rss
rss
rss

Să ne amintim că, văzută de foarte departe prin ocheanul mercantil, o țară e doar un rezervor de resurse. Adică e o țară doar pentru cei care o au în inimă, pentru cei care fac planuri de departe, cu harta și creionul în mână, o țară poate fi niște sonde cu petrol, niște mine de ceva, o așezare strategică pe țărmul unei mări.

Cu acestea în minte, începe abia zilele acestea să ni se deslușească mizele zbuciumului în care trăim de niște ani deja. Nimic n-a fost întâmplător, totul a fost un haos organizat în detaliu.

Dragnea a fost necesar, ca personaj șantajabil, dispus la orice târg, tras cu sfori de servicii și amenințat a fi scăpat din mână de ele, într-o celulă rece mulți ani de zile.

Koveși a fost necesară cu ambițiile ei de mărire și putere, cu dependența ei de securiști locali și de șefii neoficiali din centrala CIA, pentru a putea semăna teroarea în politicieni și posibilii lor finanțatori locali.

Klaus a fost necesar, cu mediocritatea lui, dispusă cinic la orice aranjament, care să-l scoată la suprafață și să îi asigure un stil de viață, mai bine zis un huzur nesperat.

Toți aceștia și mulți, mulți alții au fost necesari ca să mențină agitația, perdelele de fum și o populație dezbinată și epuizată, îndârjită în apărarea lor sau în ura față de ei. Despre ei și disputele lor s-a vorbit fără încetare, pentru ei s-au făcut mitinguri-mamut și manifestații maraton.

La adăpostul gălăgiei lor, aflăm zi de zi, despre câte o nouă sfâșiere a suveranității și o nouă despuiere de resurse a țării. Nota bene: despre acestea aflăm mereu peste noapte, cu titlul „s-a votat în Senat”, „s-a adoptat tacit în Camera Deputaților”. Fără mitinguri, fără ONG-uri, fără protestatari în plen, fără parlamentari care fac live cu telefonul.

Aflăm așadar că avem niște bogății uriașe de hidrocarburi în Marea Neagră. Însemnate la nivelul Europei, îndeajuns încât să facă și din unele țări vecine din dependente de ruși în independente energetic. Dar aflăm aproape concomitent și că nu le mai avem. Că parcelele s-au dat deja, că nu le are țara, le au companii din Austria și Statele Unite. Când le-au achiziționat și cât am câștigat pe dreptul de folosire!? Nu ni se spune. Că acum se mai discută doar detaliile: cât de puțin să ne dea și nouă, frimituri, procente din maxim o cifră, contracte fixe pe 30 de ani, indiferent cât se devalorizează monedele sau cum fluctuează cotațiile internaționale.

Presa ticăloșită nu vorbește decât din unghiul interesului american (pardon, al mediului de afaceri) sau din cel rusesc (să nu se mai facă nimic).

Tot peste noapte am aflat și de ploconul pregătit consultanților israelieni, pentru lobby-ul internațional, de dragul căruia aceiași politicieni șantajați au dat și susținerea noastră la ONU și părți din mari regii ale statului, într-un holding numit în bătaie de joc Fond Suveran.

Aflăm și despre legi anti-românești, care aduc limbile minorităților mici și mari pe picior de egalitate cu limba de stat în instituții publice. De noi legi ale cenzurii istoriografiei și liberei exprimări. Șurub cu șurub se strânge pentru deznaționalizarea noastră, pentru menținerea unei stări de umilință, a unui complex de inferioritate tipic tuturor popoarelor din colonii față de marele popor dominant și civilizator.

Exploatarea cât mai ieftină, fără crâcneli, a acestor resurse a fost însăși miza atacului împotriva românismului și a propulsării unor personaje odioase, mobilate modest, dar roase de ambiții și venalități. Rostul lor e același ca al elitei noastre internaționaliste. La fel cum rostul șeicilor saudiți e să fie siguri să petrolul pompează pe conductă.


 

Yeap, cred că întrece în curgerea armonică și Bohemian Rhapsody.

Killer Queen (by Freddie Mercury, 1974)

She keeps Moet et Chandon
In her pretty cabinet
‘Let them eat cake’ she says
Just like Marie Antoinette
A built-in remedy
For Kruschev and Kennedy
At anytime an invitation
You can’t decline

Caviar and cigarettes
Well versed in etiquette
Extraordinarily nice

She’s a Killer Queen
Gunpowder, gelatin
Dynamite with a laser beam
Guaranteed to blow your mind
Anytime

Recommended at the price
Insatiable an appetite
Wanna try?

To avoid complications
She never kept the same address
In conversation
She spoke just like a baroness
Met a man from China
Went down to Geisha Minah
Then again incidentally
If you’re that way inclined

Perfume came naturally from Paris
For cars she couldn’t care less
Fastidious and precise

She’s a Killer Queen
Gunpowder, gelatin
Dynamite with a laser beam
Guaranteed to blow your mind
Anytime

Drop of a hat she’s as willing as
Playful as a pussy cat
Then momentarily out of action
Temporarily out of gas
To absolutely drive you wild, wild.
She’s all out to get you

She’s a Killer Queen
Gunpowder, gelatin
Dynamite with a laser beam
Guaranteed to blow your mind
Anytime

Recommended at the price
Insatiable an appetite
Wanna try?
You wanna try.
 

În calendar există câteva sărbători laice, înnobilate într-un mod surprinzător de rafinatul suflet românesc. Ca și revoluționarii francezi, comuniștii au depus eforturi pentru a impune un alt calendar, care să facă uitate obiceiurile și ritmul de viață creștin. Din ele, poporul a filtrat și transformat surprinzător doar câteva. Să le luăm pe rând:

Anul Nou e marcat în multe locuri, dar în Apus e o petrecere restrânsă. Cu excepția focului de artificii (grandios), nimeni nu se agită cu o lună înainte unde va face Revelionul, care se termină tovărășește puțin după miezul nopții. Nimic organizat acasă, doar ceva pahare într-un club. Sigur, se mai îmbată niște englezoaice și cad pe stradă, dar asta nu e neapărat neobișnuit. La noi, Revelionul a fost promovat de Partid ca să copleșească Crăciunul. Dar a rămas și ulterior o petrecere pe cinste, până dimineața sau o masă opulentă la restaurant. Pe străzile unei metropole europene, dincolo de centru, e liniște și pace între ani. În București răsună muzica și bubuie artificiile până se crapă de ziuă și în ultima uliță de mahala. Ei se întorc la lucru pe 2 ianuarie dimineața, noi și dacă o facem, dăm să intrăm în normal abia după Sfântul Ion.

1 și 8 Martie au origini diferite, care precreștine, care legate de internaționala comunistă. În Occidentul feminist, ele nu sunt prilej de efuziune populară. (Intrarea în primăvară nu e marcată deloc.) Acolo a rămas ideea femeii masculinizate sau sexualizate în exces. Păi nici nu se compară cu gingășia mărțișorului nostru, cu care sunt crescuți până și băieții de grădiniță, îndemnați să fie cavaleri. Din Occident ne vin iar idei cu femeia motostivuitor, fosta tractoristă. Sau femeia vindicativă, cu #metoo. Nici pomeneală ca 8 Martie să aibă vreo conotație ideologică la noi, sărbătoarea fiind îmblânzită de un cavalerism surprinzător pentru un popor cu origini țărănești. Unde mai vezi imaginea superbă a femeii cu un braț de flori, pe care toți o recunosc respectuos pe stradă că e profesoară? (Cum nu e de văzut nici magica imagine a copiilor cu coroniță de flori, la început de vară.) Doar valența ei de Zi a Mamei e similară și la noi și la ei – dar asta e prin forța lucrurilor ceva cu circuit privat.

1 Mai vine de la muncitorii din Chicago, dar e marcată în tot Vestul cu manifestații, scandări, bătăi cu jandarmii, chemări la luptă de clasă. Pentru că adevărații comuniști au fost și sunt de găsit în Occidentul persuadat, nu în Orientul ocupat cu tancurile. Cum serbează românul 1 Mai? În cel mai subversiv mod cu putință, printr-o petrecere câmpenească, în sfârâitul grătarelor de mici și gâlgâit de bere. Ideea că s-ar putea sacrifica o asemenea zi pe altarul luptei de clasă, la un miting, i se pare hilară și celui mai stângist român.

1 iunie e o zi dată de UNICEF, pare-mi-se. În tot cazul, e o sărbătoare oficială, marcată instituțional prin alte părți. La români, ea a devenit o sărbătoare nelipsită din orice familie, asumată și marcată din proprie inițiativă. Asta deși s-au păstrat și Moș Niculae și Crăciunul și Moș Ajunul și Sorcova și probabil cel mai mare tezaur de colinde cu miez teologico-mitologic din lume. Asta ca tot suntem puși la colt că merităm să vină Barnevernetul să ne confiște copiii, de răi ce suntem. Și misogini și persecutori de copii.

Prin alte părți, până și sărbătorile religioase s-a reușit a fi denaturate. Sf Valentin se zbate undeva între comercial și promiscuu. Halloween, din  Ziua Tuturor Sfinților, un fel de Sâmbăta Morților, pe care o tratează pios bătrânele noastre, a devenit un carnaval al grotescului și chiar al demonicului. Crăciunul a devenit sărbătoarea (sezonul prelungit! al) negustorilor. Ea e numai și numai despre consum, vânzări, cheltuieli, din pacate și la noi tot mai mult. Doar Santa & X-mas si “happy holidays”. Pe când românul abia a așteptat să fie liber să scape de Moș Gerilă, ca sa poată să nu-i mai zică mascat „sărbători de iarnă”, ca să se bucure în stil cam pantagruelic, e drept.

Singura sărbătoare imposibil de descreștinat, cu toți iepurașii din lume, Paștele, are o amploare restrânsă, din ce în ce mai ignorată în emisfera nordică. În timp ce noi încă îi păstrăm o poziție chiar superioară Crăciunului, fiind și momentul din an cu cea mai mare prezență populară la biserică. O marcare liturgică, noaptea, și la masa de peste zi, iarăși, ceva în cu totul alt registru decât trimiterea de felicitări scrise, cum se practică pe alte meleaguri.

Dacă mai adăugăm aici și lista onomasticelor, de la Sfântă Mărie, Sf Ion, Sf Gheorghe, Mihail și Gavril, Dumitru, Constantin și Elena, Floriile – toate prilej de petrecere în orice birou sau fabrică, plus obiceiul de „a face cinste” la zilele de naștere, avem imaginea unui popor cu chef de viață.

Pentru vechea generație, a lui Iliescu, proprietatea privată era „un moft”. Pentru noua generație, independența e tot un moft. Desigur, urmașii bătrânilor comuniști nu mai gândesc așa, pentru că între timp au acumulat ceva proprietate privată ei înșiși.  Noua generație, care se avântă acum în discuții politice, e convinsă că integrarea într-un spațiu globalizat, că o fi o confederație europeană sau un imperiu american nu contează, e benefică în sine. Într-atât de bună, încât de dragul ei merită să închizi ochii la orice acumulare de putere care scapă controlului popular, atâta timp cât acel pol de putere ne duce „într-acolo”. Acestor tehnocrați binevoitori ai puterii sunt dispuși să le sacrifice inclusiv libertăți individuale și drepturi cetățenești. Scris cu litere mici ca în contractele bancare, e detaliul că această concesie un e doar până vom fi trecuți puntea imaginară spre abundența Occidentului, ci pentru totdeauna.

 

Vedeți dumneavoastră, în dictaturi și în teritorii dependente, cetățenii nu prea fac politică. În esență, acesta era și conținutul pactului nescris ce a permis stabilitatea pe zeci de ani a regimurilor dictatoriale comuniste, după încetarea represiunii violente masive: cetățenii nu vor mai fi arestați, duși în lagăre sau uciși, atâta timp cât se abțin de la a face în vreun fel politică. Puteai fi inginer, doctor, profesor, să îți urmezi studiile și cariera fără să intri în coliziune cu statul. Ba chiar și preot, deci să ai explicit o altă convingere decât ideologia oficială. Dar să nu critici regimul, să nu lansezi petiții, să nu chemi oamenii la adunări, să nu convingi alți indivizi să protesteze, să nu dai o interpretare proprie istoriei, să nu ceri lucruri administrației ș.a.m.d.

E o situație spre care ne îndreptăm în aplauzele entuziaste ale tinerilor frumoși și din ce în ce mai puțin liberi. Lor nu li se pare nimic în neregulă că noua Securitate se pune la dispoziția unor puteri străine, că orchestrează un plan elaborat de preluare a controlului în societate, prin rețele de procurori și judecători, că are politicieni controlați la modul cel mai evident. Că inclusiv cei cu care aparent se luptă, fac numiri de miniștri și prim-miniștri cu legături certe cu acest sistem ocult. Nu li se pare nimic suspect în existența unui grup format din capi ai SRI, politicieni și magistrați, care se adună acasă la un prezumtiv infractor, unde coordonează felul în care sondajele de la ieșirea de la urne sunt difuzate la televiziuni, cum sunt colectate informațiile despre votul din secții de votare din ambasade. Că poate încearcă să trucheze scorul electoral, dar în mod cert caută febril să își pregătească viitorul în carieră după rezultatul alegerilor. Și că, urmare a acelei întâlniri chipurile private, dintre politicienii prezenți în sufragerie se aleg câțiva, care peste câteva zile înființau un partid balama, cu ajutorul căruia se înclina balanța guvernării către o anumită parte. Că același grup de putere intervenea pentru preluarea ostilă de televiziuni de la un mogul la altul și pentru finanțarea altor posturi de televiziune prin donații de voie de nevoie de la afaceriști din mari dosare de corupție.

 

Sunt doar simple trăsături ale confiscării statului de către un grup, ce acționează sub coordonarea serviciilor secrete americane, punând așadar România în poziție de vasalitate. Pentru cei din grup, calculul e simplu: preluarea puterii în schimbul trădării. Pentru cei care le aprobă prin tăcere abuzul, calculul e cam defectuos în opinia mea. Pentru că dacă renunți la primatul votului și la independența de stat, e o iluzie că vei mai fi lăsat să faci politică după ce transferul se va realiza total. Indiferent că e instituită în numele anti-corupției, al drepturilor omului sau democrației, o juntă a generalilor SRI e tot o juntă cu nimic mai brează decât regimurile militarizate de prin Pakistan sau America Latină. Mai devreme sau mai târziu, economia centralizată de firme protejate ale sistemului, căpușată de multinaționale, pentru care pledează ambasadori, va fi la fel de ineficientă ca orice antrepriză de stat. Dacă puterea se mută de facto din Parlament în Servicii și magistratură, indivizii venali, cei lacomi de bani și influență, se vor muta din partide în structurile de forță. Îi vom lichida din Parlament cu dosare aprobate de generali, dar își vor lua uniforme de colonei și generali ei înșiși. Diferența e că atunci când grosul corupției va fi în servicii și nu în Parlament, nu îi vom putea schimba prin vot, pentru că de facto nu vom mai face politică. Formal, desigur, vom mai vota, dar nu va conta.

 

În mod surprinzător, în decursul vieții mele, probabil gradul cel mai mare de libertate pentru societate s-a înregistrat în zbuciumații ani 90. Cine ar fi crezut? Dar nu pentru că Iliescu ar fi crezut sincer în democrație și libertăți civile. Ci pentru că sistemul era în transformare, instituțiile de forță erau nesigure, viitorul era imprevizibil și controlul nu era pus la punct. Era, desigur, și amintirea prea recentă a dictaturii abia răsturnate. Legi privind delictele de opinie erau de negândit în anii 90, dar sunt acceptate ca „intrare în rândul lumii” de generația actuală de tineri ușor de ofensat. Economic, situația era un haos, inflația galopantă și de 300% pe an rodea orice agoniseală, dar posibilitatea de a întreprinde ceva independent cu mijloace puține exista încă. Nu generozitatea sau convingerile regimului ne dădeau mai multă libertate, ci incompetența lui.

Ni se livrează din când în când știri despre „românii din diaspora” care chipurile protestează pentru cutare și cutare lucru. Se face un mare miting la București și ni se spune că aceleași cauze au fost susținute și de românii din Londra, Paris, Madrid. Evident, e o manipulare de doi bani, pentru că nu ni se arată mereu decât maxim câteva zeci de persoane adunate pe o stradă din respectivele metropole. De cele mai multe ori e vorba de studenți, copii merituoși sau copii de bani gata. Sau adulți cu profesii bune, care își permit luxul de a participa la astfel de socializări simbolice. Măcar dacă ar fi aceștia reprezentativi pentru emigrația românească! Ce bine ar fi! În realitate, ce se întâmplă cu cele 3 milioane de români aflați în străinătate cu ocazia acestor proteste trâmbițate? Păi ce să se întâmple, ei sunt la muncă pe șantirerele și ogoarele țării de adopție, spală, sapă, cară 9-12 ore pe zi, aleargă să supraviețuiască. Abia dacă deschid un site al unui ziar să se informeze vag despre orice subiect de acasă sau de unde se află. Pe scurt, ei nu fac politică. Și știți de ce nu fac politică? Pentru că sistemul e atât de bine pus la punct, încât îi stoarce de toată energia și le oferă suficiente forme de consum, ca să îi determine să alerge să acumuleze mai mult. Nici ei, nici colegii lor străini nu fac politică, pentru că viața nu le mai îngăduie.

Și în țările respective, mult admirate, politica (și literatura) sunt monopolul unei pături subțiri, ce își permite luxul de a se preocupa de alte lucruri decât de traiul de zi cu zi. Pentru toți ceilalți, opiniile politice vin prefabricate de-a gata în idei simple, consumate în regim fast-food, uneori în izbucniri de emoție colectivă bine controlată.

Le dau, așadar, o veste proastă entuziaștilor TFL-iști. Lumea spre care aleargă e una mult mai controlată decât cea de care fug. S-or entuziasma ei acum să facă politică pentru prima dată, dar cam asta va fi și ultima, pentru că odată înscăunat regimul fără contrapondere și fără feed-back electoral, șurubul se va strânge tot mai mult.

Motoarele propagandei de stat s-au turat în van să acopere evenimentul internațional organizat de Patriarhie. Ceilalți ierarhi de biserici ortodoxe din Cehia, Albania, Slovacia, Serbia, Bulgaria, Georgia, au fost ignorați și a fost decupat pentru manipulare invitatul cel mai greu: Kiril al Rusiei. Și dă-i cu editoriale despre cum readuce Daniel comunismul printr-o comemorare a deținuților politici și scoate România din NATO.
 
Când colo, ce să vezi? Daniel îl duce pe Kiril la un concert Tudor Gheorghe. Iar acolo artistul, fiu de deținut politic, îi cântă rusului „că nu dau un Ceahlău pe toți Uralii și că urăsc hotarul de la Prut!”. Clar, ne-au pus popii la remorca rușilor, ar zice unii.
 
Ia să comparăm gesturile simbolice, pe care le face Biserica Ortodoxă Română, cu ale politicienilor. Păi niciun președinte român nu a îndrăznit să deschidă vorba de tezaur sau de cumplita ocupație în discuțiile cu omologii lor după 89. Darămite să îi cheme la o împreună aducere aminte. Vi-l puteți imagina pe Iohannis ducându-l pe Putin să viziteze memorialul de la Sighet? Sau să asiste la un concert la care sala izbucnește în aplauze la chemarea „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” ?
 
În timp ce președintele României îi numește pe 3 milioane de familiști „fanatici religioși”, în timp ce primăriile se panichează și schimbă nume de străzi și licee, la presiunea lobby-ului străin (plătit din bani românești). Ei bine, Biserica face un adevărat gest de frondă participând la un concert exclusiv pe versuri de poeți legionari: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Andrei Ciurunga.
 
Dar nu pentru că sunt legionari, ci pentru că au fost creștini și au murit mărturisind o credință. Mesajul versurilor nefiind absolut deloc violent, agresiv, ci unul spiritual. Altfel spus, ierarhii demonstrează mai mult curaj în fața corectitudinii politice decât toată clasa noastră politică. Și mai mult discernământ. Nu cenzurează niște poeți, pentru că un ONG i-a declarat nefrecventabili ideologic, fără să însemne că prin asta aprobă ideologia pe care au îmbrățișat-o în tinerețea lor.
Tot așa, nu îi dai afară din cărțile de literatură pe Sadoveanu, Marin Preda sau Nichita Stănescu, doar pentru că au fost simpatizanți sau chiar demnitari comuniști. Dacă nu ești o activistă feministă tembelă, îi citești în continuare, fără să devii pentru asta comunist.
Trebuie doar să ai dreaptă judecată.
 

S-a spart buboiul! Unul după altul, inși din interior au descris în amănunt sistemul care ține captivă țara și a predat-o fedeleș noilor proprietari străini. Disperați, nenumărații lătrăi ai sistemului arată spre credibilitatea scăzută a celor care fac dezvăluirile. Dar nu asta e esențialul, că sunt ei pătați, ci realitatea care se deslușește din depozițiile lor. La fel, era irelevant pe vremuri că neamul lui Bercea avea zero credibilitate, la fel și postul părtinitor care îi difuza și folosea. Ce conta era ce spuneau ei despre fratele președintelui. Nici acum nu are importanță că dezvăluirile vin de la indivizi cu dosare penale, de la securiști, de la politicieni șpăgari îmbogățiți. Contează dacă ei puteau afla acele lucruri despre practicile autorităților, dacă e plauzibil ca ei să fi aflat lucrurile pe care le spun. Și e! Că-i cheamă Dragomir, Ghiță, Bica, Udrea sau Izaura Bercea e totuna.

Apusul tace complice

Ce contează e că informațiile au ajuns la cine are urechi de auzit. E un moment similar cu publicarea Arhipelagului Gulag de către Soljenițin în Vest. Acum nimeni nu mai poate spune că nu știa ce se petrece în spatele cortinei de fier. Informările acestea au ajus cu siguranță și la agenții de intelligence ai Americii și ai Europei, în caz că le-a fost vreodată străină adevărata natură a sistemului românesc. Deocamdată, occidentul tace prudent – îndărătul pocinogului din curtea aliatului cel mai obedient, își exersează unele critici mai curând pe imperfecțiunile de formă ale neastâmpăraților din Polonia și Ungaria. Am devenit ceva gen Arabia Saudită la scară mai mică: o colonie prea prețioasă să te mai uiți la detalii gen democrație și drepturile omului.

Au rămas asadar, doar cateva categorii de oameni:

  • 1) galeriile de pe internet și TV

E masa mare a publicului ușor de prostit, care fuge după fentă – ei se distrează copios despicând în patru bătaia dintre doi politicieni irelevanți, daca Palada și Goțiu s-au păruit. Sunt așa zișii cetățeni implicați, care nu își dau seama de propria lor prostie și fac mai mult rău prin zumzetul produs. Sunt prostovanii care consumă așa zisa presă quality mincinoasă, dar au aceeași bășcălie tâmpă ca ultimul consumator de tabloid. Dacă nu o mușcau p-asta cu bătaia, li s-ar fi livrat altceva de rumegat în turmă: un divorț, o ceartă între chiloțărese, un scandal pe moștenirea unui mort celebru.

  • 2) lichelele influente

E gașca largă a lichelelor, răspândacii sistemelor din țară și străinătate. Căci serviciile lor se oferă oricui plătește, la ei totul e de vânzare, uneori o fac și gratis, doar să se mențină în atenție. Nu sunt neapărat mai buni ca turma din prima categorie, dar sunt la butoane. Pun umărul conștient la diversiuni. Nu sunt sistemul, adică nu ei scriu partitura, dar au contribuția lor la ticăloșia mare, sunt și ei influenceri în micile lor cercuri, de care sunt mândri tare. Acestea sunt jigodiile oportuniste, fac paradă de principii, dar au totul de vanzare. Bâzâie teme false, manipulări subtile, îi țin captivi pe gură-cască, cei implicați benevol din prima categorie.

  • 3) poporul somnolent

Spre ghinionul lor, mai există și o a treia categorie. Să îi spunem poporul vegetal. (cum i-a zis Ana Blandiana) Spre neșansa celor de la punctul 2, aceștia sunt cei mai mulți. Atât de mulți, încât de fiecare dată cei de la 1 și 2 au un șoc atunci când se urnesc, fie și parțial, spre urne sau spre altceva. Se întâmplă rar, de obicei, alegerile sunt rezolvate de sistem doar cu categoriile 1 și 2. De asemenea, spre dezamagirea celor de la punctul 1, care îi disprețuiesc pe cei tăcuți, îi cred mai slab înzestrați doar pentru caă nu iau parte la sporovăiala genului de telespectator, care pune mâna pe telefon și sună în direct.

imposibila evadare

Suntem intr-o situație aproape fără ieșire. Sincer, nu știu cum se poate evada din strânsoarea în care am fost băgați: un stat controlat de generali de securitate, cu acces nelimitat la resurse financiare, judiciare și legislative, în control asupra a tot ce înseamnă media. Un stat care astfel legat fedeles a fost livrat pachet unor structuri externe încă mai diabolic organizate, cu posibilități de control electronic și de manipulare nemaiîntâlnite în istoria lumii, dar și unor entități private, ajunse în premieră mult mai puternice decât statele naționale. Din așa ceva nu s-a eliberat nimeni vreodată, nici eu nu am vreo soluție de sugerat, mai cu seamă că în afara lagărului occidental în care am izbutit să ne băgăm sunt pușcării încă mai sinistre ale altor popoare.

DAR dacă nu găseam ceva pozitiv de spus aș fi preferat să tac. Ei bine, categoria de la punctul 3 e pentru mine sursa de optimism. Dacă va veni vreodată o schimbare, din acea a treia categorie va veni. De la cei care știu, dar știu că n-au nicio putere să facă ceva. De la cei care nu știu, nu se bagă, dar simt. Credeți-mă, poporul somnolent și profund s-a prins. E un dispreț vecin cu lehamitea, pe care îl au acum oamenii de rând, neinteresați de politică, atât pentru gașca mare a sistemului cât și pentru pătații care fac dezvăluiri. Omul de jos știe că e vorba de hoți, nu mai crede basmul cu anticorupția cu zâna Koveși, statul de drept, care curăță țara prin culegerea unul câte unul a corupților. Din crâmpee de dezvăluiri, valul minciunii poleite s-a ridicat. Avem tabloul sinistru în toată urâțenia lui: securitatea cea nouă scrie rechizitorii, elimină indivizi de pe scenă, dictează sentințe prin magistrați acoperiți, procurorii vorbesc în privat ca mardeiașii și se laudă că au băgat la beci pe unii doar pentru că i-au înjurat de mamă acum zece ani. Pentru că pot. Ambasadorii occidentali intervin pentru tartorii sistemului și fac pe față trafic de influență în biroul politicienilor. Politrucii locali le cumpără bunavoința cu șpăgi în contracte gigant de înarmare sau de infrastructură nerealizată. Magistrații cei viteji și securiștii cei puternici se întâlnesc acasă la politicieni corupți și pun bazele unor partidulețe, care intră în Parlament și la guvernare pe ușa din dos, dar țin în șah rezultatul alegerilor. Cine vorbește e arestat sau internat la nebuni.
Iată tabloul în toată sluțenia lui. Și omul de rând l-a înțeles prea bine și îi e scârbă, spre disperarea celor de la punctele 1 și 2. De remarcat și detaliul că milioanele de români din diaspora se încadrează masiv în punctul 3 (mult mai rar în 1) sunt neimplicați în gâlceava cotidiană nu din indiferență, ci dintr-un fler pe care ți-l dă distanța.

Tineți minte: de aici va veni și tsunamiul schimbării (în mai bine sau mai rău, dar va veni). Poporul de la punctul 3 s-a prins de farsa pusă în scenă de lichelele de la 2 și a învățat să ignore zgomotul de fond produs de punctul 1. De-asta nu mușcă galușca partidulețelor garofiță, create în laborator, nici cele cosmopolit-progresiste, nici cele fals naționaliste cu piept bombat. Cu prima ocazie când va apărea o mișcare sau cineva, care să încarneze acest dezgust, cineva care sa fie macar capabil să scoată din sărite categoriile 1 și 2, poporul se va aduna în spatele lui. Atunci cei din prima categorie nu vor înțelege nimic, se vor înfuria pe popor, că nu ascultă de deșteptăciunea lor proastă, îl vor disprețui ca de obicei. Dar cei de la punctul 2 vor simți că le fuge pământul de sub picioare.

Se spune că o insultă dezvăluie mai mult despre cel care o adresează, decât despre destinatar. Și protestele împotriva guvernului spun mai multe despre generația fulgilor de zăpadă, decât despre putere. Așadar, într-o ordine aproape aleatorie, câteva observații. Le-am numerotat să fie mai ușor de obiectat la ele și să le poată parcurge tinerimea mai lesne pe smartphone:

  1. E un semn bun că societatea românească găsește resurse pentru proteste masive nemotivate financiar. N-au existat cereri legate de salarii, beneficii sau impozite. Aparent, e o bătălie idealistă pentru principii și valori.
  2. A fost infirmată impresia de apatie generală, de dezinteres, la adăpostul cărora se pot face orice fel de matrapazlâcuri, care vor fi uitate sub agitația cotidiană. Aici strategii PSD au greșit grav, anticipând un protest fără priză la public, limitat doar la comunicate date de ONG-uri, discursuri în Parlament și câteva emisiuni fără audiență. N-a fost așa, micul aranjament cu ajustarea legilor în interes personal le-a bufnit în față și va avea urmări prelungite în timp pentru o întreagă nouă generație de votanți.
  3. Protestul-maraton acoperă în mod convenabil scandalul defecțiunii agentului Ghiță, bufnit în fața generalului Coldea. După toate aparențele, Ghiță făcea parte dintr-o nouă generație de miliardari creați de supra-structura ocultă a statului. Să le spunem „capitaliști 2.0”, a căror misiune era să absoarbă fonduri ale statului în vehicule private, care să fie apoi folosite pentru a perpetua puterea respectivelor structuri. Numărul acestor agenți de caviar e necunoscut, dar dintre misiunile încredințate lor ni se dezvăluie: eliminarea și înlocuirea capitaliștilor din prima generație, creați de garda veche din Securitate, cumpărarea de influență politică și mediatică.
  4. În această construcție, Codruța & Co au jucat rolul pe care l-a avut Ion Iliescu în tranziția primului deceniu. Unul a vegheat transferul de proprietate de la stat, către administratorii privați din fosta nomenclatură și aparatul represiv, echipa de acum veghează protector transferul de la autohtoni spre capitalul internațional. Abele personaje simbol au reușit să rămână în ochii vechilor feseniști și ai noilor progresiști drept „săraci și cinstiți”. Căci au vegheat transferul fără să își însușească un procent pentru sine, motivați doar de dorința de putere și popularitate. În ambele cazuri, e greu de spus în ce măsură au fost conștienți de procesul în care erau implicați, dacă au premeditat sau doar nu s-au putut opune unor transformări. Dar efectul acesta a fost. Dacă mitingul s-ar întinde până în primăvară, s-ar auzi și un „Codruța apare, soarele răsare!” ca-n 1990.
  5. Protestatarii nu au spirit justițiar real. Sunt încredințați că e în interesul lor să fie eliminați anumiți actori politici, și sunt de acord să accepte orice metodă pentru ca aceștia să fie “înfundați” și scoși din arenă. De asemenea, sunt dispuși să închidă ochii la fapte similare ale celor care se prezintă a juca în aceeași echipă cu ei.
  6. În același stil, nu își doresc să fie informați, ci să li se confirme punctul de vedere. Ar ieși în stradăa cu siguranță, dacă s-ar cenzura Hotnews, Digi sau dacă ar fi în pericol Mândruță, Guran sau Chirilă. Dar își doresc cu patimă să fie închise Antena 3 și Romania TV.
  7.  E o caracteristică mai largă a generației snowflake, aceea că prețuiesc mai mult egalitatea decât libertatea și că își doresc mai mult să nu fie ofensați decât să asculte păreri diverse.
  8. Fulgii de zăpadă socotesc pe bună dreptate drept propagandă un post TV care emite în linia unui partid, în special de la putere. Dar socotesc legitimă suprimarea acelui post prin intervenția unor companii, care să decidă pe criterii politice dar cu metodologie comercială, care posturi mai continuă să emită și care nu.
  9. Au fost crescuți în autodispreț – de fapt într-o glorificare a sinelui (o exceptionalitate, care merită totul) dar cu nenorocul de a înflori într-o comunitate cu istorie jenantă, apucături proaste și trăsături de batjocură. (Complet invers decât educația secolelor anterioare, care cultiva modestia și spiritul de sacrificiu.) Își iubesc stăpânii, atâta timp cât vin din țări cu nume sonor.
  10. Sunt încredințați că sunt parte dintr-o poveste de tip “visul american”, cu un succes spectaculos, care îi așteaptă după colț, dacă se străduiesc suficient. Nu găsesc deci nimic hilar într-un protest în care participă cot la cot un bancher internațional și un salariat a cărui viață e mâncată de orele suplimentare neplătite sau răsplătite cu un bonus, între planuri, target-uri și ședințe de impulsionare a motivației.
  11. Mare parte din participanți sunt persoane nepasionate de politică în majoritatea timpului, care de altfel se vor și plictisi curând de subiect. E cu atât mai interesant fenomenul de contagiune al revoltei, pe o temă destul de abstractă ca legislația penală și dreptul constituțional. Protestul a fost ținut cu strictețe într-o zonă vagă, pentru a prinde la categorii cât mai largi. Lucru cu totul ciudat pentru un protest atât de îndelungat și cu o asemenea efervescență online, nu s-a îmbunătățit cu alte cereri. E firesc ca oamenii să aibă și alte nemulțumiri, mai concrete și mai personale, de obicei, după un număr de zile survenea fie o radicalizare fie o elaborare ideologică sub forma unei proclamații în mai multe puncte. Dar pe toată desfășurarea, mișcarea și-a păstrat caracterul de protest controlat.
  12. Generația fulgilor e formată din apolitici. Consideră politica un joc murdar, dar vor să fie consultați în deciziile privind mersul societății. Cred că ideologia e complicată, sursă de conflict și confuzii, preferă soluții pragmatice aplicate de tehnocrați. Între cele două războaie, tinerii radicali au căutat diverse moduri de organizare, care să răspundă la criza capitalismului. Comuniștii au mizat pe o metodologie prezumată a fi științifică, bazată pe planificare. Fasciștii și legionarii, care trăiseră primul război mondial, au încercat să împrumute statului din organizarea militară. Tinerii de azi atribuie multinaționalelor, cu eficiența și expansiunea lor de neoprit, valențe similare. Managerul poartă pentru unii aura pe care omul de știință sau mareșalul o aveau pentru mentalul secolului XIX. Își doresc, prin urmare, o țară ca o corporație, condusă după regulile profitului, chit că asta are oarece dificultăți de armonizare cu ideea de democrație.
  13. E un tip de organizare, care întrunește aprobarea mai multor centre de putere, fiind în interesul și al Securității și al capitalului străin și al păturii subțiri care acționează ca o interfață între cele două. E întâmplător și modul ideal de a administra o colonie, vezi cazul Companiei Indiilor de Est. Asta explică și implicarea simultană a unor centre variate de influență, de la acoperiții Anacondei din SRI, la rețeaua Soroș, de la progresiști la neoconi, la agenții de publicitate implicate în gherilele de net inventate de Felix Tătaru și dezvoltate de Mihaela Nicola sau Sebastian Lăzăroiu.
  14. În mod greu de explicat, această vastă infrastructură mediatică nu s-a pus în mișcare la o turație similară cu ocazia recentelor alegeri. Nici măcar algoritmii Facebookului n-au părut ciupiți atunci. Ciudat, întrucât rezultatul era previzibil. Asta vine în susținerea impresiei că protestul e o reușită peste așteptări a încercării de a acoperi „accidentul” Ghiță din interiorul sistemului. (Desigur, nu e doar atât, asta explică cel mult partea de implicare a serviciilor. Parte care nu e de neglijat, dacă doar unul dintre ele are peste 30.000 de angajați, care pot opera conturi cu identități multiple în rețea.)
  15. Pentru masa mare de participanți de bună credință, dezamăgirea e o chestiune de timp. Mișcarea e atât de vag definită ideologic, dar atât de răspândită, încât e probabil că va gonfla cel puțin un personaj politic fără consistență, care să fie acceptat fără cercetări prea minuțioase, așa cum lungile proteste din anii 90, l-au ridicat în cele din urmă pe blândul Milică la statura de lider providențial. Deocamdată necunoscut numele lui. Cel mai probabil Dacian Cioloș va fi propulsat la șefia PNL, în locul unor tinere care au probleme în a-și ține socoteala anilor. Va crește în mod cert și nebuloasa politică numită USR, în ciuda căderilor de tensiune și a problemelor penale ale lui Nicușor Dan. Poate ridicând un lider ceva mai radical, de tip Goțiu.
  16. PSD nu are mecanisme de apărare în fața intereselor conducerii sale, care pot fi divergente cu ale organizației. Dar pentru mine nu e nicio surpriză că nu se găsesc oameni motivați de binele general în acest partid. Pentru cei din stradă, se pare ca e un șoc. Sistemul îl antrenează pe primarul din Iași, Mihai Chirică, pentru o preluare ostilă a partidului. Nu că partidul ar fi fost o clipă unul anti-sistem. PSD e placă turnantă, element de fundație în sistem, față de care activul său are doar neînțelegeri pasagere și rareori interese divergente.
  17. Modelul de societate pentru care suntem pregătiți e unul mai puțin liber și mai puțin democratic, dar într-un mod nu foarte evident. Generația snowflake reacționează violent când e contrazis curentul de opinie la care au aderat, de altfel destul de recent. Un banner în care era ironizat dublul standard al ANAF față de firmele românești și străine a fost rapid sfâșiat și cei care îl purtau, evacuați la unison din piață. Nu vreau să mă gândesc ce-ar fi pățit cineva care aducea vreo critică Laurei Koveși sau generalului retras în umbră, Coldea. La fel, oricine exprimă dubii e împroșcat cu invective. Se întâmplă atât cu adversari vechi ai „ciumei roșii”, bănuiți de ambiguitate, cât și cu vechi flașnete pesediste, care oricum erau de ani și ani pe piață, la fel de partizani și de vânduți, dar nu erau înecați în înjurături ca acum. E un fenomen cu care ne vom mai întâlni de acum înainte. După același model, vor urma lichidări și puneri la colț pentru diverse alte categorii de indezirabili pe calapod occidental: vor fi eliminate multe puncte de vedere sub pretextul că trebuie epurați rasiștii, homofobii, bigoții, sexiștii și așa mai departe. Lista de etichete va crește de la o zi la alta, pe măsură ce spațiul de liberă exprimare se va îngusta. Curând, și între români se va instala același tip de neîncredere rece, iar auto-cenzura va fi mai nemiloasă ca înainte de 89. Nimeni nu va mai spune ce gândește unui necunoscut întâlnit în tren, unui coleg, vecin și va avea mare grijă să nu deranjeze cu ceva ce scrie pe Facebook, ca să nu-și compromită CV-ul.
  18. Nevoia de acceptare mi se pare un motor esențial al implicării segmentului nepasionat de politică în proteste. E în special vorba de mari consumatori de internet și Facebook, sensibili la sentimentul general, pe care îl aproximează tocmai prin aceste instrumente.
  19. Un câștigător neașteptat și nemeritat al protestelor e și Klaus Iohannis, a cărui rapidă prăbușire părea de neoprit. Categoric, el nu poate fi suspectat de a fi orchestrat aceste mișcări, nici măcar propria lui reinventare și nici că va putea da măcar iluzia ca Băsescu, de a fi preluat pentru sine frâiele sistemului. Mi se confirmă impresia că în ciuda așteptărilor neamțul e un personaj caragialesc, anume Agamiță Dandanache, incompetentul apelpisit, dar cinic în a-și asigura chivernisirea alături de „coledzi”.
  20. Perdant categoric este PSD, care pornește de la o poziție dominantă și fără rival , care se putea așeza la o guvernare lungă, cu un președinte abulic, ce putea fi adormit până ar fi fost uitat de propriul lui electorat. Frica de pușcărie a liderului Dragnea și presiunea masei de primari, amenințați de dosarele (corecte sau exagerate) pentru orice document ar semna, au făcut ca într-o lună de zile, marele partid să treacă în defensivă, cu povara unei guvernări de care deocamdată ține cu dinții, dar de care s-ar putea să își dorească să scape mai repede, dacă sentimentul public se păstrează.
  21. Liderii PSD nu s-au dat în lături de la folosirea huliganilor din galeria lui Dinamo ca să discrediteze protestul, deci sunt, ca de obicei, în stare de orice mârșăvie. Profilul civilizat al participanților, mulți corporatiști fără înclinații violente, numărul mare și perspectiva ca incitatorii să fie înregistrați de SRI și închiși apoi au făcut ca protestul să nu sfârșească într-o nouă mineriadă.
  22. Sistemul a reușit să evite boicotul public exprimat prin prezența tot mai scăzută la urne, care putea genera o presiune pentru apariția unei mișcări reale de transformare. Acum au fost reluate vechile metode de fidelizare a adepților. Pentru Iohannis și așa zisa dreaptă, orice critică va fi amuțită ca venind de la „ciuma roșie”, cum pentru Băsescu nu putea veni decât de la moguli. Simetric, pentru votanții PSD, criticii vor fi băsiști sau alte versiuni actualizate. Orice partid nou ar apărea acum ar fi tratat ca o diversiune a părții adverse.
  23. Creativitatea manifestată în piață e departe de a fi una spontană. Stilul e destul de asemănător, multiplicat în mai multe variante. Dar mulțimea pare bucuroasă să citească inscripțiile cu laser de pe clădiri, să știe pentru ce protestează și când să aplaude. Au apărut și exemplele de plagiat din protestul din Maidanul ucrainean, cu aceleași lumini aprinse și steagul uriaș, detalii cât se poate de îngrijorătoare.

La finele războiului, o cursă pentru Berlin se declanșa între americani și sovietici. Urmată apoi de o cursă pentru preluarea savanților germani și a cercetărilor lor avansate în domeniul aviației și balisticii. Cu ajutorul lor, cele două puteri s-au întrecut apoi în cursa spațială, lansând rachete, sateliți, oameni în spațiu și pe lună. La un moment dat, nu mai știu ce politician din una din părți a întrebat de ce rivalii par să le-o ia înainte. I s-a răspuns: pentru că au luat nemți mai buni!

Unde am vrut să vă aduc cu povestea asta? La neamțul nostru. Vorba vine, așa am crezut și noi că ne-am luat neamț. De fapt am văzut că era mai mult o chinezărie de sas românizat, dar atât ne-am permis. De la o vreme, roboțelul greoi cu vorbire dezarticulată dă semne de reinventare. Pare că a fost chemat în service și i s-au pus unele piese vechi de pe un Băsescu mai vechi. A început să dea buzna peste Guvern ca să oprească o hoție, face dușuri de mulțime în geacă roșie, la mitinguri căzute numai bine după degringolada dezvăluirilor despre Coldea și Codruța. Se duce în Parlament și îi înfurie pe pesediști la ei acasă, curajos și miștocar, de ies ăia din sală cu majoritate cu tot. Îi ia peste picior, îi întreabă dacă au obosit. Cineva a exersat bine de tot cu el în anii ăștia, dar pe o rețetă știută.

Colac peste pupăză, îi mai și atrage în mlaștina demagogică a unui referendum capcană, la care pici prost dacă răspunzi nu. „Vreți să mai continuăm lupta împotriva corupției?” e din seria „vreți ca România să mai fie o țară prosperă și liberă?”. Și cine să fie mai apt să patroneze lupta împotriva corupției, decât cel mai necorupt profesor meditator din țară, beneficiar de contracte semnate cu morții?

Spectaculoasă transformare, dar stilul păpușarilor bate la ochi cam de departe. Care să fie deci explicația transformării: a luat mai mulți consilieri americani sau mai mulți carieriști din SRI?

Un popor cu rădăcinile în preistorie, cu o statalitate recentă, a clădit doar două instituții colosale. Ambele au origini străine, dar sunt atât de discrete și de insidioase, încât străinii riscă să nici nu le observe.

Prezentul ne e controlat de eterna Securitate. Mereu dispusă să ne vândă hegemonilor fiecărei epoci, să ne schingiuiască și să ne jupoaie pentru favorurile acestora, așteptând momentul propice pentru a-i trage și pe ei pe sfoară.

De eternitatea noastră se ocupă Biserica. Ultima redută a națiunii, avanpostul luptei cu diavolul și preînchipuirea Împărăției. Calmă, fragilă, dar spre deosebire de suratele ei apusene: vie. Am găsit-o demnă de admirație și când mi-a venit un gând păgân: să considerăm creștinismul doar un curent filosofic, să zicem că n-a fost decât un Învățat, pe care lipsa de măsură evreiască L-a zeificat. Nici că s-a mai văzut grupare de adepți mai atașată de ideile maestrului ei, capabilă să meargă cu ele până-n pânzele albe. În cazul ăsta, mi-am zis, acești iubitori de filosofie, de-și zic creștini, trebuie că au un acut simț axiologic, din moment ce au ales să facă asta nu pentru un filosof mediocru, stufos și steril, ci pentru cel mai generos, mai original și mai revoluționar din câți gânditori au pășit pe pământ!

La scurt timp, mi-a venit și confirmarea. În dimineața zilei de 15 ianuarie, la Patriarhie s-a săvârșit în prelungirea liturghiei duminicale, cursiv, ca în desfășurarea firească, un parastas. Slujba era rânduiala care se face în mod curent când, vorba aceea, „mortul este de față”, sau când familia pomenește o rudă recent îngropată. Doar că se oficia pentru Mihai Eminescu, dispărut acum un secol și jumătate. Nu a devenit el etalonul antiromânismului, ținta disprețului și antipatiei oricărui terchea-berchea? Nu rareori aceleași guri de tun, care țintesc și Biserica și orice e al nostru.

Aparent e straniu să se facă o comemorare în în biserică a celui care scria „eu nu cred nici în Iehova”. Chiar dacă au fost citate circa zece mănăstiri moldave, pe la care e consemnat a fi trecut în pelerinaj. La unele, în vizită la cele patru surori călugărite, la altele consemnându-se chiar că s-a spovedit și împărtășit. Deși era așadar „îmbisericit”, petrecând alături de răspopitul Creangă, Eminescu era mai curând un liber cugetător creștin, decât un enoriaș cuminte. Geniul său poetic se hrănea cu cele mai exotice idei, din India antică în Germania contemporană, dar numea totuși Biserica „maica neamului românesc”. Ce acuitate a observației, bazată pe cunoașterea istoriei!

Mi-e greu să îmi imaginez tabloul pe alte meridiane: pe anglicani, tămâindu-l pe Shakespeare, ori pe papă, cădelnițând în amintirea lui Dante. Dar uite că la noi e cu putință ca Biserica să înțeleagă poporul în durata lungă și să îi sacralizeze panteonul cultural, așa cum i-a încreștinat datinile precreștine, colindele și obiceiurile de iarnă sau de primăvară. E vorba de recuperarea sacrului. Așa ceva nu pot înțelege modernii. Ei vor privi scena ca pe o bizarerie balcanică. Pentru că nu pot pricepe de ce multe biserici se zideau pe locuri de cult păgâne sau pe locuri de martiraj, cum jocurile arhaice cu măști de anul nou și Ignatul au putut fi aduse în curgerea calendarului religios.

Poporul însă știe mai bine, simte că există figuri care transcend istoria, că geniul nu poate fi decât o manifestare a harului, care chiar și atunci când are înfățișări lumești rămâne ceva misterios. Occidentul a pierdut simțul sacrului și nu mai găsește o raportare adecvată la angoasa morții. Comemorează diverse evenimente, dar are o legătură tot mai slabă cu generațiile dispărute. Cimitirele lor sunt frumoase locuri de plimbare, parcuri cu pietre, dar părăsite. În plus, ideea aristocrată a excepționalității unor persoane, îi deranjează predispozițiile egalitarist-democratice. Ideea unui popor, care-și venerază morții și își sacralizează panteonul cultural și istoric, populat de poeți și voievozi, îi contrariază și îi nelinistește. Căci în malaxorul globalist, așa idee e o piatră de poticnire.

Fără limba română, cu amintirea originii ei imperiale, am fi fost înghițiți în marea celor trei sute de milioane de slavi dimprejurul nostru. Fără biserici și mănăstiri, n-am fi avut scriere românească și ne-am fi albanizat la revărsarea puhoiului otoman. Prin Eminescu, limba română a atins punctul cel mai înalt al exprimării ei, demonstrând că e suficient de dezvoltată încât să cuprindă manifestări ale genialității, nu doar în formă folclorică, dar și cu fondul ideilor filosofiei contemporane. De va mai fi cu putință o explozie similară de talent în persoana cuiva, nu știm, dar știm că limba română e capabilă să o transmită. Nu degeaba, în momentele vremelnice când părți din națiune s-au deșteptat, aceste simboluri au fost arborate – de pildă, în balconul Pieței Universității în 1990 au stat un îndemn monarhic (în amintirea unei istorii glorioase) dar și două imagini: icoana Maicii Domnului cu Pruncul și tabloul tânărului Mihai Eminescu. Printr-un mister de nepătruns, Biserica recuperează inclusiv manifestările laice ale spiritualității poporului, cu aceeași naturalețe cu care știe să integreze în logica transcendentului atât iubirea trupească în taina căsătoriei și botezului, respectiv moartea, în slujbele de înhumare și de pomenire.

„Pereat mundus, fiat justitia!” era dictonul sub care intelectualii de la dreapta lui Băsescu cereau „dreptate până la capăt”, să fie jupuit Ponta de titlul ilegitim de dottore și mogulii de averi. Trepădușii pesediști ziceau că astea sunt mofturi, că e căutare de bască și important e ce face el ca prim-ministru, nu dacă a copiat în liceu. În mai multe cuvinte, spuneau ei: „nu ne pasă, bă!”, „la muncă, cu toți ăștia care ling hârtii și inspectează prin biblioteci, țara are nevoie de liniște!”.

Cum au ajuns „marile conștiințe” ale pseudo-dreptei să reacționeze peste câțiva ani la subiectul plagiat exact ca Lucian Bolcaș, Codrin Ștefănescu sau Bogdan Chireac, constituie o cădere mai zgomotoasă decât a lui Băsescu însuși. Căci nu-i de colo să ajungi de la Papahagi și Tapalagă direct la Liviu Pop, ca de la întrunirile cu greii continentului la Consiliul Europei, la ore în șir pe telefon la Crețuleasca și Ciutacu prin emisiuni.

Argumentele găștilor sunt interschimbabile: nu vreau să știu, contează ce face, e fals pentru că acuzatorul e rival politic sau e descalificat. Dezvăluirile au venit acum niște ani de la un cal breaz pe nume Mugur Ciuvică, pe care e până la un punct de înțeles să îl ignori. Nu și când produce dovezi palpabile, scanări de pagini copiate și tabele cu pasajele în paralel. Ca în materialul publicat pe www.grupul.ro, site momentan căzut (ori l-au răpus serviciile, ori popularitatea, ori n-a plătit Felix hostingul). Au urmat recent verdicte fără echivoc de la un grup specializat de universitari clujeni, pe plagiate.ro. În fine, mai târziu, cu scuze și strângeri de inimă, a venit și ancheta redutabilei ziariste Emilia Șercan, altfel gravitând undeva prin zona DNA și servicii, dar bine documentată și cu antecedente în demascarea altor plagiate din gruparea lui Gabriel Oprea. Deși i se caută scuze de tipul omisiuni și greșeli, sinteza de pe pressone.ro e fără echivoc: Koveși n-a făcut ceva diferit de Ponta, Oprea, Tobă, Udrea și doctorii făcuți pe bandă de instituții dubioase la Academia Națională de Informații și alte școli mai mult sau mai puțin militarizate.

Asemenea dezvăluiri, ale unor adevăruri care până la urmă ies la iveală, îi lasă în offside pe autoproclamații elitei culturale românești, care făceau mitinguri și valuri de proteste perfect justificate la Ponta, dar fie tac, fie sfidează în cazul Kovesi. Ce rezultă de aici e că nu avem o elită apărută pe criterii valorice, mai curând niște găști, care pozează în conștiințe civice atunci când grupul e în pericol sau are ceva de câștigat, dar tac sau fac gălăgie diversionistă când unul din gașcă e incomodat.

De fapt, căutând de virgule și ghilimele niște lucrări în care procurorii plagiază din inculpați și din avocații inculpaților pe care ei înșiși îi anchetează (situație de un absurd unic!), scăpăm din vedere ceva esențial. Că lucrările de doctorat ar trebui să fie o culme a unei activități de cercetare și descoperire, exemple de excelență academică, nefiind în cadrul universitar lucrări de mai mare prestigiu. Luând la puricat citate serbede din avocatul Mateuț și diverși moși Teacă de prin SRI și MApN despre bățul de chibrit și cum prezentul aduce noi provocări pentru organele de anchetă, uităm să ne întrebăm: cui folosesc toate aceste vrafuri de maculatură!? Să zicem că erau toate ghilimelele și notele de subsol și frazele rescrise cu alte cuvinte, nu chiar „copy paste”, cine ar fi avut ceva de învățat citind lucrările acestor promițători intelectuali români (căci asta ar trebui să fie un doctorand).

Și aici ajungem la o constatare dezolantă: scrierile de top ale unor generali cu patru stele, miniști, procurori generali și prim-miniștri nu diferă prea mult ca substanță cu scrierile din pușcărie ale infractorilor, care vor să scape mai iute acasă. Din cercetarea în materie de drept a lui Ponta nu afli mai multe decât din lucrarea despre Neagoe Basarab a lui Copos, lucrarea de economie a lui Voiculescu sau lucrările despre fotbal ale lui Gică Popescu sau Mihai Stoica. Nu diferă decât contextul în care au fost scrise: pentru a parveni prin impostură sau pentru a scăpa printr-o nouă fraudă. Ultimii, neputându-se împopoțona și cu un titlu academic la final. Mai gravă decât dispariția simțului etic al citării e dispariția simțului valoric, devalorizarea unor concepte.

adrian_papahagi1

aligica3

aligica2

aligica1

Dar intelectualul român nu se teme de ridicol, dacă simte că e pentru o cauză bună. De pildă, Dragoș Paul Aligică duce raționamentul mai departe și face nici mai mult nici mai puțin decât apologia terorismului politic. Spunând că nu îl interesează prin ce metode, e mulțumit dacă hoții sfârșesc în închisoare ca Voiculescu sau morți ca Patriciu, Aligică se exprimă ca un apologet legionar din anii 30-40. Căci dacă nu contează mijloacele și îi vrei morți pe adversari, nu văd de ce să te mai încurci cu procese și probatorii, un banal revolver ar putea rezolva mult mai rapid ce e de rezolvat.

Dar „binomul DNA-SRI” are nu doar acoperiți de lux, suporteri benevoli înflăcărați, ci și postaci numeroși. Care vor sări zicând: „aha, dai în fabrici și uzine, în anticorupție, faci jocurile mangafalei Ghiță și ale altora, cărora li s-a apropiat funia de par”. Dar pentru mine Ghiță nu e cine știe ce mister – e o creație a SRI, ajutat să facă foarte mulți bani din contracte dirijate de stat, care apoi a făcut pasul în luminile rampei, visând un rol de mogul păpușar. Un verdict în cazul său nu e o surpriză și va fi binemeritat. Pentru moment, însă, e mult mai utilă țării filosofia tulbure impusă de DNA, prin care hoții pot chiar să scape cu banii, dacă fac denunțuri ale unor fapte mai grave.

Plagiatul în sine nu e o faptă mai gravă decât furtul de miliarde. Dar a afla dacă persoana cea mai puternică din sistemul judiciar e sau nu coruptă, e o miză mai mare. E de mai mare interes public să știm dacă Laura Codruța Kovesi a conspirat cu Florian Coldea, cu Gabriel Oprea, Maior și Ghiță pentru a influența rezultatul alegerilor, de care depindeau inclusiv funcțiile celor menționați. Dacă au existat relații de prietenie între înalți demnitari, ofițeri și personaje atât de toxice. Dacă șefa DNA a făcut demersuri să își ascundă plagiatul sau a folosit o rețea de jurnaliști pentru a influența rezultatul alegerilor.

Căci într-un mod similar, nu ni s-a clarificat cât de vastă era rețeaua de acoperiți din presă și mai ales din mediul de afaceri. Am văzut cu unele dosare s-au subțiat, cum au dispărut mențiunile despre cercetările multinaționalelor, Bechtel, Lukoil, privatizarea Petrom, EADS, retrocedările, Alumil, și multe altele, în paralel cu multe reușite remarcabile ale DNA. Ar trebui să știm cât la sută din PIB reprezintă afacerile ofițerilor îmbogățiți de sistem, pe care sistemul îi împinge apoi să finanțeze televiziuni, partide și institute de sondare, pe care sistemul îi doboară la un moment dat sau doar îi condamnă cu suspendare, pentru a putea trage o concluzie dacă anticorupția e chiar asta sau reglare de conturi între găști și redimensionări ale sferelor de influență.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica