rss
rss
rss

La alegerile astea locale sunt ca un suporter al Universității Craiova. Eu am toată bunăvoința, m-aș duce la meci, dar nu e vina mea că stau în București și din tot Bucureștiul în sectorul 4. Aici treaba e clară, Piedone se apropie de unanimitate, cred că ar putea trece deja pe la cei care nu vor să-l voteze, cu un platou de mici, să îi întrebe ce nu le convine. Lumea e fericită. Nefericiți sunt doar cei care căutau azi dimineață pe site: „porno cu sulfina barbu” sau „elena udrea poze trucate sex base”.

După ce am decis că nu mă duc la votare vara asta, mai am mici regrete. De pildă aș fi vrut să votez la Constanța, împotriva lui Radu Mazăre. Nu știu cine a îndrăznit să îl concureze pe sex-simbolul cu figură de aprozarist mumificat, dar l-aș vota. Oricine ai fi, dragă candidatule împotriva lui Mazăre, ești un om curajos, care lupți pentru puțin bun simț!

Dacă mă făcea muica oltean și trăiam la Craiova, mi-ar fi plăcut, de asemenea să pot vota împotriva înfiorătoarei Lia Olguța Vasilescu. Știu, alternativa e actualul șpăgar, trecut prin pușcărie. Mi s-ar părea o alternativă mai suportabilă și Nuțu Cămătaru decât s-o văd pe karatistă cum își strânge colțul gurii când vorbește șmecherește. Votați pușcăriașul! („Votați continuitatea” ar putea suna rău în cazul lui.)

În fine, al treilea vot pe care îl voi da în alte orașe nu va fi unul negativ, ci pozitiv. M-aș duce și cu trenul până la Cluj să îl votez pe Boculeț. Pur și simplu merită votat pentru câte a îndurat. Cine candidează împotriva lui Boc la Cluj n-are inimă și nu e om! Am zis.

PS: Totuși Irinel Columbeanu insistă să mă duc la vot, de pe site-ul său, intitulat sugestiv www.votațisalvarea.ro. Sloganul său irezistibil e dovada unei munci intense și a unui copyright abil: „Votând cu noi votați cu voi!” Păi nu ne-au spus asta securiștii la toate alegerile?

Dacă ați râs de parodiile la adresa statuii lui Traian din fața Muzeului de Istorie a României de pe Calea Victoriei, ei bine există cel puțin o persoană pe care ați supărat-o. Autorul hidoșeniei, Vasile Gorduz, e mort, despre morți numai de bine. Dar are un admirator, care scrie pe larg de ce statuia e deșteaptă și noi suntem niște proști nerecunoscători.

Dacă așa arată desșteptăciunea, sunt mândru să preiau titlul de prost (limbajul elevat aparține rafinatului critic de artă).
Nu are nicio importanță cine a făcut statuia, dacă are nevoie de explicatii în scris și nu se găsește nimeni care să spuna că îi place, atunci e din start un eșec.
În primul rând ca realizare artistica e lamentabilă: cățeaua pur și simplu levitează imobilă undeva deasupra unor brațe rigide ale unui zombie. Cine susține în continuare că e lupoaică și nu cățea, poate consulta un manual de zoologie.
Statuia nu e un eșec pentru că a depășit nivelul “proștilor”, care nu pot sa o înțeleagă, ci tocmai pentru că se adresează unora cu minte puțină. Perpetuează mitologia „etnogenezei” dintre daci și romani, din care apare simpaticul popor român, aproape în forma în care îl știm și astăzi, la modul cel mai didactic. Viziunea lupoaicei romane, încrucișate cu stindardul dacic, e școlărească în sine, dar realizarea e de-a dreptul penibilă. Ce-a rezultat nu e nici pe departe un nou animal mitologic, cum poate a visat răposatul sculptor, ci un mutant, care te duce cu gândul la Cernobâl și Fukushima.
Goliciunea împăratului nu mă deranjează în sine, doar că pe orice om normal îl nedumerește imaginea unui bărbat gol strângând la piept un mamifer. Și mai ales, de ce ar umbla un împărat roman, fie el și zeificat de goliciune, cu o ditamai femela de lup în brațe, căutând pe cineva dintre cei cuceriți, să i-o dea cadou ? Cine are altă părere poate încerca să ia în brațe un asemenea animal, să vadă dacă stă la fel de țeapăn ca în tragi-comica statuie.
PS: Ne putem consola că se putea mult mai rău, după cum se poate vedea din acest top al celor mai sinistre statui.

Creștinul care citește cartea de căpătâi a Islamului va fi uimit de frecvența și de tonul admirativ cu care sunt pomenite mai multe personaje biblice. În special pentru Iisus Hristos, Coranul menține un respect profund, socotindu-l cel mai important profet de până la Mahomed. Coranul neagă însă natura divină a lui Hristos, ca fiu al lui Dumnezeu, acuzându-i pe adepții săi că i-au denaturat ulterior mesajul.

Ideea de forță a Coranului e aceea a unui monoteism pur, Allah nefiind altul decât Dumnezeul recunoscut de evrei și creștini, de la Avraam încoace. De altfel, creștinii de limbă arabă folosesc tot numele Allah atunci când traduc Biblia.

170. „O, voi oameni! Trimisul v-a adus vouă Adevărul de la Domnul vostru, deci credeți și va fi mai bine pentru voi! Și dacă tăgăduiți, (tot) sunt ale lui Allah cele din ceruri și de pre pământ, iar Allah este Atoateștiutor și Înțelept.
171. O, voi oameni ai Scripturii! Nu exagerați în privința religiei voastre și nu spuneți despre Allah decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a trimis Mariei și un duh de la El. Credeți, așadar, în Allah și în trimișii săi. Și nu spuneți „Trei!”. Opriți-vă de la aceasta și va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui! Să aibă el un copil?” (Coran, 4: 170-171, Surat An-Nisa)

După cum se poate vedea chiar din acest prim citat, apar aluzii cu privire la nașterea miraculoasă din fecioară, prin intervenția lui Dumnezeu, dar și două dogme creștine: viziunea din Evanghelia lui Ioan asupra Logosului – Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu – și menționarea explicită a Duhului Sfânt. Cum e de așteptat, Coranul neagă acestui duh caracterul de persoană a Sfintei Treimi. Exegeții musulmani, ca și cei evrei, de altfel, au dificultăți în a explica pluralul din textele proprii, care relatează Geneza:

7. Și le vom povesti Noi, în deplină cunoștință, căci Noi nu am fost (niciodată) absenți!
11. Noi v-am creat și v-am dat chip și le-am zis îngerilor: ”Prosternați-vă înaintea lui Adam!” Și s-au prosternat ei afară de Iblis, care nu a fost printre cei care s-au prosternat.
12. L-a întrebat: „Ce te-a oprit să te prosternezi, când ți-am poruncit?” A răspuns: „Eu sunt mai bun decât el! Pe mine m-ai făcut din foc, iar pe el l-ai făcut din lut!”
13. A grăit (Allah): „Coboară de aici, ca să nu te mai arăți semeț aici. Deci ieși afară și tu vei fi dintre cei vrednici de dispreț!”. (Coran, 7:11-13, Surat Al ‘A’Raf)

Demonologia și angelologia islamice sunt dintre cele mai bogate, completând cu exuberanța imaginarului arab corpul de învățătură mistică al creștinilor și iudeilor. Ca și în Biblie, Diavolul e prezent în momentele cheie sub două nume. Șeitan e autorul ispitirii din Grădina Raiului, fără a avea forma unui șarpe, o denumire care derivă cu siguranță din Satan. Omologul lui Lucifer e Iblis, îngerul care cade din propria trufie. Ca o inovație, Iblis nu cade pentru că aspiră să fie ca Dumnezeu, ci pentru că nu acceptă să admire omul, ultima creație a lui Dumnezeu. În versetele imediat următoare, Dumnezeu fixează și limitele în care acest înger căzut se poate manifesta, „fiind îngăduit” pentru a ispiti oamenii doar până la învierea acestora. Pe o treaptă inferioară a răului sunt tot felul de spirite – djini.

Ierarhiile îngerești au fost dezvoltate ulterior de teologii musulmani, în special de sufiți, dar iată exemple și de îngeri menționați de Coran:

98. „Acela care este dușman al lui Allah, al îngerilor Săi și al trimișilor Săi, al lui Gavriil și al lui Mihail să știe că Allah e dușmanul necredincioșilor!” (Coran, 2:98, Surat Al-Baqara)

De altfel, îngerul Gabriel e creditat a-i fi inspirat întregul Coran lui Mahomed, în timpul unei viziuni mistice.

Principalele povestiri ale Vechiului Testament (Tanacul evreiesc) sunt prezentate într-o formă succintă, ca pentru un public deja familiarizat cu ele.

26. „O, fii ai lui Adam! Noi v-am dat vouă straie care să vă acopere goliciunile, ca și podoabe. Dar veșmântul smereniei, acesta este cel mai bun! Acesta este (unul) dintre semnele lui Allah; poate că ei își vor aminti!” (Coran, 7:26)

Apar astfel mai toate personajele Vechiului Testament. Iată de pildă o mențiune interesantă pe marginea istoriei lui Cain și Abel (Qabil și Habi)

32. „De aceea am prescris Noi pentru fiii lui Israel că cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ, este ca și când i-ar ucide pe toți oamenii, iar cel care lasă în viață un suflet este ca și cum i-ar lăsa în viață pe toți oamenii.” (Coran, 5:32, Surat Al Ma’Ida)

La fel e rezumat și episodul Exodului din Egipt al poporului condus de Moise, împărțirea Mării Roșii, adorarea vițelului de aur și hrănirea miraculoasă. (Sura Al Baqara).
Dintre personajele Noului Testament sunt de asemenea menționate chiar și cele aparent secundare. De pildă Zaharia, preot levit ce slujea în templu, e vestit printr-un miracol de nașterea fiului său, Ioan Botezătorul:

39. „Atunci, l-au chemat îngerii, în vreme ce se ruga, stând în picioare, în templu, (zicându-i): „Iată că Allah ți-l vestește pe Yahya, care va adeveri un cuvânt al lui Allah. (Și el va fi) un bărbat nobil, neprihănit, un profet dintre cei evlavioși.” (Coran 3:39, Surat Al Imran).

La fel sunt pomeniți părinții Fecioarei Maria, Ioachim (Imran) și Ana. Mai mult, Coranul ține să protesteze împotriva defăimărilor cărora îi era supusă Fecioara Maria de tradițiile populare evreiești, ce se vor regăsi ulterior în cărți incluse în Talmud:

155. „(Noi i-am blestemat) din pricina încălcării legământului lor și necredinței lor în revelația lui Allah și uciderii de către ei a profeților pe nedrept. (…)
156. Și din pricina necredinței lor și a clevetirilor grele pe seama Mariei.
157. Și din pricina vorbelor lor: „Noi l-am omorât pe Mesia Isus, fiul Mariei, trimisul lui Allah!”, în vreme ce ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a fost făcut (cineva) să semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în privința lui (Isus), au fost în îndoială (în legătură cu moartea lui); ei nu au avut conoștință sigură despre ea (moartea lui), ci doar au urmat unor presupuneri. De bună seamă nu l-au omorât.” (Coran, 4:155-157, Surat An Nisa)

Este posibil ca formula Mesia (Mântuitor) să fie preluată în lumea arabă fără deplină înțelegere. Sau, cum ar spune proverbul românesc, gura păcătosului adevăr grăiește. Dincolo de acest titlu asociat lui Iisus, e limpede venerația pe care Coranul i-o acordă, dar și refuzul de a accepta amestecul dintre Dumnezeu și creație.

42. „Îngerii au zis: O, Maria! Allah te-a ales și te-a făcut curată. El te-a ales peste femeile lumilor!”
45. „Îngerii au zis: O, Maria! Allah îți vestește un Cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa, fiul Mariei, măreț în această lume ca și în lumea de Apoi și unul dintre cei mai apropiați (de Allah).”
46. „El le va vorbi oamenilor din pruncie, la fel și când va fi bărbat între două vârste și va fi dintre cei evlavioși” (Coran, 3:42, Surat Al Imran)

Potrivit Coranului, Hristos se naște nu din intervenția Tatălui, ci prin simpla poruncă „Fii!”, devenind în mod explicit un nou Adam:

59. „Înaintea lui Allah, Isus este asemenea lui Adam, pe care El l-a făcut din lut și apoi i-a zis lui „Fii” și el a fost.” (Coran 3:59)

Urmează apoi un apel la înțelegere între creștini și musulmani („supuși”)

64. „Spune: O, voi oameni ai Scripturii, veniți la un cuvânt comun între noi și voi: să nu-L adorăm decât pe Allah, să nu-l asociem cu nimic, să nu ne luăm unii pe alții drept dumnezei, în afară de Allah. Apoi dacă ei vor întoarce spatele, spuneți-le: Mărturisiți (cel puțin) că noi suntem supuși!” (Coran 3:64)

Dacă islamul recunoaște minunile (inclusiv învierile unor persoane) și Înălțarea la cer a lui Hristos (fără episodul răstignirii și învierii), încă și mai surprinzător e episodul celei de-a doua veniri. Eshatologia islamică e una luxuriantă, împărțită în mai multe școli de gîndire cu viziuni diferite, unele dintre ele nesfiindu-se să folosească Apocalipsa și alte revelații creștine pentru a-și nuanța tabloul soteriologic. Coranul vorbește explicit despre o a doua venire a lui Hristos, ca despre un semn indispensabil al vremurilor de pe urmă. Felul în care e interpretată această venire e acela de a aduce mărturie chiar împotriva creștinilor și de a chema la întoarcerea către un Dumnezeu unic. Apocalipsa musulmană mai include un personaj – Mahdi, care instituie o împărăție temporară înainte Judecății, și în care minorități musulmane au văzut fie un personaj istoric (trecut, dar mai ales viitor) fie chiar unul și același personaj cu Iisus (interpretare regăsită în rândul minorității șiite).

57. „Și când a fost dat fiul Mariei ca pildă, atunci neamul tău s-a veselit” (…)
59. „El nu este decât un rob, asupra căruia Noi ne-am revărsat harul Nostru și din care am făcut o pildă pentru fiii lui Israel.
60. Și de am fi voit Noi, am fi făcut în locul vostru îngeri care să vă urmeze pe pământ.
61. Și el va fi un semn pentru Ceas; deci nu vă îndoiți în privința lui și urmați-mă pe mine, căci aceasta este o cale dreaptă!” (Coran, 43:57, Surat Az Zujhruf)

Islamul, martorul neașteptat al creștinismului

Precizare: După cum probabil s-a înțeles, articolul de față e scris de un creștin (ortodox). Considerațiile mele nu au intenția de a leza sensibilitățile religioase ale nimănui, fiind adresate celor care au o curiozitate exclusiv intelectuală, nu polemică. În ultima vreme religiei a început să îi fie redescoperită miza politică, în special în contextul disputelor din Orientul Mijlociu. Au apărut articole și chiar site-uri întregi defăimătoare, care scot din context diverse pasaje, pentru a diaboliza o credință sau alta. Găsesc asemenea practici nu doar periculoase, dar și dezgustătoare. Nu sunt nici relativist nici sincretist, am precizat poziția asumată din care scriu, dar eventualele comentarii agresive ori care incită la dispreț sau ură chiar nu își au rostul aici.

Există mai multe moduri de a te apropia de Coran, pentru cineva care nu e aderent al religiei musulmane. Citit cu ochii unui modern critic și sceptic, cartea e descumpănitoare. Nedumerește mai ales lipsa de coerență și de curgere logică, obișnuite cititorului de formație occidentală. Pasaje binecunoscute creștinilor apar abia sugerate, fără o ordine între diversele sure (cărți) componente. Astfel, Geneza sau fuga din Egipt apar în momente aleatorii ale cărții, asupra unor episoade se revine în mod obsesiv ca termen de comparație, fără ca firul narațiunii să ducă undeva. De fapt, în Coran nu există deloc un fir narativ, doar o succesiune de pilde orale și imprecații, amintiri și frânturi de dialog. Într-un fel, cartea e asemănătoare intertextualității de pe internet sau unor povestiri moderne. Evident că o asemenea lectură dizolvantă nu ajută nici Coranul nici cititorul, o asemenea abordare fiind contraproductivă pentru orice text religios sau folcloric.

Există însă și un mod empatic de a te apropia de Coran, și cred că aceasta e calea pe care am urmat-o. Nu poți să nu ai respect pentru cartea care a marcat un miliard de pământeni, care a învățat triburile nomade din nordul Africii un mod moral de conduită, cartea care a inspirat fabuloasele civilizații ale maurilor din Spania medievală, care a clădit metropole și centre universitare ca Damascul, Bagdadul, care a reconfigurat Istanbulul, Ierusalimul și atâtea altele. Sau față de cartea care a inspirat incomparabila ospitalitate și solidaritate islamică. Dar dincolo de aceste rezultate practice, insuficient cunoscute și respectate în lumea occidentală, rămâne efortul sincer al căutării lui Dumnezeu. În truda aproape obsesivă cu care e căutată divinitatea se aud ecourile versului arghezian „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”.

Coranul e una din rarele opere ale unui analfabet: profetul Mahomed își mărturisește de mai multe ori neștiința de a scrie sau a citi, și folosește acest detaliu biografic drept argument că nu s-a inspirat din alte scrieri. Ca și în cazul Bibliei, punerea efectivă pe hârtie s-a făcut ulterior de către adepții săi, din teama ca textul să nu se piardă sau denatureze. Dar cartea rămâne un monument de oralitate, ca o colecție de poeme cu vers alb, recitate beduinilor adunați în jurul focului.

Dacă analizăm conținutul Coranului, dincolo de stratul său folcloric, e imposibil să nu constatăm că islamul a fost la origini o sectă creștină, așa cum și creștinismul a pornit ca o sectă mozaică. Inovațiile aduse sunt destul de mici, creștinii ar fi uimiți să constate că din textul Crezului elaborat la Nicea și Constantinopol, un musulman ar fi de acord cu cea mai mare parte. Dar creștinul foarte sigur pe el în probleme dogmatice ar trebui să nu uite că a fost nevoie de peste 50 de ani pentru ca episcopii creștini (între ei, câțiva din cei mai mari teologi din istorie) să se pună de acord în privința formulărilor din textul Crezului, ce nu depășește o pagină. Iar aici vorbim doar de perioada dintre cele două concilii ecumenice majore, asemenea întruniri, în cadrul cărora era condamnată câte o erezie au continuat vreme de sute de ani, în fapt, disputele rămânând vii până în zilele noastre.

Textul Crezului creștin a fost elaborat în 325 (Nicea) și 381 (Constantinopol), unul din obiectivele majore ale primului conciliu fiind condamnarea Arianismului. Episcopul creștin Arie al Alexandriei (Egipt) a lansat o interpretare proprie asupra divnității. Arie susținea că există o diferență majoră între Tatăl și Fiul, că Fiul nu a existat din totdeauna, ci a fost creat, fiind deci inferior Tatălui. Arianismul, pornit la mijlocul secolului al treilea din Orientul Mijlociu, a persistat sute de ani, fiind îmbrățișat chiar și de împărați ai Imperiului Roman. Având în vedere răspândirea lentă a informației în acele vremuri, nu e exclus ca ecourile arianismului să fi ajuns în Peninsula Arabică în secolul șapte, când apare Islamul. E limpede din chiar forma prescurtată în care Mahomed face referire la istorisiri biblice că ascultătorii săi le cunoșteau deja. Fără să își propună asta, islamul e un martor al impactului pe care revelația creștină l-a avut asupra oricui a auzit-o și asupra circulației orale a respectivelor istorisiri. Astfel, excluderea moștenirii culturale islamice din patrimoniul monoteismului avraamic, prin formula „civilizația iudeo-creștină” e fie nedreaptă fie dovadă de ignoranță.

Deși arianismul a fost condamnat ca erezie de marii teologi ai creștinătății, ecourile sale, nu totalmente lipsite de justificări în Scriptură, nu s-au stins. Există cel puțin un cult creștin care îmbrățișează această doctrină, anume Mișcarea Martorilor lui Iehova, apărută în America în urmă cu doar câteva secole. Puțini dintre adepții acestei foarte active mișcări misionare sunt conștienți că sunt de acord cu mai toate preceptele dogmatice ale lui Mahomed. (Am această plăcere sadică de a le da vestea de fiecare dată când mă abordează și de fiecare dată au refuzat să creadă și au fost uimiți.)

ecourile tribale

Mulți dintre cei care critică (de cele mai multe ori interesat) islamul o fac subliniind pasajele referitoare la femei și violență din Coran. Și aici, informația trebuie contextualizată. Texte cumplite sau cel puțin șocante se găsesc și în Vechiul Testament și în Talmud (care e contemporan Coranului, deși există mulți creștini convinși că ar fi anterior Bibliei). Așa cum am spus, a scoate din context citate șocante nu ajută la nimic și arată cel mai ades rea credință. Trebuie înțeles că auditoriul surelor din Coran era format din beduini și păstori arabi, care practicau o religie păgână, politeistă, pentru care poruncile date de profet erau prima formă de legislație pe care o cunoșteau, reprezentând un progras cu adevărat revoluționar. Ca și în cărțile evreiești de pe vremea lui Moise există numeroase indicații privind igiena, conduita în relațiile de familie, cu semenii, prescripții alimentare. Din acest punct de vedere, multe interdicții sau cerințe din Coran amintesc tonul din Deuteronom sau Levitic, cărți pe care de asemenea foarte puțini creștini le au în vedere când își reprezintă propria religie, dar care ar putea fi citate cu uimire de cei de alte religii.

Având în vedere imaginea femeii musulmane, acoperite cu văl, mulți ar fi surprinși să afle că în țări precum Iran sau Egipt, această practică vestimentară nu era nici pe departe așa de răspândită în urmă cu o jumătate de secol. Încă și mai surprinzătoare e referirea absolut vagă la această ținută din cartea sacră a Islamului. Coranul nici măcar nu menționează în mod explicit vălul, ci face o trimitere aluzivă, într-o jumătate de verset în întreaga carte, trimitere, ce poate fi interpretată în fel și chip:

30. „Spune dreptcredincioșilor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor!”(…)
31. „Și spune dreptcredincioaselor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor, să nu-și arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, și să-și coboare vălurile peste piepturile lor! Și să nu-și arate frumusețea lor decât înaintea soților sau a părinților soților lor sau a fiilor lor (…)” (Coran, 24:30, Surat An Nur)

(versetul e mult mai amplu)

În privința relației dintre femei și bărbați, Coranul instituie însă inegalități clare între femei și bărbați, acceptă poligamia, ca formă de protecție a femeilor, permisă doar celor foarte înstăriți, dar și violența în cuplu:

223. ”Soțiile voastre sunt ogor pentru voi. Veniți la ogorul vostru când și cum voiți, însă pregătiți-vă sufletele voastre mai înainte de aceast și fiți cu teamă de Allah și să știți că vă veți întâlni cu el” (Coran 2:223, Surat Al Baqara)

Ca în multe societăți tradiționale, căsătoria e văzută ca o chestiune preponderent materială. De altfel, nici în lumea creștină, căsătoria nearanjată de familie, motivată de rațiuni sentimentale, nu are mai cult de câteva secole:

34. „Bărbații sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităților deosebite cu care i-a dăruit Allah și datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor (…)” (Coran, 4:34, Surat An Nisa)

Egalitatea între sexe eu una orwelliană:

228. „Ele au drepturi egale cu obligațiile lor, după cuviință. Dar bărbații au o treaptă peste ele.” (Coran 2:228, Surat Al Baqara)

Violența împotriva femeilor e recomandată ca metodă educativă:

34. Pe acelea de a căror neascultare vă temeți, povățuiți-le, părăsiți-le în paturi și loviți-le. Dar dacă ele revin și ascultă de voi, atunci nu mai căutați pricină împotriva lor. (Coran, 4:34, Surat An Nisa)

Sunt dictate mai multe pedepse corporale, inclusiv lapidarea, preluată din tradiția evreiască:

2. „Pe cea care preacurvește și pe cel care preacurvește biciuiți-i pe fiecare cu câte o sută de lovituri”. (Coran, 2:24, Surat An Nur)

Sistemul juridic musulman, bazat pe Sharia, e însă unul supus interpretărilor. De pildă, în cazul versetului de mai sus, învinuitul poate scăpa nebiciuit dacă jură că e nevinovat.
De altfel, incoerența e asumată explicit în Coran, care e o carte adresată credinței, nu logicii:

106. „Dacă Noi anulăm un verset sau îl facem uitat, aducem altul mai bun decât el sau asemenea lui. Nu știi că Allah are putere peste toate?” (Coran, 2:106, Surat Al Baqara)

În ce privește relația cu evreii și creștinii, Coranul recomandă în general moderația și toleranța, fapt pentru care stau mărturie secolele în care, de pildă, evreii au trăit feriți de persecuții în marile citadele musulmane. Chiar și supraviețuirea și înflorirea creștinismului în tările române ocupate de otomani e o dovadă în plus că fundamentalismul e un fenomen absolut modern. Chemările la luptă sunt aproape mereu nuanțate de apeluri la înțelegere cu restul monoteismelor, în special cu creștinii:

190. „Luptați pe calea lui Allah împotriva acelora care luptă cu voi, dar nu începeți voi lupta, căci Allah nu-i iubește pe cei care încep lupta.” (Coran, 2:190, Surat Al Baqara)

Chemările cele mai războinice îi vizează de obicei pe politeiști:

193. „Luptați-vă cu ei până ce nu va mai fi necredință și credința va fi numai în Allah! Dar dacă ei contenesc, atunci nu mai există vrăjmășie împotriva celor nelegiuiți.” (Coran 2:193)

Pentru creștini, tratamentul indicat e unul mai curând amabil:

46. „Nu discutați cu oamenii Cărții decât în felul cel mai frumos, afară de aceia dintre ei care sunt nelegiuiți (cu voi). Și spuneți: Noi credem în ceea ce ni s-a trimis nouă și vi s-a trimis și vouă! Domnul nostru și Domnul vostru este unul singur și noi Lui îi suntem supuși („musulmani”)” (Coran 29: 46, Surat Al Ahqaf)

de ce e mai previzibilă o islamo-democrație, decât o Reformă de tip protestant

Cum spuneam, prescripțiile privind traiul de zi cu zi și relațiile cu semenii nu sunt cu mult mai surprinzătoare decât texte ale Vechiului Testament și, cu siguranță, decât unele indicații din Talmud. Ele trebuie înțelese în contextul epocii și tradițiilor popoarelor respective. Cei care sunt sceptici în privința perspectivelor democratice ale societăților musulmane sunt contraziși chiar de precedentele istorice, când popoare cu această religie au cunoscut secole de prosperitate și superioritate tehnologică față de societățile europene, pe care le depășeau și în privința civilizației generale și în privința toleranței. Apelurile constante la conștiința personală, la săvârșirea faptei bune, la compasiune și justiție din Coran sunt suficiente pentru a permite înflorirea unui tip moderat de societate. Modelul creștin-democrației, care a parcurs un drum foarte lung și o transformare din era teribilă a cruciadelor până acum, poate fi o cale de urmat, una chiar plauzibilă pentru lumea musulmană.

Există însă ceva în Coran care îl face puțin susceptibil la perspectiva unei Reforme de tipul celei ce a născut protestantismul. Încurajați de veniturile mari și facile din petrol, emirii saudiți au încercat încurajarea unei forme proprii de islam reformat: wahabismul. Acesta are ca unic punct de contact cu protestantismul accentul pe care îl pune pe textul scris. Dar textualitate nu rezolva problema modernizării în cazul islamului, un text de factură preponderent poetică putând fi manipulat spre bine sau spre rău. Marea problemă a islamului în raport cu modernitatea e caracterul Coranului ca mărturie patetică de credință. Biblia a putut fi tratată de lumea protestantă în chip rațional, tradusă în limbaj aproape laic pentru că substanța densă a parabolelor evanghelice a permis și o asemenea abordare. Un Coran văduvit de poezia limbii arabe, de patosul unei credințe trăite cu inima, rămâne probabil la fel de lipsit de substanță cum l-a perceput Schopenhauer, cel care se plângea că nu a găsit în paginile lui nici măcar o idee inteligentă. Aceasta e o abordare sortită din start eșecului, Coranul nu are altă șansă decât să rămână un monument poetic al trăirii sentimentului religios, fără alte explicații.

virusul european al islamismului

În urma sosirii colonizatorilor europeni în cele două Americi se estimează că au murit peste o sută de milioane de indigeni. Cifra e teribilă, nemaifiind depășită decât de crimele sistematice ale regimurilor comuniste. O parte din victime au pierit în masacre de neiertat al „conquistadorilor” înarmați cu sabie și uneori și biblie. Dar cea mai mare parte au pierit la contactul cu viruși de pe bătrânul continent, cărora nu erau pregătiți să le facă față. Se murea pe capete de gripă spaniolă, pojar, varicelă și alte boli, astăzi banale.

Apariția islamului radical, a islamismului, nu e departe de această experiență și are exact aceeași sursă. Până în secolul XX, lumea musulmană a oferit destul de rar exemple de extremism, cele mai notorii, ca răspuns la invaziile cruciaților vest-europeni. În secolul XX, în urma reușitei conspirației bolșevice, URSS devine prima societate în care e experimentată o formă brutală de etatism comunist. Ca răspuns la criza americană, ce părea să prevestească sfârșitul capitalismului, și la modul în care fusese implementat socialismul în Rusia, în Europa apare o altă formă de socialism, fascismul, de astă dată cu unele coloraturi locale creștine și militariste. Ca și în cazul colonialismului, și în cel al celor două totalitarisme, lumea islamică s-a văzut târâtă fără posibilitatea refuzului.

Islamismul a apărut din infestarea tradiției musulmane cu virusul socialist și ca reacție la diferite forme de colonialism ori injustiții și ingratitudini ale marilor puteri. Cine e curios cum de era posibilă radicalizarea unor întregi grupuri sociale în preajma celui de-al doilea război mondial, poate urmări pe internet un miting electoral al lui Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah („Partidul lui Dumnezeu”). Plaja electorală căreia i se adresează această grupare radicală din Liban sunt milioanele de refugiați palestinieni, ce trăiesc în această țară și localnici solidari cu ei. Mi s-a părut izbitoare asemănarea dintre discursurile acestuia și adunările Gărzii de Fier, din perioada ei de maximă popularitate (și decădere ideologică). Același discurs gol, monomaniacal, același cult al martiriului și fanatismului, al purificării prin acte eroice, al coeziunii naționale, un colectivism disciplinat ca răspuns la frustrări individuale (reale). Pentru ambele grupări s-au putut găsi deci justificări în Coran, respectiv în Biblie, după cum tot în respectivele cărți s-au găsit și resurse pentru acte de maximă omenie.

Putem medita la asemenea folosiri în scopuri politice ale unor texte sacre, păstrând în vedere că în urmă cu doar câteva decenii Europa întreagă era cucerită de retorici similare. E greu de spus dacă Europa va ieși din vraja socialismului, sau dacă acesta nu va reuși să dizolve progresiv întreaga civilizație europeană, prin formele lui mai noi și mai insidioase. Pentru moment, anticorpii Europei, reprezentați printr-o tradiție a societății civile, a statului de drept, a contractualismului, au reușit să țină la distanță radicalismul.

Rămâne de văzut dacă și lumea musulmană va găsi anticorpi împotriva confiscării politice a sentimentului religios și implicit o cale moderată spre modernitate. Punțile oferite de stânga – multiculturalismul și secularismul, adică transformarea laicității în doctrină de stat și asumarea implicită a ateismului – se dovedesc a fi mai mult niște obstacole. Paradoxal, o înțelegere a celuilalt, mediată chiar de propria religiozitate, e o cale mai firească și mai ferită de ipocrizie. Iar cunoașterea reciprocă e un prim pas.

Satul cel mare al ciobanului Bucur n-a mai fost gri pentru o zi, ci s-a îmbujorat în obraji îmbrăcat în roșu și alb. Au venit la noi în sat suporterii a două echipe pe care puțini știu să le deosebească, îmbrăcați la fel, ca să ne deruteze și mai mult.

Bucureștiul i-a primit pe turiștii spanioli ca orice sat: cu tarafuri de folcloriști, care i-au lăsat reci pe vizitatori, cu mici, pe care spaniolii n-au avut curaj să-i încerce și au preferat cârnăciorii și cu femei. Întrebarea „vă plac româncele” a fost reluată obsesiv de reporterii și reporterițele băștinașe. Spaniolii păreau mulțumiți de calitatea femeilor expuse dar, ciudat, microbiștii nu păreau deciși să se însoare cu femeile noastre, să pornească o nouă civilizație, cum a făcut Traian (cel născut în peninsula Iberică). Păi noi cu cine să pornim altă civilizație? Să vedeți că rămânem cu femeile nemeritate!

De pe scenă, Andreea Bănică, într-un fel de costum de baie, din care se ițeau poalele muntelui lui Venus, cu ciorapi de plasă și un aer de consumație obosită, le transmitea pupici tinerilor microbiști. Dansatoarele își mișcau fundulețele, nu se poate spune că nu își dădeau silința să arate ospitalitatea românească. Și totuși, madrilenii și bascii își vedeau de ale lor.

Am vaga bănuială că ne-am frecat mâinile degeaba și zecile de mii de spanioli n-au „spart” câte o mie de euro fiecare, cum ne așteptam, că în afară de bere și mâncare de fast-food, nu i-am văzut să consume, iar cei mai mulți nici măcar nu au dormit la vreun hotel din București. La ce ne-a folosit atunci o asemenea vizită? Păi ne-ar fi putut folosi, de pildă, dacă suporterii echipelor românești ar fi stat să ia notițe. Cum pot să bea la aceeași masă înainte de un meci crucial, suporteri de la cele două combatante, cum pot să se aplaude după meci, cum pot să vină toți îmbrăcați în tricourile clubului și să cânte fără măscări și agresivitate.

Ar mai fi putut să ia notițe și oamenii obișnuți, în privința civilizației europene a hispanicilor. E aceeași politețe și amabilitate, pe care am remarcat-o și când i-am văzut prima dată la ei acasă pe spanioli. Dar să nu ne amăgim, ca mine au mai trecut pe acolo milioane de români, unii chiar locuind și muncind un an sau mai mulți. Ați remarcat cumva un val de români schimbați în bine de experiența contactului cu nivelul de civilizație publică din Europa? Eu nu. E posibil ca „omul nou” creat de educația și presa comunistă să fie mai durabil și mai refractar la schimbare decât misteriosul popor basc, cel despre care nimeni nu știe când a apărut în Europa, de vreme ce toate popoarele, inclusiv latinii și maurii, ajunse la poalele Pirineilor au mărturisit că i-au găsit acolo. Cum ar veni, bascii ăștia sunt un fel de daci, mândri de limba și tradițiile lor, până în zilele noastre. La fel cum spaniolii sunt urmași ai vandalilor, cu „reputația” lor proverbială. Cum au pătruns buna cuviință și politețea în aceste nații, până în ultima fibră, în microbiștii cei mai tineri, chiar și după câteva pahare de bere, mi se pare un mister, la fel de mare ca acela al ieșirii celor două calități din român.

Nu e vorbă, nu erau tocmai genul de turiști pentru calitățile culturale ale Bucureștiului vechi. Nu știu dacă au remarcat că, renovate, clădirile Băncii Naționale, ale Muzeului de Istorie sau ale Bibliotecii Centrale Universitare arată superb, ca alte clădiri monumentale din epoca de dinainte de al doilea război mondial. Poate măcar vor povesti că sătenii din București nu i-au agresat și nu i-au jecmănit prea mult pe principiul: „doar o dată e finala” și „lasă că pentru ei e ieftin”.

Am reușit să prevăd doar pe jumătate coordonatele jocului după ce Ponta a preluat cartoful fierbinte al guvernării. Într-adevăr, USL nu m-a dezamăgit: a pierdut deja doi miniștri propuși din motive de ilegalitate și impostură, iar acum dă din colț în colț să găsească banii, despre care spunea că doar răuvoitorii nu vor să-i vadă. Acolo totul e în grafic, gogoașa alianței socialiste cu gem liberal e pe cale să se dezumfle.

Ce n-am putut să prevăd e că și pentru jocul pe greșeala adversarului îți trebuie talent. De pildă, jucătorul nativ Băsescu a știut foarte bine când trebuie să își vadă de cumpărături și plimbă coșul prin Carrefour ca un bătrânel fără alte griji. În schimb MRU s-a înființat ca un activist de nădejde la căpătâiul mortului, pentru a susține candidaturile PDL la primăriile din toată țara. Putea la fel de bine să fi acceptat un post de consilier într-un județ controlat de vreun Flutur sau Falcă și ar fi oferit o dezamăgire la fel de mare.

Candidatul prezidențial dintr-o nouă generație, „care refuză mediocritatea” a venit să facă pe majoreta pentru niște dubioși și nulități. De la tânărul pe care îl așteptam „să coaguleze” o chestie, nu știm exact ce, primim acum încurajări pompoase pentru Prigoană și Sulfina. Adică omul care amenința să creeze o nouă mișcare politică, în care să fie primiți doar cei mai curați pedeliști și liberali, eventual cu o preselecție pe bază de CV și cazier politic, se prezintă acum mai înregimentat până și decât Cristian Preda sau Toader Paleologu.

Cred că din momentul în care MRU a descins la Sala Polivalentă, pentru a-i susține public pe candidații la locale ai PDL, șansele de a mai crea o mișcare politică nouă devin aproape nule. Va fi cel mult o mișcare cu ecou doar pe internet, ca Noua Republică a lui Mihail Neamțu. Dar din clipa în care îi chemi pe politrucii și ciolănarii ăia fără ideologie, care susțin PDL în județe „fiți ungurenii mei”, cred că s-a dus orice brumă de entuziasm popular pe care l-ai putea stârni în rândul jumătății de Românie, care așteaptă o altfel de politică. Ne vom întoarce la amuzantele jocuri ale bunăvoinței politice, în care câștigă meciul cine dă de mai puține ori pe lângă minge, cine cade de mai puține ori în fund la executarea penalty-urilor și cine își dă mai puține autogoluri. Apropo de penalty-uri, și Gheorghe Ștefan tot între „ungureni” se numără? tot la cei care refuză mediocritate intră?

E posibil ca MRU să fi fost fascinat de forța organizatorică a PDL și de capacitatea de a umple ochi Sala Polivalentă. Cu puțin timp în urmă aceeași sală fusese umplută cu galerii și zilieri de UNPR-ul lui Gabriel Oprea. Ca să nu uităm cum umplea Ceaușescu săli ale Palatului cu aplaudaci, care s-au evaporat în zilele Revoluției. S-au evaporat, dar și-au găsit apoi alte săli la fel de irelevante pe care să le umple, personal sau prin urmașii lor.

PS: Am apucat să îl laud pe Băsescu, că și-a văzut de cumpărături duminică dimineața, dar la prânz a ieșit la atac, pentru a mă contrazice. Pe scurt, a reușit o schimbare perfectă de tricouri cu tripleta Ponta, Antonescu, Voiculescu. Acum Băsescu s-a transformat (iar) în populistul perfect, și pare a se distra copios de țeapa pe care le-a dat-o celor trei cu înmânarea guvernării.

Noul Băsescu cere măriri de salarii pentru bugetari, găsirea de soluții pentru compensarea pensiilor nesimțite și are și propria „soluție” genială de finanțare: Să se mărească deficitul (adică să ne împrumutăm în contul copiilor), din deficit să crească lefurile funcționărimii, și în felul ăsta să scadă deficitul la fondul de pensii și „să fie stimulat consumul”. Am mai vorbit despre această falsă logică de prestidigitator, prin care prosperitatea crește direct proporțional cu împrumuturile și cheltuielile. Dacă așa ar sta lucrurile, bugetele s-ar da pe mâna unor amatoare de shopping, care să facă datorii cât mai mari și să „stimuleze consumul”.

Jocul pe care îl face Băsescu e diferit de prostiile și lufturile celorlalți jucători. E o nemernicie. Pur și simplu le înnoadă ghetele jucătorilor și îi provoacă să se ia la întrecere cu el în populisme, doar ca să se răzbune pentru umilința pe care a îndurat-o el însuși când și-a asumat decizia tăierii salariilor.

Dacă sperați să găsiți o asemenea listă aici, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar n-o am. E aceeași dezamăgire pe care o resimte publicul în urma prestației celei sărbătorite astăzi, de Ziua Presei. Aș fi putut să las titlul fără mențiunea din paranteză, eventual, să îl îmbunătățesc cu câteva ingrediente 2.0 gen: intră aici să citești lista sau vezi cine e pe lista rușinii. Asta ca să omagiez deplin intrarea presei în era digitală, a afișărilor strânse la baionetă.

De fapt, o asemenea listă nu există. Ea ar fi putut exista, dacă ar mai fi existat presă și nu doar instituții care prestează servicii de publicitate comercială sau politică. Ar fi fost o reglementare cerută de breaslă, foarte ușor de aplicat. Și dacă breasla nu putea cădea de acord, măcar un ziar sau o televiziune și-ar fi putut face un titlu de onoare din a titra sub numele editorialistului sau invitatului, dacă e afiliat prin vreun contract, la vreun partid, fundație a unui partid, dacă își întregește veniturile consiliind o personalitate. Cred că prin Evenimentul pe vremuri am văzut sub numele lui Andrei Postelnicu mențiunea că e și consilier al lui Mircea Geoană. La fel era și Andreea Crețulescu, dar Realitatea nu a găsit utilă informația pentru telespectator. Despre Traian Ungureanu sau Sever Voinescu am aflat tardiv că erau și consultanți PD, pe când scriau la Cotidianul. Bogdan Teodorescu nu mai e ziarist, dar era invitat frecvent să comenteze creșterea USL în sondaje, fără să spună că era strategul principal al formațiunii. Bogdan Chirieac … în fine, el joacă într-un campionat propriu. Am putea afla astfel de unde se trage prosperitatea de invidiat a unor Roșca Stănescu sau Cornel Nistorescu. Bine, dat fiind specificul local, o asemenea reglementare ar duce la situații hilare, cum ar fi titrarea pe ecran a unei precizări de genul „Robert Turcescu, împrumutat de Gigi Becali”.

În realitate, presă independentă nu mai există, pentru că informația s-a devalorizat și nu mai concepe aproape nimeni să plătească pentru ea. Mai există doar publicații partizane, cu patroni mai mult sau mai puțin destupați la minte. Cu cât patronii sunt mai încuiați, ca Voiculescu sau Păunescu, ori mai aroganți în neștiința lor, ca Ghiță, presa e mai partizană, devine ghioagă și monedă de schimb în bătălia pe resurse publice și influență. Unde patronii sunt mai emancipați, ca la Media Pro sau Hotnews, ochiurile plasei rămân mai rare și peștișorii pot părea rechini. Legile dure ale economiei sunt aceleași și în așa zisa independență din online, pentru cine nu vrea să încaseze lunar doar o mână de monede. Pagina de Media a lui Petrișor Obae se mai întremează făcând pe PR-ul pe lângă marile trusturi, Reporter Virtual al lui Tiberiu Lovin „se mai completează” cu mici servicii aduse unor domni generoși din PDL. Nu-i judec, e îngrozitor de greu pe cont propriu, dar presă nu mai avem. Mai avem doar mercenari care își oferă serviciile, iar uneori nici cumpărători nu sunt.

Politcienilor le convine situația, chiar dacă banii pe care îi virează către ziariștii, care chipurile îi consiliază în probleme de imagine și comunicare, în special în preajma campaniilor electorale, seamănă a taxă de protecție. Dacă i-ar fi deranjat, ar fi propus măcar unul o lege care să clarifice această incompatibilitate. Dacă nu au făcut-o, e clar că banii pe care îi dau li se par puțini și că le place sistemul cu televiziuni înregimentate, unde știi dinainte dacă ești lăudat sau înjurat.

La fel, nu a existat niciun politician care să propună ca incompatibilitate, într-o lege, ocupația de agent sau ofițer al unui serviciu secret cu aceea de jurnalist sau cu orice funcție publică. Și totuși, ofițerii acoperiți din presă există, toată lumea e convinsă de existența lor, partidele se rotesc la guvernare, dar uită subiectul la preluarea portofoliului. Și nu e vorba doar de „fosta Securitate” (care dacă a murit, la ce dată anume și de ce are instituții care îi apără trecutul și arhivele încă?). De ce are nevoie un serviciu secret de agenți în presă și instituții publice? Ca agenți de influență? Atunci, pentru ce agendă? Dacă e vorba doar de adunat informații, presupunând că ar exista o situație într-un milion, când ar fi chiar vorba de un lucru de siguranță națională, funcționarul care ar raporta acea situație ar face-o oricum din obligație de serviciu, fiind deja angajat al statului. Fie măcar de dragul austerității, ar fi trebuit să existe măcar un politician care să considere nefiresc ca atâția funcționari, magistrați, ofițeri, să primească două salarii de la stat, unul pentru munca de la vedere și altul pentru rapoartele trimise. La fel și în cazul ziariștilor, orice ban dat de la buget pentru ofițeri acoperiți în presă e risipă curată, dacă nu atentat la democrație.

Pentru tinerele admiratoare ale lui Antonescu (cel cu ochi albaștri, nu cu haine verzi), pentru simpatizanții lui Remus Cernea, pentru hipsterii ecologiști și anti-capitaliști, pe scurt, pentru cei a căror memorie socială începe de la prima postare pe Facebook, vin vremuri inedite. Pentru noi, cei mai bătrâni, se întorc amintiri mai ponosite. (N-am găsit altă rimă. Trebuia să-l onorez cumva și pe maestrul Mircea Diaconu, că-i ministru al Culturii.)

Băsescu a dat până la urmă țara pe mâna unui „imatur”, care și în mașină stă pe locul din dreapta, că nu-l lasă șoferul la volan. Dar astea erau răutăți valabile pe timp de criză, acum nu mai e criză, sunt 5 miliarde în cont și singura rugăminte pe care a avut-o Băsescu către noul prim-ministru a fost să nu uite să împartă banii ăia cui o avea nevoie de ei.

Cum Ponta nu se pricepe la economie, frâiele le vor lua cei mai hârșâiți. De pildă, Florin Georgescu, ministrul de Finanțe al lui Văcăroiu. Frumoși ani: se raporta trecerea de la „creșterea economică negativă la creșterea economică zero”, prețul benzinei subvenționa marile combinate socialiste cât să își amâne închiderea, statul tipărea ce avea nevoie și dolarul își dubla prețul în decursul unui an. Mândra Bancorex, prin care trecuseră toți banii din exporturile României, cea mai mare deținătoare de valută convertibilă din țară, se prăbușea sub povara creditelor date nu cu buletinul, ci cu telefonul, vremuri în care odrasla fraților Păunescu încă nu făcea filme. Apropo de Bacorex, să vedem ce blândă va deveni B1TV cu ministerele care mai au câte ceva de împărțit.

Iluzia marelui finanțist BNR-ist Florin Georgescu ne e stricată de Moise Guran:

„Florin Georgescu a ajuns primviceguvernator în 2004 în urma unei negocieri dure cu PSD, în urma căreia Isărescu a mai primit un mandat de guvernator iar Florin Georgescu a primit un salariu uriaş şi o slujbă lejeră la BNR, în coasta lui Isărescu. Aşa negociaza Isărescu şi la tura următoare, în 2009, cam la fel a ajuns şi Bogdan Olteanu la BNR,în detrimentul lui Daniel Dăianu. (Mă mir că nu e şi Bogdan Olteanu printre propunerile lui Ponta.)

Georgescu face studii, prezentări din când în când, vine dimineaţa la serviciu şi pleacă după-amiază acasă cu nişte mii de euro salariu lunar. Nu e ăsta un păcat, aşa e slujba la BNR, dar mâna dreaptă a lui Isărescu nu a fost niciodată Florin Gerogescu, aşa cum spune Ponta, ci Criti Popa, un tehnocrat antrenat să îi ia locul atunci când Isărescu se va pensiona întru gloria podgoriilor de la Drăgăşani.”

În chiar seara nominalizării lui Victor Ponta, la Antena 3 reapărea încărunțit și bine înfipt în scaun însuși Viorel Hrebenciuc. Vin vremuri viforoase, mi-am zis. Apoi, o zi mai târziu, omologul său din PNL, Dar Radu Rușanu, punea mâna pe telefon și instruia un moderator de la TVR cum se face o emisiune în noua guvernare USL.


Un exemplu de cum ar trebui să arate presa de acum înainte ne-a fost oferit de Sinteza zilei, care l-a avut invitat pe adevăratul premier din umbră, însuși Dom Profesor. Civilizație, politețe, moderator calm și pregătit să asculte cu interes invitatul. Și invitatul părea să îl placă pentru asta, sau să îl cunoască pe dl Gâdea, că din când în când îi mai zicea câte un blând „nu, Mihai” sau „da, Mihai”. Dom Profesor Voiculescu ne-a trasat și linia de forță a Executivului: „Guvernul trebuie să facă bani”. Și a și detaliat și viziunea sa de aprozarist angrosist despre cum ar putea să procedeze statul, ca să facă bani. Zicea așa Dom Profesor (care se laudă că preda ceva Economie la nivel universitar)

„Oamenii se lovesc de speculă. Se importă ardei din Turcia cu un leu şi se vinde cu 8 lei. Asta-i speculă. Ce trebuie să facă Guvernul. Un singur lucru. Ca să facă bani, profit. Dacă aduce câteva vapoare de ardei cu 1 leu şi-l dă cu 2 lei, câştigă un leu şi speculanţii cu 8 lei rămân cu ardeii.”

Nu e frumos? Nu simțiți geniul financiar, omul de viziune aici și perspectiva ieșirii din criză?

Tot aproape de volan, sau cu propriile pedale, ca la mașinile de la școlile de șoferi, sunt și greii epocii Năstase. În primul rând Ioan Rus, dealerul de mașini al lui Țiriac, unul din cei mai bogați miniștri de după Revoluție. Îl urmează îndeaproape Dan Nica, un nod important din rețeaua reabilitatului deputat Cătălin Voicu. Și totuși s-ar putea să asistăm la încă una din ironiile vieții, ca Adrian Năstase să primească verdictul definitiv când la butoane se află doi tineri care i-au cărat, la propriu, servieta: Victor Ponta și Titus Corlățean.
Cu mari șanse de a intra în legendă alături de marile vedete lansate de persecutatul politic Adrian Năstase e și ministrul Sănătății, Vasile Cepoi, cel mai mare importator de medicamente ajuns în fruntea trebii.

Iar dacă vă puneți speranța în învățământ și în generațiile ce vin, stați liniștiți. La minister a fost proptită nevasta deputatului Cristian Dumitrescu, rectorul unei din cele mai penibile fabrici de diplome, Dimitrie Cantemir, o concurentă ambițioasă a mult mai prolificei Spiru Haret.

Și cum în articolul anterior spuneam cum Leonard Orban n-a apucat să facă mare brânză cu fondurile europene, Dom Profesor parcă m-a auzit și i-a cedat un loc al partidului său în noul cabinet. Deja, în mintea mea de paranoic, mă întreb cine l-a racolat pe fratele Orban cât a lucrat afară de e vârât el în toate guvernele, de toate culorile, fără vreun rezultat palpabil.
Și dacă tot am ajuns la felia lui Dan Voiculescu din tort, aș saluta și recoltele record de anul acesta. Cu Daniel Constantin (ăla micu) la Agricultură, cred că se va face un porumb și un grâu anul ăsta la Antena 1, mai ceva ca la telejurnalele lui Ceaușescu.

Bazându-se pe puterea acestui tip de presă, Bleen vede în globul lui de cristal un viitor pesimist. Poporul meteodependent va absenta la umbră în lunile de caniculă și va pune mâinile la urechi în lunile de campanie, deci, abia dacă mai rămân câteva săptămâni în care lumea să se lămurească ce e și cu bunăstarea cu Ponta și Crin la putere. Adică destul cât să se tipărească ceva bani, să se rostogolească niște datorii și să se taie niște panglici la niște frumoase promisiuni. Pe care să le aplaude toată presa, ca în vremurile frumoase, ale lui Năstase. E un scenariu, deloc de eliminat, pe care poate ar fi trebuit să îl aibă în vedere și jucătorul Băsescu.

Și tot o analiză bună face și Sorin Ioniță, care comentează căderea fără zgomot a dictaturii băsiste:

„Asta-i tot? Aşa se încheie, cu o banală şi constituţională răsucire de întrerupător, homericul război politic şi scenariile paranoice ţesute în jurul său? Cum vom fi compensaţi pentru anii din viaţa noastră în care, în loc să dezbatem pensii, infrastructură, programe europene sau restituirea proprietăţii, ne-am lamentat fără sfârşit pe chestiunea arzătoare a drobului de sare – soarta democraţiei şi Constituţiei în România?
Cu ce o să se mai ocupe acum analiştii şi activiştii care de ani de zile s-au profesionalizat în troţkisme retorice şi insurecţii stradale, deprofesionalizându-se în orice altceva? Mai are sens să lupţi cu tiranul, acum că a rămas şchip de guvern, sau nu? Vom vedea.”

Altfel, ar fi fost frumos ca din guvernul lui Ponta să poată face parte și alți monștri sacri, poate un guvern de uniune națională, în care să fi intrat și Gabriel Oprea și Vasile Blaga și un Marko Bella, dacă tot a fost lărgit cabinetul. Poate s-ar fi lămurit și tinerii că dinozaurii sunt simpatici doar la Antipa, dar nu sunt animale de companie prea bune.

Să nu ne mai agităm: nu avem politicieni care să convingă la guvernare, dar avem politicieni cu geniul opoziției. Prin votarea moțiunii și răsturnarea guvernului Mihai Răzvan Ungureanu, partidul nou la care visa premierul primește un nesperat eveniment de lansare, pentru că orice mișcare are nevoie de un moment emoțional și memorabil, de la care să se revendice.

Dacă aș fi fost mai optimist de atât, poate aș fi sperat într-o guvernare de încă jumătate de an, în care Ungureanu să rezolve câteva privatizări, să se mai rostogolească oarece dosare penale cu nume grele și poate să se vadă roadele câtorva investiții în infrastructură. Dar șansele ca miliardul din limitarea evaziunii să fie strâns de ANAF, sau ca economia să își miște rotițele erau infime. Până și super-specialistul Orban părea depășit de situație în deblocarea fondurilor europene.

Așa, rămânem cu două perspective: speranța și distracția. Speranța că Ungureanu va lăsa PDL să se destrame, vărsându-se prin traseism înapoi în sânul eternului USL. Că USL însuși va deveni istorie în clipa în care cei trei invitați permanenți ai talk-show-urilor se vor încăiera, fiecare cu gașca lui, mai hămesită și mai lacomă în spate. În fine, distracția pe care ne-o va furniza Victor Ponta ca premier, dacă nu refuză și de data asta.

PS: Destinul lui Cătălin Voicu l-ar face invidios și pe Dumas, tatăl. Să fii tu deținut politic și să te întorci ca șobolanul “de pe tubulatura” de la Rahova ca să răstorni guvernul prin vot… răzbunarea trebuie să fie dulce.

Dacă ați ratat episodul I al căutărilor antologice de pe site, ar fi cazul să îl revedeți.
Cum spuneam, oricine scrie pe internet încearcă să își înțeleagă cititorul, poate chiar să îi fie pe plac. Uneori, ți-l și imaginezi, încerci să-i vorbești. Dar lucrurile care îl frământă pe cititor sunt de multe ori altele decât te-ai aștepta. Iată o selecție de căutări absolut reale, în urma cărora navigatorii au naufragiat pe acest site:
Sunt, în primul rând, persoane cu proiecte de viață și întrebări practice:

    • “cum ajungi interlop” (cred că interlop te naști, școala chiar s-ar putea să fie dăunătoare)
    • “cum e in puscarie” (se leagă de punctul de mai sus)
    • “frunza verde de aluna ma dusei noaptea pe luna” (să fi fost fost Neil Armstrong?)
    • “ce intrebari se pun unei vedete cand i se ia un interviu” (păi, aia cu planuri de viitor ar trebui să dea roade, în orice caz, dacă e fotbalist, nu-l întrebați când apare următorul album)
    • “cat costa o paine in finlanda” (1 euro 83, pâinea de 500 de grame)
    • “de cine este condusa romania” (de niște nemernici)
    • “patron vs mason” (eu zic că ar fi cel mai bine dacă v-ați păstra locul de muncă de la stat, am auzit că ambii ar fi cam exploatatori, iar masonul s-ar putea să vă țină și peste program doar ca să terminați de zidit Templul lui Solomon)
    • “brancusi a facut arcul de trimuf” (nu, dar s-a inspirat din el când a făcut Poarta Sărutului)
    • “cum fac se gasesc filmul de pe buze la inima cu traducere” (halucinant)
    • “de ce femeile frumoase umbla dupa bani” (e un mit că urâtele ar fi interesate doar de poezie și treburile casei)
    • “iaurtul si neamul lui” (Vărul Lapte, mătușa Sana, nepoata Smântânica)
    • “cum se legitimeaza copii la inot” (cu o legitimație plastifiată, păstrată în slip)
    • “cum fixez un stalp de lemn pe placa de beton” (indicat ar fi să chemați măcar un vecin să-l țină)
    • “demonstratie ca doina mult mi-i dor este doina” (păi cum să nu fie doină, dacă se numește doină și e doinită? Gândiți-vă logic.
    • “descantec pt a lega barbatu cu bold” (Dragă Oana, Pepe nu mai pleacă de la Pastramă, dar poți într-adevăr încerca să înțepi o păpușică cu boldul, de preferință în zona inghinală.)
    • “ciulama de ciuperci imagini” (părerea mea e că o ciulama nu e atât de estetică, dar important e să fie gustoasă)
    • “de ce nu am noroc” (n-ai călcat în ce trebuie)
    • “dar mi-ai dat foc la inimioara, da-o naibii dragoste”(chiar așa, nu mă mai joc!)
    • “ce se bea dupa sarmale” (dacă aveți, vin, dacă nu, un pahar cu apă)
    • “am nevasta personala” (Între noi fie vorba, sunt și unele publice, așa că e de preferat una personală.)

persoane care ne ocupă mintea

    • “care este prenumele lui decebal” (Chiar așa, Decebal și mai cum? Decebal Perscorilo? Decebal de la Orășie? Decebal din Sarmizegetusa?)
    • “fotbalistul ghebos mihai” (un fel de Bekham in Divizia C)
    • “se poate numi mihaela radulescu un bun orator ???????????” (exact atâtea semne de întrebare a avut căutarea, ceea ce înseamnă că problema chiar a frământat-o pe vreo studentă de la SNSPA)
    • “sexy braileanca goala” (ăsta numai romanticul de Fernando de la Caransebeș putea fi)
    • “constantin apa vie otv” (personal îl prefer pe Iliuță Numerologie)
    • “oana dobre goala” (să fie mânuța tremurândă a lui Victor Ciutacu? că el salivează mai abundent în emisiuni)
    • “elena basescu cu si fara buze” (au si operatiile estetice limitele lor, nici medicina nu poate chiar orice)
    • “veronico veronico fata buna si cuminte”
    • “ce mananca carmen bruma” (aproape orice, dar în cantități foarte mici, se știe că Mircea Badea nu suportă femeile grase)
    • “sotia lui ctp” (dacă află justițiarul, vă dă o rachetă de nu vă vedeți)
    • “serghei mizil s-a nascut” (O veste care încă ne cutremură. Oricum, tot ce îmi amintesc e că a fost mare bucurie în familia lui Paul Niculescu Mizil, că așa sunt toți părinții, la început, optimiști.)

copii care sunt curioși de mici

    • “mos craciun mic” (e un paradox!)
    • “mi s-au umflat buzele” (știu, Elena, e o situație neplăcută, apare după tratamentele cu botox, dar ca europarlamentar cred că alte gânduri ar trebui să te preocupe)
    • “cum poti scapa de corijente” (Dacă nu poți da foc cataloagelor din cancelarie, va trebui să te pui cu burta pe carte și să te uiți la televizor din poziția asta. E incomodă, dar se spune că ajută.)
    • “ce face lapticul de tata” (aici nu sunt sigur cum ar suna întrebarea cu diacritice)
    • “cum infiintezi un partid al copiilor?” (simplu: aduni 200.000 de parinti)
    • “transformarea lui ben 10 in ultimii lui eroi” (Tom și Jerry nu se transformau în nimic… pe vremea mea)
    • “nu ne temem de bau bau” (Nici noi! Doar când sunt singur mi se mai face frică.)
    • “braduri de colorat” (asta e EBA aia mică)

perversiuni noi în industria porno
Un stil mai slobod, în câteva pamflete, m-a pricopsit cu un grup de căutători mici dar vioi, cu idei concrete. Îmi sunt, de departe cei mai dragi, deși unii chiar mă bagă în sperieți. Regret sincer că v-am dezamăgit, dragi căutători, și că nu ați găsit chiar ce căutați. Dar trebuie să recunoașteți că nu sunteți un public ușor de satisfăcut.

  • “post de televiziune transexual” (uite o idee bună de televiziune de nișă pentru Prigoană)
  • “vreau id-uri de baieti gay de pe gsp” (Ai naibi ultrași, la ce le stă mintea! Totuși, nea Ovidiu Ioanițoaia e om serios, Tolontan la fel…Geambașu?)
  • “o tanara cu chilotii albastri se masturbeaza deasupra unui mos” (și moșul, nimic)
  • “baieti gay dar miliardari” (nu mai bine te însori cu o bătrânică miliardară? Deși, ai dreptate, unde găsești pensionare miliardare?)
  • “poze cu picioarele bebelusei oana” (înțeleg că fața nu vă interesează, dar nici sânii!?)
  • “poze himen rupt” (nu avem decât cu cearceaful pătat)
  • “poze cu babe dezbracate peste 60 de ani” (Cele mai serioase femei. N-ar fi mai kinky dacă ar păstra baticul pe cap?)
  • “cum pot sa faci spagat intro zi” (Mircea Badea ăsta are atâția fani că în curând cineva o să caute și “cum să-mi pun pene pe fund”)
  • “ce ai in chiloti” (e, și tu acuma)
  • “fete dezbracate de chiloti si sutien” (învechitule!)
  • “caut dansatoare la bara” (Si eu! Toate dansatoarele sa apeleze la mine!)
  • “poze cu catalin botezatu copil” (asta cred că tot la perversiuni intră)
  • “unde se dezbraca manechinele poze” (se dezbracă pe unde apucă, credeți-mă pe mine!)
  • “fofoloance dezbracate” (o personificare)
  • “fofoloance de vedeta” (sunteți deja pretențios, ce, credeți că sunt diferite?)
  • “oameni bandajati la cap” (ce-ți mai plac știrile de la ora 5!)
  • “himenul se poate vedea” (era pe când nu se zărea, azi îl vedem și nu e)
  • “femei maritate dezbracate” (Să înțeleg că vă excită verigheta. Sau să și-o dea jos și pe aia?)
  • “filme porno cu romani si coreieni” (Mă întreb dacă serialul coreean de pe TVR a avut vreo contribuție sau pur și simplu e cineva îndrăgostit de telefoanele Samsung.)
  • “morcov in gura” (o fantezie păstrată de pe vremea când vedeam banane doar de revelion)
  • “download bila tun si maimutica” (ai naibilui dadaiști!)
  • “film porno turcesti cu batrani” (nu se poate să te uiți la Kanal D și să nu-ți vină idei)
  • “pornhub noaptea” (așa am auzit și eu, că pe site-ul ăla ar sta fetele îmbrăcate ziua, gătesc, merg la bibliotecă, și după ora 12 se dezlănțuie. Sau poate noaptea e mai ieftin?)
  • “poze cu fuego si sotia” (Dumneata ești pe ultima treaptă de depravare! Mergi și tratează-te! Nu avem decât poze cu Fuego și măicuța lui. Te interesează?)

Titlul de mai sus a stat în Drafts de luna trecută, așa că, atunci când l-am auzit pe Prigoană vorbind despre ceva asemănător, m-am gândit dacă mai merită scris un asemenea articol. Diferența dintre un demagog și un visător e că doar unul e dezinteresat, iar politicianul redevine realist după ce se termină campania. Nu cred că o să votez cu Prigoană, chiar dacă am fost uimit să aud de la el ce aveam de mult în minte, că sediul Ministerului Agriculturii e una din cele mai frumoase clădiri din oraș și ar trebui să fie muzeu. Așa e, doar că în cazul lui, ideea intră în seria panglicilor nerealizabile, lângă trăsnaia cu transformarea Casei Poporului în cazinou.

Și nu cred că o să votez nici cu Nicușor Dan, uite-așa! Mi se pare un candidat al hipsterilor, care uneori s-a opus construcțiilor noi doar de dragul de a se opune, și care vine pentru moment cu propuneri destul de vagi. Restul e PR. Eu votez cu Don Quijote!

Acum că am lămurit unde mă situez, să dăm liber fanteziilor, pentru împlinirea cărora nu știu să existe vreun politician. Deși avem 7 primari în oraș și un minister întreg al Turismului, nu știu să avem nici măcar o hartă turistică decentă a Capitalei, pe care să fie evidențiate trasee și clădiri de văzut, care eventual să se dea gratuit. Dacă nu au fost în stare să tipărească o foaie A3, față verso, să nu-i credeți când vorbesc de transformări din temelii ale orașului. Pentru asta ar fi nevoie de cineva cu altă mentalitate, care chiar să creadă că birocrații statului nu trebuie să mai lucreze în clădiri de patrimoniu. Și să judece problema pornind de la ce am putea avea de arătat și cum am putea arăta mai bine.

De pildă, Ateneul român e destul de greu de vizitat, dacă nu ai bilet la vreun concert. Ar putea găzdui o expoziție permanentă, poate de instrumente muzicale, pretext pentru un tur ghidat al clădirii, cam cum se face la Palau de Musica din Barcelona, unde filmul introductiv, proiectat pe un ecran retractil, e chiar la fel de memorabil ca sala însăși.

Palatul CEC ar putea fi scos din patrimoniul băncii cu același nume înainte de privatizare (dacă se mai face și aia). Să ne imaginăm acolo un muzeu Brâncuși, care ar avea nevoie de ceva investiții pentru achiziții, dar și-ar recupera banii din bilete în câțiva ani. De fapt, dacă s-au găsit sute de milioane pentru stadionul unor fotbaliști submediocri, s-ar putea găsi și câteva zeci, pentru prezentarea celui mai mare artist al nostru.

Din păcate, oportunitatea s-a pierdut la privatizarea BCR, vândută cu tot cu sediul de la Universitate. Bancherii, ca și funcționarii nu au nevoie de asemenea birouri, pot lucra chiar mai bine în blocuri noi, din sticlă, mai ieftine de construit pe metru pătrat și mai eficient compartimentate. Cu mai multă imaginație și îndrăzneală, putem vedea ministerele și agențiile guvernamentale în primul zgarie-nori din oraș, care ar fi chiar profitabil prin eliberarea și vânzarea actualelor locații la prețul zonei. Lângă sediul BCR (la statui) e fostul Palat al Creditului Industrial, actualmente folosit de mai mulți chiriași. Probabil că economia de piață va impune vânzarea clădirii către un hotelier de top, dacă nu se va degrada între timp, încât să nu mai merite efortul.

Dacă ar fi să duc fantezia până la capăt, ca om cu înclinații libertariene, mi-ar plăcea să văd și Banca Națională desființată sau măcar mutată din superba clădire renovată de pe Lipscani. Sediul BNR, fost bancă privată la origini, ar putea fi licitat de un lanț hotelier internațional cu prețuri care să acopere lejer o construcție modernă în alt loc, cu suprafețe utile comparabile. Problema e desigur de mentalitate: deși suntem conduși de populiști, poporul nu prea are voie nici să intre în cele mai frumoase clădiri ale țării, care sunt ocupate de instituții care țin cu tot dinadinsul să intimideze.

Unul din cele mai bune lucruri care s-au întâmplat acestui oraș în ultimii ani a fost renovarea Spitalului Colțea și a bisericii cu același nume din incintă. Gardul elegant și transparent din feronerie, fațada refăcută pun într-adevăr în valoare o clădire superbă. Nu ar fi frumos dacă acolo ar fi un muzeu al figurilor de ceară și al costumelor de epocă? Un loc unde turistul să se poată fotografia cu regi și regine sau cavaleri medievali. De ce nu, chiar un muzeul al regalității, că tot a devenit o modă printre hipsteri și socialiști să se declare monarhiști. Deși sunt pentru proprietate privată, cred că primii doi regi ai României meritau un muzeu, dar actualii purtători de sânge albastru nu meritau returnarea Palatului Elisabeta, pentru care mai au și tupeul să ceară plata chiriei și întreținerii de la buget. Din păcate, clădirea a devenit astfel inaccesibilă publicului, cum destul de greu accesibile sunt (doar cu programare) și Palatul Cotroceni și Palatul Parlamentului. Păi de-asta facem noi revoluții, tovarăși?

Un alt muzeu de care ar avea nevoie România ar fi un muzeu al zborului. Ar fi ceva unic în Europa. Părți din el există la năpăstuitul Muzeu al Tehnicii Dimitrie Leonida, din Parcul Carol și în Muzeul Militar. Poate la Băneasa s-ar putea amenaja un loc unde să ne putem mândri cu Aurel Vlaicu, Traian Vuia sau Henri Coandă, dar cu o concepție modernă, cu simulatoare de zbor și proiecții. Tot nepus în valoare e și Muzeul CFR (nu știu dacă mai există), dar cu siguranță din machete și reproduceri de trasee s-ar putea crea un univers, care să fascineze nu doar copiii.

Pentru civilizația rurală există deja două muzee bine realizate, Muzeul Satului și Muzeul Țăranului Român, în fostul Muzeu al PCR. Ar fi frumos să fie reunite pe locația primului și animate de personaje în port tradițional. De ce nu, poate vedem în premieră și o expoziție dedicată haiduciei, că tot e sport național. Ar fi spectaculos să faci echitație intrând într-o poveste. Știu că nu avem nici măcar un hipodrom ca lumea în țară, dar gândiți-vă cât din istorie s-a petrecut în compania calului, câți admiratori cu dare de mână are acest animal și ce povești cavalerești sau de război s-ar putea țese de la acest pretext într-un fel de muzeu hipic. Cârciumarii au încercat să exploateze tradiția asta folclorică și haiducească, pentru că imaginația merge mereu mai bine la privat, chiar și Hanul lui Manuc s-ar putea dezvolta mai interesant pe linia asta.

Trecând de la distracție la cele sfinte, în Dealul Patriarhiei se află clădirea care imediată după Revoluție a fost sediul Camerei Deputaților. Acum a fost retrocedată Patriarhiei și are o aulă renovată, în foarte bună stare. Ar fi frumos dacă clădirea și-ar deschide porțile pentru un muzeu al artei sacre, pentru că icoanele în stil bizantin sunt o parte importantă a culturii naționale, neprețuită suficient.

Dacă tot suntem un popor inventiv, de ce nu s-ar putea născoci un muzeu al invențiilor românești, poate într-un palat cum e fostul sediu al Primăriei Capitalei, de lângă Cișmigiu sau superbul Palat Kretzulescu, de pe altă latură a parcului, frumos renovat, care cred că e folosit de ceva hârțogari de pe la UNESCO.

Pagina 20 of 174« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica