rss
rss
rss

Cât timp presa occidentală bagă cărbuni în sobă pentru un nou război, în Siria sau în Iran, după ce ultimele războaie, din Serbia, Afganistan, Irak sau Libia s-au încheiat „atât de bine”, iată cum arată războiul modern „la sol”, sau mai bine zis la joasă altitudine. Dronele par un fel de jucării, manevrate din joystick și dotate cu camere de filmat, suficient de puternice încât să îi arate pilotului și expresiile feței celor pe care îi ucide, din confortul unui scaun de birou. Iată mărturia unui astfel de pilot:

”În trecut eram pilot în misiune. Aruncam bombele, nimeream ţintele, însă nu aveam nicio idee pe cine loveam. Acum pot să le văd feţele. Îi supraveghez ore în şir. Mă uit cum se joacă împreună cu soţiile şi copiii lor. Când îi prind singuri nu am nicio reţinere să-i ucid. După atac, urmăresc cum scot cadavrele din casă, văd femeile cum plâng îndoliate. Nu e ca la PlayStation. E cât se poate de real. Munca mea presupune să urmăresc şi ce se întâmplă după încetarea atacului aerian. Număr cadavrele şi urmăresc înmormântările”

E vorba de un război care, teoretic, nici nu există. Nu se încadrează nici în aberanta categorie de „lovitură preventivă”, pentru că împotriva Pakistanului nu s-a emis nicio declarație de război. Culmea, Statele Unite continuă să furnizeze ajutoare financiare consistente administrației pakistaneze, în speranța că îi vor păstra pe politicienii locali în sfera lor de influență. Cum remarca ironic un comentator: „n-am putea măcar să nu le mai dăm bani și să ne urască gratis?”.

Marele avantaj al „terorismului” e că nu are o capitală, pe care să o poți cuceri. Lupta cu el poate dura la nesfârșit. Nici nu trebuie să convingi lumea să se înroleze. Atâta timp cât sistemul bancar fracționar îți permite să tipărești bani fără o valoare în spate, iar inflația îți permită să impozitezi pe neobservate prezentul și viitorul, industria militară își va crea propria piață și propria cerere.

Publicitatea intră și ea în acest mecanism auto-hrănitor. BBC a publicat o fotografie cu un copil, care sare peste un șir de cadavre în saci albi, dintr-o morgă improvizată, ca ilustrare a unui masacru din Siria. Autorul fotografiei a recunoscut-o: era din timpul războiului din Irak. E grăitor pentru selectivitatea memoriei colective că o imagine de un asemenea impact nu a fost reținută decât de fotograf. În mințile noastre altele sunt bornele.

La fel de important la cuvântul „terorist” e că poți să îl aplici oricui vrei. Poți să i-l aplici lui Obama, care aprobă raidurile nocturne cu drone? Nu poți, pentru că e singurul politician care a primit premiul Nobel pentru pace, pentru promisiuni electorale. Poți să i-l aplici lui Vladimir Putin pentru genocidul din Cecenia? Dacă ești ziarist rus, s-ar putea să fie ultimul lucru pe care îl scrii, înainte să îți explodeze mașina. Poți să îl numești terorist pe Benjamin Netanyahu, care în ultimul an cum prinde un microfon deschis pe undeva își amenință vecinii cu bombardamente „preventive”? Nu poți, pentru că ai fi automat un „antisemit” nenorocit. Poți să spui despre mercenarii yemeniți, înarmați și trimiși în Siria să îl dea jos pe Asad și regimul lui de clan, de tip securistic? Nu poți, pentru că aceia se numesc „luptători pentru libertate”, „rebeli”, „activiști pentru drepturile omului” sau „armata de eliberare”.

E posibil ca unele masacre din Siria chiar să fie reale. Nu ca româncele, anunțate moarte și descoperite în viață. Regimul semi-dinastic al liderului sirian seamănă cumva cu Securitatea lui Ceaușescu, nici el nu se obosește cu algerile, iar torturarea oponenților e la ordinea zilei. Problema nu e lipsa forței militare și a tehnologiei, pe care NATO ar putea-o folosi. Problema e că războaiele de eliberare din ultimele decenii au fost urmate de rezultate catastrofale. Spre deosebire de Europa Occidentală, reconstruită și cu ajutorul Planului Marshall, de Coreea de Sud sau Japonia, ceea ce urmează după violența, zice-se necesară, nu e deloc încurajator.

După ce a preluat puterea, Lenin a decretat: „Pentru a avea omletă, trebuie să spargi ouăle!”. La câțiva ani, un jurnalist occidental a vizitat Uniunea Sovietică și i-a spus: „Tovarășe Lenin, văd foarte multe lucruri sparte, unde e omleta?”.

Cum candidații la alegerile noastre locale nu au avut bunul simț să participe la o singură dezbatere în fața alegătorilor, înaintea singurului tur de scrutin, mi se pare firesc să îi răsplătesc prin absenteism. Nu voi vorbi despre blaturile lor, ci despre ale americanilor.

Fiul candidatului republican Ron Paul, senatorul Rand Paul, a anunțat aseară în direct că va renunța să își mai susțină tatăl, acordând votul său lui Mitt Romney, la convenția de la sfârșitul lui august. Și tu, Brutus, fiul meu?!, s-ar putea spune, dar situația e mai puțin patetică. Romney e de ceva vreme acceptat cu resemnare, nu cu entuziasm, ca viitor candidat al republicanilor, în încercarea de a opri realegerea lui Obama în toamnă.

Rămânerea în cursă a bătrânului Ron Paul e o combinație de încăpățânare și refuz al compromisului. Vorbim de un personaj politic, care nu s-a jucat cu propriile principii, care, de pildă, critică sistemul bancar fracționar, de pe vremea când indicii economiei americane păreau să străpungă norii. Un om politic, care și-a susținut opiniile non-intervenționiste, în fața unor săli pline cu decerebrați, fanatizați de Fox News.

Cu idei ferme, exprimate clar, Ron Paul a făcut figură discordantă, într-un partid tot mai încurcat în interese de afaceri și de lobby, în care deliberarea după propria conștiință, în anumite probleme, a devenit risc de izolare. Unul dintre fondatorii influentului grup de reflecție neoconservator intitulat Proiect pentru un Nou Secol American, William Kristol, se mândrea recent cu opera sa de epurare a Partidului Republican: „în ultimii 30 de ani, toate elementele ostile Israelului au fost epurate din partid, iar acum nimeni nu mai pune la îndoială puterea lobby-ului israelian”. Probabil e vorba și de multă lăudăroșenie la mijloc, așa sunt cei care își câștigă reputația din sforile pe care le trag, și subiectul poate nu ar trebui să fie determinant pentru un partid de asemena dimensiuni, dar fanfaronada lui Kristol e grăitoare totuși pentru atmosfera și coridoarele tot mai strimte, cu lobbyști, prin care a trebuit să răzbată Ron Paul. Să mai precizăm și că, pentru Kristol, oricine poate fi pus la zid ca „element ostil”. Până și Bush e numărat într-o așa numită partidă a arabiștilor, adică de politicieni interesați ca America să aibă relații măcar avantajoase, dacă nu prietenești, cu țările musulmane. Nu e de mirare că Kristol nu și-a ascuns satisfacția că Bush a ieșit din scenă și că alți doi „ciudați” ai Partidului Republican – Pat Buchanan și Ron Paul – au fost împinși spre mantinelă, dacă nu în afara partidului. Ambii au candidat la președinție, fără succes, din afara partidului sau în răspăr cu vârful ierarhiei sale. Dacă Buchanan e un protecționist, cu idei de-a dreptul stângiste, Ron Paul a prezentat ca nimeni altul filosofia libertariană a statului minimal.

Aceasta e, de departe, cea mai mare moștenire politică, pe care Ron Paul o lasă în urmă. Indiferent dacă fiul său se va dovedi nedemn sau neinteresat de o asemenea moștenire. Unii analiști au văzut în încăpățânarea cu care Ron Paul a rămas în cursă (continuând să vorbească despre posibilitatea ca delegații să voteze în concordanță cu propria conștiință, nu potrivit mandatului de la preliminarii) o încercare de a aduna capital politic și relații pentru o candidatură a fiului său, în 2016 sau mai târziu. Dar să nu ne grăbim cu ridicarea de statui politicienilor încă în viață. Tenacitatea lui Paul poate fi motivată și de un calcul mai puțin generos, poate de speranța tacită de a aduna suficienți partizani în convenția republicană, încât să poată negocia chiar postul de vicepreședinte, pentru el sau fiul său, pe același buletin cu Romney. Încă de acum câteva uni, Paul a fost foarte puțin combativ în dezbaterile cu Romney, atacând, convenabil, ceilalți competitori cu șanse. Promisiunea era că tunurile vor fi puse și pe Romney, când lupta va deveni de 1 la 1, dar a fost uitată, sau puterile unui bătrân trecut de 80 de ani și resursele mediatice nu au mai fost suficiente. Dacă acesta a fost calculul, o asociere a lui Ron Paul cu Romney nu cred că ar fi pe placul susținătorilor săi, deși ar aduce un plus de șanse în lupta, cam inegală cu favoritul Obama. Romney e un candidat fără chip (sau doar un chip prezentabil), susținut de marile carteluri bancare, un om al sistemului și al banului, decât al unor convingeri. O versiune albă a lui Obama. Mai previzibilă ar părea alegerea Condoleezzei Rice pentru vice-președinte. Dacă tot vorbim de un candidat gumă de mestecat, măcar să aibă mai multe arome, pentru toate genurile și minoritățile.

Dar toate aceste jocuri de culise și aranjamente sunt insignifiante, în comparație cu urmele pe care le lasă în urmă Ron Paul, indiferent cum își va face ieșirea din scenă: eroic sau printr-un compromis. Într-un anumit punct al campaniei, jumătate din tinerii americani se declarau votanți ai săi. Dacă doar tinerii ar fi votat, Paul era ca și instalat la Casa Albă. Și nu vă gândiți că e vorba doar de o modă, ca restul creațiilor din industria pop. Sociologii au constat de mult că votul exprimă mult mai multă loialitate, decât credem. Cei mai mulți oameni votează aproape la fel tot restul vieții, se schimbă doar generațiile și entuziasmul cu care o tabără se prezintă sau nu la urne. Indiferent cum va arăta urmașul lui Ron Paul (părerea mea e că nu va fi cel biologic, ci un altul) la alegerile de peste patru ani va porni de la o bază solidă de votanți deja „școliți” de Ron Paul. Votanți care nu vor ieși la vot decât dacă vor auzi același tip de onestitate și de fermitate împotriva extinderii tentaculelor statului în economie și în viața privată.

Mai mult ca sigur s-a întmplat și pe acest blog, unde bannerul de deasupra e alimentat automat cu reclame de pe Google. (Da, schmoukiz speră în secret să devină scandalos de bogat scriind despre propriile obsesii.) Anul acesta nu m-am mai obosit să blochez site-urile unor partide. Nu știu ce o fi cu mine, cred că îmbătrânesc de am ajuns așa tolerant! Prin urmare, e posibil să îi fi văzut expuși pe blog pe Rareș Mănescu, Prigoană, Nicușor Dan și alți candidați. Sper că s-a înțeles că reclamele respective intră automat, așa cum intră reclame la pastile de mărit potența, desfundat colonul, slăbit sau îmbogățit rapid și fără muncă. Prin urmare, nici Piedone nici Vanghelie nu sunt garantați de mine, în caz că și-au făcut reclamă pe-aici. Cum am spus, la localele astea voi fi absenteist, din lipsă de ofertă.

La fel a pățit și Cristian Câmpeanu, de la România liberă, care îi dă un perdaf meritat seducătorului de votanți imaturi, Robert Negoiță. Știți, candidatul ăla ales pentru singurul merit de a avea același nume cu primarul, ales data trecută cu vreo 80%.

„Candidatura la primăria Sectorului 3 a lui Robert Negoiţă, percepută iniţial ca o glumă proastă a USL, a devenit o glumă sinistră din momentul în care s-a văzut că omul are şanse să câştige. Un personaj precum Robert Negoiţă nici măcar nu ar gravita pe orbita politicii într-o ţară civilizată, darămite să fie considerat favorit pentru o funcţie publică. Robert Negoiţă reprezintă,din acest punct de vedere, tot ceea ce este profund greşit cu democraţia românească în general şi cu alegerile de duminică în particular.”

Degeaba, dacă omul controlează și verticala și orizontala.

Un fior rece ca un junghi mă trezi în toiul nopții. Inima mi se strânse într-un spasm, cu perna lipită de obraz, mâna dreaptă mi s-a încleștat, tremurând de încordare într-un pumn, din care țâșnea erect doar degetul mare, când întrebarea m-a fulgerat: Oare ce o mai face Horia Mocanu, candidatul PPDD la Primăria Capitalei !?

De ce l-or cenzura mișeii pe candidatul poporului, de ce nu văd afișe cu el în oraș și nici domnu Dan nu-l mai arată la Televiziunea Poporului? Să fi fost o mașinațiune, o lucrătură, cum spune domnu Barbu, ca „să ne prostească pe noi, proștii?”. Transpirat tot de neliniște și revoltă, m-am ridicat în capul oaselor și mi-am zis: tre să-l las baltă de popor, cu Condurățeanu cu tot, de-acum votez cu intelectualii. Diplomă am, la olimpiadă la matematică am fost, în clasa a șasea, până la faza pe municipiu, la Bookfest mă duc uneori, nu are rost să mă mai ascund.

Primul la care m-am gândit, în calitatea mea de intelectual, a fost Mihail Neamțu. Gata, merg pe mâna lui până s-o coagula dreapta, ca laptele în smântână și din smântână în brânză. Mă rog, poate partea cu brânza nu e foarte inspirată, că Noua Republică s-a cam smântânit. Cum? Mișcarea de la firul ierbii, partidul ceaiului românesc, n-a găsit un bucureștean să-l propună urbei de primar? Dar, ce spun eu, n-au găsit un avocat capabil să-i înscrie la tribunal, din câte bag eu seama, că tot la statului de ONG au rămas.

Singurul candidat, despre care într-adevăr nu se putea spune că n-a făcut nicio brânză, era Becali. Dar mă deranja că-și scurtase sloganul. Când a candidat la prezidențiale, fusese „În slujba crucii și a neamului românesc”. Suna dacic și mai gardist „ca soarele sfânt de pe cer”. Acuma „albanezul” redusese sloganul, pragmatic la „În slujba crucii și a Bucureștiului”. Păi neamul nu are nimic de zis aici? Cui rămân plaiurile lui Ștefan și calul lui Mihai Viteazul? Că în curând o să se reducă misiunea sfântă doar la șoseaua Pipera. Hotărât lucru, în calitatea mea de intelectual, nu puteam vota cu el, nici cu piosul ăla de nea Puiu Iordănescu, cu toată temporizarea și tacticizarea administrației locale.

Și atunci mi-am amintit că pe timpul zilei Lucian Viziru anunțase pe Facebook, că pentru prima dată în viață a găsit un politician pentru care se va duce la vot: pe Nicușor Dan. Numele acesta ca un alint m-a liniștit și m-a făcut să las capul pe pernă lin, zâmbind în somn: Nicușor Dan vine la primărie… Și-a calculat singur șansele: toți care l-au votat trebuie să se prezinte la vot și mai au zece zile să convingă alți patru cunoscuți să voteze cu Nicușor Dan și treaba e rezolvată. Patru rude, colegi, vecini, nu contează, imposibil să nu reușească un plan așa bine pus la punct. Dacă sistemul nu dădea greș, Caritasul ar fi funcționat și-n ziua de azi, dar ce știam noi atunci? Pe ăla îl susținea doar Tatulici, pe Nicușor Dan îl susțin mai multe vedete decât pe caii de la Letea. N-are cum să nu răzbească. Are în spate batalioane de corporatiști, iubitori de lucruri cool și de biciclete.

Dacă îi întrebi cu ce e mai bun planul lui Nicușor decât al escrocilor clasici, ca Oprescu și Prigoană, vei fi privit cu mai mult dispreț decât unul care nu vrea să-l salveze pe Șerban Ionescu și nu se emoționează când primește poze cu pisicuțe și bebeluși. Ce inimă să ai să nu fii cucerit de un candidat cu nume de copil. Dacă pe Prigoană l-ar fi chemat Silvișor, ai fi fost așa de hain încât să-l tratezi cu pliciul ?! Nu intru în varianta Oprescu – Sorinel, că asta deja sună a nume de manelist și hipsterilor nu le plac decât manelele englezești.

Vorbind concret, propunerea lui Nicușor Dan, ca firmele să construiască o parte din case gratuit sau la preț redus, că așa le va cere primăria, e la fel de populistă ca promisiunea lui Prigoană că o să ne plimbăm cu RATB-ul gratis, fără bilet. Dincolo de promisiunea „eu nu sunt ca ceilalți” nu e mare lucru. Procesomania, îndreptată împotriva antreprenorilor privați și împotriva proiectelor edilitare ale Primăriei, nu mi se pare în toate cazurile o carte de vizită. Orașul nu poate fi oprit din dezvoltare, lărgirea unor bulevarde nu poate fi înghețată pentru fanteziile hippie ale unora care îl vor transformat în rezervație. Orașul a fost iremediabil urâțit de comunism, de construit se construiește în general oribil, că nu mai există educație și locuitorii înșiși îl vandalizează sistematic. Mare lucru nu se mai poate face, fără a porni de la educație, nu prin măsuri birocratice. Poate o soluție, care ar reclama un efort național, de care nu sunt convins că suntem în stare, ar fi construirea, undeva în apropierea liniei de centură, a unui nou centru administrativ și financiar, din construcții tip zgârie nori, unde să fie mutate toate instituțiile statului, urmate apoi de bănci și sedii de companii. Repet, efortul financiar ar fi uriaș, chiar și cu sprijin bancar, e posibil să nu avem vreodată resurse pentru așa ceva. Ca soluții realiste nu ne rămân decât extinderea unor bulevarde, pentru o circulație fluidă, un inel de autostradă, în locul centurii și renovarea clădirilor din jurul centrului istoric, pentru exploatare turistică. În rest, singurul mod în care Primăria se poate implica în sprijinul rezolvării crizei de locuințe e prin debirocratizare, prin eliminarea tracasării celor care încearcă să facă ceva și taxarea celor care țin sub formă de maidan terenurile retrocedate.

Acum că ne-am întors cu picioarele pe pământ și ne-am trezit din visare, v-aș întreba dacă vă mai amintiți cum au arătat avatarurile anterioare ale lui Nicușor Dan. Vi-l mai amintiți pe Manole Gheorghe Eduard? Tânărul acela antreprenor, dur cu toată clasa politică, autorul unuia din cele mai bune sloganuri din ultimii 20 de ani: „Ne luăm țara înapoi!”. A făcut impresie bună, ne-a promis că va continua și se va lupta „cu sistemul”. Are și un site, cu flamingi roz, unde ne promite că o să vedem Paradisul și ne anunță că urmează să se ocupe personal de Patricu, de Voiculescu și de Vântu. N-a mai scris pe el din 2009.

Într-o viață anterioară, Nicușor Dan sigur a fost Cosmin Alexandru, fondatorul URR. Ce vedete mai roiau și în jurul lui, ce revoluție părea să mocnească sub sloganul la fel de inspirat, „conspirația bunului-simț”. Ce s-a întâmplat cu revoluționarul? Păi a lucrat o vreme pentru Vântu, și-a luat o nevastă beton, s-a făcut corporatist și, în general, și-a făcut suma. Credeți că-și mai bate capul cu problemele, pentru care aproape jura că e gata să se sacrifice? Candidații providențiali, cu mijloace suspect de multe de promovare, cu postaci, clipuri și afișe, s-au pierdut în pustiul Facebookului, lângă Alexandra Svet, PR-ista cu apelul către români, lângă Claudiu Crăciun, rebelul cu carnet de partid, purtat pe la televiziuni cu aceeași încântare ca Cristian Gava, pe vremea când era copil-minune, nu adolescent enervant. Poate se va găsi și pentru el un post călduț, lângă Remus Cernea, eco-socialistul, care acum îl consiliază pe alt fost rebel promițător, Victor Ponta.

Nu am scris astea ca să iau speranța nimănui. Dacă prin absurd, Nicușor Dan ar câștiga alegerile, nu cred că ar fi un primar mai rău sau mai necinstit decât Oprescu sau Prigoană. Dar nici un primar grozav, cu toată simpatia cu care e îmbrățișat de vedete, altfel nepricepute în ale politicii. Am ținut doar să le amintesc celor care se entuziasmează acum, ce s-a întâmplat cu foștii lor lideri providențiali, ieșiți din neant și că, în vreme ce privesc de sus cu dispreț la gogoși sinistre ca PPDD sau PNG, idolii turmei de hipsteri nu sunt neapărat mai puțin goi decât idolii de neam prost ai poporului.

Povestea pericolului terorist a funcționat la americani chiar mai bine decât la noi. La noi a ținut câteva zile, la ei încă „mai vinde” după atâția ani. Între timp, gruparea radicală a neoconservatorilor a impus pachete legislative ca Patriot Act, care dau mână liberă autorităților să treacă la fapte, peste hotare, în teritorii cu juristicție discutabilă, ca Guantanamo, sau în interiorul granițelor americane. Adică dincolo de gardul, care trebuie să-i țină pe mexicani la ei în țară. Secole întregi de jurisprudență au fost călcate în picioare, incluzând aici principiul habeas corpus (al interdicției încarcerării cuiva fără prezentarea de dovezi), care la englezi e vechi de 700 de ani.

După ce l-a criticat pe Bush Jr că se comportă ca un pistolar mondial, Obama îi continuă practicile, care coboară mai departe „pământul celor liberi” în ochii celorlalți. De obicei, cei vizați sunt muritori de mâna a doua, de prin țări cu multe șosele neasfaltate, cărora nu le simte nimeni lipsa în presa internațională. În aprilie 2012, Obama a trecut și peste această graniță simbolică, aprobând asasinarea primului cetățean american. Anwar al-Awlaki avea toate semnalmentele unuia pentru care nu merită să te mai obosești cu citații, arestare, martori, probe și alte prostii. Purta fustă și barbă ca ale lui bin Laden, trăia în Yemen și era fundamentalist. Principala vină dovedită cert e că posta videoclipuri pe YouTube și statusuri pe Facebook, în care îndemna la jihad și acțiuni teroriste împotriva Americii. În rest, foarte multe acuzații de instigare a unor atacuri teroriste, din partea respectivului absolvent de Colorado University, cu masterat la San Diego și doctorat la George Washington University!

Iată ce ne comunică New York Times despre programul de rutină al președintelui american:

„Liderul guvernului se sfătuiește periodic cu generalii și consilierii săi din spionaj, și trece în revistă lista persoanelor pentru care aceștia solicită ca agenții din subordine să fie autorizați să le asasineze. Aceste întruniri au loc în fiecare marți, dacă președintele e în oraș”

După 11 Septembrie, guvernul SUA a creat un sistem național de securitate, care nu funcționează nici în baza Constituției, nici a Convenției de la Geneva, nici sub altă jurisdicție aplicabilă pe timp de pace sau de război, ci într-un sistem secret, creat de administrația Bush, și acum condus direct de Obama

Detalii aici. În schimb, Obama dă asigurări că țintele selectate sunt „alese cu grijă”, iar „forța mortală e folosită cu moderație”. Mult mai departe de țara procesomanilor, într-o cu totul altă lume, Mossadul își continuă propria tradiție, continuată anul acesta de o serie de cercetători și fizicieni iranieni, asasinați, inclusiv prin folosirea de automobile capcană. Evident, exigențele sunt cu totul altele în afara lumii occidentale, unde șirul de crime e prea lung pentru a mai putea îndrepta degetul spre cineva.

Indiferent ce cred modernii, principiile de drept nu vin din mințile unor filosofi progresiști, nici din mărinimia unor lideri politici. Ele au la bază principii morale, care își au originea în credința religioasă. În absența acestui tip de morală, fără arbitrul conștiinței, care are deasupra un Dumnezeu, legea e ușor transformată în sofistică și modificată după propriul interes. Cine nu a fost îngrijorat când Obama a luat în râs creștinismul, inclusiv o predică a lui Hristos, ar putea revedea acum cu alți ochi această zeflemea arogantă a președintelui american:

„Indiferent ce am fost odată, nu mai suntem o națiune creștină, cel puțin nu numai (…) Ce pasaje din Scriptură ar trebui să ne conducă politicile publice? Să alegem Leviticul, care sugerează că sclavia e în regulă și că e abominabil să mănânci creveți? Sau putem să ne luăm după Deuteronom, care sugerează să îți lapidezi copilul, dacă se abate de la credință. Sau să rămânem la Predica de pe Munte, un pasaj, care e așa de radical, că e greu de grezut că ar putea fi aplicat păstrând în existență actualul Minister al Apărării? Deci înainte să ne ia valul, să citim Biblia.”

Am aflat din acest articol că publicarea de „advertoriale” (articole publicitare) pe un blog e rușinos și echivalează cu prostituția.
Eu n-am practicat niciodată genul și nici nu am vreo simpatie printre A-listerii care au făcut-o, ca să le iau apărarea. Dacă au ciugulit ceva de la mastodonții publicității, bravo lor, bine era să fi cerut cât mai mult, să nu strice piața.
Nu văd ce ar fi rău să scrii / publici articole comerciale, atâta timp cât le semnalezi ca atare. Și dacă nu e plătit de o firmă, cineva care scrie zilnic, tot își modifică “partea editorială”, în funcție de cea comercială, pentru că are în minte traficul. Nimeni nu are atâtea obsesii sau frământări încât să scrie zilnic, dacă nu abordează și subiecte, care nu vin din străfundul ființei lui, ci din ceea ce bănuiește el că ar fi pe placul / curiozitatea cititorului. Se cheamă atunci că te prostituezi pentru cititor?

Dacă se pricepe la scris, e normal să își folosească talentul în felul ăsta. Pe DTP-istul, care face banerele, nu îl acuză nimeni că își vinde talentul de artist, de dragul banilor.

Capitalismul e ceva frumos, oriunde se manifestă, înseamnă o insulă de libertate, fie și parțială și pentru un singur om. Am fost mirat când am auzit prima dată un tânăr dezamăgit că un blog conține un banner de reclamă. (Nu vorbim de reclamă agresivă sau excesivă aici.) Și am constatat apoi, ca un bătrân ce sunt, că în tânăra generație e răspândită această fantasmă anti-capitalistă. Așa e socialismul, o gândire imatură, de copil care se supără să afle că părinții lui nu folosesc patul doar pentru dormit și că nu se mai îmbracă nimeni în Moș Crăciun, să îi aducă daruri.

Cu cât sunt mai robiți de branduri, fie ele și branduri „cool”, „de opoziție”, ca pentru rebeli, și mai scufundați în reclame, pe care încep să le consume odată cu desenele animate, tinerii devin tot mai convinși că o lume normală și dreaptă e aceea în care totul e gratis. Internetul și televiziunea i-au încredințat de acest lucru. Li se pare absolut normal să își pună în albumul propriu de Facebook fotografii ale altora, fără indicarea sursei măcar, sau să copieze un articol întreg pe un site, sub care să pună cu maximă generozitate un link cu sursa. Informația li se pare „un drept inalienabil”, alături de alte drepturi, pe care orice societate civilizată ar trebui să le asigure: un loc de muncă pentru specializarea lui universitară, benzină cu preț accesibil, un minim de hrană, neapărat fără E-uri și modificări genetice, o rată bancară suportabilă și așa mai departe. Cine iese din logica acestei lumi drepte, e un trădător, un capitalist lacom. Împotriva reclamelor de pe internet au apărut extensii ale unor browsere, iar pentru cele televizate au apărut dispozitivele electronice de înregistrare, capabile să ignore calupurile respective. Dacă acestea ar fi folosite pe scară largă, internetul și televiziunea ar înceta să mai existe așa cum le știm.

Cât despre eficiența advertorialelor și campaniilor derulate pe bloguri, e posibil să fi fost foarte scăzută. Dar nu pentru că bloggerii și-ar fi trădat menirea, maculând ceva foarte personal, foarte subiectiv, cu puțin comerț. Întâmplător, blogurile care au reușit să adune suficient trafic, încât să intereseze publicitarii, erau deja un fel de agregatoare de informații. Uneori exista un ton subiectiv, dar relația cu puzderia de teme abordate rămânea prin forța lucrurilor subiectivă. În felul ăsta și legătura cu cititorul era tot superficială. În mod diferit, blogurile de vedetă au potențialul de a ceda ceva din capitalul de simpatie al persoanelor respective.

Am fost șocat să aflu dintr-un documentar, că marile carteluri ale traficanților de droguri din America sunt organizații atât de ermetice, încât intrarea în ele se face numai după ce novicele comite un asasinat la comandă. Apoi am realizat că multe state sunt conduse în mod similar, tot de un fel de rețele de crimă organizată, legate de cei guernați printr-un război ritual.
Ascensiunea lui Putin începe din sânul unei organizații (KGB), pentru care crima și represiunea sunt chiar obiectele de activitate. Dar punctul în care Putin face pasul din zona obscură a protejării puterii comuniste și a oligarhiei născută din rândurile ei, către zona de mistică a puterii, în care rușii de rând ajung să îi atribuie trăsăturile liderului providențial, îl reprezintă fabricarea războiului din Cecenia, chiar de către KGB/FSB.

E un documentar vechi de câțiva ani, dinainte de reconfirmarea ca președinte aproape etern, de anul acesta. Dar e foarte interesant, pentru că prezintă mecanismele puterii, jocul foarte abil pe care impenetrabilul țar îl face între îmbogățiții de tranziție, simbolurile staliniste, sentimentele naționaliste ale fostului imperiu. Inutil să mai spun că mecanismele sunt folosite, cu alte personaje și în deceniile de tranziție de la noi și din alte țări, de instituțiile și grupările similare.

Cât despre ofensiva noii armate roșii, Gazprom, asupra Europei, am putut-o vedea la lucru chiar sub ochii noștri, fie că a fost vorba de sabotaje ale construcției conductei alternative Nabucco, sau de mitinguri „spontane” ale unor pensionari din Botoșani, aduși cu autocarul de primarul pesedist, să protesteze împotriva a ceva ce sigur nu înțelegeau: gazele de șist. În jocuri cu mize de miliarde de dolari, pe lângă sponsorizarea unor candidați „roșii” la prezidențiale ori în fruntea diplomației, stipendierea unor „ecologiști” gălăgioși pe internet, chiar intră la mărunțiș, pentru „marele urs”. Iată cum vede problema în cifre limpezi un analist basarabean, mai obișnuit cu îmbrățișarea rece a ursului:

„Nu e vorba însă de o luptă pentru resursele energetice, ci pentru pieţele de desfacere a acestora. De la un timp încoace, SUA dintr-un mare importator de gaze naturale, s-a transformat în exportatorul lor. Şi asta graţie surselor netradiţionale şi tehnologiilor ultramoderne. În consecinţă, gazul american poate fi cumpărat astăzi cu 70 de dolari pentru o mie de metri cubi, iar „Gazprom”-ul îl vinde europenilor în medie cu 500 de dolari. Astfel, SUA începe să cucerească pieţele energetice în dauna Rusiei.”

Pe larg, aici.

Mai jos îl puteți vedea pe Prințul Charles învățând să mixeze cu un disc de vinil. E greu de imaginat un alt adult, care ar stârni atâta admirație pentru că izbutește lucruri la îndemâna unui copil în premergător. Dacă te gândești bine, cea mai mare parte a vieții unui monarh constituțional sau a progeniturilor lui constă în acțiuni care nu cer nicio calificare, pe care nimeni nu și le-ar putea trece într-un CV: Majestatea Sa a vizitat, MS a primit o delegație, a oferit decorații, a participat la un dineu. Ceva efort ar presupune citirea unor discursuri la mari ocazii, după cum arată și un film, la fel de plicticos ca viața regală.

Și nu e nimic personal aici, prințul Charles e unul din cei mai cumsecade și mai decenți oameni. La vârsta asta are și ceva din bonomia unui administrator de bloc, riguros cu fondul de rulment. Pentru România e o mare baftă că își petrece vacanțele în niște sate depopulate și banale, pe care puțini români ar ști să le găsească pe o hartă. Cum o baftă incomparabil mai mare a fost că un conclav de politicieni a conspirat să îl aducă pe tron pe excepționalul Carol I, om cu educație fără cusur și conștiința datoriei. A fost un fel de loterie, la care am fi putut să îl extragem din prima pe strănepotul său fustangiu, clevetitor și fără chef de treabă. Caz în care românii sigur n-ar mai fi vrut să audă de monarhie. Așa nu avem a ne lăuda din istoria recentă decât cu realizările miraculosului secol regal.

Dar nu despre monarhie vs. republică vreau să vorbesc. Mă fascinează situația psihologică în care se află cineva pentru care Dumnezeu și loteria genetică decid să fie moștenitor de tron sau măcar consoartă. După mine ei cad într-o categorie unică, de impostori din datorie și din tată în fiu. Genul comun de impostor implică păcălirea unui număr restrâns de persoane și poți cel puțin să ieși din rolul închipuit, pentru o ocupație mai cinstită. Unii apelează la haine de modă, devin chiar creatori de modă, alții își trec vizita dintre două week-end-uri la o facultate răsunătoare în CV-ul de doctor docent. Poți să ajungi lejer ministru cu asemenea trucuri timide. Cei mai talentați impostori se numesc „con artists”. Limba română nu are o expresie echivalentă, care să le facă dreptate, pentru că ei duc înșelătoria la nivel de artă, inventează adevărate vieți paralele, populate cu titluri, prieteni imaginari, promisiuni și aventuri fabuloase.

Regii sunt singurii cărora li se cere din naștere să fie „con artists”, și dacă au chef sau talent să o facă și dacă n-au. Vor trebui să poarte haine absolut caraghioase la ocazii speciale, bijuterii foarte vechi și foarte scumpe, să fie întovărășiți de un anturaj, care nu le contrazice niciodată excentricitatea. Se pot deplasa cu avionul și mașini cu sute de cai putere, dar în fața prostimii se vor perinda în calești trase de cai. Nu e întâmplător că aleg hainele și mijloacele de locomoție, care erau la modă pe vremea când încă mai existau sclavi și feudali. Alea au fost vremurile lor de glorie.

Căsătoriile acestor închipuiți sunt cel mai trist eveniment. Doar gospodinele suspină la ele ca la tăiatul cepei. De obicei sunt aranjate, cu vreun verișor de al paișpelea grad, și par cu atât mai romantice cu cât includ vreo petardă bine tăvălită anterior, care devine prințesă prin atingerea mădularului regal. Teoriile dreptului divin sunt la fel de inventive și de pline de tupeu ca teoriile rasiale, lansate pentru a scuza colonialismul alb pe alte continente. Și sunt evident înrudite cu rasismul, fapt pe care nu par să îl sesizeze tinerii, care adaugă și monarhia pe lista personală de lucruri cool (pentru că e vintage).

Ca și aristocrația, monarhia a eșuat din motive interne, după o periadă de progres. În spiritul unor despoți luminați, ca Alexandru cel Mare, regalitatea s-a oferit tocmai ca alternativă la instinctele tribale, unificând pentru sute de ani imperii multiculturale. Cu mult înainte de Obama, Imperiul Roman avusese chiar o dinastie de împărați negri, urmașii lui Septimius Severus. Dinastiile fondate de șefii de trib ai francilor erau o reîntoarcere la tribalism. Doar conjunctura disoluției imperiului roman și slăbiciunea situației Bisericii Romei le-a permis acelor neciopliți să își asume o descendență sacră și titluri pompoase.

La fel și aristocrația: fusese la origini o idee novatoare, un pas către meritocrație și o alternativă la conducerea ereditară. În locul unuia singur, care putea deveni tiran, urma să conducă o clasă de bărbați virtuoși, cel mai probabil remarcați pe câmpul de luptă. Aristocrații de azi ai Europei se trag cel mai adesea, le place sau nu, din tâlhari de drumul mare. Pentru că asta erau primii nobili ai Evului Mediu, distinși prin capacitatea de a-și construi cetăți și găști proprii, imune la încercările de control ale oștirilor suveranului. Tocmai prăbușirea imperiului carolingian a făcut ca Europa să se umple de castele și cetăți cu ziduri groase de piatră, din care puteau fi lansate în voie raiduri de pradă în gospodăriile dimprejur, ori insituite taxe de protecție pe drumuri și în târguri. Când taxele de protecție nu mai erau suficiente, viitorii baroni, conți și marchizi se îndeletniceau și cu răpirile sau furtul, pardon, confiscarea încărcăturilor transportate. Desigur, metodele s-au rafinat și au fost îmbrăcate în propriul ritual, până când doar ritualul a mai rămas, luând locul vitalității, iar întreaga clasă a sucombat răpusă de „sindromul curtea Franței”.

Baronii de azi, fără titluri de nobil, jefuiesc soft, cu voie de la stăpânire, fac tranzacții financiare, țin populația cu sufletul la gură de teama „sentimentului piețelor” sau primesc bani de la trezorerii cu dobândă zero, pentru „a stimula economia”. Comparativ cu genul lor de farsă, impostura membrilor familiilor regale e una benignă. Li se permite și chiar cere să trăiască o copilărie perpetuă, de care să se poată minuna cu mândrie restul muritorilor.

Aparent e un subiect care nu interesează pe nimeni, din moment ce 99% dintre politicienii actuali sunt detestabili. (Vă rog să nu îmi cereți să nominalizez cine face parte din 1%, că e un personaj colectiv, format din bucăți de persoane.) Și totuși e important pentru toată lumea că USL schimbă regulile jocului cu câteva luni înainte de vot. PNL a mai făcut-o, cu un succes relativ. PDL și-a dorit cu ardoare să o facă, dar n-a mai avut nici vlagă nici răgaz.

Întâi că e o lege care ocrotește dinozaurii, cu cât ești mai mastodont, ai mai multe șanse. Teoretic, un partid de 40%, cu voturi distribuite perfect în toate județele, ia 100%, iar 5 partide cu câte 10% nu mai obțin nimic. Dacă am avea ca în America, două partide, partidul cu 49% nu ar fi reprezentat deloc. Asta nu sună a democrație reprezentativă deloc.

E o lege care încurajează populismul. Să zicem că ai idei noi, alegi doar minți brici și persoane fără compromisuri, după care începi cinstit, de jos, de la a convinge alegătorul că ideile tale sunt bune. Fără televiziuni, fără rețele de influență, doar cu voluntari entuziști. Păi nu mai are rost să te apuci. Sunt șanse nule să convingi din prima un număr zdrobitor de persoane dintr-un sat sau cartier. La nivel național, din multe minorități s-ar fi putut naște un curent, o idee pe care s-o aprecieze din ce în ce mai multă lume. Cu actualul sistem, este exclusă apariția de partide noi.

Cu toate astea, există un singur tip de minoritate pe care legiuitorii au găsit necesar să o ocrotească: minoritatea etnică. Și culmea, legea e dată în rarele momente când UDMR nu e la guvernare! Sistemul electoral se schimbă brusc pentru regiunile unde există minimum 7% minorități etnice. Altfel spus, dacă faci parte din minoritatea libertariană, minoritatea ecologistă, minoritatea creștin-democrată, ghinion. Dacă n-ai nicio părere limpede legată de politică, dar te-ai declarat altceva decât român la recensământ, statul te ajută și îți trimite un om în Parlament.

Legea continuă să mențină două camere cu atribuții și mod de alegere similar, deși ar fi putut testa măcar o formulă mixtă: fie reprezentare regională pentru una din camere, fie redistribuire proporțională pentru partide. Un avantaj posibil ar fi creșterea numărului de independenți. Greu de știut cum vor fi ei, dar și aici sunt încurajate personalitățile locale, iarăși, cu șanse sporite pentru liderii unor comunități comasate teritorial, gen Laszlo Tokes. Nu că omul nu ar avea dreptul să fie într-un parlament, din moment ce e votat de atât de mulți cetățeni. La fel, poate reînvia un partid regional, ca PUNR, care nu avea multe de spus celor din afara Ardealului. Tocmai aici e marea problemă a actualului sistem electoral, că a fost făcut nu pentru a reprezenta mai bine oamenii, ci pentru a corespunde calculului de moment al celor aflați la guvernare. E ceea ce se cheamă o trucare a alegerilor prin manipularea votului. Iar asta e ceva mai grav și decât furtul din banii publici.

Dacă Ponta ar fi reușit să îl păcălească pe bătrân să nu mai iasă în lume la reuniuni internaționale, duminică am fi avut o veste cu galben pe toate ecranele patriei. Pentru că știrea e de mare importanță strategică. În toate analizele regionale, se va menționa de acum înainte că România are o protecție aeriană sporită. Sunt fleacuri care nu se văd, dar contează în profilul de țară, probabil mai puțin decât a contat intrarea în NATO, urmată imediat de vârful investițiilor străine în țară. Cum televiziunile n-au știut cine are dreptul constituțional de a se împăuna cu isprava, au lăsat-o baltă cu totul și au rămas la obișnuitele alerte cu împușcați și sfârtecați.

Pentru moment, scutul e ca acoperirea GSM, ne apără dacă patrulează navele americane prin zonă. După alegerile de la americani, când firmele de tehnică militară, mari sponsori ai distracției, vor putea deconta noi contracte, poate ne bagă și telefon fix la Deveselu. Totul e să nu ne sune rușii, că nu știm dacă invenția chiar funcționează, iar Marga e în stare să le răspundă și să îi invite înăuntru.

Pe navele cu scutul, americanii nu te primesc să faci poze, așa că Victor Ponta a plecat să se joace cu soldățeii din Afganistan. Și ca să nu ne plictisim, ne-am cumpărat și cinci avioane de jucărie, mă rog, drone. Bine că sunt fără muniție, că ieșea război pe ele, când venea vorba să le împărțim cu celelalte 13 țări proprietare. E bine să ai drona ta…

În Afganistan, politicienii își descoperă patriotismul și înclinațiile ostășești, te simți mai apărat. Deși acolo vorbim de mercenari în toată legea, plecați să strângă bani de un apartament la bloc, nu de patrioți și eroi, cum insistă unii. Nu că sacrificiul pentru idealul locativ n-ar fi tot un fel de eroism. Altfel, în Afganistan, s-a făcut opiul bun anul ăsta, trupele veghează comerțul crimei organizate la nivel mondial.

Acolo unde vedeți în imagine că producția a fost mai deficitară să știți că e guvernarea talibanilor, pe care îi aleargă trupele din toate țările prin peșteri, cum îi aleargă poliția comunitară pe consumatorii cu seringa-n venă prin ganguri. Talibanii erau niște fanatici primitivi, cu o productivitate jalnică de mac la hectar. (Sursa foto)

Noi să rămânem la ale noastre, că avem o realitate suficient de animată să nu ducem dorul halucinogenelor. Avem etnopolitice d-ale noastre, rupte din folclor. Ponta zice că Băsescu merge la Bruxelles pentru pișcoturi și bautură. I l-a trimis pe Marga, așa, ca să se vadă că avem și oameni normali.

Mai important e că Elena Udrea lucrează la un nou proiect, despre care i-a povestit Mihaelei Rădulescu: face un copil. Avem destui copii în politică, dar e bine să știi că e cineva care mai face ceva în țara asta. Ambițioasă cum o știți, Elena poate lucrează chiar când citiți aceste rânduri.

Pagina 20 of 175« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica