftaturile, până să înceapă răspunsul, apoi bâlbâieli și un atac bizar, nu la Băsescu, ci la Uniunea Europeană, care ar aplica un dublu standard, între Năstase și Iulia Timoșcenko din Ucraina. Evident, deja aspirantul la prezidențiale rata momentul de derivă al lui Ponta, prins cu al treilea plagiat și cu mentorul arestat în ziua aia, și se afunda în apărarea unui pușcăriaș de drept comun.

Ce credibilitate mai poate avea un potențial incoruptibil, care va și promite în viitoarea campanie electorală, că se va lua de piept cu corupția, dacă reacționează ca o bunicuță la căpătâiul tuturor hoților. Se cam dezumflă aplombul cu care „camaradul” Crin îi amenință pe „portocalii”, că vor înfunda pușcăriile, în frunte cu Băsescu. Un justițiar cu reacții atât de selective nu are o credibilitate mai mare decât alde Vadim Tudor, și el prezent la căpătâiul „omului Adrian Năstase”, dintr-un studio TV. Numai că Vadim Tudor e mort din punct de vedere politic, s-a pierdut în marjele de eroare ale „mafiei sondajelor”. Nici pensionarii nu îl mai văd ca pe un justițiar, ci ca pe un entertainer. Mai multe speranțe își pun în măscăriciul ăla de Sorin Ovidiu Bălan, „ministrul de interne” al lui Domnu Dan.

Crin Antonescu, în schimb, e oarecum tânăr. Nu are de apărat 1,03% voturi, ca Vadim. În Crin Antonescu își pun speranțele niște milioane de oameni, majoritatea tineri, poate prea tineri ca să știe cine au fost Iliescu și Dan Voiculescu. Speranțele lor nu le poți face praf sinucigându-te politic alături de Năstase.

Spre seară, vine și dramoleta, iar Năstase își trage oarece gloanțe sau alice în gușa bine îngrășată, care rezistă mai ceva ca o vestă de kevlar. Paramedicii lui Arafat intervin, mi ți-l bandajează fedeleș cu un fular și-l duc pe targă la spital. (Apropo, dacă vânătorul avea o țintă mai bună decât când l-a ochit neglijent pe socrul lui Adrian Năstase, și se împușca în cap, paramedicii l-ar fi dus în ambulanță cu o căciulă rusească de blană?!) Victor Ponta fuge într-un suflet pe holurile spitalurilor (gurile rele spun că strigând: dați-mi voie, sunt doctor!!). Și încearcă să-l lovească pe Băsescu măcar în inimă, întrebându-l dacă e fericit.

Toată dramoleta asta e ciorba PSD-ului. Ponta nu are decât să își riște cariera, sau să creadă că și-o relansează, plângând la căpătâiul celui care l-a făcut om. Dar nu era meciul lui Crin Antonescu. În niciun protocol al USL nu scria că era dator la vizite (spitalicești sau penitenciare), în delegații cu Ponta și Daniel Constantin (ăla micu). Cu toate astea, Crin mai răspunde unor telefoane de la tele-bârfitoare și oftează cu năduf:

„E cea mai neagră noapte pe care o trăiesc, de la nopțile de 13-15 iunie”.

O asemenea lipsă de discernământ și de simț al proporțiilor, mai rar. Și încă la 5 zile de la aniversarea respectivelor mineriade și în postura de aliat al bătrânului Iliescu. Crin Antonescu se urcă singur pe o targă, cu un fular legat în jurul capului, fără să-l doară. Dacă pentru Adrian Năstase e iresponsabilă o tentativă de sinucidere, pentru practic opt luni, până la eliberarea condiționată, când ai doi băieți mari și suficiente resurse să îți trăiești restul zilelor în orice colț de natură visezi, pentru Crin Antonescu e cam același lucru abandonarea electoratului liberal (cât o mai fi el de liberal), pentru a te alătura pârnăiașilor pesediști. Și culmea, prin comparații așa disproporționate.

O nouă acuzație de plagiat îl pune într-o situație jenantă pe primul ministru al României. Un renumit producător de programe tip GPS, îl acuză pe Victor Ponta că a copiat fără jenă toate frazele prin care șoferii sunt îndrumați la destinație.

De pildă, acolo unde programul GPS spunea: „la următoarea stradă, virați ușor la stânga”, Victor Ponta îi spunea șoferului: „Costele, la următoarea stradă, virează ușor la stânga”. Și coincidențele nu se opresc aici.

Asemănări izbitoare au fost sesizate de redactorii National Geographic și în alte momente ale carierei de copilot a lui Ponta. Spre exemplu, fraza: „peste 800 de metri, intrați în sensul giratoriu” a fost folosită frecvent de Victor Ponta, care a schimbat doar parțial formularea, spunând: „Costele, vezi că peste 800 de m intrăm în sensul giratoriu, las-o mai ușor”. Și reprezentanții Top Gear au fost șocați de acest nou scandal, care pune în discuție capacitatea guvernului de la București de a duce la îndeplinire acordurile cu FMI și Uniunea Europeană.

Ce n-au înțeles bătrânicioșii, care se agită să arate că Ponta a copiat 200 din 400 de pagini ale unei cărți, pe care a semnat-o cu numele lui, e că Ponta e expresia unei Revoluții. Da, nu râdeți, tânărul cu tricou cu Che Guevara e mai mult decât un ochelarist scos în față de niște grupări infracționale, care aveau o nevoie arzătoare să se întoarcă la depozitele cu bunătăți ale statului. Scuzați comparația, dar au mai fost și alți lideri și fuhreri, despre care fanii au crezut că reprezintă ba un popor, ba un destin istoric, ba o clasă socială.

Au nu țineți minte dumneavoastră că pentru venirea la putere a lui Ponta s-a plagiat o ditamai Piață a Universității? Și că versiunea plagiată în 2012 a Pieței cerea, între altele, să se termine pentru totdeauna cu ideea burgheză de copyright și cu proprietatea intelectuală, pe internet și nu numai? Fără să observați, în jurul vostru a crescut o nouă generație, pentru care „proprietatea e furt”. Sunt tineri, altfel simpatici, pentru care supermarketul e drept natural, dar companiile sunt dușmani de moarte, pentru care telefoanele inteligente sunt ca drepturile omului, dar cei care le inventează și vând sunt niște hapsâni capitaliști fără inimă.

Internetul, aparent gratuit, cu care au crescut, cum au crescut alte generații cu radio sau televizor, le-a jucat o festă, încredințându-i că o lume fără proprietate, cu autoservire pentru oricine și distracție permanentă, chiar e posibilă. Vrei să te acoperi de glorie între prieteni și necunoscuți? Dai mai departe linkuri cu clipuri haioase și poze cu pisicuțe. Vrei și glorie academică? Ai mai multe oferte de diplome decât poți îndesa într-un sertar, iar examenele se pot lua cu referate printate din alte PDF-uri. Brave New World e aici, mai lipsește doar o mică revoluție, să scapi de cei cu concepții învechite.

Ce se întâmplă atunci când ești prins la furat? Evident, nimic, dacă ești înconjurat de suficient de multe persoane, care cred că furtul e legitim, pentru că micșorează nedreptățile dintre cei care au și cei care nu au. Ia priviți topurile personalităților admirate de liceeni în ultimii ani și o să vedeți că Gigi Becali nu lipsește niciodată. De ce? Pentru că „e șmecher, s-a descurcat, a știut să facă bani”. Da, sunt fix aceeași generație de așa ziși idealiști, care vor dizolvarea regulilor și a proprietății, dar numai a proprietății altora. Acest nou tip de socialiști nu va crea niciodată falanstere și kibutzuri, nu își va pune la comun laptopul, telefonul și mașina pentru o utopie, pentru că sunt mult mai deștepți de atât. Aspirația de a se servi din invențiile și banii altora nu le va contrazice niciodată simțul practic.

Se va întâmpla ceva după ce premierul a ajuns în paginile BBC, Frakfurter Allgemeine Zeitung și alte asemenea foi neînsemnate, care publică pe bani intoxicări băsiste? Nu se va întâmpla nimic. Lucrările academice ale lui Ponta sunt beton armat atâta vreme cât poartă semnătura și garanția morală a mentorului Adrian Năstase, o academie de cinste în sine. Cand au fost prinși cu fofârlica „proaspeții” de la Eudcație și Cultură, deja s-au pregătit vechiturile Andronescu și Iorgulescu. Păi dacă aplicăm aceeași măsură și cu Ponta, în locul lui trebuie să vină ori Năstase (dar el s-ar putea să fie puțin reținut) ori Văcăroiu. Păi de-asta am făcut noi revoluție copy-paste în Piața Universității?

De la ședința cu acuze strigate peste masă, vin vești încurajatoare: Emil Boc și Vasile Blaga promit că nu vor mai candida. Boc va merge să facă lucrurile, pentru care a fost ales, la primăria Cluj, Blaga își va vedea de afacerile familiei. Cum de când i-a adus Băsescu la putere nu s-au preocupat nimeni să atragă sau să crească lideri politici, ci membri în diferite găști, a apărut firesc întrebarea: și noi pe cine punem în loc?

E una din rarele ocazii în care un partid autohton are șansa și neșansa de a fi expus în toată găunoșenia lui. Imaginați-vă PDSR-ul, cel atractiv pentru babe, fără Ion Iliescu, sau PRM-ul, pe vremea când avea un sfert din electorat, fără Vadim Tudor, sau PSD-ul de pe vremea aroganței maxime, fără Adrian Năstase. Seci, ca niște nuci cu miezul stafidit. Așa s-au încropit toate partidele noastre, de când s-a anunțat la televizor că tovarășii pot să își ardă carnetele, dar se pot și prezenta la județeană să se înscrie în consiliile FSN. Sunt simple rețele de putere, în care e important să convingi oameni de deasupra ta că ai o loialitate fără cusur și cam atât.

Clarificarea doctrinară e și ea o glumiță. Și să vrea, politicienii noștri nu s-ar putea clarifica, pentru că ei nu sunt crescuți în biblioteci, ci stau de vreo 7-8 ani ațintiți cu ochii la televiziunile de știri, dintr-un Breaking News în altul. Dacă se uită cineva de dimineață până seara la Crețuleasca, Cristina Șincai, Laura Chiriac, Adina Nedelea, Dana Grecu, poate deveni în timp un Talleyrand sau Montesquieu? Tot ce va învăța să facă va fi să vorbească despre politicieni, ca și cum ar bârfi, dând mai departe niște umori personale: de rău de ăia din altă gașcă, de bine de ăia din gașca noastră. Asta nu e politică, e ședință permanentă de cretinizare a nației și nu îi ajută decât pe cei mai decăzuți să își vadă de agonisit.

Dacă USL ar trebui să facă un exercițiu similar, ar realiza aceeași goliciune. Dar de asta le arde lor acum? Ghinionul pediștilor e că nu au patru ani la dispoziție, ca să fie siguri că useliștii vor deveni antipatici suficient cât lumea să-i readucă la putere pe ei fără efort. Au doar jumătate din an, din care jumătate e o vară, în care cei mai mulți își programaseră niște concedii pe cinste.

Ar mai rămâne ceva din PDL dacă ar fi cerniți toți feseniștii? Posibil că nu mare lucru. Dacă, aproape prin absurd, partidul s-ar preda în mâinile aripii moral-intelectuale, gen Cristian Preda, Monica Macovei, Traian Ungureanu (acum că s-a retras protectorul Blaga), părerea mea e că n-ar aduna nici cât a făcut singur Nicu Șordan. (Am văzut numele ăsta la Arhi și m-a amuzat.) Ar mai fi și varianta Hagi, adică să iei niște juniori de perspectivă și să îi antrenezi, poate nu pentru alegerile astea, dar măcar pentru viitor. Răzvan Ungureanu nu sunt sigur că are atâta răbdare el însuși. Cu alții, care promit, ca Andreea Paul sau Adrian Papahagi, nu știu dacă partidul, ca grupare de hămesiți, are răbdare. (Chit că Andreea Paul, cu apariții foarte încurajatoare, în ultima vreme tot bate câmpii cu feminismul, care numai cu dreapta nu are vreo tangență.)

E posibil ca PDL să producă în aceste zile doar o conducere interimară, de non-personalități, dimpreună cu care să se predea lui Mihai Răzvan Ungureanu, care vine cu susținere externă și ar putea convinge unele cercuri de afaceri, interesate să își apere contractele de stat pe mai multe fronturi. Pare singura soluție realistă, o modalitate în care feseniștii partidului să intre în dispozitiv și să se lupte cum or putea ei mai bine cu feseniștii celorlalți. Nu va fi mare limpezire doctrinară, dar telespectatorii măcar vor avea senzația unui meci animat în toamnă.

Acum că lucrurile au intrat în normalitate și românii au pus în fruntea Guvernului și primăriilor pe cei mai bun fii ai patriei, putem să ne ocupăm și de problemele altora. De pildă, problemele poporului chinez, un adevărat model și pentru maoistul nostru premier, Victor Ponta. Ca să nu mai existe disfuncții, gen procesele lui Năstase sau sinucideri ale unor colegi procurori, ca Panait, iată cum ar trebui să funcționeze un sistem brici.

metoda occidentală: cum să împrumuți ce nu ai și să iei dobândă

Ca orice jucărie, sistemul de corupție din China e inventat în altă parte, copiat și dus la o perfecțiune de invidiat. La baza lui stau două invenții vestice: marxismul și sistemul bancar fracționar. Cu prima nu ne batem acum capul, că oricum nu de acolo vin banii, doar câteva idei de control social. A doua e metoda prin care cineva, de obicei o bancă, poate împrumuta ceea ce nu are, investind fără să economisească anterior. De când e lumea și pământul, nu existase altă metodă: întâi acumulai (prin descoperire, jaf, vânzarea forței de muncă, moștenire sau creație), apoi puteai investi acele resurse într-o afacere. Spre deosebire de unul căruia i-ar fi picat resursele din cer, cel care le acumulase anterior cu trudă, dobândea nu doar știința administrării și înmulțirii lor, dar și obișnuința de a le păzi ca pe ochii din cap. Pământul era cel mai obișnuit activ în care puteai investi, într-o economie preponderent agrară: bine îngrijit, el poate fi productiv pentru nenumărate generații și își menține valoarea pe termen nedefinit. Similar, pentru categoriile mai mobile de populație, aurul și alte metale prețioase se dovedeau mijloace ideale de economisire, căci aveau lichiditate mare, adică puteau fi schimbate rapid pe lucruri trebuincioase, fără a fi perisabile.

Bogății ca pământul sau aurul au stat la baza economiilor tradiționale, asigurând o dezvoltare lentă dar sigură. Industrializarea a schimbat complet regulile jocului, aducând rate de creștere spectaculoase și riscuri pe măsură. O manufactură, care dă faliment, nu mai valorează nimic, spre deosebire de un lot de pământ, care chiar după un an secetos, tot poate redeveni productiv. Undeva la începutul secolului XVII, negustorii de aur, care percepeau o mică taxă pentru păstrarea în bună siguranță a economiilor în metal prețios ale fiecăruia, au realizat că oamenii erau mulțumiți să folosească în schimburile dintre ei, în locul aurului propriu-zis, niște hârtii de valoare, scrise de ei, care certificau că posesorul a depus cantitatea respectivă în bancă. E mai comod să porți la tine hârtii, decât pungi cu galbeni. Nu le-a luat mult acestor negustori să înțeleagă că doar o mică parte din deponenți veneau să răscumpere valorile din seifuri și că puteau emite mai multe hârtii decât metal dețineau, devenind astfel investitori fără să acumuleze în prealabil. Evident, dacă toți posesorii de asemenea bonuri de tezaur cereau să își răscumpere bunurile, sistemul se prăbușea, aproape ca un sistem piramidal.

Politicienilor li s-a părut genială o asemenea metodă și au decis să o aplice. Spre deosebire de vânzătorii de aur, ei nu aveau nicio valoare de pus în seifuri. Aveau, în schimb, puterea de a taxa toți supușii, sub amenințarea forței armate sau a închisorii, și de a amaneta astfel forța de muncă și acumulările cetățenilor actuali și pe ale urmașilor lor, dacă era nevoie. Spre deosebire de băncile în sistem fracționar, care dețin doar o mică parte din cât împrumută, statele pot să nu dețină nimic. Banii pe care îi tipăresc, spre deosebire de monezile bătute în metal prețios, își trag numele din primele cuvinte pe care Dumnezeu le rostește în traducerea latinească a Genezei: Fiat lux! (Să fie lumină!). Banii de tip fiat sau fiduciari sunt simple hârtii purtătoare de promisiuni, care au în spate voința suveranului, respectiv, a statului. Rezervele de lichidități, pe care băncile comerciale sunt obligate să le dețină sunt mai mici decât ne-am închipui și scad pe măsură ce sistemul devine mai sofisticat. Dacă în China ele pot fi la 20%, cam cât aveau și englezii acum 50 de ani, aceste pachete de urgență au scăzut în Uniunea Europeană și la 1%. Tot periculos trăiesc și băncile elvețiene, 2,5%, americane 10% (variază pentru diverse tipuri de bănci) sau britanice, 3%. Vom vedea imediat de ce cifrele mai mari ale chinezilor nu asigură neapărat protecție.

Rezervele de lichidități nu sunt totuna cu activele băncilor, care pot fi lichidate (teoretic) la nevoie și nici nu depind de performanțele creditelor acordate. Înseamnă că dacă x% dintre depunători își cer banii, banca intră în încetare de plăți și sună alarma la banca centrală. Aceasta nu are încotro și aruncă un colac de salvare, spre indignarea publicului, care abia atunci realizează scamatoria. Dar banca centrală mai are o jucărie, un fel de super-putere: dobânda de referință. (E vorba de mai multe dobânzi și mecanisme financiare complicate, unele reglate pe un fel de piețe închise, încerc să simplific tabloul.) Fără să aibă în joc valori acumulate anterior, banca centrală poate acorda băncilor comerciale bani (ca la Monopoly) la dobânzi foarte avantajoase, în speranța că ei se vor revărsa în economie prin creditare.

Amintiți-vă analogia cu fermierul care, întâi acumulează mijloacele de producție (pământul) apoi încearcă să le exploateze ca pe o afacere, pentru un profit. Băncile comerciare intră în joc având doar o părticică (să zicem 10%) din valorile cu care operează. Băncile statelor intră în joc fără să aibă nimic. Cu toate acestea, ocupă centrul scenei. În situații de avarie, când politicienii simt că „economia trebuie stimulată”, bancnotele tipărite de stat sunt împrumutate bancherilor cu dobânzi, care tind spre zero, sau undeva la 1-2 procente. Bani aproape gratis se revarsă către bănci, doar doar lumea va începe să consume și să producă. Pentru că viteza e cheia supraviețuirii sistemului. Dacă proprietarul de pământ se gândește de o mie de ori înainte să își investească avutul într-o afacere, cineva, care investește pe credit, va avea mai mult apetit pentru risc. O bancă în sistem fracționar va lua riscuri încă și mai mari, în timp ce o entitate financiară, căreia i se pretinde să mențină rezerve insignifiante și primește banii aproape fără dobândă, va fi tentată să își asume riscuri nebunești. Bun venit în capitalismul de tip cazinou! Inflația joacă în această schemă rolul rotiței pentru hamsteri: cel care exploatează niște active sau s-a împrumutat ca să le poată exploata sunt forțați amândoi să alerge mai repede decât ritmul de devalorizare a banilor. Când dobânda pentru un depozit e mai mică decât inflația, vorbim de dobânzi real negative: iei mai puțin decât depui. Pentru cei care au economisit anterior e un adevărat coșmar și o nedreptate echivalentă cu furtul. Nu înseamnă că schema nu are și câștigători.

Creditarea, chiar fără acumulare anterioară, are avantajele ei, pentru că accelerează ritmurile de creștere, la rate imposibil de atins altfel. Ea e atât de întrețesută cu dezvoltarea lumii capitaliste, cu revoluțiile industriale și IT, încât cu greu ar putea fi imaginată evoluția planetei fără aparentul perpetum mobile al sistemului bancar. Reversul e de ordin moral și are urmări practice: inventarea capitalului din nimic crește apetitul pentru risc, devalorizează munca și efortul intelectual autentic, îi taxează pe cei care economisesc, în favoarea unei clase parazitare de speculatori favorizați de stat. La extrem, dă naștere unei economii bazate pe ficțiuni și promisiuni imposibil de onorat, distruge moneda și, într-un final, economia, după accelerarea unor cicluri artificiale de creștere speculativă-prăbușire.

versiunea chinezească: să exportăm un miliard de oameni, fără să-i scoatem din țară

După ce s-au jucat de-a revoluțiile marxiste și au încercat să se industrializeze prin hei-rup, tovarășii chinezi au ajuns la aceleași rezultate la care ajunge instantaneu comunismul: sărăcie și înfometare. Pe vremea lui Mao, americanii nu inventaseră calculatoarele și regina indicatorilor de putere economică era producția de oțel. După ce îi iei chinezului cu forța plugul din bătătură, pentru topitoriile revoluționare, și te trezești cu 30 de milioane de morți într-o vară, metoda asta de avânt patriotic nu mai pare o idee chiar așa de bună.

Noroc că țara era atât de mare încât era loc și pentru câteva zone experimentale, în care Deng Xioaping să vadă ce s-ar întâmpla, dacă ar încerca să îi ajungă din urmă pe capitaliști din urmă, cu metodele lor. Exact, e vorba chiar de acele zone, înmulțite cu anii, de pe țărmul mării, care sunt și astăzi motoarele economiei chineze.

Un consilier al unui președinte american își amintește că șeful său a încercat să îl ia de sus pe Deng, la prima lor întrevedere și l-a întrebat de ce nu slăbește puțin șurubul cu drepturile omului. Deng, foarte calm, i-a amintit ce populație are țara lui și l-a întrebat câți chinezi liberi ar putea SUA să primească de anul viitor. Carter a înghițit în sec și n-a mai deschis subiectul. Anterior, probabil, la vârful puterii comuniste altcineva avusese o revelație similară: hrănirea unui popor de asemenea dimensiuni era o belea la fel de mare ca stăpânirea lui. Exista, însă, soluția de jujitsu, de a transforma problema demografică în cea mai mare resursă. În ultimii 40 de ani, singurul export real al Chinei e forța de lucru ieftină, disciplinată și exploatată la sânge. Până acum, totul a mers ca pe roate, economia a crescut de 10 ori.

Mariajul est-vest e ideal pentru elitele politice din cele două emisfere: occidentalii au consumerism și țin în mișcare roata de hamster a propriului lor sistem de corupție, orientalii își exportă mâna de lucru în beneficiul oligarhiei de partid, cu promisiunea că vor ajunge și ei la consumerism, care e un fel de stadiu final al comunismului, visat de Marx. O mică problemă ar fi, dacă s-ar termina între timp populația și materiile prime. Dar să nu anticipăm. Ca la orice Caritas, momentul cel mai neplăcut nu e când depui, ci când alții nu mai depun.

Ați reținut ce spuneam mai sus, că trebuie să existe întâi economisire și apoi investiție și consum? E un detaliu nesuferit, pe care încearcă să îl ocolească oamenii de la butoane și din Vest și din Est. Primii au găsit soluția temporară a vieții pe credit. Cei din urmă au găsit soluția spaimei zilei de mâine. Cum China a renunțat complet să mai construiască socialismul, orice idee de welfare state, stat asistențial, a fost lichidată. Vrei la farmacie? Ia un ginseng. Vrei pensie? Cheamă un nepot. Aici ar fi o problemă, pentru că am spus mai sus că Partidul și-a amintit vorba lui Marx că „omul e cel mai prețios capital”, și l-a luat deja pe nepot la Foxconn, să facă iPhone-uri.

De când e lumea și pământul, s-a constatat o coincidență: nu există creștere economică susținută, fără creștere demografică. (Pauză publicitară pentru hipsteri: vreți ca România să prindă rădăcini, lăsați copacii și faceți copii!) Politicienii găsesc uneori metode să ocolească acest impediment: dacă au o țară bogată, deschid granițele puțin, ca americanii, cumpără sclavi, cuceresc colonii. O metodă mai ieftină și mai ingenioasă e să muți oamenii dintr-o parte în alta. A încercat-o și Ceaușescu, succesul a fost parțial, păcat că ideile lui de investiții au fost neinspirate aproape toate. În ultimele decenii, chinezii fac exact asta: mută populație tânără de la sate la orașe. La fiecare cincinal, între 3 și 5% din populația țării s-a urbanizat. Alte 300 de milioane de țărani așteaptă aceeași șansă, fapt ce face posibile dar și neapărat necesare ratele mari de creștere a PIB-ului.

Plecarea unui nepot la oraș nu e o veste fără emoții, dacă respectivul e singurul nepot, pe care îl au patru bunici. Politica unui singur copil a limitat gurile de hrănit și a furnizat mână de lucru în ritmul în care liderii partidului puteau înființa fabrici pentru ei, dar a avut și consecințe. Sunt mult mai mulți băieți decât fete, chestie de preferință a părinților, și prea puțini cei care să aibă grijă de tine la bătrânețe. Atunci chinezul de rând nu are încotro și „intră în sistem”. Roata de hamsteri are alte motivații decât în Vest, dar produce aceleași rezultate. Ca urmare, viitorul bătrân fără pensie, spital și azil se apucă să economisească. O face cu furie, ca nimeni de pe planetă: cam jumătate din tot ce agonisește, pune deoparte!

Bani frumoși pentru oligarhia comunistă, care îi fură din bani din prima clipă, iar acum se pregătește să îl lase sărac lipit. Mecanismul e explicat în acest articol despre Cleptocrația chineză, din care încerc să sintetizez. Există două căi spre care s-ar putea îndrepta viitorul nostru pensionar, cu iluzia că economisește: bănci sau imobiliare. Ambele sunt investiții de coșmar în situația dată.

Pare greu de crezut, dar chinezii se resemnează să depună grămezi de bani cu poza lui Mao, la dobânzi real negative. Ți se promite o dobândă mizerabilă de 1%, inflația e 6%, dacă economia nu se întâmplă să duduie, negustor te numești. Nu e de mirare că mulți joacă la un fel de caritasuri neoficiale, în speranța că vor strânge destui bani, cât să treacă la următorul nivel: investiția / speculația imobiliară. În ultimii 12 ani, acesta e noul sport național în China, o țară care încă nu a cunoscut prăbușiri ale prețurilor imobiliare. Deocamdată.

O casă pare o investiție durabilă. Chiar și o casă goală, într-un oraș fantomă, care nu a adus niciun yuan din chirie vreodată, tot investiție se cheamă, dacă poți să o revinzi cu profit, la un interval oarecare. Contrar principiilor economice, faptul că e goală devine chiar un avantaj. Ca în sistemul bancar occidental, aici totul ține de încredere. Sau de iluzie. Cât timp chinezul de rând va crede că garsoniera pe care și-o cumpără va fi mai scumpă anul viitor, comedia se învârte. Iar statul poate băga dolarii de la americani în blocuri, cum îi bagă și în poduri și malluri goale, ca să țină PIB-ul la cote mari.

Aici intră în scenă cleptocratul, pardon, tovarășul membru al partidului comunist chinez. Pentru că undeva trebuie să se ducă tot acest potop de economii, repet, jumătate din ce câștigă orice chinez. Lichiditățile obținute merg direc la finanțarea fabricilor și altor afaceri cu capital de stat. Mai țineți minte fabricile românești de după 90? Cam care erau proporțiile jafului directorimii numite politic? Să nu credeți că politrucul chinez arată diferit pe dinăuntru. Un singur ingredinet le-a lipsit celor care au răpus prin căpușare și proastă administrare fabricile de stat de la noi: finanțare la dobândă real negativă. Într-un fel, a tot încercat-o Văcăroiu, prin subvenții la energie, ștergeri de datorii (toate guvernele au bifat asta), apoi s-a văzut costul, când Bancorex s-a prăbușit și din această cauză. Dacă am fi avut o populație captivă, cu spaima bătrâneții, care să le alimenteze cu fonduri de rulaj, și azi ar fi existat acei mastodonți.

Tot ce li se cere oligarhilor chinezi din corporațiile de stat e să fure cu moderație, încât pierderile să nu fie mai mari decât dobânzile negative, la care sunt alimentați cu bani. Pare simplu, dar există riscuri. Managerii economiei chineze trebuie să jongleze foarte bine cu iluziile. La inflație prea mare, populația înțelege trucul, caută alte modalități de economisire sau pune de o revoluție. La inflație prea mică, întreprinderile de stat nu mai pot fi prăduite, ba chiar se prăbușesc și trag după ele băncile (tot de stat). La fel de vulnerabil e sistemul și la scăderea cererii de jucării dinspre UE și SUA, sau la împuținarea petrolului și minereului. De-asta, tovarășii cleptocrații deja cumpără oficial câmpuri petroliere, mine prin Africa, porturi prin Europa și alte active, iar neoficial, case de fugă și studii în Occident pentru copii. Pe mutește, oligarhia chineză își pregătește deja exitul: ori fi băncile Vestului tot conduse de hoți, dar tot sunt mai sigure și au dobânzi mai bune ca ale statului. Ceasul economiei chineze ticăie.

Dar mai rău de atât ticăie ceasul biologic. Chiar dacă ar renunța acum la politica unui singur copil, rezultatele tot nu ar putea fi oprite, din motive culturale și de sărăcie. În 2016, va fi anul de vârf pentru China, în ce privește proporția tinerilor apți de muncă în totalul populației. Tot ce urmează de acolo e o spirală a îmbătrânirii, la o viteză nemaivăzută în istorie. Iată ce prevede acest studiu demografic:

„În ultimele trei decenii de creștere ultra-rapidă, populația cu vârste active a Chine a crescut cu peste două treimi, într-o medie de aproximativ 1,8% pe an. În contrast, acest segment activ de populație va scădea între 2010 și 2030. După vârful din 2016, scăderea va fi de aproape 1% pe an.”

Vin din urmă bunicii, chiar și din perioada de dinaintea legii controlului populației: „în 2010, China avea 115 milioane de oameni peste 65 de ani, până în 2030, va avea 250 de milioane, din același segment de vârstă”. Pe atunci, China va avea populații mai îmbătrânite și decât vest-europenii de azi, cu sistemele lor deficitare de pensii, doar că fără pensii serioase de stat și economii potențial spulberate de finalul bulei imobiliare, inflație și descreșterea economică.

PS: Imaginile cu care v-ați delectat nu sunt de la vreun palat baroc. Sunt câteva încăperi modeste, din sediul unei companii farmaceutice de stat. Unul dintre cleptocrații chinezi le-a socotit o bună investiție pentru fabrica lui.

Sigur, teoriile lui Lombroso au fost infirmate de știință. Poți să arăți ca Moartea din Carpați și pe dinăuntru să fii un om rafinat, capabil să analizeze un buget, un plan de urbanism general sau un proiect edilitar. Ce, Superman nu avea față de tocilar? Și ce dacă era personaj de film. Iată o alegere care bate filmul. Țin să o remarc, pentru ca fanii PDL să și-o poată pune poster, la care să privească de fiecare dată când se plâng că Mazăre e cocalar, că R. Negoiță e proxenet, că Vanghelie e Alexandru Graur pe langa Piedone. Bă, măcar ăia n-au fața lui Cătălin Moroșanu, consilierul PDL de Iași.


sursa foto: iasiplus.ro

Deși lovește bine și cu stânga, Cătălin Moroșanu e alesul dreptei. Altfel spus, la chemarea titratului Mihai Răzvan Ungureanu: fiți ungurenii mei!, intelectualul din imagine a răspuns prezent. Nu e doar meritul lui. Este și meritul alegătorilor din centrul universitar Iași, care au pus încântați ștampila pe el, fredonând probabil hitul „votul meu minte nu are”.

L-am uitat când am înșirat câteva dintre alegerile ce țin de „obscenitatea publică”, între Mazăre, Vanghelie, Negoiță sau Onțanu. Aparent, nici nu ar fi locul lui aici, pentru că doctorul Bacalbașa e un adevărat intelectual, are un umor spumos, semn de inteligență. Pot să înțeleg glumele lui, macabre de multe ori, ca o formă de protecție psihică, în fața unor probleme, specifice unei camere de gardă, care ar copleși un om mai slab.

Dar faima, pe care și-a creat-o pe spinarea necazurilor, bețiilor și violurilor gălățenilor, trece cu mult peste o reacție de sănătate psihică. În orice țară din Occident, un doctor, care și-ar permite să divulge problemele de sănătate ale pacienților și să le transforme într-un fel de stand-up comedy, ar fi adus în sapă de lemn de procese. Lipsa de rânduieli a societății și de reacție a tagmei medicale l-a transformat însă pe doctorul Bacalbașa într-un personaj spumos și popular. E vorba aici nu de ceea ce e, ci de felul viclean în care e dispus să profite de slăbiciunile altora și de o conjunctură, pentru a deveni vedetă.

Doctorul Bacalbașa nu e un om necultivat, dar o notorietate adunată exclusiv din Știrile de la ora 5 nu e cu nimic mai glorioasă decât celebritatea invitaților lui Capatos, a cântăreților de pe Taraf TV sau a fetelor de la Pagina 5. Puține produse mediatice au propagat mai multă infecție în mințile și inimile românilor, decât acel nefericit jurnal de crime și monstruozități. Nici vorbă ca o asemenea cloacă să poată fi salvată de umor, în cazul respectiv umorul nu face decât să adauge cinismului încă o treaptă. Iar alegerea ca șef de Consiliu Județean a doctorului Bacalbașa la Galați, alături de Marian Stan, un fel de geambaș de fotbaliști, nu reușește decât să valideze scurtăturile spre succes, la care jinduiește orice invitat pe bani al Simonei Gherghe. Nu pentru calitățile sale de medic sau de scriitor a fost ales doctorul Bacalbașa, ci pe post de extensie în alte partide a „viziunii politice” a lui Dan Diaconescu.

În dezastrul electoral al PDL, trebuie remarcată supraviețuirea miraculoasă a indestructibilului mini-Boc. Videanu a stat ca pe timpuri, până dimineață, în fața unui ecran de retroproiector, numărând vot cu vot din țară, dar singurul lucru cu care s-a putut lăuda a fost reușita lui Boc. Partidul a căzut la un 15%, care poate nu e chiar așa de rău cum sună. MRU nu va porni chiar de la zero. Dar felul în care Boc s-a salvat, cu o mână de voturi, pe ultima sută, dă o lecție așa zișilor grei din partid.

E aproape pe dos decât contraperformanța lui Liviu Negoiță, care pleacă din 80%, în mandatul anterior, nu mai face nimic, refuză orice asociere cu politica partidului, pe vremea austerității și pierde cu iluzia că nici nu trebuie să se prezinte ca să câștige. Înlocuirea lui cu halucinantul amator de eleve de la țară, Robert Negoiță, e jenantă și prea clară (3-1), ca să poată fi pusă pe seama confuziei de nume. Cum remarca Iulian Comănescu, la București se conturează o garnitură înspăimântătoare de pușcăriabili: Onțanu, Robert Negoiță, Piedone și Vanghelie! Niciunul dintre ei nu e ales din eroare, sunt expresia degradării bucureșteanului mediu, adevărate modele pentru mitocanii, pe care îi întâlnim la toate semafoarele și în toate autobuzele. Din păcate, ăștia suntem!

Ne urmează cu maximă ambiție și alte orașe mari, cum ar fi Craiova, unde a fost aleasă mahalagioaica Olguța, doar pentru că s-a îmbrăcat în tricoul Craiovei și a arătat o fotografie cu un stadion ca în Dubai. La Constanța, și anul acesta, scuzați exprimarea, dar Mazăre a terminat pe fața electoratului și electoratul a părut egal de satisfăcut. Nu mai vorbim de promoția de mafioți dovediți, votați cu mare avânt în fruntea multor consilii județene.

De ce e diferită și semnificativă victoria lui Boc? Tocmai pentru că e un câștig de cauză al decenței. Aș pune în aceeași categorie victoriile unui Klaus Iohannis la Sibiu, Romeo Stavarache (PNL) la Bacău sau George Scutaru (PDL) la Brașov. În cazul lui Boc, rezultatul infirmă și părerea că austeritatea ducea inevitabil la eșafod. Chiar și o austeritate aproape gratuită, aplicată prostește și fără tragere de inimă, tot e înțeleasă, atâta timp cât cel care o propune își păstrează decența. Ceea ce a lovit necruțător electoratul a fost tupeul lacom și disprețul pentru cei cărora li se ceruse hulita austeritate. Nu știu dacă Boc va mai ajunge să aibă vreodată un rol în politica națională, dar chiar dacă va lăsa altcuiva președinția partidului (cum poate ar fi normal), o face într-un mod onorabil.

Pagina 20 of 176« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica