rss
rss
rss

Hotnews publică un interviu cu un analist american de origine evreiască, despre iminența unui atac israelian în Iran.

De respectat poziția intervievatului, care, evreu fiind, dă dovadă de capacitatea de a judeca lucid conflictul. Nu e puțin lucru să observi că Iranul e extremist doar cât e și Israelul, că e o dictatură pragmatică (și cinică, aș adăuga eu, se bizuie pe un fel de Securitate coruptă, Gardienii Revoluției, nu pe mulahi (clericii cu barbă lungă, care apar la televizor și sperie Vestul). Sau să spui că amenințarea reală e doar în mintea unor politicieni.

”Iranul nu este o amenințare pentru Israel, SUA sau țările occidentale. Însă aceste state cred acest lucru. Iranul amenință puterea Israelului în regiune. O bombă iraniană (n.red. atomică) va forța Israelul să împartă hegemonia cu Iran, lucrul pe care israelienii nu vor să-l facă.
Statele Unite sunt trase în această situație încurcată din cauza alianței lor cu Israelul.
[..] regimul iranian este pragmatic și rațional. Israelul este la fel de extremist precum este Iranul.” (Richard Silverstein)

În interviu, analistul vorbește și despre o grupare rebelă, care încearcă slăbirea regimului lui Ahmadinejad, acționând ca un fel de avangardă a trupelor americano-israeliene. Am fost curios să caut, și iată ce zice Wikipedia:

“People’s Mujahedin of Iran (MEK) is a terrorist militant organization that advocates the overthrow of the Islamic Republic of Iran.”

O carte de vizită frumoasă pentru un aliat împotriva “axei răului”, presupun că își merită finanțarea pentru înarmare. Desigur, contribuabilul american trebuie să rămână cu impresia că dă bani pentru “the war on terror”….

Deși e posibil ca țara să nu fi simțit, azi am trăit un moment istoric și penibil. Vestea bună e că, din 27 de țări ale Uniunii Europene, 26 nu s-au pronunțat împotriva unui acord major care să transforme Uniunea. Cuiul lui Pepelea nu a fost România, ci Marea Britanie, care nu vrea să renunțe la speculațiile fiscale pe care le fac băncile de la Londra și nici la privilegiul de a se juca cu lira, pe care e tipărit chipul reginei. Așa că, până aici, nici n-am părut ciudații Europei, cum era de așteptat.
Vestea proastă e că ai noștri nu sunt lămuriți cu ce au fost de acord. Emil Boc a anunțat populația de la radio că s-a pronunțat pentru, că, teoretic ar trebui să dăm 50 de miliarde de euro către FMI, dar că practic nu îi vom da, pentru că deja avem acord cu FMI. DAR, și mai lămuriți vom fi când se va decide forma finală a acordului. Pentru cei pe care cifra nu îi impresionează, acest bănet reprezintă cam un sfert din PIB-ul României pe un an de zile. Un mic amănunt, cam cât 10 bugete ale Învățământului.
Nicio grijă, câteva ore mai târziu, a apărut președintele țării, care ne-a informat că nu trebuie să ne facem griji: ”țara nu e neputincioasă”. La o adică, ar avea bani să participe, dar nu se oferă, dacă nu i-o cere nimeni. (Cam astea au fost în mare cuvintele colocviale ale președintelui Băsescu.)

Și, să ne înțelegem, aceștia sunt cei mai responsabili politicieni pe care îi avem. Unii capabili să taie din cheltuieli pentru a echilibra bugete, să își asume măsuri ferme anti-populiste. Dacă ne-ar fi reprezentat la negocierile de la Bruxelles Ponta, Antonescu, Mariana Câmpeanu, Varujan Vosganian… (și puteți completa cu aproape orice politician care apare la televizor), am fi aflat poate că avem destui bani și pentru trei mese pe zi gratuite pentru toată populația sau pentru achitarea tuturor creditelor de nevoi personale de la buget.

Dacă viitoarea Europă va însemna mai puțină suveranitate, deci mai puțină putere de decizie pentru politicienii de la București, ar trebui să fim primii care să ratificăm orice tratat, la nevoie și prin referendum.

Puneți în contrast aceste apariții cu poziția premierului maghiar Orban: ”mandatul pe care îl am nu îmi permite să cedez nimic din suveranitatea țării, voi prezenta acordul Parlamentului, care va decide”. Îmi e perfect antipatic pentru puseele sale naționaliste și pentru mofturile de copil teribil, cam pleoștite de recentul acord cu FMI, dar a vorbit ca un om politic serios. Și la fel au vorbit și suedezii și alții.

Nu sunt eurosceptic, dimpotrivă, un proiect al Uniunii pe model american, bazat pe libertatea comerțului, valori democratice și un capitalism nealterat mi s-a părut dintotdeauna o idee superbă. Îi consider populiști pe politicienii care se folosesc de argumente emoționale pentru a se opune unei Europe mai integrate, una în care, de exemplu, deciziile să nu se mai împotmolească în regula consensului, ci să fie adoptate prin vot simplu, în Parlamentul Uniunii. Numai că atitudinea politicienilor noștri nu e expresia unei euro-forii, a unei aderări la un proiect pe care îl înțeleg și în care cred, ci expresia unui spirit de turmă, a conformismului politicianului provincial.

*

De fiecare dată când i-am povestit unui străin despre iluștrii noștri domnitori medievali, am fost încurcat de statutul lor, care nu era tocmai acela de king (rege), și trebuia să scormonesc după cuvinte ca ”prince”, care nu sunau la fel de convingător. Deși au fost conducători de toată isprava, au purtat coroană și au avut decenii bune de nesupunere, până la Carol I și al său Război de independență, ei nu puteau fi numiți regi, întrucât jurau loialitate unui suzeran sau plăteau tribut câte unui imperiu. Școala mă condiționase să socotesc asta o uriașă nedreptate – ceea ce și era – nenorocul aflării ”în calea tutror răutăților. De ceva vreme mă gândesc că situația lipsei de independență a Țărilor Române, deși tragică și regretabilă, nu era rodul întâmplării. Și că era, mai curând, expresia etapei istorice în care ne aflam. Când citești despre cum ne încropeam armatele pentru câte o bătălie (ba cu mercenari, ba cu heirupism), cât de precare erau instituțiile și nobilimea locală, cât de rupte erau acestea de viața țăranului (care, vorba lui Eliade, ”boicota istoria”), realizezi că de fapt n-aveam nici clasa politică nici nivelul general al societății, care să se ridice la pretenția traiului pe cont propriu.
Între timp, am progresat enorm, iar preț de câteva generații (de excepție), chiar ne-am meritat independența și statutul pe care ni-l atribuim în imaginea noastră de sine. După alte generații și alte catastrofe istorice, iată că am ajuns înapoi la cele două ”mici”carențe: societatea și conducătorii. E bine așadar să ne livrăm degrabă conducătorii unei Înalte Porți să-i facă eunuci destoinici ai birocrației europene, că de spahii nu sunt buni. Poate așa salvăm societatea. Și să nu mâniem pe Dumnezeu, uitându-ne cum au decurs recent alegerile în Rusia lui Iosif Visarionovici Putin, Uniunea Europeană nici nu e cel mai rău imperiu din care puteam să facem parte.

”E vorba de un proiect mult mai mare. Un proiect de societate. O sa vorbesc mai mult la timpul potrivit. Restul sunt povesti”

Sunt cuvintele cu care Sebastian Lăzăroiu a confirmat pe Facebook stirea apărută pe Inpolitics despre preluarea conducerii postului TVRM, aparținând fabricii de diplome Spiru Haret.
Un răspuns arogant, adresat parcă lui Mutulică și celorlalți șase nătăfleți, incapabili să priceapă profunzimile unei mari lucrări. Cuvinte mari, care puteau la fel de bine să se numească prostituție intelectuală, gang-bang, goană după bani, învârteală balcanică.
Ideologul neoficial al dreptei, artizanul unui misterios proiect de modernizare a nației își va lua o leafă călduță de la instituția care a otrăvit învățământul românesc, din mâna octogenarului Aurelian Bondrea. Rectorul Spiru Haret a fost unul din stâlpii comunismului ceaușist (despre el găsiți suficiente informații și pe Google, nu mai insist). Deși se poate spune că și-a trădat crezul devenind un capitalist putred de bogat, măcar la nivel declarativ a rămas până în ziua de azi un comunist fără regrete.
Acum un an sau ceva, încerca marea cu degetul tatonând înființarea unui partid socialist cu alți ideologi destoinici, Șerban ”Miky” Mihăilescu și Octav Cozmâncă. Iată o casă numai bună pentru fanteziile ideologice ale lui Sebastian Lăzăroiu, în sediul televiziunii în care și-au găsit adăpost de la răposatul dinozaur al telejurnalelor lui Ceaușescu – George Marinescu, la apărătorul național-comunismului ostășesc cu pensii babane – Mircea Dogaru, la defunctul ”profesor universitar” Adrian Păunescu, la o listă nesfârșită de foști peremiști, comuniști, securiști și în general foști, care se dau greu din cadru.
În Cotidianul se speculează că ”proiectul politic” la care face aluzie Sebastian Lăzăroiu e o resuscitare ideologico-mediatică a UNPR-ului lui Gabriel Oprea, principalul protector al universității care duduie de studenți la preț redus a lui Bondrea. Recent, legea care îi obliga pe absolvenții acesteia să mai treacă printr-o testare independentă a fost decapitată în Parlament, deci influența colosului financiar care e instituția lui Bondrea funcționează ca unsă între politicieni.
Nu aș exclude ca la acest măreț proiect să fie alipit și caraghiosul de Dăbuleni, vârtos sponsorizat de Bondrea în campanie. De dragul lui Bondrea, de altfel, Geoană i-a și dat peste degete Ecaterinei Andronescu, atunci când a dorit stoparea fenomenului diplomelor fără acoperire.
Sebastian Lăzăroiu nu e la prima prestație pe bani, dar de data asta mogulul găsit parcă e mai bătrân și mai plecat cu doctrina, până și pentru standardele Monicăi Gabor. Cu foarte puțină vreme în urmă, Lăzăroiu recunoștea și că a devenit gurist (pardon, analist) plătit și pentru Vântu, sau cine o mai deține off-shore-ul Realitatea.
Șpagatul peste scena politică pe care îl face Lăzăroiu pune într-o situație delicată și Noua Republică a lui Mihai Neamțu, un tânăr turuitor și răzbătător, capabil să facă antipatice și cele mai corecte idei. Ambițioasa tentativă de reformă a tinerilor incoruptibili, dar cu acces la televiziunile Fraților Păunescu sau ale lui Bondrea, se risipește într-un fâs, înainte de a demara. Și, suprinzător, nu din lipsa de carismă a liderilor, ci pur și simplu pentru că a apărut o ofertă mai bănoasă.
PS: Dacă acest veleitarism a fost motivul pentru care Emil Boc l-a dat afară din guvern pe Sebastian Lăzăroiu, regret că nu l-am felicitat pentru instinct, la data când am comentat evenimentul, și când îl credeam doar un incompetent inofensiv.

Despre Anders Breivik n-am scris nimic când subiectul a fost cap de afiş în toată presa, pentru că nu găsesc normal ca o crimă să înlocuiască argumentele nici măcar pentru tabăra victimelor. Acest din urmă procedeu e foarte răspândit de când omenirea a pierdut obişnuinţa raţiunii şi a descoperit cultul victimei.
De exemplu aş prefera ca nazismul să fie respins pentru oroarea pe care o reprezintă în sine, nu pentru că există legi care condamnă negaţionismul. Dacă în umltimele două milenii au existat şi creştini care au practicat crima în masă, nu infirmă validitatea şi actualitatea adevărurilor creştine pentru miliarde de pământeni. E motivul pentru care nu-mi place campania de defăimare a islamului, tot sub pretextul unor acte condmnabile, comise de o minoritate infimă.
Unii vor să îşi impună opinia sau convingerea cu o armă de foc, alţii vor să fie scutiţi de a mai argumenta, numărând cadavrele produse de arma respectivă. Şi unii şi alţii mi se par periculoşi pentru civilizaţia dialogului, pe care o avem de apărat.
Breivik nu a adunat cine ştie ce adepţi, dar a adunat destui care să profite de imaginea lui negativă. Stângiştii i-au pus eticheta clasică de fascist: un arian rupt din idealurile rasei pure, care împuşcă apărătorii toleranţei, pentru că urăşte musulmanii şi imigranţii. Adversarii lor l-au dat exemplu de eşec al multiculturalismului şi al socialismului nordic. Un rasist american l-a prezentat pe Breivik tocmai ca pe un anti-nazist, un filosemit, produs de cultura controlată de o mare conspiraţie sionistă, apărător al homosexualilor şi duşman al islamului. Iată că gloanţele trase de Breivik sunt o muniţie bună pentru oricine.
Norvegienii au decis să procedeze ca orice om civilizat, anume să nu se confrunte cu problema: l-au declarat lipsit de discernământ şi îl vor închide într-un spital psihiatric, probabil cu toate facilităţile imaginabile. Într-un fel, soluţia e şocantă: e destul de clar că omul a calculat totul cu sânge rece şi şi-a argumentat destul de coerent aberaţiile. Dar în cadrul civilizaţiei toleranţei de care norvegienii sunt, pe bună dreptate, atât de mândri, gândirea lui Breivik nu e explicabilă, e ceva iraţional, cu care preferi să nu te confrunţi.
Rezultatul, totuşi, cu mult mai bun decât cel obţinut de americani prin “războiul împotriva terorismului”. Nedându-i lui Breivik o pedeapsă penală şi un proces public, la finalul căruia să se poată prezenta unor eventuali adepţi ca un deţinut politic, norvegienii îşi păstrează neatinse libertăţile. Îl tratează ca pe o aberaţie.
În schimb, americanii au făcut o greşeală fatală aducând teroriştii în spaţiul politic. De la înălţimea statutului de preşedinte al unei super-puteri, atât Bush, cât şi Obama au intrat, indirect, într-un dialog, într-o dezbatere publică cu câte un dezaxat aflat într-o peşteră de prin Himalaya. Au obligat opinia publică să aleagă de partea cui se situează, au recurs la aceleaşi arme ale violenţei, ba chiar au trecut la execuţii sumare, fără tribunal, dovezi, apărare, sentinţă. Ba mai mult, au extins suspiciunea asupra întregului grup – etnic, religios – din care făceau parte făptaşii, sau de la care se revendicau. Împotriva acestora s-a dezlănţuit o întreagă propagandă de demonizare, s-a întreţinut o psihoză, s-au justificat războaie.
Terorismul nu ar trebui niciodată adus în spaţiul politic: nici ca mijloc, nici ca interlocutor. Când politicianul, în loc să apeleze la forţele poliţieneşti pentru a stârpi persoanele sau grupările violente, preferă să le ia ca interlocutor şi să se lupte personal cu răufăcătorii, ca un pistolar, cel mai probabil o face fie în scop propagandistic, fie diversionist. De-asta consider că un scelerat izolat, fără şansa unui proces politizabil şi fără a dezlănţui în societate un fals război împotriva unei idei abstracte, reprezintă o soluţie mai înţeleaptă.

Am un respect deosebit pentru Adrian Vasilescu, purtătorul de cuvânt al BNR, pe care îl consider cel mai competent comunicator din ţară, pentru seriozitatea şi decenţa pe care le păstrează inclusiv în discuţiile cu interlocutorii cei mai aerieni şi mai obraznici.
Dar felul în care rezumă povestea crizei ocultează aproape tot ce ţine de principalul vinovat, care e statul. Şi nu e de mirare, băncile centrale au fost principalul instrument în mâna politicienilor de alterare a relaţiilor fireşti într-o economie.
Într-un foarte succint rezumat al cărţii Biletul ieşirii din criză deciziile politice abia dacă sunt menţionate. În schimb, într-o formulare vagă demnă de protestatarii OWS, principalul vinovat devine “lăcomia”. Lăcomia e o pornire, un viciu, care, atunci când regulile nu sunt trucate, poate fi chiar transformat fie într-un motor al dezvoltării. Civilizaţia care a izbutit această transformare miraculoasă a fost cea occidentală, şi nu e de mirare că aici a fost epicentrul prosperităţii şi nu în orientul indian, care a preferat fatalismul şi dispreţul pentru aspectele materiale ale vieţii. Legile juste ale capitalismului reuşesc fie să valorifice lăcomia (în forma ei moderată, nu patologică), fie să o îngrădească (pe cea iraţională, aberantă), aşa cum reuşeşte să îngrădească înclinaţia spre furt, făcându-l contraproductiv. Lacomul şi hoţul nu au decât să râvnească la bunul aproapelui, atâta timp cât regulile generale ale societăţii îl penalizează pe cel care nu ajunge la acel avut fără a-şi convinge aproapele să i-l dea (la schimb cu un bun sau un serviciu).
Deci, din start, explicaţia crizei bazată pe lăcomie nu explică nimic. E totuna cu a spune “criza a apărut pentru că oamenii sunt răi”. Deci atenţia ar trebui îndreptată spre ce anume a dereglat mecanismele de control ale capitalismului. Şi aici nu poate fi decât un singur agent: statul, prin intervenţia arbitrară. Statul a fost cel ce a intervenit pe piaţa imobiliară americană pentru a aduce pe piaţa creditului ipotecar debitori pârliţi, care să îşi ia case de la un fel de icraluri, numite Fannie Mae şi Freddie Mac. Statul a creat surplusul de bani pentru speculaţii, oferiţi băncilor prin dobânzi de referinţă apropiate de zero. Statul a permis multiplicarea riscului instituţiilor bancare prin efectul de levier al sistemului rezervelor fracţionale, în care împrumuturile oferite sunt de zece ori mai mari decât rezervele băncilor. Şi tot statul a intervenit arbitrar pentru a salva bănci, societăţi de asigurări şi fabrici, falsificând poate pentru totdeauna jocul capitalist. Statul, prin băncile centrale, e singurul creator de inflaţie, această taxă ascunsă, care permite politicienilor să demareze proiecte impopulare plătite cu bani din viitor, cum ar fi războaiele. Statul e singurul falsificator legal de monedă, pe care o devalorizează periodic până la dispariţie. Statul e organizatorul unor adevărate jocuri piramidale cu contribuţii la sistemele de pensii şi de asistenţă medicală, pentru care nu vor exista suficienţi contribuabili pentru a alimenta beneficiile produse. Statul e cel care încurajează nemunca şi traiul pe datorie prin hiper-taxarea salariilor şi afacerilor, prin alimentarea corupţiei şi a unor clase parazitare, prin crearea unor pături de votanţi asistaţi, prin promovarea veniturilor minime obligatorii, care fac nerentabili cei mai vulnerabili dintre angajaţi – tinerii, minorităţile de orice fel şi cei sub-calificaţi.
Desigur, statul nu e în întregime o abstracţie, ci e expresia unei societăţi. Direcţia pe care a luat-o în ultimele generaţii e, într-adevăr, expresia unei crize morale la nivel social. Doar aşa se explică proliferarea mentalităţii socialiste în occidentul capitalist şi modul în care ea a reuşit să răpună instituţii create în sute de ani.
Cum diagnosticul pus de consilierul BNR e distorsionat de apartenenţa sa la unul dintre autorii majori ai crizei, nu e de mirare că soluţiile propuse sunt fie false fie neclare. Cele 4 soluţii ar fi:
intervenţia statului în economie (a fost încercată în ultimii ani în special în America şi nu numai că a eşuat, dar a înrăutăţit lucrurile. Probabil că şi mai lămuritor va fi eşecul economic chinez, acolo unde s-au folosit pachete încă şi mai mari de stimulare a economiei, prelungind şi dramatizând doznodământul.)
echilibrarea bugetelor familiilor, companiilor, statelor (pare a fi singur soluţie capitalistă şi normală, deşi e formulată foarte nebulos şi se poate dovedi o suferinţă inutilă, dacă se suprapune peste prima sugestie, la care etatiştii nu vor renunţa)
inflaţia galopantă (e tot o formă de intervenţie a statului în economie, de redirecţionare a resurselor, de taxare a celor economicoşi, de îmbogăţire nemeritată a celor protejaţi şi poate produce catastrofe sociale. E şi mediul propice pentru sugestia de la punctul 4, “soluţia finală)
războiul (e cea mai mincinoasă dintre soluţiile etatiştilor, criminală la modul propriu, la o scală imposibil de atins pe timp de pace, cea mai mare distrugere şi risipă de resurse. Poate aduce bunăstarea în timp foarte scurt pentru unele oligarhii – “îmbogăţiţii de război”. E cultivată tot mai insistent şi ca falsă explicaţie pentru ieşirea din criza anilor 29-30 şi ca falsă soluţie pentru viitor.)

Dezbaterea republicană pe teme de securitate naţională a fost ca o vizită la salonul de paranoici. O adunătură de iresponsabili controlaţi de grupurile de lobby ale industriei militare, gata să promită noi şi noi războaie te miri unde pe glob şi măsuri dintre cele mai aberante de control social, pentru a lupta cu un inamic invizibil, botezat “terorismul”.
Iată doar câteva mostre de gânduri rostite pe durata dezbaterii:

Rick Santorum: ar trebui cercetaţi cu precădere musulmanii
Newt Gingrich: ar trebui identificaţi teroriştii înainte de a comite infracţiuni sau dacă nu am susţine Israelul împotriva Iranului, Israelul s-ar vedea nevoit să folosească armele nucleare
Michele Bachmann: banii noştri vor fi folosiţi pentru a creşte capacitatea militară a Chinei

În contrast, Ron Paul a părut singura minte limpede din toată adunarea, încercând să calmeze nişte puşti gata să se joace de-a războiul. A avut chiar curajul să amintească absenţa unui tratat americano-israelian, care să oblige la acţiuni militare comune şi a respins perspectiva instaurării unui stat poliţienesc, care să apere America de nevăzuţii terorişti. Un adevărat duş rece pentru aripa neoconservatoare şi militaristă, care a confiscat practic Partidul Republican.
Singurele exagerări din partea lui Ron Paul mi s-a părut promisiunea de a extinde austeritatea şi politica de non-intervenţie inclusiv în ce privesc ajutoarele umanitare şi de reconstrucţie pentru ţările africane, precum şi poziţia rigidă împotriva emigrării, respectiv securizarea graniţei cu Mexicul.

Precizare: această postare e scrisă de un nespecialist pentru alţi curioşi, tot nespecialişti. Economiştii se informează din cărţi, nu de pe bloguri, deci vorbim între noi blondele.

M-a intrigat tonul prăpăstios cu care era relatat eşecul Germaniei de a se împrumuta, pentru că ştiam că dobânzile nemţilor sunt de 2-3 ori mai mici decât ale Italiei. E ca şi cum ai vinde cele mai scumpe legume dintr-o piaţă şi te-ai întoarce cu o parte din marfă acasă: nu e chiar o catastrofă, cum lasă să se înţeleagă ziarele. Aşa că am avut curiozitatea să compar modalitatea în care diverse ţări se împrumută.
Ca în orice împrumut, două elemente sunt cruciale: dobânda pe care trebuie să o plăteşti şi perioada în care trebuie să returnezi creditul. Diferenţele sunt dramatice în favoarea ţărilor cu economii puternice, şi aşa e şi normal să fie, orcât de scandalizaţi ar fi naţionaliştii şi conspiraţioniştii. Diferenţa dintre dobânda cu care se împrumută Elveţia şi Zimbabwe, reprezintă riscul investitorului de a nu-şi mai vedea banii înapoi.
Întrucât statele au dreptul suveran de a tipări monedă şi de a-şi taxa cetăţenii, exista ideea că împrumutul acordat unei ţări e 100% garantat, dar lucrurile se mai schimbă, după cum se vede. Situaţia devine cu atât mai complicată cu cât ţara nu se împrumută în moneda proprie, de aici diferenţa crucială între datoria greacă şi datoria americană. Simplul fapt că obligaţiunile emise de state au devenit un subiect de discuţie arată că există probleme pe burse. În mod normal, cei care au economii s-ar fi îndreptat către acţiunile emise de companii, cu beneficii şi riscuri mai mari, păstrând obligaţiunile de stat ca modalităţi de securizare a portofoliului. Faptul că titlurile de stat au devenit obiectul speculatorilor arată slăbiciunea economiilor îndatorate, forţate să se împrumute tot mai scump pe termene tot mai mici.
Obligaţiunile emise de un stat au de regulă perioade lungi de maturitate: 10 -30 de ani, timp în care investitorul îşi primeşte doar dobânda (de regulă, de două ori pe an). După perioada respectivă, urmează momentul delicat al scadenţei, când ţara trebuie să returneze efectiv suma împrumutată. În practică, ciclul nu se întrerupe, iar guvernele rostogolesc datoriile prin împrumuturi şi plăţi zilnice. În vremurile bune, se poate spune că guvernele nici nu îşi returnau în mod real împrumuturile, ci le acopereau din inflaţie, taxe şi creşterea continuă a economiei. În vremurile proaste, se dovedeşte că un guvern poate fi prins cu spatele la zid, dacă se împrumută pe perioade din ce în ce mai mici, şi nu mai apucă să returneze vechile credite. Ţări mai norocoase ca SUA, Japonia şi unele din UE se bucură încă de suficientă credibilitate pentru a emite obligaţiuni cu maturitate la 30 de ani (cumpărate în special de fondurile de pensii private). Cine împrumută acum guvernul american cu bani pe care îi va primi înapoi în anul 2041 primeşte puţin peste 3% dobândă pe an. (It’s good to be king!, ar putea spune, încă, americanii. E privilegiul de a avea cea mai mare economie din lume şi singura monedă neretrasă din circulaţie de două secole.)
Sunt multe modalităţi de evaluare a riscului de ţară, cele mai populare fiind sistemele de evaluare ale agenţiilor de rating. Dacă un sistem în care România are BB+, Grecia CC (penultima treaptă), Germania AAA (prima treaptă) şi America AA+ vi se pare prea confuz, mai grăitor poate fi acest clasament în care se punctează de la riscuri politice, la acces la credite, îndatorare şi altele:
1. Norvegia 93
2. Elveţia 90
13. Germania 84
17. SUA 82
19. Japoni1 81
31. Israel 74
36. China 72
52. Rusia 61
56. Grecia 60
59. Bulgaria 59
73. Romania 68
136. Moldova 29
185 Noua Caledonie 2

În clasamentele agenţiilor de rating, România stă ceva mai bine, fiind o investiţie mai recomandată decât Grecia, sau chiar Ungaria, Bulgaria sau Serbia (rezultatele variază de la o agenţie la alta şi fluctuează). Fireşte, o recomandare de investiţie nu spune tot ce e de spus despre o economie.

Un termen standard pentru obligaţiunile de stat e acela de 10 ani. Din păcate, România nu emite încă aşa ceva, deci nu putem să ne includem în comparaţie, dar e totuşi instructiv să ştim unde ne găsim. Mai întâi e nevoie de lămurirea câtorva noţiuni.
O obligaţiune are, cum spuneam o perioadă de maturitate (să îi spunem perioada de graţie a creditului) şi o dobândă anuală. După ce sunt emise, boligaţiunile pot fi tranzacţionate, deci preţul lor de achiziţie poate să crească sau să coboare, fără să afecteze dobânda plătită an de an deţinătorului. Raportul dintre dobânda oferită şi preţul de achiziţie al obligaţiunii reprezintă randamentul. Atenţie, vorbim de preţul de piaţă la care se cumpără, nu de valoarea nominală cu care au fost emise. Dacă obligaţiunile sunt ocolite şi preţul lor scade, randamentul investitorului creşte (dar şi riscul). Apropierea datei de maturitate pentru obligaţiune complică lucrurile pentru ţara respectivă şi face obiectul unui alt indicator al randamentului. Astfel, investitorii pot cumpăra practic datorii cu dobânzi mai mari pentru perioade lungi şi dobânzi mai mici pentru perioade scurte.
Oricine se împrumută îşi pierde o parte din suveranitate, nu din viclenia creditorului, ci pentru simplul fapt că a ales să devină dependent de acel creditor. Astfel, când obligaţiunile încep să se tranzacţioneze cu preţuri tot mai mici, scăzând asemeni unor acţiuni, tendinţa se vede din valoarea randamentului. Ca răspuns, guvernele se pot vedea obligate fie să ofere dobânzi mai mari sub presiune, sau să ofere garanţii investitorilor prin echilibrarea bugetelor, respectiv măsuri de austeritate, care să încredinţeze împrumutătorii în privinţa bonităţii şi intenţiilor serioase ale emitentului.
Iată cum se prezintă un clasament al randamentelor obligaţiunilor pe 10 ani emise de diverse ţări:

Elveţia 0,87
Germania 1,81
SUA 2,00
China 3,62
Spania 6,41
Italia 7
Ungaria 8,70
Portugalia 11,29
Grecia 28,65

Ţările vest-europene, obişnuite în ultimele decenii să se răsfeţe cu un trai pe datorie la dobânzi mici, consideră nivelul de 7% al randamentului unul de alarmă. Zilele trecute, Ungaria a anunţat de asemenea că măreşte TVA la un record 27% şi a solicitat colacul de salvare al FMI.

România s-a împrumutat în anii din urmă cu dobânzi diferite, care variază de la 2,2 (pentru unele pachete limitate, oferite de Comisia Europeană, strict pentru anumite proitecte), la 3,5 (dobânda din acordurile de împrumut de la FMI), la 7,5 (dobândă pentru credite luate de la bănci). Cum autorităţile române nu excelează prin transparenţă, nu am reuşit să găsesc prea multe detalii cu privire la împrumuturile pe termene foarte scurte făcute pentru a acoperi diverse nevoi de plată, unde dobânzile sunt cu certitudine chiar mai mari. Aceste dobânzi se referă la credite exprimate în euro. BNR emite periodic titluri de stat în lei cu maturitate la 1 sau 5 ani.

Echivalentul băncii centrale a Uniunii Europene realizează statistici prin echivalare din monedele statelor ale dobânzilor cu care se împrumută pe zece ani ţările UE. Iată cum se prezenta situaţia în octombrie 2011:

2,00 Germania
2,52 Marea Britanie
2,99 Franţa
5,26 Spania
5,27 Bulgaria
5,97 Italia
7,48 România
7,88 Ungaria
8,10 Irlanda
18,04 Grecia

Iată şi o altă statistică, în care sunt comparate dobânzile şi randamentele pentru 10 ani:

2,0% // 1,9 SUA
2,2% // 1,9 Germania
3,2% // 3,4 Franţa
3,7% // 2,0 Marea Britanie
4,7% // 6,7 Italia
5,5% // 6,5 Spania
6,25% // — Grecia

După cum se poate observa, costul de împrumut pentru ţările stabile e atât de mic încât putem glumi spunând că nemţii şi-ar putea lua un concediu pentru a trăi doar din dobânzile împrumutării italienilor. Asta dacă s-ar putea relaxa la gândul că nu îşi vor mai vedea banii înapoi.
Aceste cifre sunt principalul impediment în calea realizării obligaţiunilor comune europene, care ar putea deveni un concurent de temut pentru bonurile de trezorerie americane şi ar putea anihila atacurile speculative împotriva ţărilor europene cu datorii mari.
Nu aş exclude nici scenariul în care odată realizat compromisul pentru asemenea obligaţiuni comune, ţările euro-sceptice să poată fi presate să treacă la euro de nevoie. De exemplu, cu ţările euro securizate, supra-îndatorata Anglie s-ar putea vedea încolţită de speculatori şi chiar forţată să renunţe la lira sterlină.

În vreme ce țara e sfâșiată între susținătorii și acuzatorii profesorului de sport de la Jean Monnet, tabloidele abundă de povești despre isprăvile carnavalescului Radu Mazăre și prietena lui, colegă de liceu cu fata care a depus plângere împotriva profului pentru relaxii sexuale cu o minoră. La emiterea unui nou mandat de arestare pentru proful de sport, specialiștii în drept au fost de părere că tocmai fanii acestuia de pe internet, care i-au creat o pagină pe Facebook, l-au înfundat, pentru că judecătorii s-au văzut nevoiți să sară în apărarea moralei publice. Altfel spus, dacă nu avea apărători entuziaști, profesorul ar fi fost liber să se zbenguie cu elevele.
În ideea unui rezultat similar vreau să îmi exprim și au admirația și entuziasmul pentru pictorialele cu eleve goale ale primarului Constanței. La fel, sunt încântat de povestirile isprăvilor elevofilului. Totodată, țin să protestez împotriva unui grav abuz la care presa îl supune pe Radu Mazăre. În vreme ce profesorul de sport e acoperit cu bandă neagră în poze și beneficiază de grijă maximă în relatările despre noaptea din excursie, poza lui Mazăre cu prietena de liceu apare neblurată. Mi se pare o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale primarului, pe care am încercat să o repar cu o poză pe care recunosc că am găsit-o pe internet.

Romanii au adoptat statul asistențial în mod gradual, părăsind o economie cu impozite neglijabile pentru dictonul pâine și circ.
La început, romanii au început să își elibereze sclavii pentru a beneficia de rațiile gratuite de pâine, grâu și ulei.
Dar statul social necesita măriri de impozite, așa că o taxă a fost pusă și pe eliberarea sclavilor.
Apoi au apărut prețurile fixate de stat și obligația de a nu-ți schimba localitatea sau meseria. Când producțiile nu acopereau taxele se trecea la confiscări. Cine nu avea nimic de confiscat, plătea în zile de muncă.
În final, statul a trebuit să dea un decret prin care li se interzicea cetățenilor liberi să se mai declare sclavi pentru a scăpa de taxe.


După articolul recent despre punerea în mişcare a cataclismului economic chinezesc, revin cu o dezbatere care mi s-a părut captivantă, între doi geo-politologi, George Friedman şi Robert Kaplan.
Aproape simultan cu această discuţie, Obama tocmai se răstea la chinezi cerându-le să renunţa la manipularea monetară. Cei doi specialişti cred că e puţin probabil să asistăm la un război deschis între cele două super-puteri, dar că va urma mai curând un război rece comercial, cu şicane şi tentative de dislocare a aliaţilor strategici ai celor două ţări.
Americanii rămân fideli teoriilor lui Alfred Mahan cu privire la importanţa supremaţiei navale într-o confruntare geostrategică, aşa că accentuează diferenţele de dotare dintre flotele celor două puteri şi dificultăţile Chinei de a controla rutele oceanice care înconjoară sudul Indiei şi pe unde sosesc resursele energetice din Africa şi Orientul Mijlociu.
De asemenea, numeroasele baze americane presărate în statele insulare din jurul Chinei şi alianţele strategice cu acestea, creează un adevărat scut, cu toate că zona a fost deja cucerită din punct de vedere comercial de către China. Ca exerciţiu de imaginaţie, există pericolul (teoretic) ca America să poată bloca porturile comerciale ale Chinei, printr-o blocadă realizată din apele teritoriale filipineze din sudul Mării Chinei, ceea ce nu e posibil în cazul Americii, cu ieşiri largi la ambele oceane principale ale planetei.
Robert Kaplan e de părere că ambiţiile maritime ale Chinei sunt urmare a faptului că graniţele sale terestre sunt astăzi mai sigure decât au fost vreodată. Contra-argumentul adus de George Friedman a fost că două regiuni vestice de mari dimensiuni ale statului chinez sunt resimţite de mulţi localnici ca fiind teritorii ocupate: în special Tibet şi apoi Xianjiang. Cazul Tibetului e de notorietate, în timp ce provincia Xianjiang era locuită de uiguri, musulmani apropiaţi de vecinii lor din fostele republici sovietice caspice. Aici guvernul comunist a dus o intensă politică de colonizare cu chinezi han, din grupul etnic majoritar, care acum sunt covârşitori şi în această provincie.
Mai puţin încrezător în perspectivele economice ale Chinei, George Friedman aminteşte spectrul unei stagnări îndelungate similare cu a Japoniei, dar cu efecte sociale incontrolabile la o populaţie săracă:
– 600 milioane de chinezi trăiesc în gospodării care câştigă mai puţin de 3 dolari pe zi
– 400 milioane trăiesc în gospodării care câştigă între 3 şi 6 dolari pe zi
– şi doar restul populaţiei, o minoritate, se apropie de venituri normale pentru o ţară dezvoltată
Dată fiind această putere de cumpărare scăzută, uriaşele capacităţi de producţie nu pot fi utilizate de clientela internă. De aici rezultă necesitatea de a scădea marjele de profit la export şi de a creşte creditarea economiei, inclusiv cu credite neperformante, ceea ce generează inflaţie, de asemenea pe spinarea majorităţii sărace. Dependenţa de pieţele americană şi europeană e o vulnerabilitate majoră pentru complexul industrial chinez. Ceea ce e luat acum ca un semn de putere imperială, achiziţiile spectaculoase în ţări dezvoltate, poate fi interpretat ca semnul unui exod de capital din China.


O revoluţie în China e o chestiune de luni, spune Gordon Chang, autorul cărţii Apropiata prăbuşire a Chinei.

Pagina 29 of 176« Prima...1020...2728293031...405060...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica