rss
rss
rss

O nouă acuzație de plagiat îl pune într-o situație jenantă pe primul ministru al României. Un renumit producător de programe tip GPS, îl acuză pe Victor Ponta că a copiat fără jenă toate frazele prin care șoferii sunt îndrumați la destinație.

De pildă, acolo unde programul GPS spunea: „la următoarea stradă, virați ușor la stânga”, Victor Ponta îi spunea șoferului: „Costele, la următoarea stradă, virează ușor la stânga”. Și coincidențele nu se opresc aici.

Asemănări izbitoare au fost sesizate de redactorii National Geographic și în alte momente ale carierei de copilot a lui Ponta. Spre exemplu, fraza: „peste 800 de metri, intrați în sensul giratoriu” a fost folosită frecvent de Victor Ponta, care a schimbat doar parțial formularea, spunând: „Costele, vezi că peste 800 de m intrăm în sensul giratoriu, las-o mai ușor”. Și reprezentanții Top Gear au fost șocați de acest nou scandal, care pune în discuție capacitatea guvernului de la București de a duce la îndeplinire acordurile cu FMI și Uniunea Europeană.

Ce n-au înțeles bătrânicioșii, care se agită să arate că Ponta a copiat 200 din 400 de pagini ale unei cărți, pe care a semnat-o cu numele lui, e că Ponta e expresia unei Revoluții. Da, nu râdeți, tânărul cu tricou cu Che Guevara e mai mult decât un ochelarist scos în față de niște grupări infracționale, care aveau o nevoie arzătoare să se întoarcă la depozitele cu bunătăți ale statului. Scuzați comparația, dar au mai fost și alți lideri și fuhreri, despre care fanii au crezut că reprezintă ba un popor, ba un destin istoric, ba o clasă socială.

Au nu țineți minte dumneavoastră că pentru venirea la putere a lui Ponta s-a plagiat o ditamai Piață a Universității? Și că versiunea plagiată în 2012 a Pieței cerea, între altele, să se termine pentru totdeauna cu ideea burgheză de copyright și cu proprietatea intelectuală, pe internet și nu numai? Fără să observați, în jurul vostru a crescut o nouă generație, pentru care „proprietatea e furt”. Sunt tineri, altfel simpatici, pentru care supermarketul e drept natural, dar companiile sunt dușmani de moarte, pentru care telefoanele inteligente sunt ca drepturile omului, dar cei care le inventează și vând sunt niște hapsâni capitaliști fără inimă.

Internetul, aparent gratuit, cu care au crescut, cum au crescut alte generații cu radio sau televizor, le-a jucat o festă, încredințându-i că o lume fără proprietate, cu autoservire pentru oricine și distracție permanentă, chiar e posibilă. Vrei să te acoperi de glorie între prieteni și necunoscuți? Dai mai departe linkuri cu clipuri haioase și poze cu pisicuțe. Vrei și glorie academică? Ai mai multe oferte de diplome decât poți îndesa într-un sertar, iar examenele se pot lua cu referate printate din alte PDF-uri. Brave New World e aici, mai lipsește doar o mică revoluție, să scapi de cei cu concepții învechite.

Ce se întâmplă atunci când ești prins la furat? Evident, nimic, dacă ești înconjurat de suficient de multe persoane, care cred că furtul e legitim, pentru că micșorează nedreptățile dintre cei care au și cei care nu au. Ia priviți topurile personalităților admirate de liceeni în ultimii ani și o să vedeți că Gigi Becali nu lipsește niciodată. De ce? Pentru că „e șmecher, s-a descurcat, a știut să facă bani”. Da, sunt fix aceeași generație de așa ziși idealiști, care vor dizolvarea regulilor și a proprietății, dar numai a proprietății altora. Acest nou tip de socialiști nu va crea niciodată falanstere și kibutzuri, nu își va pune la comun laptopul, telefonul și mașina pentru o utopie, pentru că sunt mult mai deștepți de atât. Aspirația de a se servi din invențiile și banii altora nu le va contrazice niciodată simțul practic.

Se va întâmpla ceva după ce premierul a ajuns în paginile BBC, Frakfurter Allgemeine Zeitung și alte asemenea foi neînsemnate, care publică pe bani intoxicări băsiste? Nu se va întâmpla nimic. Lucrările academice ale lui Ponta sunt beton armat atâta vreme cât poartă semnătura și garanția morală a mentorului Adrian Năstase, o academie de cinste în sine. Cand au fost prinși cu fofârlica „proaspeții” de la Eudcație și Cultură, deja s-au pregătit vechiturile Andronescu și Iorgulescu. Păi dacă aplicăm aceeași măsură și cu Ponta, în locul lui trebuie să vină ori Năstase (dar el s-ar putea să fie puțin reținut) ori Văcăroiu. Păi de-asta am făcut noi revoluție copy-paste în Piața Universității?

De la ședința cu acuze strigate peste masă, vin vești încurajatoare: Emil Boc și Vasile Blaga promit că nu vor mai candida. Boc va merge să facă lucrurile, pentru care a fost ales, la primăria Cluj, Blaga își va vedea de afacerile familiei. Cum de când i-a adus Băsescu la putere nu s-au preocupat nimeni să atragă sau să crească lideri politici, ci membri în diferite găști, a apărut firesc întrebarea: și noi pe cine punem în loc?

E una din rarele ocazii în care un partid autohton are șansa și neșansa de a fi expus în toată găunoșenia lui. Imaginați-vă PDSR-ul, cel atractiv pentru babe, fără Ion Iliescu, sau PRM-ul, pe vremea când avea un sfert din electorat, fără Vadim Tudor, sau PSD-ul de pe vremea aroganței maxime, fără Adrian Năstase. Seci, ca niște nuci cu miezul stafidit. Așa s-au încropit toate partidele noastre, de când s-a anunțat la televizor că tovarășii pot să își ardă carnetele, dar se pot și prezenta la județeană să se înscrie în consiliile FSN. Sunt simple rețele de putere, în care e important să convingi oameni de deasupra ta că ai o loialitate fără cusur și cam atât.

Clarificarea doctrinară e și ea o glumiță. Și să vrea, politicienii noștri nu s-ar putea clarifica, pentru că ei nu sunt crescuți în biblioteci, ci stau de vreo 7-8 ani ațintiți cu ochii la televiziunile de știri, dintr-un Breaking News în altul. Dacă se uită cineva de dimineață până seara la Crețuleasca, Cristina Șincai, Laura Chiriac, Adina Nedelea, Dana Grecu, poate deveni în timp un Talleyrand sau Montesquieu? Tot ce va învăța să facă va fi să vorbească despre politicieni, ca și cum ar bârfi, dând mai departe niște umori personale: de rău de ăia din altă gașcă, de bine de ăia din gașca noastră. Asta nu e politică, e ședință permanentă de cretinizare a nației și nu îi ajută decât pe cei mai decăzuți să își vadă de agonisit.

Dacă USL ar trebui să facă un exercițiu similar, ar realiza aceeași goliciune. Dar de asta le arde lor acum? Ghinionul pediștilor e că nu au patru ani la dispoziție, ca să fie siguri că useliștii vor deveni antipatici suficient cât lumea să-i readucă la putere pe ei fără efort. Au doar jumătate din an, din care jumătate e o vară, în care cei mai mulți își programaseră niște concedii pe cinste.

Ar mai rămâne ceva din PDL dacă ar fi cerniți toți feseniștii? Posibil că nu mare lucru. Dacă, aproape prin absurd, partidul s-ar preda în mâinile aripii moral-intelectuale, gen Cristian Preda, Monica Macovei, Traian Ungureanu (acum că s-a retras protectorul Blaga), părerea mea e că n-ar aduna nici cât a făcut singur Nicu Șordan. (Am văzut numele ăsta la Arhi și m-a amuzat.) Ar mai fi și varianta Hagi, adică să iei niște juniori de perspectivă și să îi antrenezi, poate nu pentru alegerile astea, dar măcar pentru viitor. Răzvan Ungureanu nu sunt sigur că are atâta răbdare el însuși. Cu alții, care promit, ca Andreea Paul sau Adrian Papahagi, nu știu dacă partidul, ca grupare de hămesiți, are răbdare. (Chit că Andreea Paul, cu apariții foarte încurajatoare, în ultima vreme tot bate câmpii cu feminismul, care numai cu dreapta nu are vreo tangență.)

E posibil ca PDL să producă în aceste zile doar o conducere interimară, de non-personalități, dimpreună cu care să se predea lui Mihai Răzvan Ungureanu, care vine cu susținere externă și ar putea convinge unele cercuri de afaceri, interesate să își apere contractele de stat pe mai multe fronturi. Pare singura soluție realistă, o modalitate în care feseniștii partidului să intre în dispozitiv și să se lupte cum or putea ei mai bine cu feseniștii celorlalți. Nu va fi mare limpezire doctrinară, dar telespectatorii măcar vor avea senzația unui meci animat în toamnă.

Acum că lucrurile au intrat în normalitate și românii au pus în fruntea Guvernului și primăriilor pe cei mai bun fii ai patriei, putem să ne ocupăm și de problemele altora. De pildă, problemele poporului chinez, un adevărat model și pentru maoistul nostru premier, Victor Ponta. Ca să nu mai existe disfuncții, gen procesele lui Năstase sau sinucideri ale unor colegi procurori, ca Panait, iată cum ar trebui să funcționeze un sistem brici.

metoda occidentală: cum să împrumuți ce nu ai și să iei dobândă

Ca orice jucărie, sistemul de corupție din China e inventat în altă parte, copiat și dus la o perfecțiune de invidiat. La baza lui stau două invenții vestice: marxismul și sistemul bancar fracționar. Cu prima nu ne batem acum capul, că oricum nu de acolo vin banii, doar câteva idei de control social. A doua e metoda prin care cineva, de obicei o bancă, poate împrumuta ceea ce nu are, investind fără să economisească anterior. De când e lumea și pământul, nu existase altă metodă: întâi acumulai (prin descoperire, jaf, vânzarea forței de muncă, moștenire sau creație), apoi puteai investi acele resurse într-o afacere. Spre deosebire de unul căruia i-ar fi picat resursele din cer, cel care le acumulase anterior cu trudă, dobândea nu doar știința administrării și înmulțirii lor, dar și obișnuința de a le păzi ca pe ochii din cap. Pământul era cel mai obișnuit activ în care puteai investi, într-o economie preponderent agrară: bine îngrijit, el poate fi productiv pentru nenumărate generații și își menține valoarea pe termen nedefinit. Similar, pentru categoriile mai mobile de populație, aurul și alte metale prețioase se dovedeau mijloace ideale de economisire, căci aveau lichiditate mare, adică puteau fi schimbate rapid pe lucruri trebuincioase, fără a fi perisabile.

Bogății ca pământul sau aurul au stat la baza economiilor tradiționale, asigurând o dezvoltare lentă dar sigură. Industrializarea a schimbat complet regulile jocului, aducând rate de creștere spectaculoase și riscuri pe măsură. O manufactură, care dă faliment, nu mai valorează nimic, spre deosebire de un lot de pământ, care chiar după un an secetos, tot poate redeveni productiv. Undeva la începutul secolului XVII, negustorii de aur, care percepeau o mică taxă pentru păstrarea în bună siguranță a economiilor în metal prețios ale fiecăruia, au realizat că oamenii erau mulțumiți să folosească în schimburile dintre ei, în locul aurului propriu-zis, niște hârtii de valoare, scrise de ei, care certificau că posesorul a depus cantitatea respectivă în bancă. E mai comod să porți la tine hârtii, decât pungi cu galbeni. Nu le-a luat mult acestor negustori să înțeleagă că doar o mică parte din deponenți veneau să răscumpere valorile din seifuri și că puteau emite mai multe hârtii decât metal dețineau, devenind astfel investitori fără să acumuleze în prealabil. Evident, dacă toți posesorii de asemenea bonuri de tezaur cereau să își răscumpere bunurile, sistemul se prăbușea, aproape ca un sistem piramidal.

Politicienilor li s-a părut genială o asemenea metodă și au decis să o aplice. Spre deosebire de vânzătorii de aur, ei nu aveau nicio valoare de pus în seifuri. Aveau, în schimb, puterea de a taxa toți supușii, sub amenințarea forței armate sau a închisorii, și de a amaneta astfel forța de muncă și acumulările cetățenilor actuali și pe ale urmașilor lor, dacă era nevoie. Spre deosebire de băncile în sistem fracționar, care dețin doar o mică parte din cât împrumută, statele pot să nu dețină nimic. Banii pe care îi tipăresc, spre deosebire de monezile bătute în metal prețios, își trag numele din primele cuvinte pe care Dumnezeu le rostește în traducerea latinească a Genezei: Fiat lux! (Să fie lumină!). Banii de tip fiat sau fiduciari sunt simple hârtii purtătoare de promisiuni, care au în spate voința suveranului, respectiv, a statului. Rezervele de lichidități, pe care băncile comerciale sunt obligate să le dețină sunt mai mici decât ne-am închipui și scad pe măsură ce sistemul devine mai sofisticat. Dacă în China ele pot fi la 20%, cam cât aveau și englezii acum 50 de ani, aceste pachete de urgență au scăzut în Uniunea Europeană și la 1%. Tot periculos trăiesc și băncile elvețiene, 2,5%, americane 10% (variază pentru diverse tipuri de bănci) sau britanice, 3%. Vom vedea imediat de ce cifrele mai mari ale chinezilor nu asigură neapărat protecție.

Rezervele de lichidități nu sunt totuna cu activele băncilor, care pot fi lichidate (teoretic) la nevoie și nici nu depind de performanțele creditelor acordate. Înseamnă că dacă x% dintre depunători își cer banii, banca intră în încetare de plăți și sună alarma la banca centrală. Aceasta nu are încotro și aruncă un colac de salvare, spre indignarea publicului, care abia atunci realizează scamatoria. Dar banca centrală mai are o jucărie, un fel de super-putere: dobânda de referință. (E vorba de mai multe dobânzi și mecanisme financiare complicate, unele reglate pe un fel de piețe închise, încerc să simplific tabloul.) Fără să aibă în joc valori acumulate anterior, banca centrală poate acorda băncilor comerciale bani (ca la Monopoly) la dobânzi foarte avantajoase, în speranța că ei se vor revărsa în economie prin creditare.

Amintiți-vă analogia cu fermierul care, întâi acumulează mijloacele de producție (pământul) apoi încearcă să le exploateze ca pe o afacere, pentru un profit. Băncile comerciare intră în joc având doar o părticică (să zicem 10%) din valorile cu care operează. Băncile statelor intră în joc fără să aibă nimic. Cu toate acestea, ocupă centrul scenei. În situații de avarie, când politicienii simt că „economia trebuie stimulată”, bancnotele tipărite de stat sunt împrumutate bancherilor cu dobânzi, care tind spre zero, sau undeva la 1-2 procente. Bani aproape gratis se revarsă către bănci, doar doar lumea va începe să consume și să producă. Pentru că viteza e cheia supraviețuirii sistemului. Dacă proprietarul de pământ se gândește de o mie de ori înainte să își investească avutul într-o afacere, cineva, care investește pe credit, va avea mai mult apetit pentru risc. O bancă în sistem fracționar va lua riscuri încă și mai mari, în timp ce o entitate financiară, căreia i se pretinde să mențină rezerve insignifiante și primește banii aproape fără dobândă, va fi tentată să își asume riscuri nebunești. Bun venit în capitalismul de tip cazinou! Inflația joacă în această schemă rolul rotiței pentru hamsteri: cel care exploatează niște active sau s-a împrumutat ca să le poată exploata sunt forțați amândoi să alerge mai repede decât ritmul de devalorizare a banilor. Când dobânda pentru un depozit e mai mică decât inflația, vorbim de dobânzi real negative: iei mai puțin decât depui. Pentru cei care au economisit anterior e un adevărat coșmar și o nedreptate echivalentă cu furtul. Nu înseamnă că schema nu are și câștigători.

Creditarea, chiar fără acumulare anterioară, are avantajele ei, pentru că accelerează ritmurile de creștere, la rate imposibil de atins altfel. Ea e atât de întrețesută cu dezvoltarea lumii capitaliste, cu revoluțiile industriale și IT, încât cu greu ar putea fi imaginată evoluția planetei fără aparentul perpetum mobile al sistemului bancar. Reversul e de ordin moral și are urmări practice: inventarea capitalului din nimic crește apetitul pentru risc, devalorizează munca și efortul intelectual autentic, îi taxează pe cei care economisesc, în favoarea unei clase parazitare de speculatori favorizați de stat. La extrem, dă naștere unei economii bazate pe ficțiuni și promisiuni imposibil de onorat, distruge moneda și, într-un final, economia, după accelerarea unor cicluri artificiale de creștere speculativă-prăbușire.

versiunea chinezească: să exportăm un miliard de oameni, fără să-i scoatem din țară

După ce s-au jucat de-a revoluțiile marxiste și au încercat să se industrializeze prin hei-rup, tovarășii chinezi au ajuns la aceleași rezultate la care ajunge instantaneu comunismul: sărăcie și înfometare. Pe vremea lui Mao, americanii nu inventaseră calculatoarele și regina indicatorilor de putere economică era producția de oțel. După ce îi iei chinezului cu forța plugul din bătătură, pentru topitoriile revoluționare, și te trezești cu 30 de milioane de morți într-o vară, metoda asta de avânt patriotic nu mai pare o idee chiar așa de bună.

Noroc că țara era atât de mare încât era loc și pentru câteva zone experimentale, în care Deng Xioaping să vadă ce s-ar întâmpla, dacă ar încerca să îi ajungă din urmă pe capitaliști din urmă, cu metodele lor. Exact, e vorba chiar de acele zone, înmulțite cu anii, de pe țărmul mării, care sunt și astăzi motoarele economiei chineze.

Un consilier al unui președinte american își amintește că șeful său a încercat să îl ia de sus pe Deng, la prima lor întrevedere și l-a întrebat de ce nu slăbește puțin șurubul cu drepturile omului. Deng, foarte calm, i-a amintit ce populație are țara lui și l-a întrebat câți chinezi liberi ar putea SUA să primească de anul viitor. Carter a înghițit în sec și n-a mai deschis subiectul. Anterior, probabil, la vârful puterii comuniste altcineva avusese o revelație similară: hrănirea unui popor de asemenea dimensiuni era o belea la fel de mare ca stăpânirea lui. Exista, însă, soluția de jujitsu, de a transforma problema demografică în cea mai mare resursă. În ultimii 40 de ani, singurul export real al Chinei e forța de lucru ieftină, disciplinată și exploatată la sânge. Până acum, totul a mers ca pe roate, economia a crescut de 10 ori.

Mariajul est-vest e ideal pentru elitele politice din cele două emisfere: occidentalii au consumerism și țin în mișcare roata de hamster a propriului lor sistem de corupție, orientalii își exportă mâna de lucru în beneficiul oligarhiei de partid, cu promisiunea că vor ajunge și ei la consumerism, care e un fel de stadiu final al comunismului, visat de Marx. O mică problemă ar fi, dacă s-ar termina între timp populația și materiile prime. Dar să nu anticipăm. Ca la orice Caritas, momentul cel mai neplăcut nu e când depui, ci când alții nu mai depun.

Ați reținut ce spuneam mai sus, că trebuie să existe întâi economisire și apoi investiție și consum? E un detaliu nesuferit, pe care încearcă să îl ocolească oamenii de la butoane și din Vest și din Est. Primii au găsit soluția temporară a vieții pe credit. Cei din urmă au găsit soluția spaimei zilei de mâine. Cum China a renunțat complet să mai construiască socialismul, orice idee de welfare state, stat asistențial, a fost lichidată. Vrei la farmacie? Ia un ginseng. Vrei pensie? Cheamă un nepot. Aici ar fi o problemă, pentru că am spus mai sus că Partidul și-a amintit vorba lui Marx că „omul e cel mai prețios capital”, și l-a luat deja pe nepot la Foxconn, să facă iPhone-uri.

De când e lumea și pământul, s-a constatat o coincidență: nu există creștere economică susținută, fără creștere demografică. (Pauză publicitară pentru hipsteri: vreți ca România să prindă rădăcini, lăsați copacii și faceți copii!) Politicienii găsesc uneori metode să ocolească acest impediment: dacă au o țară bogată, deschid granițele puțin, ca americanii, cumpără sclavi, cuceresc colonii. O metodă mai ieftină și mai ingenioasă e să muți oamenii dintr-o parte în alta. A încercat-o și Ceaușescu, succesul a fost parțial, păcat că ideile lui de investiții au fost neinspirate aproape toate. În ultimele decenii, chinezii fac exact asta: mută populație tânără de la sate la orașe. La fiecare cincinal, între 3 și 5% din populația țării s-a urbanizat. Alte 300 de milioane de țărani așteaptă aceeași șansă, fapt ce face posibile dar și neapărat necesare ratele mari de creștere a PIB-ului.

Plecarea unui nepot la oraș nu e o veste fără emoții, dacă respectivul e singurul nepot, pe care îl au patru bunici. Politica unui singur copil a limitat gurile de hrănit și a furnizat mână de lucru în ritmul în care liderii partidului puteau înființa fabrici pentru ei, dar a avut și consecințe. Sunt mult mai mulți băieți decât fete, chestie de preferință a părinților, și prea puțini cei care să aibă grijă de tine la bătrânețe. Atunci chinezul de rând nu are încotro și „intră în sistem”. Roata de hamsteri are alte motivații decât în Vest, dar produce aceleași rezultate. Ca urmare, viitorul bătrân fără pensie, spital și azil se apucă să economisească. O face cu furie, ca nimeni de pe planetă: cam jumătate din tot ce agonisește, pune deoparte!

Bani frumoși pentru oligarhia comunistă, care îi fură din bani din prima clipă, iar acum se pregătește să îl lase sărac lipit. Mecanismul e explicat în acest articol despre Cleptocrația chineză, din care încerc să sintetizez. Există două căi spre care s-ar putea îndrepta viitorul nostru pensionar, cu iluzia că economisește: bănci sau imobiliare. Ambele sunt investiții de coșmar în situația dată.

Pare greu de crezut, dar chinezii se resemnează să depună grămezi de bani cu poza lui Mao, la dobânzi real negative. Ți se promite o dobândă mizerabilă de 1%, inflația e 6%, dacă economia nu se întâmplă să duduie, negustor te numești. Nu e de mirare că mulți joacă la un fel de caritasuri neoficiale, în speranța că vor strânge destui bani, cât să treacă la următorul nivel: investiția / speculația imobiliară. În ultimii 12 ani, acesta e noul sport național în China, o țară care încă nu a cunoscut prăbușiri ale prețurilor imobiliare. Deocamdată.

O casă pare o investiție durabilă. Chiar și o casă goală, într-un oraș fantomă, care nu a adus niciun yuan din chirie vreodată, tot investiție se cheamă, dacă poți să o revinzi cu profit, la un interval oarecare. Contrar principiilor economice, faptul că e goală devine chiar un avantaj. Ca în sistemul bancar occidental, aici totul ține de încredere. Sau de iluzie. Cât timp chinezul de rând va crede că garsoniera pe care și-o cumpără va fi mai scumpă anul viitor, comedia se învârte. Iar statul poate băga dolarii de la americani în blocuri, cum îi bagă și în poduri și malluri goale, ca să țină PIB-ul la cote mari.

Aici intră în scenă cleptocratul, pardon, tovarășul membru al partidului comunist chinez. Pentru că undeva trebuie să se ducă tot acest potop de economii, repet, jumătate din ce câștigă orice chinez. Lichiditățile obținute merg direc la finanțarea fabricilor și altor afaceri cu capital de stat. Mai țineți minte fabricile românești de după 90? Cam care erau proporțiile jafului directorimii numite politic? Să nu credeți că politrucul chinez arată diferit pe dinăuntru. Un singur ingredinet le-a lipsit celor care au răpus prin căpușare și proastă administrare fabricile de stat de la noi: finanțare la dobândă real negativă. Într-un fel, a tot încercat-o Văcăroiu, prin subvenții la energie, ștergeri de datorii (toate guvernele au bifat asta), apoi s-a văzut costul, când Bancorex s-a prăbușit și din această cauză. Dacă am fi avut o populație captivă, cu spaima bătrâneții, care să le alimenteze cu fonduri de rulaj, și azi ar fi existat acei mastodonți.

Tot ce li se cere oligarhilor chinezi din corporațiile de stat e să fure cu moderație, încât pierderile să nu fie mai mari decât dobânzile negative, la care sunt alimentați cu bani. Pare simplu, dar există riscuri. Managerii economiei chineze trebuie să jongleze foarte bine cu iluziile. La inflație prea mare, populația înțelege trucul, caută alte modalități de economisire sau pune de o revoluție. La inflație prea mică, întreprinderile de stat nu mai pot fi prăduite, ba chiar se prăbușesc și trag după ele băncile (tot de stat). La fel de vulnerabil e sistemul și la scăderea cererii de jucării dinspre UE și SUA, sau la împuținarea petrolului și minereului. De-asta, tovarășii cleptocrații deja cumpără oficial câmpuri petroliere, mine prin Africa, porturi prin Europa și alte active, iar neoficial, case de fugă și studii în Occident pentru copii. Pe mutește, oligarhia chineză își pregătește deja exitul: ori fi băncile Vestului tot conduse de hoți, dar tot sunt mai sigure și au dobânzi mai bune ca ale statului. Ceasul economiei chineze ticăie.

Dar mai rău de atât ticăie ceasul biologic. Chiar dacă ar renunța acum la politica unui singur copil, rezultatele tot nu ar putea fi oprite, din motive culturale și de sărăcie. În 2016, va fi anul de vârf pentru China, în ce privește proporția tinerilor apți de muncă în totalul populației. Tot ce urmează de acolo e o spirală a îmbătrânirii, la o viteză nemaivăzută în istorie. Iată ce prevede acest studiu demografic:

„În ultimele trei decenii de creștere ultra-rapidă, populația cu vârste active a Chine a crescut cu peste două treimi, într-o medie de aproximativ 1,8% pe an. În contrast, acest segment activ de populație va scădea între 2010 și 2030. După vârful din 2016, scăderea va fi de aproape 1% pe an.”

Vin din urmă bunicii, chiar și din perioada de dinaintea legii controlului populației: „în 2010, China avea 115 milioane de oameni peste 65 de ani, până în 2030, va avea 250 de milioane, din același segment de vârstă”. Pe atunci, China va avea populații mai îmbătrânite și decât vest-europenii de azi, cu sistemele lor deficitare de pensii, doar că fără pensii serioase de stat și economii potențial spulberate de finalul bulei imobiliare, inflație și descreșterea economică.

PS: Imaginile cu care v-ați delectat nu sunt de la vreun palat baroc. Sunt câteva încăperi modeste, din sediul unei companii farmaceutice de stat. Unul dintre cleptocrații chinezi le-a socotit o bună investiție pentru fabrica lui.

Sigur, teoriile lui Lombroso au fost infirmate de știință. Poți să arăți ca Moartea din Carpați și pe dinăuntru să fii un om rafinat, capabil să analizeze un buget, un plan de urbanism general sau un proiect edilitar. Ce, Superman nu avea față de tocilar? Și ce dacă era personaj de film. Iată o alegere care bate filmul. Țin să o remarc, pentru ca fanii PDL să și-o poată pune poster, la care să privească de fiecare dată când se plâng că Mazăre e cocalar, că R. Negoiță e proxenet, că Vanghelie e Alexandru Graur pe langa Piedone. Bă, măcar ăia n-au fața lui Cătălin Moroșanu, consilierul PDL de Iași.


sursa foto: iasiplus.ro

Deși lovește bine și cu stânga, Cătălin Moroșanu e alesul dreptei. Altfel spus, la chemarea titratului Mihai Răzvan Ungureanu: fiți ungurenii mei!, intelectualul din imagine a răspuns prezent. Nu e doar meritul lui. Este și meritul alegătorilor din centrul universitar Iași, care au pus încântați ștampila pe el, fredonând probabil hitul „votul meu minte nu are”.

L-am uitat când am înșirat câteva dintre alegerile ce țin de „obscenitatea publică”, între Mazăre, Vanghelie, Negoiță sau Onțanu. Aparent, nici nu ar fi locul lui aici, pentru că doctorul Bacalbașa e un adevărat intelectual, are un umor spumos, semn de inteligență. Pot să înțeleg glumele lui, macabre de multe ori, ca o formă de protecție psihică, în fața unor probleme, specifice unei camere de gardă, care ar copleși un om mai slab.

Dar faima, pe care și-a creat-o pe spinarea necazurilor, bețiilor și violurilor gălățenilor, trece cu mult peste o reacție de sănătate psihică. În orice țară din Occident, un doctor, care și-ar permite să divulge problemele de sănătate ale pacienților și să le transforme într-un fel de stand-up comedy, ar fi adus în sapă de lemn de procese. Lipsa de rânduieli a societății și de reacție a tagmei medicale l-a transformat însă pe doctorul Bacalbașa într-un personaj spumos și popular. E vorba aici nu de ceea ce e, ci de felul viclean în care e dispus să profite de slăbiciunile altora și de o conjunctură, pentru a deveni vedetă.

Doctorul Bacalbașa nu e un om necultivat, dar o notorietate adunată exclusiv din Știrile de la ora 5 nu e cu nimic mai glorioasă decât celebritatea invitaților lui Capatos, a cântăreților de pe Taraf TV sau a fetelor de la Pagina 5. Puține produse mediatice au propagat mai multă infecție în mințile și inimile românilor, decât acel nefericit jurnal de crime și monstruozități. Nici vorbă ca o asemenea cloacă să poată fi salvată de umor, în cazul respectiv umorul nu face decât să adauge cinismului încă o treaptă. Iar alegerea ca șef de Consiliu Județean a doctorului Bacalbașa la Galați, alături de Marian Stan, un fel de geambaș de fotbaliști, nu reușește decât să valideze scurtăturile spre succes, la care jinduiește orice invitat pe bani al Simonei Gherghe. Nu pentru calitățile sale de medic sau de scriitor a fost ales doctorul Bacalbașa, ci pe post de extensie în alte partide a „viziunii politice” a lui Dan Diaconescu.

În dezastrul electoral al PDL, trebuie remarcată supraviețuirea miraculoasă a indestructibilului mini-Boc. Videanu a stat ca pe timpuri, până dimineață, în fața unui ecran de retroproiector, numărând vot cu vot din țară, dar singurul lucru cu care s-a putut lăuda a fost reușita lui Boc. Partidul a căzut la un 15%, care poate nu e chiar așa de rău cum sună. MRU nu va porni chiar de la zero. Dar felul în care Boc s-a salvat, cu o mână de voturi, pe ultima sută, dă o lecție așa zișilor grei din partid.

E aproape pe dos decât contraperformanța lui Liviu Negoiță, care pleacă din 80%, în mandatul anterior, nu mai face nimic, refuză orice asociere cu politica partidului, pe vremea austerității și pierde cu iluzia că nici nu trebuie să se prezinte ca să câștige. Înlocuirea lui cu halucinantul amator de eleve de la țară, Robert Negoiță, e jenantă și prea clară (3-1), ca să poată fi pusă pe seama confuziei de nume. Cum remarca Iulian Comănescu, la București se conturează o garnitură înspăimântătoare de pușcăriabili: Onțanu, Robert Negoiță, Piedone și Vanghelie! Niciunul dintre ei nu e ales din eroare, sunt expresia degradării bucureșteanului mediu, adevărate modele pentru mitocanii, pe care îi întâlnim la toate semafoarele și în toate autobuzele. Din păcate, ăștia suntem!

Ne urmează cu maximă ambiție și alte orașe mari, cum ar fi Craiova, unde a fost aleasă mahalagioaica Olguța, doar pentru că s-a îmbrăcat în tricoul Craiovei și a arătat o fotografie cu un stadion ca în Dubai. La Constanța, și anul acesta, scuzați exprimarea, dar Mazăre a terminat pe fața electoratului și electoratul a părut egal de satisfăcut. Nu mai vorbim de promoția de mafioți dovediți, votați cu mare avânt în fruntea multor consilii județene.

De ce e diferită și semnificativă victoria lui Boc? Tocmai pentru că e un câștig de cauză al decenței. Aș pune în aceeași categorie victoriile unui Klaus Iohannis la Sibiu, Romeo Stavarache (PNL) la Bacău sau George Scutaru (PDL) la Brașov. În cazul lui Boc, rezultatul infirmă și părerea că austeritatea ducea inevitabil la eșafod. Chiar și o austeritate aproape gratuită, aplicată prostește și fără tragere de inimă, tot e înțeleasă, atâta timp cât cel care o propune își păstrează decența. Ceea ce a lovit necruțător electoratul a fost tupeul lacom și disprețul pentru cei cărora li se ceruse hulita austeritate. Nu știu dacă Boc va mai ajunge să aibă vreodată un rol în politica națională, dar chiar dacă va lăsa altcuiva președinția partidului (cum poate ar fi normal), o face într-un mod onorabil.

N-am înțeles niciodată teoria cu votul alb, votul nul și alte bazaconii. O consider în continuare o modalitate de a neutraliza niște persoane bine informate, în favoarea unora cu minim discernământ politic, dispuși să își vândă votul sau să fie păcăliți de aparențe. Cum cei dispuși să își dea votul pe nimic, vă mărturisesc că am ajuns să nu mai consider nici votul obligatoriu, ca o idee așa de rea, cum mi se părea cândva. O cale mai rapidă de a scoate satele și suburbiile din feudalismul electoral actual nu văd în acest moment.

Sunt prea mulți votanții care gândesc cinic (nu pragmatic), socotind că o pungă de ceva e mai mult decât nimic. Tot la mită electorală pot intra și așa zisele programe edilitare, pentru că nu sunt decât redistribuiri forțate de resurse, concentrarea lor într-o zonă vizibilă. Deși nu pare evident, așa e cazul cu „prima casă”, „rabla”, „termoizolarea blocului”, „grădina blocului”. Se ia de la toată lumea și se face un cadou unui grup, în speranța că grupul va fi recunoscător. Dacă prezența la vot e chiar și la jumătate, metoda matematic nu dă greș. Minoritatea „motivată” își impune voința. Dacă prezența ar fi de 80%, nu ar exista suficiente resurse pentru „a lua ochii”. Ar trebui să încercăm și varianta asta, deși decidenților le convine de minune situația actuală, inclusiv când pierd.

Alegerile astea am decis că voi fi absenteist. Din lipsă de ofertă, din imposibilitatea de a deosebi candidații unul de altul, din convingerea că favoriții sunt oricum înțeleși între ei. Aș fi votat măcar politic, pentru consiliile locale, dacă ar fi fost partide cu idei diferite, dar nu e cazul. Dacă opțiunea mea ar fi fost urmată de un procent zdrobitor de alegători, votul meu nu ar fi fost irosit cu totul. Dacă la urne se prezentau 15-20% din votanți, alegerile nu se anulau, primarii rămâneau în funcție, că așa e sistemul. Dar ne-votul nostru ar fi avut un ecou, o greutate. Păcălicii, care ne iau ochii cu boscheți și arteziene de un gust îndoielnic, ar fi fost nevoiți să apeleze la alte strategii, să se reinventeze, măcar să pretindă că e cazul să se schimbe.

Din păcate, deja la primele ore era prezență peste cea de acum patru ani și se aștepta chiar o prezență finală de jumătate din electorat. Mesajul popular către politicieni e limpede: suntem mulțumiți, vă credem. Și, culmea, cei mai populari șunt cei care au tăcut mâlc: „Taci și câștigi!”. Primarii, care au mers pe burtă, când politicienii de la centru dădeau din colț în colț cu criza și austeritatea, acum sunt mai populari ca Moș Crăciun.

PS: Inventiv ca de obicei, Dan Diaconescu a găsit o modalitate hilară de a se promova și în ziua alegerilor. Citește de zor SMS-uri de la fani, cu precizarea „nu putem să spunem pe post”: „Domnu Dan, am votat toată familia cu Partidul Puncte Puncte, toți pe care îi știu votează cu Partidul Puncte Puncte, sper să câștige”.
Din păcate pentru noi, Partidul misterios al lui Diaconescu chiar există și arată cum îl știm. Legitimitatea pe care votul o oferă actualilor politicieni ne cam ia speranța că ar urma să se nască un real Partid Puncte Puncte, care să schimbe jocul.

PS post-exit-poll: Rezultatele mi se par întristătoare, mai ales prin proporții. La mine în sector, Piedone a luat 80%, se apropie de Iliescu în mai 90. La fel de revoltătoare mi se par victoriile impostorului cu același nume ca (de acum) fostul primar Liviu Negoiță, victoria obrăznicăturii Olguța Vasilescu (împotriva pușcăriașului de Solomon), a versiunii ei (relativ) masculine, Mazăre, a eternului Vanghelie și așa mai departe. Victoria USL e zdrobitoare și usturătoare. Mă tem că nu era altă cala ca așa zisa dreaptă să înțeleagă că e cazul să schimbe garnitura și oferta.

PPS: Nu știu cine e în spatele grupării, care a realizat acest clip, nici ce își propune, dar e foarte bine realizat:

Cât timp presa occidentală bagă cărbuni în sobă pentru un nou război, în Siria sau în Iran, după ce ultimele războaie, din Serbia, Afganistan, Irak sau Libia s-au încheiat „atât de bine”, iată cum arată războiul modern „la sol”, sau mai bine zis la joasă altitudine. Dronele par un fel de jucării, manevrate din joystick și dotate cu camere de filmat, suficient de puternice încât să îi arate pilotului și expresiile feței celor pe care îi ucide, din confortul unui scaun de birou. Iată mărturia unui astfel de pilot:

”În trecut eram pilot în misiune. Aruncam bombele, nimeream ţintele, însă nu aveam nicio idee pe cine loveam. Acum pot să le văd feţele. Îi supraveghez ore în şir. Mă uit cum se joacă împreună cu soţiile şi copiii lor. Când îi prind singuri nu am nicio reţinere să-i ucid. După atac, urmăresc cum scot cadavrele din casă, văd femeile cum plâng îndoliate. Nu e ca la PlayStation. E cât se poate de real. Munca mea presupune să urmăresc şi ce se întâmplă după încetarea atacului aerian. Număr cadavrele şi urmăresc înmormântările”

E vorba de un război care, teoretic, nici nu există. Nu se încadrează nici în aberanta categorie de „lovitură preventivă”, pentru că împotriva Pakistanului nu s-a emis nicio declarație de război. Culmea, Statele Unite continuă să furnizeze ajutoare financiare consistente administrației pakistaneze, în speranța că îi vor păstra pe politicienii locali în sfera lor de influență. Cum remarca ironic un comentator: „n-am putea măcar să nu le mai dăm bani și să ne urască gratis?”.

Marele avantaj al „terorismului” e că nu are o capitală, pe care să o poți cuceri. Lupta cu el poate dura la nesfârșit. Nici nu trebuie să convingi lumea să se înroleze. Atâta timp cât sistemul bancar fracționar îți permite să tipărești bani fără o valoare în spate, iar inflația îți permită să impozitezi pe neobservate prezentul și viitorul, industria militară își va crea propria piață și propria cerere.

Publicitatea intră și ea în acest mecanism auto-hrănitor. BBC a publicat o fotografie cu un copil, care sare peste un șir de cadavre în saci albi, dintr-o morgă improvizată, ca ilustrare a unui masacru din Siria. Autorul fotografiei a recunoscut-o: era din timpul războiului din Irak. E grăitor pentru selectivitatea memoriei colective că o imagine de un asemenea impact nu a fost reținută decât de fotograf. În mințile noastre altele sunt bornele.

La fel de important la cuvântul „terorist” e că poți să îl aplici oricui vrei. Poți să i-l aplici lui Obama, care aprobă raidurile nocturne cu drone? Nu poți, pentru că e singurul politician care a primit premiul Nobel pentru pace, pentru promisiuni electorale. Poți să i-l aplici lui Vladimir Putin pentru genocidul din Cecenia? Dacă ești ziarist rus, s-ar putea să fie ultimul lucru pe care îl scrii, înainte să îți explodeze mașina. Poți să îl numești terorist pe Benjamin Netanyahu, care în ultimul an cum prinde un microfon deschis pe undeva își amenință vecinii cu bombardamente „preventive”? Nu poți, pentru că ai fi automat un „antisemit” nenorocit. Poți să spui despre mercenarii yemeniți, înarmați și trimiși în Siria să îl dea jos pe Asad și regimul lui de clan, de tip securistic? Nu poți, pentru că aceia se numesc „luptători pentru libertate”, „rebeli”, „activiști pentru drepturile omului” sau „armata de eliberare”.

E posibil ca unele masacre din Siria chiar să fie reale. Nu ca româncele, anunțate moarte și descoperite în viață. Regimul semi-dinastic al liderului sirian seamănă cumva cu Securitatea lui Ceaușescu, nici el nu se obosește cu algerile, iar torturarea oponenților e la ordinea zilei. Problema nu e lipsa forței militare și a tehnologiei, pe care NATO ar putea-o folosi. Problema e că războaiele de eliberare din ultimele decenii au fost urmate de rezultate catastrofale. Spre deosebire de Europa Occidentală, reconstruită și cu ajutorul Planului Marshall, de Coreea de Sud sau Japonia, ceea ce urmează după violența, zice-se necesară, nu e deloc încurajator.

După ce a preluat puterea, Lenin a decretat: „Pentru a avea omletă, trebuie să spargi ouăle!”. La câțiva ani, un jurnalist occidental a vizitat Uniunea Sovietică și i-a spus: „Tovarășe Lenin, văd foarte multe lucruri sparte, unde e omleta?”.

Cum candidații la alegerile noastre locale nu au avut bunul simț să participe la o singură dezbatere în fața alegătorilor, înaintea singurului tur de scrutin, mi se pare firesc să îi răsplătesc prin absenteism. Nu voi vorbi despre blaturile lor, ci despre ale americanilor.

Fiul candidatului republican Ron Paul, senatorul Rand Paul, a anunțat aseară în direct că va renunța să își mai susțină tatăl, acordând votul său lui Mitt Romney, la convenția de la sfârșitul lui august. Și tu, Brutus, fiul meu?!, s-ar putea spune, dar situația e mai puțin patetică. Romney e de ceva vreme acceptat cu resemnare, nu cu entuziasm, ca viitor candidat al republicanilor, în încercarea de a opri realegerea lui Obama în toamnă.

Rămânerea în cursă a bătrânului Ron Paul e o combinație de încăpățânare și refuz al compromisului. Vorbim de un personaj politic, care nu s-a jucat cu propriile principii, care, de pildă, critică sistemul bancar fracționar, de pe vremea când indicii economiei americane păreau să străpungă norii. Un om politic, care și-a susținut opiniile non-intervenționiste, în fața unor săli pline cu decerebrați, fanatizați de Fox News.

Cu idei ferme, exprimate clar, Ron Paul a făcut figură discordantă, într-un partid tot mai încurcat în interese de afaceri și de lobby, în care deliberarea după propria conștiință, în anumite probleme, a devenit risc de izolare. Unul dintre fondatorii influentului grup de reflecție neoconservator intitulat Proiect pentru un Nou Secol American, William Kristol, se mândrea recent cu opera sa de epurare a Partidului Republican: „în ultimii 30 de ani, toate elementele ostile Israelului au fost epurate din partid, iar acum nimeni nu mai pune la îndoială puterea lobby-ului israelian”. Probabil e vorba și de multă lăudăroșenie la mijloc, așa sunt cei care își câștigă reputația din sforile pe care le trag, și subiectul poate nu ar trebui să fie determinant pentru un partid de asemena dimensiuni, dar fanfaronada lui Kristol e grăitoare totuși pentru atmosfera și coridoarele tot mai strimte, cu lobbyști, prin care a trebuit să răzbată Ron Paul. Să mai precizăm și că, pentru Kristol, oricine poate fi pus la zid ca „element ostil”. Până și Bush e numărat într-o așa numită partidă a arabiștilor, adică de politicieni interesați ca America să aibă relații măcar avantajoase, dacă nu prietenești, cu țările musulmane. Nu e de mirare că Kristol nu și-a ascuns satisfacția că Bush a ieșit din scenă și că alți doi „ciudați” ai Partidului Republican – Pat Buchanan și Ron Paul – au fost împinși spre mantinelă, dacă nu în afara partidului. Ambii au candidat la președinție, fără succes, din afara partidului sau în răspăr cu vârful ierarhiei sale. Dacă Buchanan e un protecționist, cu idei de-a dreptul stângiste, Ron Paul a prezentat ca nimeni altul filosofia libertariană a statului minimal.

Aceasta e, de departe, cea mai mare moștenire politică, pe care Ron Paul o lasă în urmă. Indiferent dacă fiul său se va dovedi nedemn sau neinteresat de o asemenea moștenire. Unii analiști au văzut în încăpățânarea cu care Ron Paul a rămas în cursă (continuând să vorbească despre posibilitatea ca delegații să voteze în concordanță cu propria conștiință, nu potrivit mandatului de la preliminarii) o încercare de a aduna capital politic și relații pentru o candidatură a fiului său, în 2016 sau mai târziu. Dar să nu ne grăbim cu ridicarea de statui politicienilor încă în viață. Tenacitatea lui Paul poate fi motivată și de un calcul mai puțin generos, poate de speranța tacită de a aduna suficienți partizani în convenția republicană, încât să poată negocia chiar postul de vicepreședinte, pentru el sau fiul său, pe același buletin cu Romney. Încă de acum câteva uni, Paul a fost foarte puțin combativ în dezbaterile cu Romney, atacând, convenabil, ceilalți competitori cu șanse. Promisiunea era că tunurile vor fi puse și pe Romney, când lupta va deveni de 1 la 1, dar a fost uitată, sau puterile unui bătrân trecut de 80 de ani și resursele mediatice nu au mai fost suficiente. Dacă acesta a fost calculul, o asociere a lui Ron Paul cu Romney nu cred că ar fi pe placul susținătorilor săi, deși ar aduce un plus de șanse în lupta, cam inegală cu favoritul Obama. Romney e un candidat fără chip (sau doar un chip prezentabil), susținut de marile carteluri bancare, un om al sistemului și al banului, decât al unor convingeri. O versiune albă a lui Obama. Mai previzibilă ar părea alegerea Condoleezzei Rice pentru vice-președinte. Dacă tot vorbim de un candidat gumă de mestecat, măcar să aibă mai multe arome, pentru toate genurile și minoritățile.

Dar toate aceste jocuri de culise și aranjamente sunt insignifiante, în comparație cu urmele pe care le lasă în urmă Ron Paul, indiferent cum își va face ieșirea din scenă: eroic sau printr-un compromis. Într-un anumit punct al campaniei, jumătate din tinerii americani se declarau votanți ai săi. Dacă doar tinerii ar fi votat, Paul era ca și instalat la Casa Albă. Și nu vă gândiți că e vorba doar de o modă, ca restul creațiilor din industria pop. Sociologii au constat de mult că votul exprimă mult mai multă loialitate, decât credem. Cei mai mulți oameni votează aproape la fel tot restul vieții, se schimbă doar generațiile și entuziasmul cu care o tabără se prezintă sau nu la urne. Indiferent cum va arăta urmașul lui Ron Paul (părerea mea e că nu va fi cel biologic, ci un altul) la alegerile de peste patru ani va porni de la o bază solidă de votanți deja „școliți” de Ron Paul. Votanți care nu vor ieși la vot decât dacă vor auzi același tip de onestitate și de fermitate împotriva extinderii tentaculelor statului în economie și în viața privată.

Pagina 20 of 176« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica