rss
rss
rss

Satul cel mare al ciobanului Bucur n-a mai fost gri pentru o zi, ci s-a îmbujorat în obraji îmbrăcat în roșu și alb. Au venit la noi în sat suporterii a două echipe pe care puțini știu să le deosebească, îmbrăcați la fel, ca să ne deruteze și mai mult.

Bucureștiul i-a primit pe turiștii spanioli ca orice sat: cu tarafuri de folcloriști, care i-au lăsat reci pe vizitatori, cu mici, pe care spaniolii n-au avut curaj să-i încerce și au preferat cârnăciorii și cu femei. Întrebarea „vă plac româncele” a fost reluată obsesiv de reporterii și reporterițele băștinașe. Spaniolii păreau mulțumiți de calitatea femeilor expuse dar, ciudat, microbiștii nu păreau deciși să se însoare cu femeile noastre, să pornească o nouă civilizație, cum a făcut Traian (cel născut în peninsula Iberică). Păi noi cu cine să pornim altă civilizație? Să vedeți că rămânem cu femeile nemeritate!

De pe scenă, Andreea Bănică, într-un fel de costum de baie, din care se ițeau poalele muntelui lui Venus, cu ciorapi de plasă și un aer de consumație obosită, le transmitea pupici tinerilor microbiști. Dansatoarele își mișcau fundulețele, nu se poate spune că nu își dădeau silința să arate ospitalitatea românească. Și totuși, madrilenii și bascii își vedeau de ale lor.

Am vaga bănuială că ne-am frecat mâinile degeaba și zecile de mii de spanioli n-au „spart” câte o mie de euro fiecare, cum ne așteptam, că în afară de bere și mâncare de fast-food, nu i-am văzut să consume, iar cei mai mulți nici măcar nu au dormit la vreun hotel din București. La ce ne-a folosit atunci o asemenea vizită? Păi ne-ar fi putut folosi, de pildă, dacă suporterii echipelor românești ar fi stat să ia notițe. Cum pot să bea la aceeași masă înainte de un meci crucial, suporteri de la cele două combatante, cum pot să se aplaude după meci, cum pot să vină toți îmbrăcați în tricourile clubului și să cânte fără măscări și agresivitate.

Ar mai fi putut să ia notițe și oamenii obișnuți, în privința civilizației europene a hispanicilor. E aceeași politețe și amabilitate, pe care am remarcat-o și când i-am văzut prima dată la ei acasă pe spanioli. Dar să nu ne amăgim, ca mine au mai trecut pe acolo milioane de români, unii chiar locuind și muncind un an sau mai mulți. Ați remarcat cumva un val de români schimbați în bine de experiența contactului cu nivelul de civilizație publică din Europa? Eu nu. E posibil ca „omul nou” creat de educația și presa comunistă să fie mai durabil și mai refractar la schimbare decât misteriosul popor basc, cel despre care nimeni nu știe când a apărut în Europa, de vreme ce toate popoarele, inclusiv latinii și maurii, ajunse la poalele Pirineilor au mărturisit că i-au găsit acolo. Cum ar veni, bascii ăștia sunt un fel de daci, mândri de limba și tradițiile lor, până în zilele noastre. La fel cum spaniolii sunt urmași ai vandalilor, cu „reputația” lor proverbială. Cum au pătruns buna cuviință și politețea în aceste nații, până în ultima fibră, în microbiștii cei mai tineri, chiar și după câteva pahare de bere, mi se pare un mister, la fel de mare ca acela al ieșirii celor două calități din român.

Nu e vorbă, nu erau tocmai genul de turiști pentru calitățile culturale ale Bucureștiului vechi. Nu știu dacă au remarcat că, renovate, clădirile Băncii Naționale, ale Muzeului de Istorie sau ale Bibliotecii Centrale Universitare arată superb, ca alte clădiri monumentale din epoca de dinainte de al doilea război mondial. Poate măcar vor povesti că sătenii din București nu i-au agresat și nu i-au jecmănit prea mult pe principiul: „doar o dată e finala” și „lasă că pentru ei e ieftin”.

Am reușit să prevăd doar pe jumătate coordonatele jocului după ce Ponta a preluat cartoful fierbinte al guvernării. Într-adevăr, USL nu m-a dezamăgit: a pierdut deja doi miniștri propuși din motive de ilegalitate și impostură, iar acum dă din colț în colț să găsească banii, despre care spunea că doar răuvoitorii nu vor să-i vadă. Acolo totul e în grafic, gogoașa alianței socialiste cu gem liberal e pe cale să se dezumfle.

Ce n-am putut să prevăd e că și pentru jocul pe greșeala adversarului îți trebuie talent. De pildă, jucătorul nativ Băsescu a știut foarte bine când trebuie să își vadă de cumpărături și plimbă coșul prin Carrefour ca un bătrânel fără alte griji. În schimb MRU s-a înființat ca un activist de nădejde la căpătâiul mortului, pentru a susține candidaturile PDL la primăriile din toată țara. Putea la fel de bine să fi acceptat un post de consilier într-un județ controlat de vreun Flutur sau Falcă și ar fi oferit o dezamăgire la fel de mare.

Candidatul prezidențial dintr-o nouă generație, „care refuză mediocritatea” a venit să facă pe majoreta pentru niște dubioși și nulități. De la tânărul pe care îl așteptam „să coaguleze” o chestie, nu știm exact ce, primim acum încurajări pompoase pentru Prigoană și Sulfina. Adică omul care amenința să creeze o nouă mișcare politică, în care să fie primiți doar cei mai curați pedeliști și liberali, eventual cu o preselecție pe bază de CV și cazier politic, se prezintă acum mai înregimentat până și decât Cristian Preda sau Toader Paleologu.

Cred că din momentul în care MRU a descins la Sala Polivalentă, pentru a-i susține public pe candidații la locale ai PDL, șansele de a mai crea o mișcare politică nouă devin aproape nule. Va fi cel mult o mișcare cu ecou doar pe internet, ca Noua Republică a lui Mihail Neamțu. Dar din clipa în care îi chemi pe politrucii și ciolănarii ăia fără ideologie, care susțin PDL în județe „fiți ungurenii mei”, cred că s-a dus orice brumă de entuziasm popular pe care l-ai putea stârni în rândul jumătății de Românie, care așteaptă o altfel de politică. Ne vom întoarce la amuzantele jocuri ale bunăvoinței politice, în care câștigă meciul cine dă de mai puține ori pe lângă minge, cine cade de mai puține ori în fund la executarea penalty-urilor și cine își dă mai puține autogoluri. Apropo de penalty-uri, și Gheorghe Ștefan tot între „ungureni” se numără? tot la cei care refuză mediocritate intră?

E posibil ca MRU să fi fost fascinat de forța organizatorică a PDL și de capacitatea de a umple ochi Sala Polivalentă. Cu puțin timp în urmă aceeași sală fusese umplută cu galerii și zilieri de UNPR-ul lui Gabriel Oprea. Ca să nu uităm cum umplea Ceaușescu săli ale Palatului cu aplaudaci, care s-au evaporat în zilele Revoluției. S-au evaporat, dar și-au găsit apoi alte săli la fel de irelevante pe care să le umple, personal sau prin urmașii lor.

PS: Am apucat să îl laud pe Băsescu, că și-a văzut de cumpărături duminică dimineața, dar la prânz a ieșit la atac, pentru a mă contrazice. Pe scurt, a reușit o schimbare perfectă de tricouri cu tripleta Ponta, Antonescu, Voiculescu. Acum Băsescu s-a transformat (iar) în populistul perfect, și pare a se distra copios de țeapa pe care le-a dat-o celor trei cu înmânarea guvernării.

Noul Băsescu cere măriri de salarii pentru bugetari, găsirea de soluții pentru compensarea pensiilor nesimțite și are și propria „soluție” genială de finanțare: Să se mărească deficitul (adică să ne împrumutăm în contul copiilor), din deficit să crească lefurile funcționărimii, și în felul ăsta să scadă deficitul la fondul de pensii și „să fie stimulat consumul”. Am mai vorbit despre această falsă logică de prestidigitator, prin care prosperitatea crește direct proporțional cu împrumuturile și cheltuielile. Dacă așa ar sta lucrurile, bugetele s-ar da pe mâna unor amatoare de shopping, care să facă datorii cât mai mari și să „stimuleze consumul”.

Jocul pe care îl face Băsescu e diferit de prostiile și lufturile celorlalți jucători. E o nemernicie. Pur și simplu le înnoadă ghetele jucătorilor și îi provoacă să se ia la întrecere cu el în populisme, doar ca să se răzbune pentru umilința pe care a îndurat-o el însuși când și-a asumat decizia tăierii salariilor.

Dacă sperați să găsiți o asemenea listă aici, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar n-o am. E aceeași dezamăgire pe care o resimte publicul în urma prestației celei sărbătorite astăzi, de Ziua Presei. Aș fi putut să las titlul fără mențiunea din paranteză, eventual, să îl îmbunătățesc cu câteva ingrediente 2.0 gen: intră aici să citești lista sau vezi cine e pe lista rușinii. Asta ca să omagiez deplin intrarea presei în era digitală, a afișărilor strânse la baionetă.

De fapt, o asemenea listă nu există. Ea ar fi putut exista, dacă ar mai fi existat presă și nu doar instituții care prestează servicii de publicitate comercială sau politică. Ar fi fost o reglementare cerută de breaslă, foarte ușor de aplicat. Și dacă breasla nu putea cădea de acord, măcar un ziar sau o televiziune și-ar fi putut face un titlu de onoare din a titra sub numele editorialistului sau invitatului, dacă e afiliat prin vreun contract, la vreun partid, fundație a unui partid, dacă își întregește veniturile consiliind o personalitate. Cred că prin Evenimentul pe vremuri am văzut sub numele lui Andrei Postelnicu mențiunea că e și consilier al lui Mircea Geoană. La fel era și Andreea Crețulescu, dar Realitatea nu a găsit utilă informația pentru telespectator. Despre Traian Ungureanu sau Sever Voinescu am aflat tardiv că erau și consultanți PD, pe când scriau la Cotidianul. Bogdan Teodorescu nu mai e ziarist, dar era invitat frecvent să comenteze creșterea USL în sondaje, fără să spună că era strategul principal al formațiunii. Bogdan Chirieac … în fine, el joacă într-un campionat propriu. Am putea afla astfel de unde se trage prosperitatea de invidiat a unor Roșca Stănescu sau Cornel Nistorescu. Bine, dat fiind specificul local, o asemenea reglementare ar duce la situații hilare, cum ar fi titrarea pe ecran a unei precizări de genul „Robert Turcescu, împrumutat de Gigi Becali”.

În realitate, presă independentă nu mai există, pentru că informația s-a devalorizat și nu mai concepe aproape nimeni să plătească pentru ea. Mai există doar publicații partizane, cu patroni mai mult sau mai puțin destupați la minte. Cu cât patronii sunt mai încuiați, ca Voiculescu sau Păunescu, ori mai aroganți în neștiința lor, ca Ghiță, presa e mai partizană, devine ghioagă și monedă de schimb în bătălia pe resurse publice și influență. Unde patronii sunt mai emancipați, ca la Media Pro sau Hotnews, ochiurile plasei rămân mai rare și peștișorii pot părea rechini. Legile dure ale economiei sunt aceleași și în așa zisa independență din online, pentru cine nu vrea să încaseze lunar doar o mână de monede. Pagina de Media a lui Petrișor Obae se mai întremează făcând pe PR-ul pe lângă marile trusturi, Reporter Virtual al lui Tiberiu Lovin „se mai completează” cu mici servicii aduse unor domni generoși din PDL. Nu-i judec, e îngrozitor de greu pe cont propriu, dar presă nu mai avem. Mai avem doar mercenari care își oferă serviciile, iar uneori nici cumpărători nu sunt.

Politcienilor le convine situația, chiar dacă banii pe care îi virează către ziariștii, care chipurile îi consiliază în probleme de imagine și comunicare, în special în preajma campaniilor electorale, seamănă a taxă de protecție. Dacă i-ar fi deranjat, ar fi propus măcar unul o lege care să clarifice această incompatibilitate. Dacă nu au făcut-o, e clar că banii pe care îi dau li se par puțini și că le place sistemul cu televiziuni înregimentate, unde știi dinainte dacă ești lăudat sau înjurat.

La fel, nu a existat niciun politician care să propună ca incompatibilitate, într-o lege, ocupația de agent sau ofițer al unui serviciu secret cu aceea de jurnalist sau cu orice funcție publică. Și totuși, ofițerii acoperiți din presă există, toată lumea e convinsă de existența lor, partidele se rotesc la guvernare, dar uită subiectul la preluarea portofoliului. Și nu e vorba doar de „fosta Securitate” (care dacă a murit, la ce dată anume și de ce are instituții care îi apără trecutul și arhivele încă?). De ce are nevoie un serviciu secret de agenți în presă și instituții publice? Ca agenți de influență? Atunci, pentru ce agendă? Dacă e vorba doar de adunat informații, presupunând că ar exista o situație într-un milion, când ar fi chiar vorba de un lucru de siguranță națională, funcționarul care ar raporta acea situație ar face-o oricum din obligație de serviciu, fiind deja angajat al statului. Fie măcar de dragul austerității, ar fi trebuit să existe măcar un politician care să considere nefiresc ca atâția funcționari, magistrați, ofițeri, să primească două salarii de la stat, unul pentru munca de la vedere și altul pentru rapoartele trimise. La fel și în cazul ziariștilor, orice ban dat de la buget pentru ofițeri acoperiți în presă e risipă curată, dacă nu atentat la democrație.

Pentru tinerele admiratoare ale lui Antonescu (cel cu ochi albaștri, nu cu haine verzi), pentru simpatizanții lui Remus Cernea, pentru hipsterii ecologiști și anti-capitaliști, pe scurt, pentru cei a căror memorie socială începe de la prima postare pe Facebook, vin vremuri inedite. Pentru noi, cei mai bătrâni, se întorc amintiri mai ponosite. (N-am găsit altă rimă. Trebuia să-l onorez cumva și pe maestrul Mircea Diaconu, că-i ministru al Culturii.)

Băsescu a dat până la urmă țara pe mâna unui „imatur”, care și în mașină stă pe locul din dreapta, că nu-l lasă șoferul la volan. Dar astea erau răutăți valabile pe timp de criză, acum nu mai e criză, sunt 5 miliarde în cont și singura rugăminte pe care a avut-o Băsescu către noul prim-ministru a fost să nu uite să împartă banii ăia cui o avea nevoie de ei.

Cum Ponta nu se pricepe la economie, frâiele le vor lua cei mai hârșâiți. De pildă, Florin Georgescu, ministrul de Finanțe al lui Văcăroiu. Frumoși ani: se raporta trecerea de la „creșterea economică negativă la creșterea economică zero”, prețul benzinei subvenționa marile combinate socialiste cât să își amâne închiderea, statul tipărea ce avea nevoie și dolarul își dubla prețul în decursul unui an. Mândra Bancorex, prin care trecuseră toți banii din exporturile României, cea mai mare deținătoare de valută convertibilă din țară, se prăbușea sub povara creditelor date nu cu buletinul, ci cu telefonul, vremuri în care odrasla fraților Păunescu încă nu făcea filme. Apropo de Bacorex, să vedem ce blândă va deveni B1TV cu ministerele care mai au câte ceva de împărțit.

Iluzia marelui finanțist BNR-ist Florin Georgescu ne e stricată de Moise Guran:

„Florin Georgescu a ajuns primviceguvernator în 2004 în urma unei negocieri dure cu PSD, în urma căreia Isărescu a mai primit un mandat de guvernator iar Florin Georgescu a primit un salariu uriaş şi o slujbă lejeră la BNR, în coasta lui Isărescu. Aşa negociaza Isărescu şi la tura următoare, în 2009, cam la fel a ajuns şi Bogdan Olteanu la BNR,în detrimentul lui Daniel Dăianu. (Mă mir că nu e şi Bogdan Olteanu printre propunerile lui Ponta.)

Georgescu face studii, prezentări din când în când, vine dimineaţa la serviciu şi pleacă după-amiază acasă cu nişte mii de euro salariu lunar. Nu e ăsta un păcat, aşa e slujba la BNR, dar mâna dreaptă a lui Isărescu nu a fost niciodată Florin Gerogescu, aşa cum spune Ponta, ci Criti Popa, un tehnocrat antrenat să îi ia locul atunci când Isărescu se va pensiona întru gloria podgoriilor de la Drăgăşani.”

În chiar seara nominalizării lui Victor Ponta, la Antena 3 reapărea încărunțit și bine înfipt în scaun însuși Viorel Hrebenciuc. Vin vremuri viforoase, mi-am zis. Apoi, o zi mai târziu, omologul său din PNL, Dar Radu Rușanu, punea mâna pe telefon și instruia un moderator de la TVR cum se face o emisiune în noua guvernare USL.


Un exemplu de cum ar trebui să arate presa de acum înainte ne-a fost oferit de Sinteza zilei, care l-a avut invitat pe adevăratul premier din umbră, însuși Dom Profesor. Civilizație, politețe, moderator calm și pregătit să asculte cu interes invitatul. Și invitatul părea să îl placă pentru asta, sau să îl cunoască pe dl Gâdea, că din când în când îi mai zicea câte un blând „nu, Mihai” sau „da, Mihai”. Dom Profesor Voiculescu ne-a trasat și linia de forță a Executivului: „Guvernul trebuie să facă bani”. Și a și detaliat și viziunea sa de aprozarist angrosist despre cum ar putea să procedeze statul, ca să facă bani. Zicea așa Dom Profesor (care se laudă că preda ceva Economie la nivel universitar)

„Oamenii se lovesc de speculă. Se importă ardei din Turcia cu un leu şi se vinde cu 8 lei. Asta-i speculă. Ce trebuie să facă Guvernul. Un singur lucru. Ca să facă bani, profit. Dacă aduce câteva vapoare de ardei cu 1 leu şi-l dă cu 2 lei, câştigă un leu şi speculanţii cu 8 lei rămân cu ardeii.”

Nu e frumos? Nu simțiți geniul financiar, omul de viziune aici și perspectiva ieșirii din criză?

Tot aproape de volan, sau cu propriile pedale, ca la mașinile de la școlile de șoferi, sunt și greii epocii Năstase. În primul rând Ioan Rus, dealerul de mașini al lui Țiriac, unul din cei mai bogați miniștri de după Revoluție. Îl urmează îndeaproape Dan Nica, un nod important din rețeaua reabilitatului deputat Cătălin Voicu. Și totuși s-ar putea să asistăm la încă una din ironiile vieții, ca Adrian Năstase să primească verdictul definitiv când la butoane se află doi tineri care i-au cărat, la propriu, servieta: Victor Ponta și Titus Corlățean.
Cu mari șanse de a intra în legendă alături de marile vedete lansate de persecutatul politic Adrian Năstase e și ministrul Sănătății, Vasile Cepoi, cel mai mare importator de medicamente ajuns în fruntea trebii.

Iar dacă vă puneți speranța în învățământ și în generațiile ce vin, stați liniștiți. La minister a fost proptită nevasta deputatului Cristian Dumitrescu, rectorul unei din cele mai penibile fabrici de diplome, Dimitrie Cantemir, o concurentă ambițioasă a mult mai prolificei Spiru Haret.

Și cum în articolul anterior spuneam cum Leonard Orban n-a apucat să facă mare brânză cu fondurile europene, Dom Profesor parcă m-a auzit și i-a cedat un loc al partidului său în noul cabinet. Deja, în mintea mea de paranoic, mă întreb cine l-a racolat pe fratele Orban cât a lucrat afară de e vârât el în toate guvernele, de toate culorile, fără vreun rezultat palpabil.
Și dacă tot am ajuns la felia lui Dan Voiculescu din tort, aș saluta și recoltele record de anul acesta. Cu Daniel Constantin (ăla micu) la Agricultură, cred că se va face un porumb și un grâu anul ăsta la Antena 1, mai ceva ca la telejurnalele lui Ceaușescu.

Bazându-se pe puterea acestui tip de presă, Bleen vede în globul lui de cristal un viitor pesimist. Poporul meteodependent va absenta la umbră în lunile de caniculă și va pune mâinile la urechi în lunile de campanie, deci, abia dacă mai rămân câteva săptămâni în care lumea să se lămurească ce e și cu bunăstarea cu Ponta și Crin la putere. Adică destul cât să se tipărească ceva bani, să se rostogolească niște datorii și să se taie niște panglici la niște frumoase promisiuni. Pe care să le aplaude toată presa, ca în vremurile frumoase, ale lui Năstase. E un scenariu, deloc de eliminat, pe care poate ar fi trebuit să îl aibă în vedere și jucătorul Băsescu.

Și tot o analiză bună face și Sorin Ioniță, care comentează căderea fără zgomot a dictaturii băsiste:

„Asta-i tot? Aşa se încheie, cu o banală şi constituţională răsucire de întrerupător, homericul război politic şi scenariile paranoice ţesute în jurul său? Cum vom fi compensaţi pentru anii din viaţa noastră în care, în loc să dezbatem pensii, infrastructură, programe europene sau restituirea proprietăţii, ne-am lamentat fără sfârşit pe chestiunea arzătoare a drobului de sare – soarta democraţiei şi Constituţiei în România?
Cu ce o să se mai ocupe acum analiştii şi activiştii care de ani de zile s-au profesionalizat în troţkisme retorice şi insurecţii stradale, deprofesionalizându-se în orice altceva? Mai are sens să lupţi cu tiranul, acum că a rămas şchip de guvern, sau nu? Vom vedea.”

Altfel, ar fi fost frumos ca din guvernul lui Ponta să poată face parte și alți monștri sacri, poate un guvern de uniune națională, în care să fi intrat și Gabriel Oprea și Vasile Blaga și un Marko Bella, dacă tot a fost lărgit cabinetul. Poate s-ar fi lămurit și tinerii că dinozaurii sunt simpatici doar la Antipa, dar nu sunt animale de companie prea bune.

Să nu ne mai agităm: nu avem politicieni care să convingă la guvernare, dar avem politicieni cu geniul opoziției. Prin votarea moțiunii și răsturnarea guvernului Mihai Răzvan Ungureanu, partidul nou la care visa premierul primește un nesperat eveniment de lansare, pentru că orice mișcare are nevoie de un moment emoțional și memorabil, de la care să se revendice.

Dacă aș fi fost mai optimist de atât, poate aș fi sperat într-o guvernare de încă jumătate de an, în care Ungureanu să rezolve câteva privatizări, să se mai rostogolească oarece dosare penale cu nume grele și poate să se vadă roadele câtorva investiții în infrastructură. Dar șansele ca miliardul din limitarea evaziunii să fie strâns de ANAF, sau ca economia să își miște rotițele erau infime. Până și super-specialistul Orban părea depășit de situație în deblocarea fondurilor europene.

Așa, rămânem cu două perspective: speranța și distracția. Speranța că Ungureanu va lăsa PDL să se destrame, vărsându-se prin traseism înapoi în sânul eternului USL. Că USL însuși va deveni istorie în clipa în care cei trei invitați permanenți ai talk-show-urilor se vor încăiera, fiecare cu gașca lui, mai hămesită și mai lacomă în spate. În fine, distracția pe care ne-o va furniza Victor Ponta ca premier, dacă nu refuză și de data asta.

PS: Destinul lui Cătălin Voicu l-ar face invidios și pe Dumas, tatăl. Să fii tu deținut politic și să te întorci ca șobolanul “de pe tubulatura” de la Rahova ca să răstorni guvernul prin vot… răzbunarea trebuie să fie dulce.

Dacă ați ratat episodul I al căutărilor antologice de pe site, ar fi cazul să îl revedeți.
Cum spuneam, oricine scrie pe internet încearcă să își înțeleagă cititorul, poate chiar să îi fie pe plac. Uneori, ți-l și imaginezi, încerci să-i vorbești. Dar lucrurile care îl frământă pe cititor sunt de multe ori altele decât te-ai aștepta. Iată o selecție de căutări absolut reale, în urma cărora navigatorii au naufragiat pe acest site:
Sunt, în primul rând, persoane cu proiecte de viață și întrebări practice:

    • “cum ajungi interlop” (cred că interlop te naști, școala chiar s-ar putea să fie dăunătoare)
    • “cum e in puscarie” (se leagă de punctul de mai sus)
    • “frunza verde de aluna ma dusei noaptea pe luna” (să fi fost fost Neil Armstrong?)
    • “ce intrebari se pun unei vedete cand i se ia un interviu” (păi, aia cu planuri de viitor ar trebui să dea roade, în orice caz, dacă e fotbalist, nu-l întrebați când apare următorul album)
    • “cat costa o paine in finlanda” (1 euro 83, pâinea de 500 de grame)
    • “de cine este condusa romania” (de niște nemernici)
    • “patron vs mason” (eu zic că ar fi cel mai bine dacă v-ați păstra locul de muncă de la stat, am auzit că ambii ar fi cam exploatatori, iar masonul s-ar putea să vă țină și peste program doar ca să terminați de zidit Templul lui Solomon)
    • “brancusi a facut arcul de trimuf” (nu, dar s-a inspirat din el când a făcut Poarta Sărutului)
    • “cum fac se gasesc filmul de pe buze la inima cu traducere” (halucinant)
    • “de ce femeile frumoase umbla dupa bani” (e un mit că urâtele ar fi interesate doar de poezie și treburile casei)
    • “iaurtul si neamul lui” (Vărul Lapte, mătușa Sana, nepoata Smântânica)
    • “cum se legitimeaza copii la inot” (cu o legitimație plastifiată, păstrată în slip)
    • “cum fixez un stalp de lemn pe placa de beton” (indicat ar fi să chemați măcar un vecin să-l țină)
    • “demonstratie ca doina mult mi-i dor este doina” (păi cum să nu fie doină, dacă se numește doină și e doinită? Gândiți-vă logic.
    • “descantec pt a lega barbatu cu bold” (Dragă Oana, Pepe nu mai pleacă de la Pastramă, dar poți într-adevăr încerca să înțepi o păpușică cu boldul, de preferință în zona inghinală.)
    • “ciulama de ciuperci imagini” (părerea mea e că o ciulama nu e atât de estetică, dar important e să fie gustoasă)
    • “de ce nu am noroc” (n-ai călcat în ce trebuie)
    • “dar mi-ai dat foc la inimioara, da-o naibii dragoste”(chiar așa, nu mă mai joc!)
    • “ce se bea dupa sarmale” (dacă aveți, vin, dacă nu, un pahar cu apă)
    • “am nevasta personala” (Între noi fie vorba, sunt și unele publice, așa că e de preferat una personală.)

persoane care ne ocupă mintea

    • “care este prenumele lui decebal” (Chiar așa, Decebal și mai cum? Decebal Perscorilo? Decebal de la Orășie? Decebal din Sarmizegetusa?)
    • “fotbalistul ghebos mihai” (un fel de Bekham in Divizia C)
    • “se poate numi mihaela radulescu un bun orator ???????????” (exact atâtea semne de întrebare a avut căutarea, ceea ce înseamnă că problema chiar a frământat-o pe vreo studentă de la SNSPA)
    • “sexy braileanca goala” (ăsta numai romanticul de Fernando de la Caransebeș putea fi)
    • “constantin apa vie otv” (personal îl prefer pe Iliuță Numerologie)
    • “oana dobre goala” (să fie mânuța tremurândă a lui Victor Ciutacu? că el salivează mai abundent în emisiuni)
    • “elena basescu cu si fara buze” (au si operatiile estetice limitele lor, nici medicina nu poate chiar orice)
    • “veronico veronico fata buna si cuminte”
    • “ce mananca carmen bruma” (aproape orice, dar în cantități foarte mici, se știe că Mircea Badea nu suportă femeile grase)
    • “sotia lui ctp” (dacă află justițiarul, vă dă o rachetă de nu vă vedeți)
    • “serghei mizil s-a nascut” (O veste care încă ne cutremură. Oricum, tot ce îmi amintesc e că a fost mare bucurie în familia lui Paul Niculescu Mizil, că așa sunt toți părinții, la început, optimiști.)

copii care sunt curioși de mici

    • “mos craciun mic” (e un paradox!)
    • “mi s-au umflat buzele” (știu, Elena, e o situație neplăcută, apare după tratamentele cu botox, dar ca europarlamentar cred că alte gânduri ar trebui să te preocupe)
    • “cum poti scapa de corijente” (Dacă nu poți da foc cataloagelor din cancelarie, va trebui să te pui cu burta pe carte și să te uiți la televizor din poziția asta. E incomodă, dar se spune că ajută.)
    • “ce face lapticul de tata” (aici nu sunt sigur cum ar suna întrebarea cu diacritice)
    • “cum infiintezi un partid al copiilor?” (simplu: aduni 200.000 de parinti)
    • “transformarea lui ben 10 in ultimii lui eroi” (Tom și Jerry nu se transformau în nimic… pe vremea mea)
    • “nu ne temem de bau bau” (Nici noi! Doar când sunt singur mi se mai face frică.)
    • “braduri de colorat” (asta e EBA aia mică)

perversiuni noi în industria porno
Un stil mai slobod, în câteva pamflete, m-a pricopsit cu un grup de căutători mici dar vioi, cu idei concrete. Îmi sunt, de departe cei mai dragi, deși unii chiar mă bagă în sperieți. Regret sincer că v-am dezamăgit, dragi căutători, și că nu ați găsit chiar ce căutați. Dar trebuie să recunoașteți că nu sunteți un public ușor de satisfăcut.

  • “post de televiziune transexual” (uite o idee bună de televiziune de nișă pentru Prigoană)
  • “vreau id-uri de baieti gay de pe gsp” (Ai naibi ultrași, la ce le stă mintea! Totuși, nea Ovidiu Ioanițoaia e om serios, Tolontan la fel…Geambașu?)
  • “o tanara cu chilotii albastri se masturbeaza deasupra unui mos” (și moșul, nimic)
  • “baieti gay dar miliardari” (nu mai bine te însori cu o bătrânică miliardară? Deși, ai dreptate, unde găsești pensionare miliardare?)
  • “poze cu picioarele bebelusei oana” (înțeleg că fața nu vă interesează, dar nici sânii!?)
  • “poze himen rupt” (nu avem decât cu cearceaful pătat)
  • “poze cu babe dezbracate peste 60 de ani” (Cele mai serioase femei. N-ar fi mai kinky dacă ar păstra baticul pe cap?)
  • “cum pot sa faci spagat intro zi” (Mircea Badea ăsta are atâția fani că în curând cineva o să caute și “cum să-mi pun pene pe fund”)
  • “ce ai in chiloti” (e, și tu acuma)
  • “fete dezbracate de chiloti si sutien” (învechitule!)
  • “caut dansatoare la bara” (Si eu! Toate dansatoarele sa apeleze la mine!)
  • “poze cu catalin botezatu copil” (asta cred că tot la perversiuni intră)
  • “unde se dezbraca manechinele poze” (se dezbracă pe unde apucă, credeți-mă pe mine!)
  • “fofoloance dezbracate” (o personificare)
  • “fofoloance de vedeta” (sunteți deja pretențios, ce, credeți că sunt diferite?)
  • “oameni bandajati la cap” (ce-ți mai plac știrile de la ora 5!)
  • “himenul se poate vedea” (era pe când nu se zărea, azi îl vedem și nu e)
  • “femei maritate dezbracate” (Să înțeleg că vă excită verigheta. Sau să și-o dea jos și pe aia?)
  • “filme porno cu romani si coreieni” (Mă întreb dacă serialul coreean de pe TVR a avut vreo contribuție sau pur și simplu e cineva îndrăgostit de telefoanele Samsung.)
  • “morcov in gura” (o fantezie păstrată de pe vremea când vedeam banane doar de revelion)
  • “download bila tun si maimutica” (ai naibilui dadaiști!)
  • “film porno turcesti cu batrani” (nu se poate să te uiți la Kanal D și să nu-ți vină idei)
  • “pornhub noaptea” (așa am auzit și eu, că pe site-ul ăla ar sta fetele îmbrăcate ziua, gătesc, merg la bibliotecă, și după ora 12 se dezlănțuie. Sau poate noaptea e mai ieftin?)
  • “poze cu fuego si sotia” (Dumneata ești pe ultima treaptă de depravare! Mergi și tratează-te! Nu avem decât poze cu Fuego și măicuța lui. Te interesează?)

Titlul de mai sus a stat în Drafts de luna trecută, așa că, atunci când l-am auzit pe Prigoană vorbind despre ceva asemănător, m-am gândit dacă mai merită scris un asemenea articol. Diferența dintre un demagog și un visător e că doar unul e dezinteresat, iar politicianul redevine realist după ce se termină campania. Nu cred că o să votez cu Prigoană, chiar dacă am fost uimit să aud de la el ce aveam de mult în minte, că sediul Ministerului Agriculturii e una din cele mai frumoase clădiri din oraș și ar trebui să fie muzeu. Așa e, doar că în cazul lui, ideea intră în seria panglicilor nerealizabile, lângă trăsnaia cu transformarea Casei Poporului în cazinou.

Și nu cred că o să votez nici cu Nicușor Dan, uite-așa! Mi se pare un candidat al hipsterilor, care uneori s-a opus construcțiilor noi doar de dragul de a se opune, și care vine pentru moment cu propuneri destul de vagi. Restul e PR. Eu votez cu Don Quijote!

Acum că am lămurit unde mă situez, să dăm liber fanteziilor, pentru împlinirea cărora nu știu să existe vreun politician. Deși avem 7 primari în oraș și un minister întreg al Turismului, nu știu să avem nici măcar o hartă turistică decentă a Capitalei, pe care să fie evidențiate trasee și clădiri de văzut, care eventual să se dea gratuit. Dacă nu au fost în stare să tipărească o foaie A3, față verso, să nu-i credeți când vorbesc de transformări din temelii ale orașului. Pentru asta ar fi nevoie de cineva cu altă mentalitate, care chiar să creadă că birocrații statului nu trebuie să mai lucreze în clădiri de patrimoniu. Și să judece problema pornind de la ce am putea avea de arătat și cum am putea arăta mai bine.

De pildă, Ateneul român e destul de greu de vizitat, dacă nu ai bilet la vreun concert. Ar putea găzdui o expoziție permanentă, poate de instrumente muzicale, pretext pentru un tur ghidat al clădirii, cam cum se face la Palau de Musica din Barcelona, unde filmul introductiv, proiectat pe un ecran retractil, e chiar la fel de memorabil ca sala însăși.

Palatul CEC ar putea fi scos din patrimoniul băncii cu același nume înainte de privatizare (dacă se mai face și aia). Să ne imaginăm acolo un muzeu Brâncuși, care ar avea nevoie de ceva investiții pentru achiziții, dar și-ar recupera banii din bilete în câțiva ani. De fapt, dacă s-au găsit sute de milioane pentru stadionul unor fotbaliști submediocri, s-ar putea găsi și câteva zeci, pentru prezentarea celui mai mare artist al nostru.

Din păcate, oportunitatea s-a pierdut la privatizarea BCR, vândută cu tot cu sediul de la Universitate. Bancherii, ca și funcționarii nu au nevoie de asemenea birouri, pot lucra chiar mai bine în blocuri noi, din sticlă, mai ieftine de construit pe metru pătrat și mai eficient compartimentate. Cu mai multă imaginație și îndrăzneală, putem vedea ministerele și agențiile guvernamentale în primul zgarie-nori din oraș, care ar fi chiar profitabil prin eliberarea și vânzarea actualelor locații la prețul zonei. Lângă sediul BCR (la statui) e fostul Palat al Creditului Industrial, actualmente folosit de mai mulți chiriași. Probabil că economia de piață va impune vânzarea clădirii către un hotelier de top, dacă nu se va degrada între timp, încât să nu mai merite efortul.

Dacă ar fi să duc fantezia până la capăt, ca om cu înclinații libertariene, mi-ar plăcea să văd și Banca Națională desființată sau măcar mutată din superba clădire renovată de pe Lipscani. Sediul BNR, fost bancă privată la origini, ar putea fi licitat de un lanț hotelier internațional cu prețuri care să acopere lejer o construcție modernă în alt loc, cu suprafețe utile comparabile. Problema e desigur de mentalitate: deși suntem conduși de populiști, poporul nu prea are voie nici să intre în cele mai frumoase clădiri ale țării, care sunt ocupate de instituții care țin cu tot dinadinsul să intimideze.

Unul din cele mai bune lucruri care s-au întâmplat acestui oraș în ultimii ani a fost renovarea Spitalului Colțea și a bisericii cu același nume din incintă. Gardul elegant și transparent din feronerie, fațada refăcută pun într-adevăr în valoare o clădire superbă. Nu ar fi frumos dacă acolo ar fi un muzeu al figurilor de ceară și al costumelor de epocă? Un loc unde turistul să se poată fotografia cu regi și regine sau cavaleri medievali. De ce nu, chiar un muzeul al regalității, că tot a devenit o modă printre hipsteri și socialiști să se declare monarhiști. Deși sunt pentru proprietate privată, cred că primii doi regi ai României meritau un muzeu, dar actualii purtători de sânge albastru nu meritau returnarea Palatului Elisabeta, pentru care mai au și tupeul să ceară plata chiriei și întreținerii de la buget. Din păcate, clădirea a devenit astfel inaccesibilă publicului, cum destul de greu accesibile sunt (doar cu programare) și Palatul Cotroceni și Palatul Parlamentului. Păi de-asta facem noi revoluții, tovarăși?

Un alt muzeu de care ar avea nevoie România ar fi un muzeu al zborului. Ar fi ceva unic în Europa. Părți din el există la năpăstuitul Muzeu al Tehnicii Dimitrie Leonida, din Parcul Carol și în Muzeul Militar. Poate la Băneasa s-ar putea amenaja un loc unde să ne putem mândri cu Aurel Vlaicu, Traian Vuia sau Henri Coandă, dar cu o concepție modernă, cu simulatoare de zbor și proiecții. Tot nepus în valoare e și Muzeul CFR (nu știu dacă mai există), dar cu siguranță din machete și reproduceri de trasee s-ar putea crea un univers, care să fascineze nu doar copiii.

Pentru civilizația rurală există deja două muzee bine realizate, Muzeul Satului și Muzeul Țăranului Român, în fostul Muzeu al PCR. Ar fi frumos să fie reunite pe locația primului și animate de personaje în port tradițional. De ce nu, poate vedem în premieră și o expoziție dedicată haiduciei, că tot e sport național. Ar fi spectaculos să faci echitație intrând într-o poveste. Știu că nu avem nici măcar un hipodrom ca lumea în țară, dar gândiți-vă cât din istorie s-a petrecut în compania calului, câți admiratori cu dare de mână are acest animal și ce povești cavalerești sau de război s-ar putea țese de la acest pretext într-un fel de muzeu hipic. Cârciumarii au încercat să exploateze tradiția asta folclorică și haiducească, pentru că imaginația merge mereu mai bine la privat, chiar și Hanul lui Manuc s-ar putea dezvolta mai interesant pe linia asta.

Trecând de la distracție la cele sfinte, în Dealul Patriarhiei se află clădirea care imediată după Revoluție a fost sediul Camerei Deputaților. Acum a fost retrocedată Patriarhiei și are o aulă renovată, în foarte bună stare. Ar fi frumos dacă clădirea și-ar deschide porțile pentru un muzeu al artei sacre, pentru că icoanele în stil bizantin sunt o parte importantă a culturii naționale, neprețuită suficient.

Dacă tot suntem un popor inventiv, de ce nu s-ar putea născoci un muzeu al invențiilor românești, poate într-un palat cum e fostul sediu al Primăriei Capitalei, de lângă Cișmigiu sau superbul Palat Kretzulescu, de pe altă latură a parcului, frumos renovat, care cred că e folosit de ceva hârțogari de pe la UNESCO.

Am găsit ceva frumos pentru seara de Paște, între atâtea grozăvii și urâțenii. E un interviu dat de arhiepiscopul Lazar Puhalo, un sârb născut în Canada. Unele dintre vederile sale (exprimate cu altă ocazie, nu în acest interviu) ies din cadrul revelației biblice: consideră evoluționismul o teorie dovedită, e convins că e probabil să întâlnim extratereștri, se lansează în critici, cam hazardate, ale capitalismului sau în speculații despre inexistența fizică a lui Adam și a Evei. Dar dincolo de aceste vederi excentrice, se simte stofa unui teolog profund. Așa că să ne concentrăm pe lucrurile importante pe care le are de transmis:

Înclinația pentru etică e o deformație catolică, moștenită de protestanți, spune arh. Lazar. Marii teologi ai Apusului, Anselm de Canterbury și Toma D’Aquino, erau latiniști influențați de dreptul roman, prin urmare se concentrau foarte mult pe latura juridică, încercând să îndrepte omul prin reguli morale și interdicții. Dar morala poate cădea în erezie, dacă substituie viața întru Hristos, spune Puhalo. Mândria și judecarea celuilalt sunt urmări ale acestei atitudini.
Interpretarea dată lucrării lui Hristos e de a oferi un model de vindecare, care se poate face prin recunoașterea unuia în suferința celuilalt. Păcatul e considerat de asemenea o suferință, care are nevoie de un Vindecător.

Misterul mântuirii e împărtășirea suferinței omenirii de către un Dumnezeu iubitor.

Hristos nu moare pe cruce pentru a da satisfacție unui zeu mânios, nici pentru a plăti prețul păcatului perechii primordiale, ceea ce ar presupune existența unei legități sau instanțe superioare lui Dumnezeu (viziunea gnostică). Doctrina ispășirii păcatelor apare în lumea catolică în jurul anului 1100, în atmosfera aristotelică a scolasticii. În filonul ei profund, credința creștină ar trebui să urmeze exemplul înțelegerii și experimentării umanității din om de către Hristos, continuând această căutare vindecătoare a umanului în puritatea lui.

Paște fericit, oameni buni!

M-am obișnuit deja cu valul de blasfemii, care anunță în fiecare an apropierea Paștelui, în presă. Ele tind să devină la fel de tradiționale ca mesajele ipocrite și dulcege, trimise prin SMS, ca îmbulzeala de la supermarket sau ca drăgălașul iepuraș, inspirat dintr-un cult germanic al feritilității, ajuns să întruchipeze în cel mai ciudat mod Paștele „creștin”. Cu zel și cu metodă se lucrează la secularizarea, de fapt decreștinarea civilizației europene (sau cu origini pe continent).

Când televiziunile și ziarele nu mai sunt de ajuns, pentru a agresa informațional sărmanul om, circul coboară în stradă, cu megafoane și figuranți, așa cum lecțiile de limba rusă se țineau după război de la difuzoare atârnate pe stâlpi. Un astfel de eveniment a fost și procesiunea, care s-a vrut populară, din Centrul Vechi al Bucureștiului, în cadrul căreia au fost recreate Patimile lui Hristos. De fapt, ca să fim mai exacți și să îi cităm pe organizatori, a fost recreat nu evenimentul de acum 2000 de ani ci un fragment din filmul cu același nume! De parcă creștinii l-ar comemora pe Mel Gibson în aceste zile.
Promovarea, cu metodele marketingului modern, în fața unui public neavizat, a unui film, prin asocierea cu o sărbătoare sacră, e deja o forțare a notei. Deși filmul e vechi de câțiva ani și, în mod normal, ar fi trebuit lăsat să se piardă în anonimat ca o amintire jenantă, pentru că e un film sub-mediocru. Pentru cei fericiți, care l-au uitat, mizeria cinematografică numită „Patimile lui Hristos” e unul din cele mai violente filme făcute vreodată, în care sângele începe să țâșnească pe ecran undeva prin minutul 5, continuând să șocheze, de dragul șocului, privitorul, până la final.

Maia Morgenstern nu a fost organizatoarea „happeningului” din Centrul Vechi, dar, cum restul participanților erau iluștri anonimi sau figuranți, marea actriță girează prin numele său toată întâmplarea. E cu atât mai trist că o actriță, acoperită de atâta glorie și înconjurată cu căldură de români, întoarce în acest mod simpatia publicului autohton, denaturând și degradând o religie pe care nu o înțelege.


E vorba însă aici de ceva mai mult decât de un simplu act artistic ratat prin grosolănia execuției figuranților. Se lucrează cu metodă la crearea unor false tradiții și la desensibilizarea omului de rând. Scopul e același ca în toate produsele mediatice promovate cu mare pompă în ultimul deceniu, fie că e vorba de cărți, care fac vâlvă, de documentare sau filme artistice: negarea esenței divine a lui Hristos și prezentarea ca persoană umană obișnuită, dacă se poate, chiar căzută și supusă păcatului și morții, în acord cu concepțiile gnostice.

Nu există în lumea ortodoxă tradiția reconstituirii calvarului Domnului. Ortodocșii tratează cu maximă sfială și discreție acest subiect, pe care îl pun aproape în rândul tainelor, ca pe un subiect de meditație, dar nu de înspăimântare. Accentul cade întotdeauna pe miracolul învierii. Gândirea ortodoxă înregistrează episodul ca pe un paradox la fel de mare ca misterul întrupării, iar credinciosul nu e îndemnat la sentimente dulcegi de milă pentru că credința nu e suspendată nici în acel moment și, dimpotrivă, formula „Doamne miluiește” continuă să fie rostită. Și în iconografia bizantină, patimile sunt redate fie rar fie evitându-se patetismul, apelul ieftin la sentimentalism.

Există într-adevăr o tradiție a refacerii Drumului Crucii în lumea catolică. Dar chiar și acolo ea se face în forme rafinate și ritualizate, cu reprezentări statuare ale Fecioarei Maria în veșminte împărătești sau ale procesului Mântuitorului, purtate pe platforme mobile. Cei care fac penitența sunt credincioșii din procesiune, nu se reia supliciul pe figuranți care îl închipuie pe Mântuitor. Explicațiile acestei tradiții sunt numeroase, vin din vremea cruciadelor, țin parțial de opera propagandistică a Papalității în numeroasele sale conflicte și mai ales de incapacitatea unui public creștinat mai târziu de a recepta subtilitățile iconografiei, având deci nevoie de reprezentări tridimensionale, în mărime naturală și de tot decorul aferent. Reprezentările sunt cu atât mai realiste și mai grosiere, cu cât mergem mai departe în America Latină, în coloniile și mai recent creștinate ale Lumii Noi. Acolo, într-adevăr, s-a instituit această practică a reprezentării pe viu a patimilor, uneori cu episoade de tortură și paroxism mistic. Inutil să spunem că ortodoxia românească nu e într-un asemenea stadiu de dezvoltare și înțelegere a teologiei creștine, oricât ar fi fost de afectată de o jumătate de secol de ateism de stat.

Creștinul „retrăiește” patimile lui Hristos în slujbele Deniilor din Săptămâna Mare, la un nivel spiritual. Se cutremură auzind și cântând în prohod despre cum „a fost spânzurat pe cruce Cel ce a atârnat pământul pe ape”. Varianta „modernizată”, pentru clienții teraselor din Centrul Vechi, a fost de un grotesc perfect, o răstignire cu scene de K1 și mult sânge în recuzită. Preluați cu voluptate de televiziuni și site-uri, actorii și figuranții din procesiune le-au prezentat un Hristos luat la șuturi la propriu, biciut și tăvălit cu mare aplomb de soldații romani, care închipuiau personajul negativ al piesei pentru creștinii de la școlile ajutătoare. Un crainic, pe care l-am recunoscut după voce de la evenimentele neo-protestante, sporea și el, ajutat de o stație de amplificare, atmosfera de gală de box a spectacolului de stradă. Secvențe din spectacolul grotesc servit publicului creștin în Vinerea Mare pot fi văzute aici, deși chiar nu merită să vă stricați pacea sufletească de Paște privind răstignirea, așa cum ar fi relatat-o Capatos sau Știrile de la Ora 5.

Vorbele Mântuitorului se potrivesc încă o dată prigonitorilor săi și celor care agresează psihic sub pretextul unui act pios: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”.


Printre rețete de îmbuibat și colecții de superstiții băbești, un redactor de la Adevărul.mic.ro strecoară un sfat filosofic. Ochii pe lumânare și aveți grijă să nu vă pierdeți umbra, sau să nu v-o fure vreun păcătos la înghesuială.
Pentru că, se știe din bătrâni, cine e văzut umblând în puterea nopții fără umbră e servit cu usturoi și tratat prin acupunctură cu țăruș de lemn în chakra din zona inimii.

Pagina 20 of 173« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica