rss
rss
rss

Teoria intolerantă, care circulă zilele astea tot mai explicit, sună cam așa: Europa e o frumoasă insulă de civilizație, o cetate asediată de barbarii islamiști. Noi am greșit că am fost prea toleranți și ar trebui să le lăsăm naibi de principii și să luăm măsuri drastice, că uite, vin năvălitorii, pentru care nu contează valorile noastre.

Într-adevăr valorile noastre (euro-atlantice) sunt apă de ploaie acolo, pentru că așa le-au și tratat liderii noștri în ultimul secol. Apropo de exod: sunt peste 4 milioane de palestinieni refugiați ca urmare a Nakba (incluzând aici cei născuți în exil). Ei au trebuit să facă loc altor milioane de israelieni din Europa, pe care europenii i-au vrut plecați din țările lor. O problemă pur europeană, pusă în brațele arabilor de nobilii stăpâni ai principiilor și valorilor.

Lor li se adaugă multe zeci de milioane de musulmani, ale căror țări au fost făcute zob în războaie recente, pentru că oamenii cu principii și valori au descoperit valoarea petrolului. Și alte câteva sute de milioane din fostele colonii, pe care europenii i-au găsit săraci, sălbatici și cu resurse neexploatate, și i-au lăsat tot săraci, mai puțin sălbatici și fără resurse.

În geopolitică pare să funcționeze principiul concurenței din economie. Cât timp Vestul a avut competiție ideologică în Imperiul Sovietic, a produs câteva exemple strălucite de țări cucerite și apoi ridicate spectaculos: Japonia, Germania de Vest, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Hong Kong șa. Poate și Turcia intră pe listă ca efect pozitiv al occidentalizării.

După căderea URSS, Vestul a generat tot mai multe războaie sub stindardul nobil al valorilor civilizației sale, dar nici măcar un exemplu de reușită post-conflict nu poate fi dat. Mai mult, s-a îndepărtat el însuși tot mai mult de acel proiect: tortura atroce de la Abu Ghraib, asasinatele fără proces, sistemul global de supraveghere, exportul de corupție și jaful practicat prin sistemul financiar; eșecul rețetelor de dezvoltare din țările neinvadate militar. Prăpastia dintre principiile declamate și șansele reale ale migranților, inclusiv la a doua sau a treia generație.

Dar, da, e mai reconfortant pentru noi, ca europeni, să credem că totul a pornit lunile trecute, de la niște caricaturi.

Ce ipocriți! Acum o săptămână aproape îl linșaseră pe un fost deținut politic, pentru o vorbă spusă la o înmormântare a unor colegi de celulă. Cică trebuie stârpită fără milă orice apreciere a extremismului, să demascăm legionarii.
Acum s-au întors cu 180 de grade și fac apologia libertății totale de expresie. Strigă jos corectitudinea politică, jos marxismul occidental! Cică nu ne apărăm valorile dacă libertatea de exprimare nu e totală.

Cică musulmanii să se obișnuiască cu insultele, să știe de glumă, că nu mai suntem în Evul Mediu. Văd și un articol în care ni se explică utilitatea socială a blasfemiei, care ar dezvolta spiritul critic. „Jos dogmele!” Pe aceeași linie putem fi chemați să ne insultăm, dacă tot progresăm testându-ne limitele.

În realitate, orice om are ceva sfânt, credincios sau nu. Pentru unii e religia, pentru alții e trecutul, părinții, steagul, holocaustul, gulagul, rațiunea, libertatea, copiii, egalitatea de gen, cine mai știe ce. Nici Occidentul, nici cei care și-au schimbat poza de profil cu Charlie nu au renunțat la toate acestea. Dacă nu credeți, luați-le pe rând și vedeți că atacul la una din ele tot li se pare intolerabil, pentru ceva tot sunt gata să sară cu semnătura pe petiție.

„Un fanatic vrea să purifice lumea de idolatrie”, scrie Dominique Colas, amintind că termenul a fost folosit pentru prima dată de Luther și Calvin, pentru a-i desemna pe sectanții, care ardeau simboluri religioase. Eticheta li se potrivește perfect caricaturiștilor francezi, care erau fanatici ai ateismului, în felul lor, tot niște oameni stăpâniți de un zel religios prin dimensiunea și extremismul obsesiei.

Murind, ei au devenit pentru alții martiri ai unui alt cult, a cărui utopie finală e o societate complet sterilizată de mituri, în care totul a fost demolat, pentru a păstra undeva ascuns singurul simbol căruia ei înșiși îi recunosc sacralitatea. Pentru a putea câștiga un atu moral, acești nihiliști pragmatici reclamă acum că apără civilizația „noastră”, în fața barbarilor înapoiați și dogmatici. Fără să precizeze ce ar mai rămâne de apărat din civilizația vestică, dacă ea însăși nu ar mai păstra nimic sfânt.

Nu cumva tocmai ipocrizia cu care e aplicat dublul standard pentru diverse victime și conflicte, face Occidentul detestabil celorlalți? Sau faptul că vorbește necontenit de valori, pe care le încalcă primul, că nu își mai ia în serios religia și îi privește ca o bizarerie pe cei care o fac?

Toată sofistica lor despre libertatea totală de exprimare cade la primul afront adus termenului sacru la care țin. Instantaneu se vor grupa ca un arici și vor cere ostracizarea huliganului, a extremistului. „Așa ceva nu tolerăm în societatea noastră, care și așa a fost mai tolerantă decât a voastră de-a lungul istoriei.”

Din vreme în vreme, planeta e străbătută de un fior și un oftat. E semn că un alb dintr-o țară bogată a murit într-un mod înfiorător: a fost decapitat cu un cuțit sau împușcat, ori s-a prăbușit cu avionul. Atunci intră în scenă filosofii necroloagelor, e momentul de glorie al celor cu condei patetic, înzestrați cu iscusința de a găsi în respectiva tragedie un simbol. „Nu e ucis doar un om, întreaga umanitate moare împreună cu el!”, va declama retorul, în legănatul aprobator de capete îngândurate.

În general, omenirea e grăbită, nu stă în loc pentru orice fleac. Cu cât e mai prosperă societatea, cu atât mai grăbită și timpul mai scump. Doar în pustiurile afgane sau africane, între stânci sau dune, timpul e veșnic, în consecință viața e cea mai ieftină acolo. Cine stă să numere răposații acelor locuri? Noroc cu omul civilizat, care are internet și statistici în timp real. Suntem 7 miliarde. Plus sau minus. Vestea bună e că azi s-au născut 324.869 de bebeluși pe fața pământului. Galbeni și negri, cei mai mulți dintre ei. Vestea proastă e că tot azi au murit 134.153 de oameni.

Veștile proaste se vând mai bine, moartea e singura știre care sparge râul de știri. Breaking news! În special, când vine în grup: „12 morți astăzi, într-un accident de microbuz”. Niciodată n-auzi: „12 bebeluși s-au născut astăzi la Maternitatea Giulești”, deși sunt sigur că se întâmplă, dar cumva ni se ascunde noutatea asta. Așadar avem 134 de mii de morți în decurs de 24 de ore. Nici măcar Știrile de la ora 5 nu pot acoperi atâtea vești, oricât de multe detalii ar da despre fiecare Cătălin Radu Tănase, cât de tremurător și-ar ridica sprâncelene frumoasa Monica Dascălu. Doar câțiva cetățeni foarte speciali din Vaslui și Dorohoi vor avea parte de asemenea mențiuni.

Dar gloria lor e nimic pe lângă morții care prind prime-time-ul, cărora Andreea Esca le va dedica un cuvânt de luare aminte, peste poza cărora un fundal negru se va așterne o secundă în acorduri de muzică clasică. Mult mai stilat, să recunoaștem, decât să fii luat în balon și pe ultimul drum de doctorul Bacalbașa!

Ei bine, există ceva și mai sus de atât în materie de onoruri funerare. Sunt morți de importanță planetară, cei despre care vorbeam în primul paragraf. Aceia sunt morți cu substrat ideologic, a căror dispariție, dacă nu o deplângi, te excluzi din rândul lumii civilizate. Meritul de a-i extrage din anonimatul celor 134 de mii de morți zilnice le aparține marilor „influenceri” ai planetei, cei care îi atrag discret atenția ocupatului om vestic în privința solemnității unei dispariții, care merită cel puțin un moment de reculegere. Pentru ca un trup neînsuflețit să merite onoruri ale mapamondului, dispariția lui trebuie să fie transformată într-un simbol: un ziarist e ucis pentru libertatea de exprimare, un turist răpit, dispare pentru civilizația noastră, soldatul acoperit cu drapel, pentru a aduce democrația și ca să ne apere de teroriști.

Aceștia sunt morții-simbol, purtători (fără să știe) ai unei idei cu majuscule. Restul, din cei 134 de mii, sunt morții-număr, morții-statistică, indiferent că și ei mor poate nu de bătrânețe sau boală. A-i pune pe morții-număr lângă morții-simbol e un afront pentru omul civilizat. Dacă spui că în al doilea război mondial au murit cam 20 de milioane de chinezi, sau că imediat după capitularea Germaniei au mai murit cam 3 milioane de nemți, epurați în țările dimprejurul „Vaterland”-ului lor, riști să fii suspectat de relativizarea holocaustului. Cu atât mai rău, să opui numărul echivalent din Holodomor, genocidul lui Stalin din Ucraina, sau chiar suta de milioane de victime a comunismului în istorie.

După părerea mea, Occidentul și-a pierdut dreptul de a mai pretinde compasiunea restului planetei pentru micile lui tragedii supra-mediatizate, de tipul caricaturiștilor împușcați la Paris sau al ostatecilor din Irak. E chiar indecent felul insolent în care se presupune că omenirea trebuie să își modifice pulsul de fiecare dată când dispare tragic un european sau nord-american. Nu pentru că superba retorică nu a unicității vieții nu s-ar susține. Nu, nu pentru că peste un milion de irakieni și afgani au fost uciși de când Occidentul luptă cu dușmanul nevăzut al terorismului și caută fantomatice „arme de distrugere în masă”. Nu despre logica numerelor e vorba aici. Ci de nepăsarea totală față de morți ce ar fi putut fi cel puțin la fel de simbolice.

Da, chiar așa e, fiecare dispariție înseamnă o dramă! Nu e nevoie să fie mii și milioane ca să ne miște, e suficient un destin fracturat. Și da, nicio crimă nu poate fi justificată – nici de o altă crimă, nici de vreo învățătură religioasă sau laică. (De departe, ateismul de stat are la activ cele mai multe crime din istorie, mai numeroase decât orice bilanțuri ale unor războaie și atentate cu justificare religioasă. Toate în numele progresului și rațiunii.) Tocmai pentru că uciderea mi se pare atât de odioasă, găsesc respingător că lumii i se pune simbolic un pistol imaginar la tâmplă și i se cere sensibilitate.

Există morți pe care e ilegal să le negi, poți merge la pușcărie dacă o faci. Și există morți, pe care nu e suficient să le iei la cunoștință, ți se cere să te raportezi emoțional la el. Dacă nu, ești vândut islamiștilor, rușilor sau nord-coreenilor. Occidentul, care a ridicat din umeri la raportul despre torturile de la Abu Ghraib, e șocat că e decapitat unul de-al lor. Asta în timp ce decapitarea e folosită curent în Arabia Saudită, aliatul fără de care dolarul riscă să se prăbușească.

Astăzi, atacatori musulmani, despre care se presupune că sunt adepți ai Al Qaida, au împușcat mortal 12 persoane la Paris, rănind alți 11. Întreaga planetă s-a oprit consternată de această mârșăvie fără circumstanțe atenunate. În 1995, un american de origine evreiască a intrat cu o armă automată într-o moschee din Hebron și a ucis 29 de musulmani la rugăciune, rănind alți 125. Mă întreb oare câți occidentali au înregistrat în memorie un asemenea incident. Sau alte zeci și zeci de detalii similare din conflicte ce pot coborî până în epoca pietrei, trecând prin cruciade, bombardamente, atentate teroriste, apoi iarăși războaie ale pietrelor (intifade). Cu multe mii de morți de o parte și de alta, istorii ale violenței la care memoria colectivă se poate raporta revanșard, mai curând decât la niște caricaturi mai mult sau mai puțin amuzante ori de prost gust. Dar pentru omul civilizat și integru, e de preferat să lege atentatul de azi de niște caricaturi, de libertatea presei. Altfel simbolurile n-ar mai funcționa și ne-am întoarce la statisticile pe care le-am ignorat, la acel înfiorător peste un milion de musulmani victime ale lui „war on terror”.

În acest război al civilizațiilor, în care agresorii sunt mult mai civilizați, presa a fost și ea deopotrivă victimă și actor, dacă tot e vorba acum de libertatea presei. Da, ziariști cu inimă mare au murit încercând să facă fotografiile cele mai bune, alții au plătit pentru o opinie, alții doar pentru un zâmbet pe care poate inocent au vrut să îl provoace. La fel cum alții din breaslă, mult mai mulți la număr, au ales să devină martori părtinitori, propagandiști de serviciu ai celor puternici. Sunt cei care au păstrat Occidentul în bula sa de indiferență și ipocrizie. Acel Occident pentru care civilii pakistanezi uciși cu drona de la câțiva metri sunt subiecte neinteresante. Occident pentru care devastarea totală a unor orașe din Siria, Libia sau Palestina sunt non-subiecte, dar care tremură sincer de emoție, simțindu-și propria civilizație amenințată de doi atentatori demenți. Înainte de a cere lumii să fie străbătută de aceeași emoție la tragediile sale, Vestul ar trebui să se oprească măcar pentru o secundă pentru a contempla imaginile unei drone, care plutește peste un cartier proaspăt bombardat, de sub dărâmăturile căruia s-ar putea ridica viitoare generație de teroriști. Cum sunt cele filmate de jurnaliștii de la BBC, care fac ceva mai mult pentru ideea de presă decât cei care atacă o religie, pe care nu o înțeleg, în numele libertății de exprimare.

În urmă cu câteva zile în urmă, un bebeluș murea în Franța între migranții țigani. Primarul unei localități de acolo a refuzat să acorde un loc în cimitir pentru acel mic coșciug, pe motiv că locurile sunt doar pentru localnicii plătitori de taxe. Am văzut cu dezgust pe Facebook cum gestul primarului era salutat cu entuziasm de români. Situația s-a reparat cumva, primarul s-a scuzat că a fost o neînțelegere și a ieșit din scandal. Nici presa n-a insistat, dacă ar fi fost vorba de altă etnie, sigur primarul ar fi fost scos definitiv din viața politică. Astăzi, fix admiratorii acelui primar francez de pe Facebook clocoteau de indignare în solidaritate cu Franța, sora noastră mai mare, lovită de atentatorii islamici. Cică erau în joc valorile noastre, ale lumii civilizate!

Poate Traian Băsescu a avut un plan secret de unificare a dreptei sub fusta Elenei Udrea. Pardon, sub umbrela PMP, care se rupe pentru a putea uni mai bine. Dar noi n-am înțeles și ne-am gândit la amantlâcuri de moș amețit de o tinerică. Sau, și mai rău, la o mafie politică finanțată din retrocedări și trafic de influență, căreia președintele i-a devenit prea îndatorat să se mai poată extrage. Iaca așa s-a cheltuit în deriziune finalul unui mandat cu realizări istorice. Că noi n-am putut să cuprindem așa o anvergură a viziunii.

Dar, spre norocul nostru, e cineva capabil să ia drumul de la capăt și să ne mai dea o șansă: Klaus Iohannis, președintele fătucii bine făcute. Sasul cu vorbire poticnită a venit de acasă cu altă tinerică fâșneață, plesnind de sex-appeal, capabilă să ne suscite interesul, să unifice și să reformeze dreapta. Și-i fotogenicăăă, tii! Vorba aceea: bună pentru PNL, bună pentru România.
Alina Gorghiu (după cum se poate observa în imaginea alăturată, în care Alina biciclista ne face cu ochiul cu un „camel toe” de toată frumusețea)

Și ce-i în neregulă cu Alina Gorghiu?! De ce atâta furie și frustrare masculină, atâta misoginism? Nu are voie președintele proaspăt ales să își delege cui vrea uriașul capital de încredere câștigat în alegeri?
Are, dar va plăti scump pentru asta. Încă are un cec în alb, după o victorie datorată mai mult unei conjuncturi norocoase pentru el, decât unor merite personale. Poporul nici n-a clipit că a dispărut o săptămână – două în vacanță prin Florida sau pe unde s-o fi relaxat. I se iartă multe deocamdată. Cu atât mai mare prostia să risipești această lună de miere, pe care votantul ți-o acordă, pe ceva lipsit de conținut.

Pentru că Alina Gorghiu face parte din generația tinerilor cititori de mesaje de la partid, loiali grupului ca unei echipe de fotbal. Nu dintr-o convingere, ci dintr-un calculat spirit de echipă. La fel ca Șova, Codrin Ștefănescu, Cătălin Ivan și mulți alți juni infernali. Observați că am dat doar exemple masculine, pentru că nu sexul e problema Alinuței ci lipsa de substanță și de scrupule. Dacă ar fi fost să dau exemple feminine, lucrurile s-ar fi complicat, pentru că nu aș fi găsit decât exemple gen Elena Udrea, Lavinia Șandru, Vrânceanu Firea, Monica Ridzi, Roberta Anastase. Nu-i un păcat să fii tânără și frumoasă, e o problemă când doar fizicul te recomandă sau, și mai rău, când îl folosești pentru a urca în ierarhie mototolind cearceafuri. Când poți fi luată peste picior de colegi mai bădărani cu aluzii la amantlâcuri cu alde Bogdan Olteanu sau Mihai Voicu. Nu că ar fi de preferat să ți se amintească și că ai inițiat legi pentru actualul deținut liberal Mișu Vlasov.

Ascensiunea Alinei Gorghiu e atât de rapidă și de nemeritată, încât căderea în ridicol nu poate fi departe, iar Iohannis va deconta și el parte din factură. Pentru că felul în care acesta a forțat alegerea protejatei sale a fost un abuz. Constituția asta debilă cere imparțialitate totală președintelui, principiu încălcat sub pretextul firav că încă nu a fost învestit cu această magistratură. Nu așa ne imaginam noi un neamț, respectând selectiv regulile. Numind practic o succesoare fără greutate (dar cu siluetă), Iohannis își anunță clar intențiile de a avea un partid prezidențial, cum are Putin și orice alt model nefericit pe care și l-ar fi putut alege.

Nimic de spus, oferta de cadre a putregaiului numit PNL era de groază. Când ai de ales între o fufă zveltă și ageră la minte, un fonfăit și un bețiv, n-ai mare lucru de pierdut alegând-o pe prima. Ai fi putut merge pe mâna Noricăi Nicolai, la urma urmei, că tot nu mai conta, hai mai bine să punctăm măcar la impresia artistică.
Mi se pare o impertinență să pui în brațe moștenirea liberală unui personaj inconsistent, doar pentru că e un capriciu pe care ți-l permiți în vârf de popularitate ca președinte. Facultăți particulare și o gălăgie de masterate și cursuri pe la instituții gen Universitatea de Apărare nu pot ține loc de experiență profesională. Care e toată la stat sau în sinecuri la catedră, cum îi șade bine oricărui liberal adevărat.
Promovarea unor tupeiști buni de gură nu e deloc o speranță, oricât am ambala-o în „promovarea tinerilor”. E chiar motivul pentru care tinerii decenți și valoroși sunt ținuți departe de fenomen. Credeam că oamenii s-au lecuit de aceste entuziasme ale suflului tânăr de când cu eșecul lui Victor Ponta și apropiata cădere a Elenei Udrea. Dar se pare că Iohannis nu e capabil să învețe din greșelile altora, preferă să le facă pe ale lui.

Am devenit o națiune atât de militaristă încât ne sărbătorim doar prin parade militare? Uniformele de toate felurile au acaparat ziua națională, care s-a transformat în ziua armatei.

Am o propunere mai bună: ce-ar fi să organizăm defilări și cu alte categorii de cetățeni? E drept că pentru asta ar trebui mutată și ziua într-un anotimp mai blând, că oamenii normali nu umblă prin ger fără să comenteze.

De exemplu, defilarea ar putea fi deschisă de câteva microbuze tixite cu navetiști. În spatele lor ar veni pedalând un regiment de ecologiști și poștași. Ies foarte ușor în evidență coloanele de taxiuri galbene, cu șoferi agitând pe geam bâte de baseball. În urma lor trece, în halate albe, grupul farmacistelor de la Catena. Parada continuă cu forța de livrare rapidă, o divizie de scutere de la Jerry’s Pizza. Și așa mai departe. Ar fi o paradă care ar stârni mult mai mult interes.

Voi promova, cu ocazia alegerilor din Republica Moldova, două reușite jurnalistice excelente. Primul e un scurt documentar informativ și cu momente amuzante despre scena politică de peste Prut. Al doilea e o investigație riscantă în subteranele crimei organizate, care amenință să preia controlul politico-mediatic al micuței republici românești. Ambele descriu foarte clar contextul acestor alegeri, miza bătăliei geo-politice între Est și Vest. Dar ele vorbesc foarte bine și despre noi, cei de dincoace de Prut, care ne putem recunoaște ca societate în acest tablou cu tușe îngroșate.

Documentarul Moldova alege e realizat pentru Adevărul de o echipă formată din: Cristian Delcea, Alex Varninschi, Elena Dumitru și Mircea Barbu. Este o prezentare succintă a principalelor partide înscrise în cursă. De o parte sunt comuniștii lui Vladimir Voronin, partidul mamut al nostalgicilor URSS, al populației îmbătrânite din satele Basarabiei, exponent al unui sistem corupt, fără apetit pentru niciun fel de reforme. Și, evident, principalul magnet pentru voturile filo-rușilor.

Varianta mai soft e Partidul Socialiștilor, condus de Igor Dodon. Aceștia se pronunță explicit pentru Uniunea Vamală Euro-Asiatică, promovată de Vladimir Putin, resping ideea europeană și promovează limba rusă.
Pe site-ul oficial al partidului, imaginea de deasupra siglei e cea a lui Vladimir Putin, primindu-i în audiență pe servanții săi moldoveni.

Dacă justiția nu ar fi intervenit, pe podiumul stângii pro-ruse s-ar fi clasat Partidul Patria, înființat de oligarhul Renato Usatii. Acesta este personajul investigației Asasin în lege, realizată de jurnalistul Mihai Munteanu.

Acesta a reușit să pătrundă între liderii crimei organizate din Moldova, pentru a investiga tentativele de asasinat ale unor oligarhi cu afaceri în Rusia și Moldova. Printre cei suspectați a fi ordonat un asasinat din răzbunare este și Renato Usatii, un tânăr îmbogățit dintr-o afacere cu statul rus, întors în Moldova pe cai mari ca filantrop, vedetă media și politician cu ambiții de dictator. Usatii face donații și declarații bombastice în stil Becali, circulă în Rolls Royce printre căruțele de pe șoselele moldovenești și organizează concerte gratuite pentru mii de tineri.

Într-o filmare cu camera ascunsă, Renato Usatii se deconspiră ca agent de influență al FSB, urmașul KGB, întors în țară cu banii rușilor pentru a cumpăra influență în rândul politicienilor și magistraților. Interlopul îmbogățit se visează un Lukașenko, un dictator kitsch peste o societate sărăcită total. După aceste dezvăluiri și descoperirea de armament pregătit pentru operațiuni ruse în Moldova după alegeri, Renato Usatii a fugit la Moscova, abandonând micul său partid, cotat cu 6-8% din voturi, ce se vor scurge probabil către comuniștii și socialiștii rămași în cursă.

Un asemenea personaj e cum nu se poate mai elocvent pentru alegerea pe care o are de făcut Moldova. Și pentru alegerea de care românii s-au dovedit conștienți la recentele alegeri. Modelul Putin e unul al unei bogății concentrate în câteva mâini. E fascinația puterii brute, dictatoriale, care poate realiza multe în timp scurt, cu efecte ruinătoare pe termen lung. O lume a violenței extreme, în care afacerile sunt preluate pur și simplu, prin forțarea unei semnături de vânzare sub amenințarea armei. În care serviciile secrete au afaceri prorii și cer cotă parte din afacerile prospere, după cum cer și politicienii decidenți. În care nu există sistem judiciar independent, căruia să i te poți adresa.

Pentru că a cunoscut rar violența brută între grupări de afaceri, societatea românească nici nu a conștientizat care sunt consecințele cele mai sumbre ale corupției și de ce trebuie susținută ofensiva DNA. Dar votul negativ dat lui Ponta la ultimele alegeri arată că foarte mulți au simți instinctiv pericolele unui asemenea sistem.

O variantă mai apropiată de pesedismul românesc ar putea fi Partidul Democrat, al fostului comunist, aliat cu pro-europenii, Marian Lupu, și al magnatului media Vladimir Plahotniuc. Partidul are chiar și siglă cu trei trandafiri, ca PDSR-ul de pe vremea lui Iliescu și Văcăroiu, semn că imaginația nu dă pe-afară nici la Moscova. Teoretic, partidul lui Lupu e unul social-democrat pro-european. Practic, jocurile pe care le face sunt mai aproape de interesele ruse, alianțele post-electorale putând fi făcute cu oricare grupare, cu bătăi de cap pentru orice coaliție care i-ar coopta.

Drama moldovenească în aceste alegeri e că de cealaltă parte, în tabăra pro-europeană, există puțin exemple pozitive. Fărâmițată și roasă de ambiții, coaliția pentru Europa a dezamăgit prin propriile scandaluri de corupție, nehotărâre și incompetență.
Cele mai mari șanse dintre acestea le are PLDM (Partidul Liberal Democrat) al fostului premier Vlad Filat, obligat să se retragă în urma unui scandal de corupție, dar rămas la butoane în spatele premierului Iurie Leancă, prietenul lui Ponta. Filat a fost membru în partidul lui Marian Lupu, care i-a susținut ascensiunea, și are o avere suspectă considerabilă.
Fiind cel mai bine plasat partid pro-european în această cursă, PLDM a beneficiat și de susținerea pe ultima sută de metri a lui Klaus Iohannis, sosit la Chișinău înainte de a prelua oficial mandatul, în prima sa vizită de după ce a fost ales.

Mult mai frecventabil e Partidul Liberal, al actualului președinte Mihai Ghimpu și al promițătorului primar al Chișinăului, Dorin Chirtoacă. PL promovează o politică deschisă de aderare la NATO și UE, precum și apropierea de România. Această grupare a avut relații foarte bune cu președintele Băsescu, de al cărui sprijin a și beneficiat.

Singurul partid care susține explicit unirea cu România este Partidul Național Liberal, condus de Vitalia Pavlicenco. Din păcate această grupare e creditată cu șanse mici, probabil și din cauza unui leadership mai puțin carismatic, sau pentru că ideea unirii e considerată pentru moment una radicală.

Poporul ăsta mult hulit are ceva miraculos în el, capabil să uimească lumea și în rău, dar și în bine. N-am avut așteptări mari de la Iohannis și nici nu-l mai credeam în stare să învingă, n-am fost fan și nici nu sunt dintre cei ce s-au îndrăgostit brusc de el în preajma alegerilor. Dar în noaptea asta am simțit un moment de fericire, în stradă, alături de circa 10.000 de bucureșteni. Are, de fapt, foarte puțină legătură cu acest politician misterios, despre care nu știm mai nimic, și n-are deloc legătură cu mașina de partid care l-a susținut.

E vorba despre surpriza frumoasă pe care mi-a făcut-o o generație, care trage România după ea, într-o direcție bună, despre care masa mare și inertă nici n-are habar că există și cum arată. Am progresat enorm ca națiune, de la ianuarie 90, când lumea îi privea cu suspiciune pe cei plecați afară. Când doi români get beget luau doar câteva procente în cursa prezidențială pentru că trăiseră la Paris și Londra, pierzându-și astfel ceva din „românitatea” lor. Ce intuiție fabuloasă pe acest popor, să fie capabil acum să dea cu piciorul încercării grosolane de a folosi stereotipuri și frici despre un străin, neortodox și fără copii!
Uimitor cum românii, care trudesc în afară, ca să mai trimită un ban acasă, s-au mobilizat și au salvat încă o dată țara, urnind căruța cu un secol înainte.

M-am bucurat, mai ales să văd în stradă lume normală, vorba președintelui. Preponderent tineri, care au plecat repejor spre case după o oră de sărbătorit, vorbind între ei despre cum trebuie să fie mâine la muncă. Eram deja ca la o petrecere de nemți, unde se dă stingerea devreme.

Mi-a plăcut enorm să văd oameni obișnuiți, cu totul de alt tip decât cei aduși cu autocarele la mitingurile organizate de partide. Bucureștenii ieșiți în stradă în noaptea asta sunt sigur că ar fi fluierat orice politician, erau genul capabili să judece critic despre orice ales, indiferent că au o simpatie sau alta. Nu erau genul care trăiește din politică, ba chiar mulți dintre ei sunt sigur că nici nu discută politică decât foarte rar, când sunt evenimente mai importante. Aș vrea să văd această generație de oameni preocupați de profesia lor, dar nu dezinteresați de soarta țării, că alungă de pe ecrane „prompteriștii” partidelor, acei indivizi infernali, care turuie mesaje date de partid, cu profesii incerte, fără convingeri și mereu obedienți șefilor de moment. Am progresa enorm, dacă dintre acești oameni onești s-ar recruta viitorii politicieni. Poate sper prea mult în euforia momentului.

manifestatie anti PSD Klaus Iohannis Klaus Iohannis PSD infrangere steaguri tricolor azil teleorman victor ponta anti PSD

Am ieșit din casă după primele exit-polluri, fără să știu dacă mă duc să protestez sau să sărbătoresc. Credeam că Ponta a câștigat alegerile, dar mai există o șansă, firavă, pe undeva, la numărătoarea finală. Pur și simplu, am simțit că se va aduna un grup simpatic în stradă, alături de care să facem măcar haz de necaz. Să râdem de Mickey Mouse.
Primul grup pe care l-am găsit a fost în Piața Universității, unde erau doar câteva sute de persoane și carele de televiziune. Erau și ecologiștii cu #unitisalvam dar nu ei dădeau tonul. Se striga jos comuniștii, se cânta imnul golanilor. Nici ei nu știau rezultatul alegerilor.

Dar dispoziția era bună. Se striga: „Geoană și ai lui, cascadorii râsului” și se cânta „Daciana, dragostea mea!”. Aflu că există o manifestație și mai mare în Piața Victoriei și pornesc într-acolo. Pierd înfruntarea cu jandarmii de la sediul Kiseleff, dar prind coloana undeva pe Lascăr Catargiu și nu-mi vine să-mi cred ochilor. E o coloană imensă, căreia n-am putut să-i văd niciunul din capete, și dinspre Victoriei și spre Romană. E o atmosferă ceva între revoluție și revelion.

Se strigă „PSD – ciuma roșie” și „DNA vine să vă ia”, „Ponta, nu uita, tu te duci la Rahova”.
Lumea află în coloană prin telefoanele mobile că Ponta și-a recunoscut înfrângerea și l-a sunat să îl felicite pe Iohannis.

Iohannis e ignorat de manifestanți, scandările sunt în general anti-Ponta. Dar tot i se adresează un „Klaus, Klaus, Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse!”

Se cântă iar „Daciana, dragostea mea, dragostea mea!” (cred că e melodia de la Yellow Submarine)

În fine, coloana ajunge în Piața Universității unde sunt carele de transmisiune. Se strigă: „Antena 3, niște derbedei!”. Sunt huiduiți și cei de la Ghiță TV, dar România TV se pare că încă nu-i un brand care să inspire scandări. Un brand al neobrăzării se construiește în timp, nu poți atinge așa culmi de la statutul de televiziune tabloidă de partid.

E și Tudor Chirilă, care sărbătorește, și Cătălin Radu Tănase, care transmite furibund, ca la nenorocirile, pe care le relatează de obicei. Din clădirea Teatrului Național nu ies nici Florina Cercel nici Caramitru. Doar paiațele lui Caragiale privesc impasibile la sărbătoarea românească.

Un tânăr urcă pe un stâlp și dă jos un afiș cu Ponta, în uralele mulțimii, ca în scenele revoluționare.

Mulțimea începe să vuiască și să se împingă într-o direcție. Cameramanii își fac loc într-acolo. În piață a venit învingătorul Klaus Iohannis, la prima lui baie de mulțime între bucureșteni. Se strigă Dankeschon. Vorbește, probabil, pentru microfoanele televiziunilor, pentru că nimeni nu aude nimic. Nici nu ne așteptam la cine știe ce oratorie. Noroc că arată bine de poză, are alură de președinte, o să părem și noi o țară serioasă cu așa reprezentant.

Lumea scandează: „Ponta, ai reușit, România s-a unit!” de față cu noul președinte, care râde cu dantura sclipind în noapte. Se cere o portavoce, care nu mai apare. Bodyguarzii împing sănătos oamenii în lături, dar, surprinzător, lumea nu se supără și nu înjură. Noul președinte are culoar să poată străbate piața și s-o părăsească astfel. Ia și primul contact cu scepticismul și stilul „miticilo” de bucurești, când grupul din jurul lui începe să strige repetat: „Iohannis, te-am votat, nu ne face de rahat!”

Așa începe aventura noastră cu primul președinte neamț. Rămâne de văzut dacă ne va civiliza el pe noi sau îl vom face noi de Scheiße.

*

Citesc și primele reacții: Klaus Iohannis își anunță victoria spunând că „ne-am luat țara înapoi”. Într-adevăr, 1940 a fost un an de referință.
Alin Theodorescu povestește la radio cu Iliescu l-a sfătuit pe Ponta să nu candideze și să-l lase pe Crin, „care ne-a adus la putere”. După război, mulți înțelepți se arată.

În sfârșit Klaus Iohannis a găsit glonțul magic împotriva lui Ponta în tema anti-corupției. La a doua dezbatere, pe B1, a fost peste premier, pe care l-a pus în multe momente în evidentă inferioritate, reușind să aducă scorul la 1-1 la general. Pentru prima dată m-a făcut să mă sperii de Victor Ponta, pe care începusem să îl privesc resemnat cu dezgust și fatalitate.

Credeam că tema asta a legii amnistiei și grațierii e una exagerată, că Ponta e suficient de egoist să nu-i pese de nimeni din găștile PSD, că s-ar lepăda oricând fără să clipească și de mentorul Năstase, ba chiar și de socrul Sârbu, dacă i-ar aduce măcar un vot. Crezusem cumva în sinceritatea înjurăturilor pe care i le adresase Vanghelie și îl vedeam capabil să se bucure în secret că mai scapă de câte un baron local prin intermediul DNA. Dar se vede treaba că mă înșelam.

Întrebarea dacă va promova o lege a grațierii și amnistiei mi se părea cumva inutilă. Părea mult prea la îndemâna unui mitoman notoriu să promită că nu o va face și că, din contră, va lupta și bla bla. Ei bine, eschivele lui Ponta în fața acestei întrebări m-au făcut să mă opresc în loc cu uimire și spaimă. Ce-l costa să spună măcar cu titlul de promisiune electorală că n-o va face? Nimic n-ar fi trebuit să îl împiedice să nege răspicat ideea, ca pe o fabulație a adversarilor, știind că în balanță sunt poate mii sau sute de mii de voturi, care vor fugi de acest ocrotitor al hoților.

Cu toate astea, Ponta a preferat acest risc decât să-și îndepărteze marii susținători, păpușarii partidului. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat momentul și l-ar fi dus până în pânzele albe, jucând ca la operetă o dramă ca întrebarea „ce blestem pe țara asta, Adriane, să aleagă între doi comuniști!?”. Ar fi putut să îl întrebe compătimitor: cu ce te au la mână, măi băiatule, că e păcat de tine, că ești încă tânăr!? De ce nu vrei să te eliberezi, ca să fii în slujba oamenilor cinstiți, nu a hoților!?

Evident, lui Iohannis i-a lipsit și îndrăzneala și talentul, dar și libertatea de a se aventura spre o asemenea partitură. Pentru că bietul păpușoi bine făcut n-a putut nici măcar să se lepede de un anonim de la PNL, pe care i-l dădea preopinentul de exemplu de corupt. Așa că biata țară a căzut iar sub blestemul de a alege între doi apărători ai corupților, legați prin fire nevăzute și nemărturisite. Unul cu 3, altul cu 38, dar tot priponiți de cei ce plătesc bannere, clipuri și echipe de bruiat mințile oamenilor.

De-acum e evident că Ponta va lăsa Parlamentul să își facă mendrele masacrând legi, care-i stânjenesc la furat. Se va dedubla din nou, se va opune ca președinte sau premier, dar va vota ca deputat. Sau se va uita fluierând în altă parte cât o fac alții. De dincolo de gratii, urzelile lui Hrebenciuc și Șova vor da roade: „obligatoriu amnistie și grațiere! Obligatoriu. Alftel suntem beliți. Țoți!”
De data asta chiar mi-a fost frică imaginându-mi ce va urma, dacă e atât de hidoasă imaginea încă din luna de miere a campaniei. Fix acesta era singurul motor, ce l-ar fi putut propulsa pe Iohannis spre Cotroceni: frica oamenilor decenți de ceva îngrozitor, reprezentat de Ponta. Lovise coarda potrivită. Dar mai avea nevoie ca el însuși să fie liber, ca să poată să fluture măcar un colțișor de speranță, să se prezinte ca un eliberator.

Reiau în mare impresiile live puse pe Facebook în timpul mult cerutei dezbateri Ponta – Iohannis de la Realitatea TV. A fost o înfrângere netă pentru Iohannis, care ratează astfel și ultima șansă de a mai salva țara de Ponta. Deși, ne-a spus-o chiar el, din întunecimea minții unui challenger, nu acesta e obiectivul. Adică, el unul, ar fi fericit să fie președinte și Ponta să rămână prim-ministru. Păi atunci de ce se mai strofoacă fanii de ziua a șaptea pe net să te facă, bre, președinte? Dacă Ponta e așa bun de prim-ministru, ce-l mai sâcâi cu schimbarea ta!? Doar așa, ca să existe cineva și la Cotroceni, cât e „cine trebuie” la Palatul Victoria?

Cu asemenea aprecieri ieși total din rolul de opozant al unei guvernări, chit că sistemul constituțional te forțează să te pleci în fața majorității din Parlament. Traian Băsescu n-ar fi spus așa ceva niciodată într-o campanie. Ar fi promis tare și răspicat că nu-l mai pune pe Victor Viorel câte zile o avea, că gata, s-a terminat. E drept, că după aia l-a mai numit o dată. Dar după ce s-a asigurat că a câștigat președinția, nu în campania electorală. Dar e inutilă comparația, Băsescu ar fi dat de podea cu oricare dintre cei doi finaliști de anul ăsta.

Mi-e puțin neclar dacă România nu e pregătită pentru un președinte prea occidental ca Iohannis, dacă chiar merităm șmecheria de tip Ponta. Sau doar mintea lui Iohannis nu e încă pregătită pentru o asemenea șansă. Teoretic, Iohannis a fost mai prezidențial decât Ponta în dezbaterea asta. A fost mai în rolul descris de Constituția actuală: a fost politicos, solemn, serios, atent la reguli, capabil de obiectivitate, inclusiv de a-și cere scuze, a fost decent și onorabil. Numai bun pentru ce îi cere Constituția să fie, un mediator peste partide, cu rol ceremonial și de reprezentare.
Din păcate pentru el, aproape nimeni din țara asta nu așteaptă asta de la un președinte. Toate campaniile se poartă pentru un ipotetic președinte cu puteri totale, șef al Guvernului, legiuitor, patron al Justiției, îndrumător geo-strategic, lider spiritual, administrator de bloc, șef și director de întreprindere. Toate în unu.

Ori la rolul ăsta, Ponta l-a depășit șuierând. O fi avut întrebările dinainte, că prea avea copiuțele pregătite cu cifre și date. Dar a preluat „dictatorial” inițiativa, vărsând în platou cifre, statistici și procente, toate precedate de câte un „știți cât e cutare?” sau urmate de „așa e că nu știați cât era?”. Părea că se pricepe. Ce dacă a dus economia în recesiune după doi ani de guvernare? știa cât e pensia medie, ba chiar și cât are pensie soacra lui Iohannis mai bine ca ginerele. Trucuri de hoțoman, care nu știe nimic a doua zi fără foi în față, dar rupe gura târgului cu deșteptăciunea lui, mai ceva ca Cristian Gava când era copil, ca Vadim când spune date de naștere. Părea că a citit toată noaptea almanahe cu statistici de la Vanghelie, în timp ce neamțul părea că a intrat și el la un film în pauza de publicitate și nu prinde din zbor acțiunea.

La momentul de final, unde Iohannis pregătise ceva de o finețe și o subtilitate înduioșătoare, întrebându-l dacă îl va vota ca pe Rațiu și Crin duminică, Ponta i-a răspuns cu o ditai lopata țărănească peste față. Nu te votez, că ești doar o poleială de Rațiu și în interior ești Traian Băsescu.

Ce ironie să câștigi alegerile cu asemenea șah mat, când ești singurul urmaș politic al lui Băsescu rămas în competiție. Pentru că tot arsenalul cu care Ponta a câștigat acest meci e plagiat după Traian Băsescu: faza cu poleiala e luată după acel „nu îl votez pe Geoană pentru că e un om slab”, dar până în rărunchi de Băsescu. Cifrele – capcană despre pensii și secții de vot sunt imitație după knock-out-ul cu MTO-ul. Ba a existat chiar și un moment de tip „pisicul”, când Ponta i-a spus mârlănește lui Iohannis „la mine în birou sunteți foarte umil”. Dacă era cinstit măcar o dată în viață, micul mare impostor ar fi putut zâmbi înspre cameră și să spună: „această mârlănie o am de la Traian Băsescu, el m-a făcut prim-ministru, el o să mă facă și președinte, să vedeți!”.
E drept că aici și Iohannis ar fi putut avea și el o replică excelentă, dată de cei de la Kamikaze, dacă ar fi spus: dl Ponta vă promite că vă scapă de Traian Băsescu, eu vă promit că vă scap și de Ponta și de Băsescu. Dar, cum am stabilit în primul paragraf, sasul nici nu și-a propus așa o schimbare radicală.

Apropo de mârlănie, Realitatea TV era să întreacă orice normă și orice limită dând după o dezbatere cu cronometru pe ecran o emisiune cu unul dintre concurenți. A fost nevoie ca Victor Ponta să aibă el decența de a se retrage de la această slugărnicie mizerabilă, ca o premieră mondială să nu se producă. Rămâne, oricum, momentul de aur în care Lavinia Șandru îl întreba îndurerată pe Klaus Iohannis cum e posibil să vrea să fie președintele României câtă vreme încă n-a fost niciodată la Cernăuți și Chișinău. După care a urmat „întrebarea” pentru dl Ponta: „vă rog să le adresați un mesaj românilor din Chișinău și Cernăuți!” Într-adevăr, jurnalism de mare angajament. Și iată cum cercul se închide, după ce aceeași obscenă pretins-ziaristă o lingușea cu doar o lună în urmă pe Elena Udrea cu un interviu la fel de aiuritor. Să ne pregătim pentru o altfel de coabitare, zic. Cum sună Gabriel Oprea șef la SRI? Fumos, nu?
În general, la capitolul moderatori, până și acoperitul Turcescu părea cu multe clase peste descoperitul Rareș Bogdan cel plin de sine.

Și o scăpare freudiană a lui Ponta, care îl acuză, culmea, el de lipsă de politețe pe Iohannis și îi spune că are un limbaj care „nu vă face cinste și îi dezamăgește pe alegătorii dumneavoastră.” Știe șarlatanul foarte bine că nu la el sunt oamenii cu pretenții, dar e foarte mulțumit că la el nu-s ăia deștepți, sunt ăia mulți.

Cei 14 candidați la alegerile prezidențiale din 2014 au beneficiat de sute de ore de emisie. S-a vorbit despre ei și au pălăvrăgit ei înșiși din abundență, orinde s-a găsit câte un microfon deschis. La capătul acestor prelungite exerciții de libertate n-a rămas nici măcar o idee originală, nici măcar o jumătate de propoziție memorabilă.
În lipsă de idei, am aflat că e vorba de persoane.

Ponta: Vă promit că eu n-o să fiu niciodată ca ăla!
Iohannis: Eu sunt singurul care îl poate bate pe ăla!
Udrea: Eu sunt mai bună ca ăla!
Macovei: Sunt mai bună decât ăia!
Ponta: Nu-l credeți pe ăla, e manevrat de ăla!
Tăriceanu: Ăla a fost sub orice critică, mai bine ne aliem cu ăsta!

Și am ajuns în fața marii finale, când nimeni n-a mai vrut să vorbească cu nimeni. Adică, ar fi vrut, dar să vorbească fiecare în legea lui, la televiziunea lui, să nu îi spargă celălalt bășica de vorbe prin ceva neprevăzut. Ba chiar au început să se provoace între ei, să-și promită dezbateri de care nu mai știau cum să fugă mai tare țipând peste umăr la celălalt: „ia-l de pe mine că-l omor, praf îl fac dacă mai vine după mine!”. La ora la care scriu, cu o săptămână înainte de turul doi, nu știu dacă a mai avut loc respectiva dezbatere, evident, nici care e rezultatul votului.

esențial și neesențial; populismul luminat
Știu că se spune că e un vot crucial și un moment de cotitură. Într-un fel, e: sociologii spun că o generație are 20 de ani, patru alegeri din astea proaste și s-a dus o generație. În alt fel, poate nu mai contează atât de mult. Oricine va câștiga, o va face la o diferență de câteva zeci de mii, cel mult, sute de mii de voturi, comparativ cu alte câteva milioane de nevotanți. La un rezultat 50/50, nu se poate vorbi de un val, de o direcție spre care se mișcă țara. Pur și simplu așa ne va fi fost soarta.

Dacă vorbe memorabile nu ne-au rămas, eu unul am rămas din această campanie aproape încheiată cu imagini. Imaginile candidaților în vizită la popor mi se par cu adevărat esențiale. Acele imagini cu Victor Ponta într-o mulțime de babe cu batic, cu Elena Udrea între bărbați nerași cu cizme de cauciuc, prin noroaie. Cumva sunt esența „pontismului” (sper să nu ne pricopsim și cu un asemenea cuvânt, după „băsism”) – o formă cinică de populism și parvenitism. Pentru că nu-i vorba de aristocrați coborâți în rândul plebeilor. Scărmănați la origini, catindații noștri sunt tot fii și fiice din popor, au la prima sau a doua generație neamuri cam la fel, doar că „s-au scos”, nu mai par de aceeași obârșie. Poartă costume sau genți ca lumea bună din politichia evropenească, alături de care se așează la mesele summiturilor. Deosebirea e că atunci când Merkel sau Cameron își vizitează electoratul, nu ai același șoc vizual, același sentiment de jenă.

O jenă pe care politicienii noștri nu o au. Ar trebui să le fie rușine cu alegătorii lor, cum le e multor copii pricopsiți cu părinții și bunicii, de care s-au rupt. Să simtă o tristețe până la deznădejde văzând decăderea și neputința neamului lor. În schimb, instinctul lor de parvenire le spune că astfel de stări de moleșeală le-ar fi fatale, că șansă ca asta de vremuri tulburi nu mai prind ei în veci. E acum ori niciodată, ca în imn! Orice bun socialist știe că săracii sunt mană cerească, știe că funcționărașul cu leafă minimă tot la tine trage, că pensionarul ponosit se uită la televiziunile de știri ca la candelă, așteptând vești despre indexări. Ponta, cel mai ticălos produs al acestei generații tupeiste și grăbite, e chiar mândru de românitatea lui, sinonimă cu „sărăcia, nevoile și neamul”. Ar fi groaznic pentru el să se trezească într-o societate în care elevii silitori chiar să ajungă cineva, în care nu se mai stă cu mâna întinsă.

Victor Ponta barcuta Elena Udrea si taranii Elena Udrea, tarani Victor Ponta babe
Sursa foto: Hotnews, Realitatea, Domino Gorj, Facebook

Spre norocul lui Ponta, nici Iohannis nu dă semne că ar putea intra în vreo vibrație emoțională cu poporul. Și nu din motive irelevante de etnie. Mi-e greu să îmi imaginez empatizând cu semenii pe unul care explică nătâng că a investit în case, nu în copii. E drept că nu câștigi alegerile criticând alegătorul, dar visez un politician scos din minți de prăbușirea românilor, de rătăcirea lor atât de civilizația tradițională, cât și de cea modernă. Se cheamă că îmi doresc un populist autentic? Tot ce-i posibil. Unul, care să-și jure să vindece talpa țării de spaima înfometării, care-l dezumanizează pe cel ce-o îndură. Unul înfuriat că trebuie să ia parte la băi de mulțime cu inși netrecuți în prealabil pe la baie. Chiar așa, unul care să pună creșterea consumului de săpun și pastă de dinți înaintea creșterii PIB. Iar apoi să își propună să ne deschidă pofta de a deveni o civilizație admirată, genul ăla de civilizație, care construiește case pe care turiștii vin să le fotografieze, nu hărăbăi de beton și șandramale peticite. Trebuie să ai cumva un simț admirativ și iubitor al potențialului ratat de acest popor, ca să te doară neputința lui de-a se ridica în cel mai favorabil context internațional ce i-a fost dat, poate de secole. Să simți ce-ar fi putut fi, să știi cum îl poți cârmui înspre acolo, cuprins de furie sălbatică împotriva a orice l-ar ține în loc. Iaca aiasta se cheamă viziune, un cuvânt pe care îl tot rostogolesc toți în necunoștință de cauză.

Și mulți slabi de minte se reped să arunce cu pietre-n turmă că votează greșit.

în inima și-n pielea pesedistului

Știu, cine nu votează împotriva lui Ponta nu își servește patria și o lasă pe mâna hoților. Cum s-au anunțat rezultate votului au și apărut ocările cu năduf împotriva neamului ăsta fără noroc și îndărătnic, care nu îi merită pe cei ce se simt mai răsăriți. Și îndemnurile la emigrare, urmate de alte sudalme. Au apărut și statisticile despre votanții lui Ponta: mai de la țară, mai fără carte, mai bătrâni, mai înapoiați. Nicăieri n-am văzut efortul de a înțelege ce-i în mințile lor, acolo unde, se pare că Gâdea, Crețuleasca și Ciutacu intră mai ca acasă decât Mihăieș și Andrei Cornea.

Am străbătut săptămâna asta țara până departe în Bucovina. Trecând peste Moldova de sud, care parcă a rămas pârjolită de la porunca lui Ștefan, am fost expus vizual la o supra-doză de Ponta. În toate combinațiile posibile. De la strângerile de mână cu Piedone „ca la mama acasă”, la umăr la umăr cu anonimi primari de comună, lângă bannere puse în sate cu „doar Ponta protejează pensiile”. Apogeul a fost pe undeva prin Neamț, unde era încadrat de Culiță Tărâță și Gabriel Oprea, pe un cearceaf, care cred că vorbea despre mândria de a fi hoț.

În România fără dinți în gură și înăcrită de transpirație, care-l votează pe Ponta, problemele de ordin penal trec la detalii. Strategii „dreptei”, care au crezut că pot doborî un șmecheraș, denunțându-l pentru plagiat unei populații îndoite de foame, își merită titlul de ridicoli. La colțul mesei de birt, unde se bea Unirea și Albacher ar fi mers cel mult niște dezvăluiri despre „căși”. Poate dacă le-ar fi tradus cineva că hectarele de pădure pentru care cerea șpagă Hrebenciuc, ca să fie trecute de la stat la un particular fără drepturi, echivalează cu suprafața a 5 orașe bunicele. Să ne imaginăm Craiova, Brăila, Ploiești și Pitești fără nicio stradă sau clădire, doar codru, cât vezi cu ochii din elicopter. Închidem ochii o secundă și aceeași suprafață uriașă e defrișată, rămân doar butucii și vilele urmașilor guzganului (castorului) rozaliu. Cam așa arată imaginea unui jaf de proporții pesediste pentru cine are reprezentarea suprafețelor în hectare și a milioanelor de euro.

Dacă te naști într-un oraș de provincie, dezindustrializat, nu-ți arde de asemenea calcule și viziuni. Nu doar unui pensionar, dar nici măcar unui tânăr din Bacău nu îi poți cere socoteală „că nu-i de dreapta”. Căci analfabeții dreptei așa au pictat la noi această orientare, ca pe o ideologie darwinistă, fără mamă și fără tată. Dacă s-ar fi educat ei înșiși înainte de a deveni propagandiști, ar fi putut găsi exemple concrete despre cum dreapta a ridicat din sărăcie câteva sute de milioane de oameni sau ar fi aflat cum poate apăra conservatorismul decența creștină, miezul cel mai pur al celui simplu. N-ai cu cine, domle, nu pentru că poporul e de țărani, ci pentru că liderii nu-s școliți cum se cuvine!

Nici fudulia ardelenească nu-și are rostul aici. Nicăieri în Transilvania, Ponta nu știu să fi fost cu mult în spatele contracandidaților. Lăsând votul deoparte, situația nu-i mai veselă în orășelele sărăcite de dincolo de Carpați. La Reghin, Mediaș, Hunedoara sau Agnita vezi câte 2-3 magazine second-hand prin centru, farmacii, ceva sucursale de bănci și cam asta e toată dezvoltarea capitalistă. Ca și la Vaslui sau Călărași, e nebunie curată să concepi planuri de mici afaceri în zonă. Nici măcar pentru micul comerț de scara blocului nu e putere de cumpărare suficientă, că de producție nici nu poate fi vorba. În multe pensiuni s-a investit un volum uriaș de muncă pentru dotare, dar zona stagnează și turismul nu are cum să fie un colac de salvare.

Există multe orașe, care au cunoscut dezvoltarea doar în cele maxim două decenii de industrializare comunistă; când resursele întregii țări s-au îndreptat spre câteva combinate, cum a fost la Galați, Reșița sau Călărași. Pentru locuitorii lor reușita pe cont propriu nu-i prima idee care-ți vine în cap. Cel mult poți spera la o iluzorie redistribuție făcută de un stat paternalist și centralist. Sau în prelungirea agoniei prin ajutoare sociale. Ca să vezi mai departe, că tocmai sistematizarea jafului și izolarea îți ți în loc dezvoltarea, trebuie să ai o viziune de genul celei cu pădurile cât patru orașe, în care doar șpaga luată o dată e cât niște cartiere. Dar am convenit că nu-i treaba votantului să aibă viziune, ci a liderului. Ori în actuala garnitură de 14 concurenți nu am întrezărit vreunul pe care să îl bănuiesc de așa valențe.

patriotismul emigrantului

În orașele fără speranță și în satele depopulate există însă licărul de speranță al emigrației. Dacă există un „Romanian dream” al acestei generații, atunci el se petrece în afara țării. Câmpurile din Spania, șantierele din Italia, azilurile de bătrâni din Anglia au devenit America românilor. E mai multă iubire de țară în cei ce plâng de dorul celor lăsați acasă, decât în patrioții ce nu s-au dat duși, convinși că sunt buricul universului. Sau în cei care cred, ca Funar, că Deutschland înseamnă în germană „țara dacilor”.
Și fix aici e posibil să-și rupă gâtul sistemul lui Ponta, bazat pe o cunoaștere mai bună a reflexelor condiționate ale unui public captiv. Ponta a reușit să fie prima dată „președintele care unește”, când am văzut români din țară solidari cu românii de afară. Acolo am simțit, după multă vreme, fibra curată a unui naționalism cinstit și benign, când la București se striga „vor să conteze, lăsați-i să voteze!”.
Mecanismul instinctelor primitive spunea că rămașii acasă să îi privească cu invidie pe cei ce se salvaseră prin fugă, pe trădătorii, care „nu mai mănâncă salam cu soia”, cum ar fi spus românul mândru în 90. Să-i ia cu dispreț pe „căpșunari” sau să ceară pierderea dreptului de vot ca la referendumul din 2012. Dar uite că ceva diferit s-a întâmplat, o coardă s-a rupt și s-a văzut o solidaritate națională pură, un mod frumos de a rezona cu unii de-ai tăi, pe care nu-i cunoști, dar îi vezi umiliți în patriotismul lor revoltat, stând la cozi șase ore pentru un vot poate fără valoare.
Dacă românii din țară vor demonstra că sunt capabili să ridice un val de solidaritate cu milioanele de semeni alungați de acasă de lipsa de șansă, există încă o șansă ca acest sentiment național să rămână viu și în cei plecați, care ar putea, cândva, întorcându-se, să ridice și să civilizeze țara. E poate o utopie, poate un scenariu posibil.

PS: cum am votat
Acestea fiind spuse, fără prea mari așteptări, să vă spun și cum am votat și cu ce impresie am rămas despre participanții la această cursă.
În primul tur, am votat-o pe Monica Macovei, știind că n-are nicio șansă. Ba chiar ne-ar fi băgat într-un mare bucluc dacă făcea minunea să intre în turul doi, căci n-avea sub nicio formă capacitatea de a coagula jumătatea necesară de electorat. Recunosc, am votat mai mult legenda decât persoana. În privința persoanei nu sunt elucidat, îmi face impresia unui om cu o evidentă traumă psihică, victima unei mari suferințe personale, dar prea multe n-aș ști să spun despre cum e ca om. Am considerat însă fenomenul DNA din ultimii doi ani o nesperată rază de soare, o evoluție pozitivă ce merită aplaudată și continuată. Nu e doar meritul doamnei Macovei, dar a fost cea care a acceptat să încarneze acest fenomen justițiar.
În rest, cred că nu se potrivește unui profil prezidențial și nu are o rază de competență sau măcar de interes mai mare decât cea a justiției, deci nu ar trebui să mai țintească mai sus decât postul de ministru al Justiției. Am dat un vot simbolic, dar mi se pare o idee proastă să își facă propriul partid. Ar fi un partid personal și obsesional, inutil în contextul în care de bine de rău există viitorul mastodont PNL, ca pondere la PSD. Ar fi mult mai benefic dacă, de pe platforma celor 5% ar avea abilitatea să își negocieze un statut de platformă internă cu oarecare independență în acest nou conglomerat.

În turul doi îl voi vota pe Klaus Iohannis, idiferent de ipotetica dezbatere finală, așa cum aveam de gând înainte de turul I. Găsesc că are un mare potențial comic, în felul solemn de a apăsa cuvintele înainte de a spune tărăgănat o platitudine, de parcă se pregătește să rostească o declarație pentru cărțile de istorie. Îl voi vota pe săsălău din viclenie românească, de mitic bucureștean. Mă încântă ideea de a-i păcăli și deruta încă o dată pe occidentali, care ar putea crede că suntem altfel decât suntem. Sau măcar de a-i contraria pe cei ce ne știu deja ca un cal breaz. N-am așteptări de la el, dar pare numai bun pentru rolul plat rezervat președintelui de această constituție ineptă, în care cel mai votat politician n-are decât puterea de a-l numi pe cel mai puternic om în stat.

Pornind de la așteptări negative, pot spune că Victor Ponta mi-a produs surprize aproape de admirație. Am avut instinctual un fior de teamă încă din clipa în care a fost ales în fruntea PSD-ului, simțindu-l mult mai capabil în rele decât Geoană. De altfel, de la căderea lui Iliescu, PSD-ul tot încearcă să găsească un om de fațadă cât mai ingenuu, cu care să păcălească prostimea. Nu le-a ieșit de nicio culoare cu Năstase, prea arogant și prea lacom, nici cu Geoană, prea prostănac și stângace, dar e cât pe-aci să le iasă cu Ponta. Ceva din figura lui de licean debil (sau de babă coreeană, cum îi spunea noul aliat, Vadim) îl ajută să îi facă minciunile credibile. Pentru că acest impostor de profesie are un real talent pentru minciuna sfruntată, dar greu de demontat, pentru că răstălmăcește și premisele, nu doar concluziile. E un mister pentru mine cum a reușit să păcălească atât de multă lume atât de mult timp. Cum guvernează de doi ani spre recesiune fără mari mișcări de protest și cu o aparentă popularitate. Aici trebuie să îi recunoști o înzestrare nativă „talentatului domn Ripley”. Dacă va fi ales președinte, va fi interesant de văzut cum se va lepăda de partid, rămânând doar anturat de o gașcă intimă și dubioasă cu legături în afaceri, media, SRI și SIE. Nu ne va fi ușor, nici nu vom fi foarte mândri, dar cred că va deveni foarte docil cu partenerii occidentali, lucru care cumva ne va salva. Măcar speranța asta s-o avem.

Elena Udrea mi se pare cea mai mare dezamăgire a acestei campanii. Într-un fel și Monica Macovei își depășea condiția candidând la o asemenea funcție, dar ea a reușit să o facă decent și lipindu-se de o idee abstractă, de justiție. Pe când Elena Udrea s-a penibilizat coborând vizual și prin slogan spre aluziile hormonale. A jucat cartea feminității în pragul ofilirii, total inadecvat pentru rolul în care se visa. Sau a fost doar un pion pe o tablă mai mare. A reușit să îl înfunde pe un președinte cu ceva realizări istorice, într-o zonă a slăbiciunilor de alcov, deși, mă tem pentru el că s-ar putea dovedi mai târziu că legăturile erau mai curând bănești decât trupești. Depinde cât de departe merg anchetele lui Cocoș. În fine, deși mi-au displăcut atacurile josnice la adresa ei, a reușit abia după primul tur să își transforme partidulețul personal într-o târfă deschisă la negocieri, care nu mai interesau nici unul dintre pretendenții rămași în cursă. Doar un mic grup de „loiali până la capăt” și lefegiii din trustul B1-EVZ au rămas să se penibilizeze alături de o divă între două vârste, care face cu ochiul și lui Ponta și lui Iohannis, în timp ce-i atacă cu vocea spartă, fără să fie luată în seamă.

Călin Popescu Tăriceanu luptă cu sârg pentru a prinde din urmă eticheta pusă de Becali, de „very important papagal”. Poate doar Theodor Meleșcanu, cel susținut de Dogaru și de fanii lui Putin pentru 1% să se fi acoperit mai mult de ridicol. Eternul ginerică al socialiștilor, Tăriceanu pare foarte mândru de promisiunea că va fi numit prim-ministru. Dacă va fi, deși nu cred, atunci înseamnă că situația lăsată în urmă de Ponta e atât de înfiorătoare încât e căutat un fraier liberal, care să fie arătat drept făptaș. Dar mă îndoiesc că va fi mai mult decât un zăhărel arătat lui Tăriceanu, ajuns în liota de aplaudaci ai lui Nimeni-Ponta, alături de Vadim, Dan Diaconescu, Gigi Becali și gloriile cu spinări încovoiate, casa regală, Emil Constantinescu și Victor Ciorbea.

Pagina 3 of 17312345...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica