rss
rss
rss

Cine zicea că ideologiile nu contează? Ba contează!
Și cine râdea de partidul lui Dan Voiculescu, că nu are ideologie? Ba are!
E socialism pur-sânge și „ăla micu” îl pune în aplicare. Potrivit deciziei lui Dan Constantin, dacă ai cultivat ceva în grădină, și nu ți-a fost distrus total de secetă, e musai să îți faci cerere pentru certificat de producător. Ca până acum. Numai că de acum, trebuie să îl și avizezi la un sindicat, neapărat un sindicat național. Să nu te trezești tu cu vecinul de peste gard că vă faceți un sindicat de întreprinzători, fără deștepții de la centru.

Televiziunea Română e cel mai mare angajator din țară, are mai mulți salariați decât uzinele Dacia, decât oțelăriile Sidex din Galați, decât Vodafone sau benzinăriile Petrom. Pare destul de logic, pentru o țară în care se vorbește mult și se produce puțin, dar ușor surprinzător pentru deficitul de civilizație și ignoranța, care se văd în jur. Cu peste 3.000 de dascăli ai națiunii, lucrând la educarea maselor, parcă altfel ar fi trebuit să arate societatea.

În realitate, ce transmite televiziunea publică nu a fost o preocupare pentru Parlamentul, în subordinea căruia se află. Cu o excepție: programele despre politica zilei. Totuși, există o problemă mai gravă decât politizarea conducerii TVR: mentalitatea depășită cu care e gândit acest proiect național strategic (judecând după resursele alocate).

Ce n-au înțeles toți cei care au avut TVR pe mână e că lumea comunicațiilor s-a schimbat fundamental. Canalul prin care se face tehnic transmisiunea contează tot mai puțin, ceea ce e vital e conținutul. Acum 20 de ani, TVR avea atuul de a fi singura sursă televizivă disponibilă, apoi a devenit singura sursă disponibilă în toate regiunile țării, singura care pătrundea și la sate și în gospodăriile cele mai sărace. Situația nu mai are nicio legătură cu realitatea, TVR a devenit doar unul din zecile de canale ce pot fi recepționate printr-un abonament la cablu sau o mică antenă. Practic, dacă îți permiti un televizor, îți permiți și să îl conectezi la una din cele două. În mare, nu prea mai există aparate pe care nu poți vedea decât programele TVR. Cel puțin încă 2-3 canale terestre private tot prinzi.

Cu toate astea, diriguitorii TVR se comportă ca și cum infrastructura ar fi marele avantaj strategic al TVR. Iar aceasta din urmă a fost umflată la nu mai puțin de șapte canale separate, inclusiv unul distinct pentru transmisiunea aceluiași program în HD, unul pentru gruparea tuturor stațiilor locale, unul pentru românii din străinătate (cu aceleași programe românești, dar decalate orar). În tot acest timp, mastodontul TVR rămâne un foarte slab producător de conținut. E irelevant ca impact la public că ai șapte canale, dacă pe ele retransmiți filme coreene.

Soluția cea mai liberală ar fi privatizarea tuturor acestor canale publice existente. Am scăpa instantaneu de uriașele datorii la buget și am lăsa un privat iscusit să se descurce în hățișul de rubedenii, ce ar trebui păstrate sau concediate. Dacă monopolul ni se pare un pericol, putem impune în dosarul de privatizare ca noul cumpărător al fiecărei stații în parte să nu mai aibă participări la canale private existente.

Ce ar trebui să păstreze statul, dacă chiar vrea să facă educație publică sau are lucruri de transmis națiunii? În primul rând arhivele multimedia ale TVR. Acestea ar putea fi transformate într-o instituție de sine stătătoare, eventual inclusă într-un proiect mai amplu, alături de Arhivele Naționale, Biblioteca Națională și institute precum cel care cercetează crimele comunismului. Un asemenea institut, care să aibă ca obiect memoria colectivă, ar merita finanțare de la buget, fiind de interes public. Arhivele TVR ar urma să fie digitalizate și oferite gratuit (open source) pe internet. Sunt acolo veritabile comori naționale, piese de teatru, emisiuni de știri, transmisiuni sportive, evenimente filmate în direct. Sigur s-ar găsi mulți privați, care să le valorifice mai bine și să se bucure de ele, să le ofere cu adevărat publicului.

Apoi, dacă statul chiar nu poate trăi fără să transmită anumite povețe națiunii, s-ar putea crea un fel de casă de producție, finanțată de la buget, cum e Studioul Sahia sau cum e comisia privind cinematografia, care finanțează producția de filme artistice. Cel mai cinstit ar fi ca deasupra acestei instituții să stea un consiliu, eventual cu mai multe departamente, coordonat de membri ai Academiei, profesori de la diverse universități, teleaști, oameni de presă, cercetători la diverse institute. Aceștia ar putea decide ce fel de documentare și programe educative să fie produse pentru ridicarea nivelului de cunoaștere al cetățeanului mediu. Imaginați-vă programe, care să te învețe să întocmești dosare cu finanțare europeană, despre istoria recentă și îndepărtată, educație civică, de protecție a mediului, dramatizări ale unor texte literare românești, concerte, documentare despre folclor, educație științifică și câte și mai câte. Toate aceste programe ar putea fi puse la dispoziția altor difuzori (licitate, oferite gratuit, puse pe internet, se pot găsi multe metode), care dețin canale deja, dar le umplu cu emisiuni lipsite total de caracter educativ.

Pentru promovarea turismului și culturii naționale, tot o asemenea casă de producție ar putea face documentare și mici filmulețe în limbi de circulație, pentru a prezenta regiuni, obiective turistice, momente din istoria națională, personalități românești de prestigiu. Totul e ca decidenții să realizeze că mediul (canalul) nu mai valorează mult azi. Un film de o jumătate de oră despre castelele din Transilvania, văzut pe YouTube de 4 milioane de internauți, face mult mai mult decât un canal ca România Internațional, care să redifuzeze emisiunile Marinei Almășan din țară, pentru emigranți.

Lucrurile, care s-ar putea face cu bugete precum cele deja cheltuite, pentru educația românilor și promovarea României, sunt inimaginabile. Încercați să vorbiți cu românul mediu despre ceva din istoria națională și veți vedea că a reținut doar clișee din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Nu despre acel gen de propagandă vorbesc aici, ci de lucruri care să ridice într-adevăr omul de rând, însă exemplul e grăitor pentru forța teribilă pe care îl au imaginile video, abil concepute.

Care a fost prima decizie a noului Consiliu de Administrație, condus de Claudiu Elwis Săftoiu? Evident, în direcția opusă. Va suprima un program decent, dar fără impact, de știri (TVR Info) și, mai ales, va închide singurul canal cultural din România. Singurul loc unde mai puteai vedea documentare despre istoria recentă sau dicuții calme și civilizate. Vital e să păstrăm canalele cu rumeguș politic și canalele care redifuzează meciuri, filme dubioase și divertisment tembel la prețuri exorbitante.

Am mers zilele trecute pe noua autostradă, care leagă Ploiești de București. Nu e rea deloc, chiar dacă inginerii noștri încă n-au descoperit taina prin care trecerea dintre șosea și pod se poate face fără hurducăieli. Remarcasem încă de pe hartă că e simțitor mai mare decât vechiul drum (chestiunea s-a discutat deja între timp). Dar acum aflăm și de ce ocolește pe unde ocolește noua șosea. Pe DN1, drumul avea cam 54 de km, iar pe noua autostradă A3 are 76 km. Ne poartă pe lângă Sangov, pe lângă un nou cartier rezidențial (nu se știe al cui) și mai ales pe moșiile întreprinzătorilor de succes, Gigi Becali și Robert Negoiță.
Pentru moment, are doar poduri pe sub vechile șosele din satele pe care le traversează. Nu are gata nici intrarea în București, dar are, ciudat, intrarea în Snagov, singurul loc, se pare, de importanță strategică, unde poți să ajungi înainte de București.

Nicolae Ceaușescu s-a comportat ca un geambaș de oameni cu minoritățile. Știa că e un gardian peste o pușcărie și cerea bani la ieșire, pentru cei care și-ar fi încercat norocul în altă parte. Dacă ar fi procedat la fel și cu majoritarii, probabil ar fi rămas cu o țară goală și cu conturile pline. Dar accepta figura doar pentru evrei și germani. E neclar dacă o făcea la presiunea țărilor respective sau pentru că visa la o Românie purificată etnic. Cert e că percepea deschis o taxă pentru eliberarea fiecărui sas ori evreu, care și-ar fi dorit să migreze către Germania Federală sau către Israel. Teoretic, sumele reprezentau o compensație pentru anii de școlarizare „gratuită” în învățământul socialist, oricum plătiți prin impozitele familiei. Dar nici măcar Ceaușescu nu își permitea să transforme niște cetățeni în non-cetățeni, după bunul său plac. Cine vroia să plece, făcea mai întâi o cerere, și o făcea pe bune, nimeni nu îl obliga să plece. Dacă nu mă înșel, o dispensă similară se acordase și unor culte neo-protestante, care își chemau adepții în America pe această cale, plătind la bucată pentru fiecare eliberat.

Pentru prima dată în istorie avem un guvern, care amenință să șteargă de pe listele electorale posesori de cetățenie română. Și aici nu e vorba doar de falsificarea unui rezultat, nu e vorba doar că suntem prima țară de pe mapamond, unde nu se renumără voturile, ci populația. Cei care vor fi șterși de pe liste prin această operațiune vor deveni practic niște apatrizi. Operațiunea se face într-un mod straniu, lăsând la alegerea primarilor de sate, comune și orașe, dacă vor comite ilegalități, la adăpostul unor directive echivoce. Concret, primarilor nu li s-au transmis decât îndemnuri vagi, de a lua 2-3 oameni de nădejde, cu care să întrebe din poartă în poartă dacă nea Vasile mai trăiește, mai e în țară sau mai are drept de vot.

S-au lansat concomitent mai multe fumigene. Una din ele e cea cu asigurările sociale. E de departe cea mai caraghioasă, dar „marii judecători” de la Curtea Constituțională au căzut până și în această cursă, cerând liste de la CNAS. Excluderea celor care n-au medic de familie (eu sunt un asemenea caz) sau nu primesc medicamente compensate ar trebui să fie o premieră pe glob. S-au mai văzut excluderi din corpul electoral, pentru cei care nu dau impozite (n-ar fi tocmai imoral), pentru cei care nu au proprietăți, dar nu pentru cei care nu au contract cu policlinicile de stat. Culmea, ar putea ieși din calcule așa chiar și mulți dintre asistații fideli ai USL.

De fapt, situațiile în care se poate pierde dreptul de vot sunt foarte limitate, și toate sunt acoperite cu acte:
– o cerere aprobată, de renunțare la cetățenia română
– o sentință de interzicere a unor drepturi civile, pronunțată definitiv și irevocabil, pentru perioada în curs
– verdictul unei comisii medicale, privind debilitatea sau lipsa de discernământ, a unei persoane cu handicap mental
– certificatul de deces.

Declarația pe propria răspundere (nici măcar a persoanei în cauză, darămite a rudelor și vecinilor) nu poate fi suficientă pentru radierea cuiva de pe listele de electori. Cum nu e vorba de alegeri locale, nici radierea celor din străinătate de pe listele permanente nu se justifică.

S-au mai adus în discuție alte situații, cu scop de distragere a atenției și se pare că mulți au mușcat asemenea găluști. S-a vânturat cazul generalului de Securitate Pacepa. Desigur, e un caz special, că există dubii dacă mai trăiește. Există totuși persoane ca Lucia Hossu Longin (PNL), care au stat de vorbă cu respectivul față în față și ar băga mâna în foc că securistul trăiește. Ba mai mult, e și subiect de drept, într-un proces cu statul român, în care e reprezentat de avocatul Dancă. Așa cum s-a decis să se adreseze unei instanțe românești, pentru drepturi bănești, așa ar putea să se decidă într-o zi și să vină la consulat ca să voteze. Puțin probabil, dar nimeni nu are dreptul să îi ia cetățenia pe calcule de probabilitate, cât timp trăiește.

La fel s-a vânturat ipoteza buletinelor expirate. Primul ministru însuși a adus în discuție această situație, sugerând că așa s-ar putea „peria” listele. O mârșăvie, pe care unii au crezut-o. Buletinul nu e decât o adeverință vremelnică a calității de cetățean, care nu are termen de expirare. În ziua votului, birourile de Evidență a Populației au stat deschise exact din acest motiv, pentru a face mutații și prelungiri de acte. Cine nu are buletin, votează cu pașaportul. Chiar și în străinătate fiind, cu actele furate sau expirate, tot ți se eliberează un act la consulat. Deci niciun motiv pentru a nu fi luat în considerare la total. Ba mai mult, au existat și cazuri rare de adulți, care n-au avut buletin niciodată, nefiind declarați la naștere. Neștiința sau nepăsarea părinților nu le ia cetățenia și li se fac acte de identitate chiar și la vârste adulte.

Dacă situația nu ar fi atât de tragică, dată fiind criza economică, ne-am putea distra copios, cu un Dan Șova, care anunță victorios un procent de 52%, după care întreabă năuc, din ce total a calculat el însuși procentul anunțat.

Un referendum mai vechi a fost validat astăzi de Curtea Constituțională, cel privitor la Parlamentul unicameral. Numai că de această dată au fuzionat cele două temniți large ale lui Eminescu: pușcăria și casa de nebuni. Prima vizită în incintă e programată pe 12 septembrie. Va trece până atunci euro de 5 lei? Ne va mai împrumuta FMI bani să plătim pensii și salarii? Se vor debloca fondurile europene? Pe cine să intereseze astea? Avem o veritabilă înfrățire între generații, între un premier infantil, dar prematur îmbătrânit în rele și niște „judecători” gerontocrați, care au dat în mintea copiilor. Nici pe unii nici pe alții nu îi interesează și nu îi doare ce se întâmplă în economia reală, pentru că nici unii nici alții nu au lucrat vreodată într-o firmă privată și nu au produs ceva, care să poată fi arătat. Au avut în schimb toată viața lor salarii excelente de la stat, și își imaginează că acestea se pot fixa prin legi și ordonanțe.

Înțelegeți cât de puțin iubesc acești oameni această țară, dacă sunt capabili să o transforme într-o casă de nebuni, doar pentru a-i scăpa pe unii de pușcărie? Pentru că singura putere cu reverberații practice a președintelui decorativ Băsescu ar fi semnătura pentru mandatele unor procurori ca Daniel Morar și Laura Codruța Kovesi. Credeți că îi presează puterea președintelui de a numi ambasadori sau de a da decorații sportivilor medaliați la Jocurile Olimpice? Mă îndoiesc. Răzbunarea e un resort doar pentru omul de jos, cu ea au fost trași pe sfoară cei peste 7 milioane de votanți pentru demitere. E dreptul lor să îl deteste pe Băsescu și să vrea o răzbunare simbolică. Dar mi-e greu să cred că vreunul dintre cei 7 milioane ar fi spus: să fie demis, pentru că a numit procurori prea inflexibili la conducerea Parchetului. În schimb, pentru politicienii, care i-au manipulat, răzbunarea e apă de ploaie, ei nu pot urmări decât rezultate practice, gen câștigul influenței în Justiție.

O dovadă în plus e și că aceiași politicienii, pretins răzbunători, pot să se împace cu băieții din sistem. Gabriel Oprea a fost bun să semneze o alianță cu PSD, după ce l-a servit pe Băsescu. Iar fostul procuror, Ilie Botoș, a fost bun să fie numit la vârf în serviciile secrete de Crin Antonescu, chiar azi, după ce l-a acuzat atâta vreme că asculă de același obsesiv Băsescu. Deocamdată n-au reușit să bată palma cu Codruța Kovesi, motiv pentru care, sunt deciși să treacă toată țara prin foc și sabie. Se vor renumăra votanții, probabil se vor aștepta și listele de la Administrația Cimitirelor.

de ce statul de drept e mai important decât democrația

Când veți mai auzi inși superficiali, care vă vor spune superiori că ideologiile nu contează, să fiți convinși că aveți în față niște ignoranți, care n-ar putea recunoaște o ideologie, nici dacă le-ar sări în față. Adevărul e că mult abuzatele „stânga” și „dreapta” există fie că ne place nouă sau nu. Pentru stânga, democrația e mai importantă decât statul de drept, visul egalității e prea frumos, încât pentru el merită să încalci legi. (Dacă ești comunist, merită chiar să ucizi, să furi, să arestezi și să minți, pentru așa un nobil vis.) Socialiștii văd mereu ultimul etaj al unei clădiri și desenează proiecte, care încep nu de la temelie, ci de la mansardă, terminând mereu cu un morman de dărâmături.

Realitatea e că democrația e un produs ulterior al statului de drept. De exemplu, englezii au avut întâi Magna Carta, un document care vorbea despre ce libertăți nu pot fi încălcate și despre cum trebuie să judece tribunalele. Au avut mai întâi contracte și curți cu jurați, care să determine ce pățește cel care nu respectă contractele și ce despăgubiri primește cel înșelat. Cu aceste „provizioane”, au putut avea, de altfel și capitalism (în forma lui sălbatică, după cum i-ar spune Ion Iliescu). La începutul secolului XX, la 3-4 secole după acest început de construcție a statului de drept, Marea Britanie nu era nici pe departe o democrație. Doar 5% din populația totală putea participa la alegeri. Pentru restul de 95% (femei, țărani fără pământ, orășeni care nu plăteau impozite, imigranți, analfabeți de tot felul, tineri sub 21 de ani), Marea Britanie nu era o democrație. Dar era, și pentru ei, cea mai avansată societate din lumea timpului său. Schimbările au venit gradual, aproape de la sine.

La fel stau lucrurile și în privința capitalismului. Întâi au existat relații de competiție neîngrădită și episoade de acumulare fără opreliști, abia mult mai târziu a apărut welfare state (statul asistențial, solidaritatea socială și redistribuția de resurse). Toate aceste „cuceriri revoluționare” ale stângii sunt în realitate produse secundare ale capitalismului. Ar fi de negândit o competiție atletică în care medalia de aur e decernată prin votul spectatorilor din tribune, oricăruia dintre alergători. Ce face el pe urmă cu banii din premiu și medalia, dacă le împarte cu familia, cu săracii sau cu cârciumarul, e deja altă discuție.

Socialiștii au văzut mereu aceste reușite și le-au privit cu invidie. Nu le-au înțeles resorturile și au căutat să le reproducă efectele, fără a copia și munca de dinainte De exemplu, au inventat economia financiară, bazată pe expansiunea creditului, în care toți pot cheltui înainte să agonisească, dar statul e cel care decide cine primește primul linia de credit, respectiv cine cât păstrează din ce câștigă. În foarte multe țări „în curs de dezvoltare”, în America latină, Africa și Europa, socialiștii au încercat să reproducă trăsăturile societăților cu tradiții democratice, în speranța obținerii unei prosperități de nivel capitalist. În unele cazuri s-a copiat cu totul sistemul prezidențial american, legi electorale din Europa și SUA s-au tradus și votat. Rezultatul a fost întotdeauna același: eșec și dezamăgire.

la braț cu Democrația, la Starea Civilă

Un experiment similar e în derulare la noi. Ni se spune că sentimentul popular e mult mai important decât respectarea literei legii, pentru că ar fi expresia democrației. Chiar dacă ne-am face că nu vedem că în spatele acestei pretinse griji pentru votul poporului, stau interese dintre cele mai meschine și mai practice, și că se aplică o dublă măsură când litera legii ne dă dreptate și alta când scorul nu ne mai convine, tot ar trebui să semnalăm cât de periculoasă e această cale.

Constituția actuală e creată cu mârșăvie în inimă și interpretată cu ticăloșie. De pildă, Curtea Constituțională trebuia să fie un ultima mecanism de siguranță (faimoasele checks and balances), care să asigură că legile însele nu încală legea fundamentală. Membrii acestei curți sunt impropriu numiți judecători. De altfel, ei pot fi la fel de bine foști profesori de sport, de cele mai multe ori sunt foști juriști, nu judecători, iar de multe ori foști politicieni. Mai sincer ar fi fost să fie numiți „gardieni”, pentru că rolul lor nu e să judece Constituția, legile și măsurile Guvernului ori Parlamentului. Rolul lor e să păzească neîncălcarea Constituției.

Deja, în repetate rânduri, acești pseudo-judecători și-au luat mai multă putere decât le dădea textul Constituției. Au deliberat, de pildă, dacă să se taie pensiile, măsură pur executivă, de natură economică. Iar acum deliberează în privința numărului real al populației din România. Deja, a cere studii și informații peste articolul care spune „numărul persoanelor înscrise pe listele electorale” nu mai ține de atribuțiile lor. Dacă cineva a falsificat buletine sau baze de date de la Evidența Populației, e treaba procuraturii, nu a Curții. Încercarea de a trece dincolo de litera seacă a legii, de dragul populismului e ceva foarte periculos și distruge statul de drept, pentru a instaura democrația. În final, nu mai rămâi cu nimic. Nu e treaba arbitrului, care notează cine ajunge primul la linia de finish, să ceară demontarea cronometrului sau studii cu privire la acuratețea calendarului gregorian.

Ofițerul stării civile nu are datoria să investigheze dacă cei doi viitori soți se iubesc sau se iau din interes. Nu e în atribuțiile lui să investigheze, dacă viitoarea soție nu cumva păstrează legătura cu fostul iubit, ceea ce ar pune în pericol trăinicia noi căsnicii, nici dacă mama soacră e mulțumită de viitorul ginere. Rolul lui e unul aproape birocratic, de a valida niște hârtii și a consemna un răspuns, în baza unor proceduri reglementate.

Situația 1: Constantin și Viorica se prezintă în fața ofițerului stării civile. „Cetățene, Costică, de bună voie și nesilit de nimeni, iei în căsătorie pe frumoasa Viorica?” El zice: „Da”. Ea nu răspunde nici da nici nu. Omul cu tricolor pe piept n-are decât să constate că nu s-a întrunit o condiție prevăzută de lege și nu pronunță căsătoria, indiferent cât de mare e dezamăgirea lui ginerelui. Constantin rămâne holtei din lipsă de cvorum.

Situația 2: Costică se prezintă cu tot alaiul de nuntă la Primărie, răspunde „da”, când e întrebat. Dar Viorica stă acasă și nu vine deloc la respectiva ceremonie, la ora fixată. Constantin depune o lăcrămație, în care arată că la cununie au fost prezenți 4 socri, 2 nași, 3 mătuși, 8 verișori și numeroși vecini. Curtea cere renumărarea nuntașilor. În final, căsătoria e încheiată, întrucât se constată existența unei largi susțineri populare, și ar fi nedemocratic să decidem altfel.

De șapte ani ne-au împuiat capul cu cele mai pedante probleme constituționale, de am ajuns să știm cele mai multe paragrafe din textul ăla anost. Și-au dat ochii peste cap a dezgust la orice mitocănie a lui Băsescu, de ai fi zis că Voiculescu purta butoni și eșarfă asortată de pe vremea uniformei albastre de securist. Au convins milioane de pensionari să se declare scandalizați că nu se respectă separația puterilor în stat, inamovibilitatea judecătorilor sau suveranitatea deciziilor Curții Constituționale.

Ca să-l taxeze mai bine pentru porumbelul scăpat despre Regele Mihai, au creat o întreagă generație de hipsteri regaliști. De pildă, Mihai Bendeac a scris pe buletinul de vot că vrea „monarhie constituțională”. Deci după ce s-au convertit la monarhie foștii comuniști ai lui Iliescu din 90, apoi hipsterii lui Nicușor Dan, acum regele a devenit cool și pentru cocalari!? Sper să nu se meargă mai departe cu spiritul ăsta de turmă și să devenim o națiune de băutori de ceai la oră fixă, doar ca să ne delimităm de whiskeyul cu gheață prezidențial.

Și la ce s-a ajuns după atâta grijă pentru etichetă? La momentul în care, după încă un eșec de pomină, puciștii și susținătorii lor își arată adevăratul caracter de ciomăgari. Deja, ceea ce se discută între ei, e dacă USL va fi la înălțimea așteptărilor și va face cumva ca referendumul să nu fie valid: prin Curtea Constituțională, prin Parlament, printr-o Ordonanță de Urgență, prin orice. Suporterii se întreabă dacă Ponta va avea suficient „curaj” să facă o asemenea execuție sumară, riscând „un mic scandal de la UE”, dar să rezolve problema.

I-am explicat cuiva că neajunsul și norocul nostru e că nu trăim pe banii noștri. Că banii pe care îi colectăm din taxe nu ne ajung să plătim salarii și pensii, așa că trebuie periodic să ne ducem și să luăm notițe de la unii, cărora nu le plac revoluțiile făcute pe banii lor. Vor să fim mai puțin pitorești, mai previzibili și mai plicticoși. Mi s-a explicat că suntem un activ prea important pentru Europa, ca să renunța la noi, că o să ne accepte cu toate ciudățeniile noastre și că eliminarea lui Băsescu ar aduce pacea socială, deci abuzul ar fi binevenit.

Desigur, dacă am fi avut petrolul și gazele rușilor, sau creditori mai puțin simandicoși, ca bielorușii, am fi putut să nu ne mai împiedicăm în detalii formale, ca legile. Toți politicienii, cu Băsescu în frunte, ar fi devenit mici Putini. Prietenia cu Marele Licurici, l-a făcut însă pe Băsescu să își pună între paranteze instinctele și să devină un constituționalist scrupulos. Și-a luat, peste ce îi permitea legea, doar atâta libertate câtă i-au dat titularii instituțiilor asupra cărora își extindea influența.

De Ponta și Crin nu s-a prins nimic. De ei chiar că se poate spune că i-a stricat anturajul. Mă uitam seara trecută la primul ministru Victor Ponta și m-am trezit că rămân mut, uitându-mă cu dezolare la desfășurarea și evoluția respectivului personaj. Era tot Ponta ăla micu, pe care Năstase îl aducea la televizor pe post de pionier, pentru că îi cărase servieta la cursuri, dar abia acuma se desfășura. Ceea ce îi lipsește fundamental lui Ponta nu e un doctorat luat pe bune, sunt cei șapte ani de acasă. De obicei, când îți lipsește vreunul din amintiții ani, viața îți dă niște palme usturătoare, aducându-te, până la o vârstă oarecare, în rigorile ei. Mă uitam la omul care vorbea pe sticlă, între zâmbete mânzești (cârlan, deh), cum arunca jignirile în stânga și în dreapta și realizam siderat că genul ăsta de obrăznicie n-am mai întâlnit. Cuvântul reținere nu mai există în universul micului leu zbârlit de jucărie (dacă tot a adus în discuție referirile zodiacale despre scorpioni pe la mitinguri). Cel mai mult mă întristează lipsa de cenzură când vorbește despre persoane cu 20-30 de ani mai în vârstă, sau despre femei măritate. Sunt lucruri elementare. Cum oare ajunge un tânăr până la 40 de ani? fără ca viața să îl pună la punct, pentru mine e un mister.

Într-un fel și Ponta și Crin îi reprezintă pe „cei vii”, în sensul de „cu sânge în vene”, și vor merge până în pânzele albe, ca să ne arate celorlalți că suntem morți. S-a destrămat toată poleiala, căci sub pedanteria cu care mandatul prezidențial a fost tocat pe toate părțile era o uriașă ipocrizie, o mare necinste sufletească a dublei măsuri. Și cei mai mari partizani ai renunțării la rețineri sunt azi cei mai filistini de pe vremuri.

Mai nou, toți s-au transformat în niște versiuni politice ale lui Mircea Lucescu. Se dezbate înfrângerea mai ceva ca la Ovidiu Ioanițoaia. Se renumără populația, se cer rezultatele de la recensământul, de care s-au ascuns, să nu le fure Emil Boc CNP-ul. Oricât ar lungi Dan Șova Procesul Etapei, realitatea e că mingea a intrat în plasă, dar arbitrul ridicase fanionul. Victor Ponta s-a crezut Serghei Bubka, s-a proptit în prăjină, ca într-o țeapă, a sărit frumos, dar a sărit pe sub ștachetă. Știa unde e pusă ștacheta când a început să alerge, nici nu-l obligase nimeni să promită că va sări, ce folos are acum să mai măsurăm prăjina sau să ne rugăm de public să facă gălăgie, că poate săritura se va valida, pentru că e cea mai bună săritură a lui Ponta din istorie? Ideile cu trecutul din nou prin Parlament, poate și cu o Ordonanță de Urgență, sunt copilării, pe care nici Ponta nu le susține în presa internațională.

Dar argumentul suprem care se aduce în favoarea abuzului e o presupusă stare pre-revoluționară. Poporul nu mai poate aștepta, nu mai suportă. În realitate, singurii presați, nerăbdători și fără nervi să mai aștepte sunt marii borfași politici, singurii pentru care prelungirea mandatului unui președinte, fără puteri executive, cu un an, era un capăt de țară. Prin neprezentare, cei 10 milioane nu au arătat că sunt de partea lui Băsescu, firește. Dar au semnalizat tocmai asta: „îl mai putem suporta un an jumate, nu ni se pare o chestiune atât de presantă, încăt să merite efortul de a ieși din casă până peste drum, nu ni se pare o prioritate”. Și, nota bene, fără prelungirea cu patru ore a programului și fără autocarele lui Dragnea, Oprișan și Mazăre, cifra prezenților nici n-ar fi sărit de 40, rămânând mai curând la o treime proporția celor care au votat Da.

Pentru George Orwell, libertatea e să poți spune că 2+2 fac 4. „Restul vine de la sine.” Pentru USL 7,2 milioane sunt mai multe decât 5,5 milioane. Pentru PD-L, 7,2 milioane sunt mai puține decât 11 milioane. Peste șapte milioane (nu opt, cum umflă din condei Ponta) sunt un număr uriaș, dar tot o minoritate. O minoritate mare, dacă doriți. Se poate spune că referendumul a fost validat cu o largă minoritate. În politică se poate spune orice. Și matematicienii cei mai rafinați jonglează cu paradoxuri, numai că paradoxurile nu țin și când vrei să cumperi ceva la piață. Acolo e mai important cursul euro și aritmetica elementară, nu matematicile superioare.

În 2009, pe vremea asta, Mircea Geoană încă se proclama președinte al României și amenința cu tribunalul. Viorel Hrebenciuc făcea dezvăluiri despre flacăra violet. Partidul era strâns unit în jurul lui Geoană și făcea lăcrămații la Curtea Constituțională și la alți judecători. Nu avea să treacă mult și partidul avea să se dezmeticească din „matematicile superioare” și să treacă la aritmeticile elementare, iar apoi să devină strâns unit împotriva lui Geoană. Sărmanul om era tratat ca un loser, chiar de cei care (Ponta included), și după anunțarea rezultatelor, spuneau că de fapt a câștigat.

Anul acesta, în rolul de păcălici al lui Mircea Geoană a fost distribuit Dan Șova. În lumea lui Dan Șova încă se țopăie peste pragul de 51-52%. Victor Ponta poate să iasă și să mulțumească tuturor, bazându-se pe datele certe ale lui Dan Șova: „Am câștigat! Este victoria mea, în aceeași măsură cu este și victoria lui Crin!”. Dar n-o face, începe să se trezească și o dă pe matematici politice.

Politic, Traian Băsescu a fost demis!”, ne anunță fără să pufnească în râs Victor Ponta. În traducere liberă, metaforic, Traian Băsescu a fost demis. Juridic, va fi președinte și în 2014 și va desemna premierul după alegerile din noiembrie 2012. Pe oricine numai pe mine nu.

Diferența dintre politic și juridic e ca diferența dintre teoretic și practic. Politic, Vila Dante e a poporului. Ipotetic, e a lui Traian Băsescu. Practic, poporul intră în vilă doar în ziua în care i-o descuie Victor Ponta. A cui e vila?

Într-o țară de cultură occidentală, ora 23 ne-ar fi adus vestea a trei retrageri din viața publică. Traian Băsescu, Crin Antonescu și Victor Ponta ar fi anunțat electoratul că lasă locul altora, pentru că nu mai au suport popular, pentru că nu mai pot oferi un proiect pozitiv, la care să subscrie mai mult de jumătate dintre români.

Desigur, nu se va întâmpla asta, deși toți trei au promis fie răspicat, fie sugerat, că nu pot rămâne fără susținere în joc. Uitați promisiunile, toți trei vor rămâne, detestați de hălci mari de populație, disprețuiți, dar mândri nevoie mare să fie cu câteva procente mai puțin urâți decât celălalt. Și asta pentru că în jurul lor e un deșert, nu există generații care să facă schimbul. Există copii palide și clone mai obraznice, dar prea puține variante practice. Pe ăștia îi avem, cu ăștia vom defila.

Ne-am întors așadar fix în situația în care eram cu o lună și jumătate în urmă. Ne-a costat câteva procente din puterea de cumpărare a leului, câteva miliarde pentru organizare și propagandă, mare parte din credibilitatea noastră internațională s-a evaporat. Suntem comparați cu state vesele din America de Sud, dar Crin Antonescu ne anunță că „a fost o zi mare”. (S-o fi trezit el devreme și i s-a părut lungă ziua.) A meritat tot efortul?

Într-un fel, admiratorul dictatorilor comuniști și al revoluționarilor patetici, Victor Ponta, ne-a oferit o mostră de comunism în orânduirea capitalistă. Căci Petre Țuțea numea comunismul „cea mai mare aflare în treabă a omenirii”. O lună de zile am avut un asemenea comunism de Disneyland. A meritat?

Probabil Dan Voiculescu nu e foarte fericit nici el. Angajații săi, cu fețe plouate, au tot încercat să arunce vina pentru ineficiența trustului, pe unguri. Data trecută erau românii, care muncesc în străinătate, și trimit în țară, de câteva ori mai mulți bani decât dă statul pentru alocațiile copiilor. Niște trădători de țară. Cetățenii români de etnie maghiară, și ăia, niște venetici, ne-am răcit gura de pomană cu ei. Trebuia să fi făcut o televiziune și-n limba lor, să fi concurat Duna TV!

Atâtea investiții în flașnetari și zero rezultate. S-au zbătut, au încercat să dea prezență de 50% la ora zece seară, doar doar or mușca gălușca susținătorii președintelui și nimic. N-or mai fi fost ei ciuruiți, dar oamenii lui Nea Viorică Hrebenciuc iar n-au avut noroc, chit că l-au transferat pe ultima sută și pe magicianul Aliodor Manolea.

Ce-o să se facă Radu Tudor și Mircea Badea, dacă la manipulări n-au fost buni?

E drept, că nici Traian Băsescu n-ar trebui să se umfle în pene. Poporul l-a tratat în cel mai bun caz cu lehamite. Îl lasă să-și termine mandatul, dar fără glorie.

cum stăm cu cifrele
Înainte de prefigurarea rezultatului am avansat niște cifre, care ar fi însemnat victorie sau înfrângere politică pentru Băsescu. Spuneam că un scor de prezență de 30-35% ar fi fost o adevărată victorie, ar fi însemnat că poporul a răspuns chemării sale la boicot și le-a trântit ușa în nas lui Ponta și Crin. În schimb, dacă prezența e undeva între 40-45%, spuneam, adică în limitele unei prezențe tipice, boicotul a fost doar o șmecherie, cei care au boicotat sunt mult mai puțini decât indiferenții și neafiliații. Băsescu câștigă decizia în acest caz, dar pierde onoarea. Are două milioane și jumătate mai mulți oameni, care au votat pentru demitere, decât cei care au votat pentru înscăunare.

Desigur, din participanții la vot ar trebui scăzuți cei care au votat NU. Rezultă cu aproximație că 39-40% din populația țării îi cere demisia lui Băsescu. Enorm, din punct de vedere numeric, circa 8 milioane, dar procentual nu departe de bazinut tipic electoral al USL.

Restul e șovinism iresponsabil, nu poți scoate în afara bilanțului românii de orice etnie și din orice regiune a globului, care nu voteaza cum îți convine ție, cum a făcut în discursul de la ora 23 Crin Antonescu. Încă o dată a dovedit că pentru el e o pălărie prea mare chiar și interimatul de „președinte al tuturor românilor”. Cu atât mai mare rușinea televiziunilor, care au ales să îl difuzeze pe el la ora la care vorbea simultan cu un președinte ales și reconfirmat de vot (fie și printr-un viciu de procedură). Rolul său de interimar era unul doar funcționăresc, temporar, cum ar fi fost ca în 2007 să-l fi văzut pe nea Nicu Văcăroiu ținând discursuri noaptea peste președintele reconfirmat? Cu gestica lui grandilocventă, inerimarul părea, cât vorbea într-o fereastră, peste sonorul din cealaltă jumătate de ecran, că a apărut doar ca să traducă pentru surdo-muți discursul lui Băsescu.

pe cine a refuzat majoritatea românilor

Dar să ne întoarcem la cifre. Nu știu la ora la care scriu, dacă listele suplimentare ale lui Dragnea, Oprișan și Mazăre au creat o răsturnare de situație. Sau dacă Dan Șova a fost trimis să comunice victoria, pentru că se bazează pe ceva sau doar pentru că nu are ce credibilitate să piardă. Cifrele parțiale pe care le am spun că 53-54% dintre români nu au luat parte la referendum. Nici chiar Băsescu nu poate pretinde că toți aceștia au boicotat în mod activ referendumul la chemarea lui.

Totuși, pe cine au respins acești ne-votanți? Tehnic, riscul respingerii și-l asumă cel care pune o întrebare sau lansează o ofertă, ca atunci când inviți o domnișoară la dans. Deși foarte multă lume a înțeles greșit, la referendum nu se măsura popularitatea președintelui Băsescu. Popularitatea, de fapt e pentru participantele la concursuri de frumusețe, nu e motiv de întrerupere a unui mandat. La urne, românii au fost chemați de echipa Ponta și Crin și întrebați dacă sunt de acord cu decizia Parlamentului de a-l demite pe Traian Băsescu. Neparticipând, electorii pot transmite mesaje multiple: fie că întrebarea e inoportună sau nefondată. De pildă, eu pot să nu-l mai agreez pe președinte, dar consider că alungarea lui nu e o prioritate națională sau că motivele juridice („încălcări grave al Constituției”) nu se susțin prin probe („dincolo de o îndoială rezonabilă”, cum ar spune americanii).

Pe buza validării referendumului, Băsescu scapă oarecum ca OJ Simpson. L-a văzut lumea fugind de la locul faptei, dar jurații nu se pot pune de acord că e vinovat, prin urmare, în lipsa unanimității e declarat achitat.

Lăsând baltă temporar problemele guvernării (de care oricum se ocupau în proporție de 25% din timp, potrivit lui V Ponta), tandemul Ponta și Crin ne-a pus în față o întrebare. Riscul refuzului le aparține, după cum le aparține și perspectiva gloriei, care i-a motivat. Susținuți de o echipă de zgomote, cei doi ne-au convins că nu guvernarea, ci răzbunarea e problema numărul unu a națiunii. Și chiar au sărit puțin peste Constituție spunând că simt fără greș că poporul le va da dreptate, că doar o mână de oameni îl mai pot răbda pe Traian Băsescu încă un an și jumătate. Ei bine, acei „o mână de oameni”, care îl mai puteau răbda, fără să-l iubească, pentru care demiterea nu era o prioritate și nu merita nici efortul de a ieși din casă, s-au dovedit fix majoritatea populației. Nu înseamnă că Traian Băsescu a fost reconfirmat, reales sau re-legitimat. Pur și simplu, cei mai mulți români au ridicat din umeri la întrebarea lui Ponta și Crin și și-au văzut de viață, lăsându-l tacit pe Băsescu să-și termine mandatul.

de ce Băsescu a fost răul mai mic

Acum doi ani, când Victor Ponta intra în guvernul Boc, Băsescu era suportabil. Tot suportabil părea și când îi încredința mandatul de premier. Ce a intervenit între timp? Singurul eveniment major a fost atacul de panică declanșat între greii din politică, după arestarea lui Adrian Năstase. Sistemul s-a mobilizat ca un arici.

Desigur, Băsescu însuși e produsul Sistemului cu majusculă. Acel sistem pe care nu-l vom vedea dispărut în decursul vieții noastre, creat pe relațiile și resursele acumulate din 48 încoace. Nu îl vom vedea dispărut, dar îl putem vedea slăbit. Există soluțiile de durată, care sunt mai ales individuale: cum ne construim, cum ne educăm, câtă libertate ne luăm, ce ștachete morale ne impunem. Dar mai există și trei antidoturi pentru răpunerea sistemului.

1: capitalism (competiție netrucată de intervenția statului). De el pier lent băieții sistemului, pentru că nu știu să lucreze nefavorizați, nu știu să fie inventivi sau să creeze produse și servicii pe placul publicului.
2: justiție (predictibilă și echitabilă pentru sărac și bogat, un loc unde să știi că ți se face dreptate sau îți primești pedeapsa). E absolut indispensabilă punctului 1, care are la bază relații contractuale.
3: globalizare (conectarea la instituțiile și piețele internaționale). Includ aici marele noroc al includerii în viitorul proiect federal european și parteneriatul cu americanii, dar chiar cuplarea cu restul lumii globalizate e un ingredient de bază împotriva băieților din Sistem. Alipirea la marile cicluri de producție ale corporațiilor multinaționale înseamnă prosperitate și altă civilizație pentru România (cu neajunsuri, dar cea mai bună opțiune). Exigențele Uniunii Europene și ale SUA în materie de justiție și orice alt aspect al societății, ne pot enerva când și când, dar sunt marea șansă pe termen lung pentru noi. Ieșim din cadrele astea și recădem în barbarie. În starea în care suntem, orice ar deveni posibil, ca în Belarus sau mai rău.

E Traian Băsescu un susținător sincer, din convingere al acestor puncte? Evident că nu. Dar a devenit un excelent susținător de conjunctură al lor. Dintr-o formație oarecum cazonă, a ținut cu strictețe de parteneriatele noastre vestice și a făcut pași mari și pentru primele două puncte, sub influența acestora. Spre punctul 1 a fost mânat, iarăși, mai mult de criză decât de convingeri intime. Dar rezultatele palpabile rămân, cum rămân în închisori primii mari condamnați din lumea politică și financiară.

La antipod, USL s-a manifestat sistematic împotriva tuturor celor 3 puncte. Susțin populisme socialiste, economia de stat și redistribuția resurselor. Sunt pentru o justiție aservită politic și știrbă, ca pe vremea Rodicăi Stănoiu sau a lui Tănase Joița. Iar cu Vestul (e drept că, poate doar din incompetență și pripeală) au reușit să ne strice relația, dând europenilor un pretext să ne cam lase din brațe.

Altfel, să îi dăm ultimul cuvânt marelui analist politic George Carlin, care ne explică teoria boicotului. Dacă stai acasă, poți să te plângi după aia, dacă te-ai dus la vot, să nu te aud!

La firul ierbii, băsiștii și anti-băsiștii sunt la fel, oameni cumsecade, chiar dacă și unii și alții cred despre ceilalți că sunt spălați pe creier de B1 și Antena 3. La mitingul lui Băsescu, s-a scandat cu patimă „te iubim!” și tot cu patimă s-ar fi putut scanda „te urâm!”, dacă suspendatul ar fi făcut o vizită la Romexpo, unde se adunaseră USL-iștii. Acolo erau de vreo 2-3 ori mai mulți decât în Piața Revoluției, dar „ai noștri” compensau prin entuziasm. Pe mine capacitatea de iluzionare a omului mă fascinează ca „mecanismele milei” pe personajul lui Dinică din Filantropica. Undeva în spatele scenei sunt cu siguranță oameni, care îi știu riguros mecanismele acestei auto-amăgiri, cum știa resorturile psihologice celebrul scriitor de texte pentru cerșetori din film.

În drum spre miting, mă întrețin cu un pensionar, care abia aștepta ziua de duminică, să scape de Băsescu, și care după scurtă vreme îmi spune: „domne, ești un om exact pe inima mea!”. Ce să fac dacă am priză la popor? Din capul locului, omul face trecerea rapid de la ce a târguit, la pensiile tăiate. „Le-a tăiat și avea de gând să le mai taie!” Fandez și eu și zic că nu mai e nimic de făcut, dacă sunt mai mulți, care vor pensii, decât salariați. Cât impozit să le iei și la ăștia? Așa e, zice bătrânul nostru, dar nu mai sunt tot din cauza lui! Convenim că duminică o să voteze care cum vrea, dacă vrea, și că n-o să ne certăm din atâta lucru. Bani nu mai sunt, circ va fi pe săturate. Profit de ocazie și o întorc și eu pe partea socială. Zic, da ăștia de ce nu le măresc acuma, că-s la putere? Eee, omul râde ca un copil prins cu o minciunică. Zic, adevărul e că Pontănacul și-a cam luat leapșa de la Băsescu, că bani nu mai sunt să mai facă cineva ceva. Aici cădem de acord, râde și omul de momeala înghițită de Ponta. L-a făcut piratul, asta e. Oricum, mare păcat că s-au închis spitale și au plecat medici, „ați văzut, nu?”. Într-adevăr, mare păcat. Bani nu mai sunt.

Ajung la miting să fac niște poze cu dușmanul, dar e prea târziu, piața e absolut ticsită, nu mai prind loc decât într-o margine. O pancartă și niște steaguri le acoperă fețele vorbitorilor, eșec total. Am nimerit totuși între niște fani veniți cu autocarele de prin Bărăgan și Oltenia. Un tip mărunțel și-a sunat toate cunoștințele din telefonul mobil să le relateze de la fața locului. „Bre, nea Costele, aici e frumos tare, bre, știi câtă lume e? Pfaa, o câmpie, bre!” Olteanului îi place și de MC-ul mitingului, Traian Ungureanu, pe care îl zărește în prim-plan doar în monitorul de pe scenă: „Așa, șașiul lu tata, le zice bine!” Mai mult ca sigur, interlocutorii lui de la telefon râd de entuziasmul lui, nici hărmălaia nu îl ajută, așa că trebuie să le tot repete”.

Despre unul n-aș fi crezut că poate stârni efuziuni de simpatie: „E lume multă, bre, uite e și Stolo! Stolo, bre, Stolojan al nostru din Teleorman!” Parcă îmi și imaginam durerea din partea dorsală, pe care Stolojan ar fi putut-o resimți pentru respectiva zonă folclorică. Nici simpatizantului său nu cred că i-ar fi împărțit vreu leuț din averea sa considerabilă, dar aici nu era chestie de bani, era de sentimente.

Discursurile intelectualilor n-au avut mare succes între regățenii mei. Data trecută nimerisem între niște pensionare de București, care ar fi sorbit-o din ochi pe Monica Macovei și îi tot spuneau cu inima strânsă „să stea și ea mai dreaptă din umeri și să vorbească mai cu curaj!” Asta e, alt segment de public. La olteni n-au avut așa mare priză. De fapt, lumea nu percuta decât la sloganuri, orice frază mai lungă de 15 cuvinte îi pierdea total. La Năstase sau Voiculescu lumea ia foc. Nici aluzia la „femeile goale ale lui Mazăre” nu-i lasă indiferenți. Și etichetele merg bine la public, lumea râde când aude de Dottore și de Paiață, ca la teatrul de păpuși cu Vasilache și Mărioara din Obor. Cu personajele astea ajunge la oameni până și universitarul Adrian Papahagi. Mărunțelul din spatele meu strigă cu foc: „Le zice bine de tot ăsta! Bine Hagi !!”

Mihai Răzvan Ungureanu începe în forță, are replicile pregătite, lumea scandează MRU, MRU. Dar de la jumatea speech-ului încolo, fiasco total. Lumea se foiește, într-o plictiseală evidentă, omul nostru își mai sună un prieten, să-i spună că vorbește un om deștept și că e lume cât în cele nu știu câte hectare ale lui. Lumea devine mai amuzată și mai interesată să tragă cu urechea la relatările lui la telefon, decât la ce vorbește Ungureanu. Constituție, stat de drept, instituții europene, desigur, dar adevărul e că lumea are boală pe Voiculescu.

Mihai Neamțu are iar un discurs de vedetă rock. Ceva din începutul de paranoia a juniorului providențial îl face să aibă priză la public. Oamenilor le place să fie întrebați dacă mai cineva aici (sloganul Noua Republică) și să strige mai tare când li se spune: nu vă aud! E distractiv, e patetic, e pe gustul maselor. Recită în delir câteva strofe din Scrisoarea a III-a și pare să aibă ceva din Andrei Duban, când îi spunea versuri lui Ceaușescu. Încheie cu ochii ieșiți din orbite și gata de un atac de apoplexie: „Cum nu vii tu, Țepeș Doamne? Ca punând mâna pe ei, să-i împarți în două cete, În smintiți și în mișei!” A tăcut și omul cu telefonul.

În fine, urcă pe scenă și Băsescu. Nu e o banală simpatie publică, e iubire în toată legea! Lumea îi scandează numele și nu l-ar vrea dus de la Cotroceni, ani buni de-acum. „Bună seara, români!”, le strigă bătrânul chel în tricou bleu, iar mărunțelul cu telefon din spate nu mai rezistă la atâta emoție și îi răspunde cu foc idolului său: „Să trăiți bine !!!”. Toți dimprejur se întorc instantaneu spre mărunțel cu uimire și pufnesc în râs. Nimeni nu trăiește bine, dar măcar pe moment sunt fericiți.

Anticorupția a debutat în România prin 95-96, cu raportul Apartamentul al lui Valerian Stan (un funcționar public, nu omul cu laptopul de la televizor). Conceptul nici nu existase, până la plecarea lui Iliescu, Roman și Văcăroiu, când la putere se aflau doar „oameni de onoare”. Iar respectivul raport, în care figurau mulți pediști, a declanșat scandalul perpetuu din coaliția CDR-PD. În raport era vorba, cum i-o spune și numele, de apartamente repartizate noilor șmecheri ai tranziției, care încă nu strânseseră de-o casă mai ca lumea.

De atunci încoace, multe generații de politicieni au discreditat funcția publică, târând-o în scene demne de tragi-comedia Divorț din dragoste. Să recunoaștem, avem de când ne știm politicieni mărunți cu mize mici. Vor să-și vadă fetele angajate undeva și termopane puse la casă.

Victor Ponta a făcut un pas înainte spre această degradare a rostului politicianului, ducând cu microbuzul o turmă de ziariști să viziteze Vila Dante din Primăverii. Suntem în etapa robinetelor de aur ale dictatorului. Iar Ponta se comportă fix ca un pucist, ca armatele de rebeli din Libia, care poartă ziariștii occidentali pe lângă piscina lui Gadafi. Să facem un efort de imaginație: înlocuiți-l în aceste scene pe Victor Ponta cu orice premier în funcție din Uniunea Europeană. Încercați să v-o imaginați pe Merkel, arătând parchetul și faianța puse pentru Helmuth Kohl. Sau pe Hollande, ghidând jurnaliștii de la Le Monde, pe holurile somptuoase de la Elysee, ca să-l demaște pe burghezul Sarkozy. Nu prea merge, nu?

Cu figura sa de licean întârziat, care se minunează de instalația de jacuzzi, Victor Ponta nu doar că nu semăna cu niciun lider politic al Europei. Dar avea ceva din minerul, care în iunie 1990, povestea că „în sediu la penețeu” s-au găsit droguri, un xerox, la care se tipăreau dolari și (cu ochii măriți de uimire), chiar și o mașină de scris! Ar fi fost frumos, dacă Bogdan Teodorescu organiza puțin mai bine vizita de presă, și din dulapurile de bucătărie, ar fi început să curgă portocale, când trăgeai de ușiță.

Cu toate astea, Bogdan Teodorescu, artizanul acestei mișcări de imagine, a intuit bine și chiar a explicat: „Vila e ceva în carne și oase, Băsescu arată doar hârtii”. Corect, hârtiile nu sunt „în carne și oase”. În ultimele decenii, cel mai mare impact la public cred că l-au avut dezvăluirile cu „mătușa Tamara”. A fost ceva ce putea fi repovestit la cârciumă: toți avem o mătușă, știm cum arată o pensionară și mai știm că niciuna din mătușile noastre n-a reușit să strângă din pensie un milion de euro, să ni-i lase moștenire. Pentru restul: contracte de livrare de energie, lucrări de doctorat, nu avem o reprezentare atât de palpabilă, ca pentru o casă. Termopanele și mobila din China ale lui Năstase mai erau cum mai erau. Probabil nici corupt nu l-ar fi crezut omul de rând, dacă n-ar fi avut rima „Năstase – patru case”.

În cazul lui Traian Băsescu, mica înscenare a lui Bogdan Teodorescu se lipește încă și mai bine: și-a dat o casă în Mihăileanu cât a fost primar, probabil i-a luat fetei o casă în Băneasa, iar acum își pregătea o casă și mai mare, pentru retragere. O decorează din 2010, de când a fost ales, urma să fie gata în 2014. Dovezi există, a întrebat inoportun un reporter chiar în interiorul vilei. Cu o logică mai tare ca granitul, Victor Ponta răspunde a la Vadim Tudor: „Păi ce dovadă mai mare vreți, decât că până acum nu aveam acces în această vilă și acum am !? Președintele Crin Antonescu mi-a permis și mie accesul, unde nu îmi dădea voie Traian Băsescu!”

Argumentația e de geniu, devine evident cam ce segment de public țintește. Unul, care nu se lasă înfrânt de hârtii, gen cărți plagiate sau angajamente semnate cu zănateci ca Mircea Dogaru, că vei închide marile instituții anti-corupție. Alea, vorba lui Bogdan Teodorescu, nu sunt în carne și oase.

Pătruns în vilă, ca în infernul lui Dante, Victor Ponta duce politicul într-o zonă de unde ideologia și dezbaterea de idei nu mai au ce căuta. E acel loc unde mirosurile se transformă într-o mâzgă lunecoasă, pentru cei ce ar încerca să urce înapoi la aer curat, cum sună una din imaginile plastice ale poetului italian. Tehnic, suntem la nivelul în care amândoi politicienii se fac mincinoși și ne invită să-i credem pe cuvânt. Există o casă, aparținând statului, gestionată de o regie a Guvernului, despre care premierul spune că se zugrăvea și mobila, ca să îi fie făcută cadou de retragere președintelui, iar președintele zice că nu. Hârtii, momentan nu sunt, dar știm de la Grăjdan și comisiile de etică ale lui Liviu Pop sau Ecaterina Andronescu, și că se pot fabrica, dacă e nevoie. Noi vorbim de purgatoriul unor instituții de tip european, cam anoste și obositoare, dar care ne-ar purifica de apucături levantine, iar politicienii ne trag îndărăt, în universul lor mărunt cu patru pereți, bucătărie, baie și piscină.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica