rss
rss
rss

O secvență antologică. Mai grăitoare decât un raft de cărți de istorie. Se întâmplă în februarie 1984, în direct la televiziunea franceză. Jean Marie Le Pen e invitatul unei emisiuni, care se transformă într-un proces inchizitorial, cu acuzațiile clasice: extremism, rasism, xenofobie. Politicianul se apără cum poate.

(Suntem, așadar, în anii 80, se cunosc suficiente despre stalinism și alte regimuri. Partidul Comunist Francez e, totuși pe cai mari, are peste 15%, avusese chiar și un sfert din electorat la finele anilor 60.)

După o oră și 5 minute de emisiune, JM Le Pen spune că a fost scandalizat că un deputat a cerut un minut de reculegere în Parlamentul European la moartea lui Yuri Andropov, dictatorul Uniunii Sovietice, fost șef al KGB. (Minut ținut de parlamentarii Europei.)

În replică, invitatul cere invitaților din platou: „pentru că în această cauză, tăcerile sunt mai puternice decât vorbele, și eu mă voi ridica, pentru a ține un minut de tăcere, sau câteva secunde de reculegere, în memoria tuturor celor care au căzut, pentru zecile de milioane de oameni uciși de dictaturile comuniste în lume. Și pentru a avea un gând fratern cu milioanele de oameni, care în acest moment sunt în lagăre și în Gulag.”

Rezultatul acestui apel, îl puteți vedea și aprecia singuri la 1:05. Din toată asistența, se ridică doar câteva persoane, iar jurnalistul refuză să onoreze acest moment, spunând mitocănește: eu sunt jurnalist, voi continua să pun întrebări.

La acea dată, românii își legau încă speranțele de Occident. Ascultau cu înfrigurare ceva vești la Europa Liberă. Nu știau că porțile li se vor deschide spre un Occident încă mai comunist. Să ținem minte această secvență, de fiecare dată când ni se va impune ipocrit să manifestăm compasiune și rememorare ritualică doar pentru anumite secvențe ale istoriei. Când se vor folosi etichete de genul „negaționist” împotriva oricui ar cerceta istoria. Vă imaginați ce scandal ar fi fost dacă, invers, realizatorul i-ar fi cerut lui Le Pen să țină un minut de reculegere pentru alte victime și el ar fi refuzat.

Radu Ioanid se prefigurează a fi viitorul ambasador al României în Israel. Radu Ioanid a studiat sociologia și filosofia în timpul regimului comunist, care îi permite în 87 să părăsească România, pentru a se stabili în America. Un privilegiu pe care mulți români și l-ar fi dorit în acea epocă.

Stabilit în Statele Unite, Radu Ioanid devine angajat al Muzeului Holocaustului și se specializează în acest subiect, din care face o profesie. A scris numeroase cărți acuzatoare la adresa României, pe care se pregătește, iată, să o reprezinte în lume la nivel diplomatic.

Un alt istoric, Gică Manole, i-a adus însă o acuză gravă, anume că ar inventa probe care să pună într-o lumină proastă România. În emisiunea „Dosarul zilei” de la Tele M Botoșani, acesta afirmă:

„L-am prins pe Radu Ioanid afirmând negru pe alb, în una din cărțile sale, că la Galați, în 30 iunie 1940, armata română, în apropierea gării Galați, a împușcat 400 de evrei. Am luat nota lui, să văd unde trimite, la ce document. (Eu unul vorbesc acum de lucruri extrem de grave. Când acuzi armata română de crime în masă, trebuie să dovedești.) Trimite domnul Radu Ioanid la o notă (nota era 23), la Matatias Carp, „Cartea neagră”, volumul 2. Și la pagina respectivă știți ce era? Știți în ce consta documentul lui Radu Ioanid? O proclamație a primarului urbei Pașcani privind restricțiile de circulație în oraș noaptea. Ăsta era „documentul”! Adică era o ficțiune. Niciun impostor nu-și permite să mistifice, să inventeze….”

Nu am posibilitatea să verific afirmațiile de mai sus, neavând acces la cărțile invocate. Dau doar link către înregistrarea emisiunii.

În Oregon (SUA), un bărbos a intrat în toaleta femeilor. Se produce un scandal, în care intervine un bărbat, ceva mai firav decât bărbosul cu pricina. La finalul altercației, perversul se alege cu barba plină de sânge. Dar povestea nu se încheie aici.

Bărbosul pervers îl dă în judecată pe cel care l-a scos afară din toaleta femeilor. La proces, se prezintă bărbierit, îmbrăcat în haine de femeie, și spune că e o femeie trans, care la data incidentului purta întâmplător haine bărbătești și barbă. Judecătorii și reporterii i se adresează la feminin în relatări.

Tânărul, care l-a împiedicat să intre în toaletă, e închis pe durata procesului. Din închisoare, vorbește la telefon cu familia și se plânge că e acuzat de discriminare, spunând că e condamnat doar pentru că „se pare că un transgender are mai multe drepturi decât un om obișnuit”.

Judecătoarea (o femeie!) îl condamnă pentru că în interceptările acelor convorbiri a simțit un ton de ură la adresa „victimei”, ceea ce îi dovedește că e o faptă motivată de intoleranță.

Omul a fost condamnat la aproape 6 ani de închisoare (70 de luni). El a încercat să se apere spunând că apelurile telefonice private constituie „libertate de exprimare” și nu ar trebui să influențeze încadrarea. Dar judecătoarea a respins cererea spunând:

„Acele convorbiri telefonice, ascultate de tribunal sunt dezgustătoare. Sunt o dovadă incredibilă de ură. Nu e vorba de libertate de exprimare aici. Ele sunt o mică fereastră către inima ta, iar acela e un loc întunecat.

„Putem face societatea noastră un loc mai sigur pentru transgenderi și alte comunități marginalizate”, și-a încheiat judecătoarea discursul moralizator.

Una din cele mai mârșave manipulări insistă să închidă orice discuție pe tema migrației, cu acest argument: „cum atât de mulți români au plecat în alte țări, trebuie și la noi să vină alte popoare”. Am mai multe argumente pentru a demonta sofistica din spatele acestei retorici.

1. alegerea celor plecați nu ar trebui să anuleze dreptul la alegere celor rămași

Mai mult sau mai puțin în cunoștință de cauză, mai mult sau mai puțin forțați de împrejurări, cei plecați au ales să trăiască într-un mediu multicultural, să învețe și să vorbească altă limbă. Cei rămași acasă au făcut o alegere de sens contrar, rămânând într-un anumit tip de mediu cultural, cu care sunt familiari. La fel cum unii aleg să trăiască într-un oraș aglomerat și alții într-un sat de munte. De ce doar alegerea celor plecați merită respectată și de ce ea ar trebui să aibă un impact asupra opțiunilor celor rămași!?

Se vehiculează o solidaritate în bloc. Dar există la fel de bine alți români, care aleg meserii care implică beneficii și riscuri specifice. Unii se fac polițiști, alții doctori de boli infecțioase, alpiniști utilitari, militari sau prostituate. Ce validitate are argumentul că „atâția români fac X, deci trebuie să accepți și tu, pentru că ești unul de-al lor”? Oare are vreo logică să îi spui unei tinere: „sunt mii de românce, care fac videochat și tu nu vrei să te dezbraci”!?

2. chiar cei plecați temporar nu au declarat că ar fi renunțat la a avea o țară a lor, în care să se întoarcă

Alegerea celor plecați e deseori forțată de împrejurări. Dar e de cele mai multe ori una pe timp limitat. Românii din afara granițelor nu au renunțat la cetățenia românească, devenind apatrizi. Dimpotrivă, foarte mulți își doresc să se întoarcă în singurul loc din lume pe care îl consideră cu adevărat „acasă”. Că alții nu mai vor să se întoarcă, sau spun asta la mânie pe internet, bravând, n-are importanță. Doar timpul ne va arăta cum se vor cerne apele.

Ce e foarte important: tocmai românii emigranți resimt cel mai dureros drama înstrăinării, sentimentul de a fi un musafir într-un loc care nu-ți aparține. Legătura lor cu țara e deseori foarte emoțională, acolo își investesc toată agoniseala sau surplusul, acolo visează să se întoarcă și să își reia viața. De ce ar trebui să îi condamne cineva, după 5 ani, 10, 20 de ani în țara altora, la sentimentul că nu mai au nicio țară propriu-zis a lor, nicăieri în lume!? Cei printre care trăiesc au o țară a lor. Și alți imigranți, cu care sunt colegi, au o țară a lor. De ce ar fi condamnați ei să li se răpească acest punct de sprijin și acest vis?

3. modelul multicultural nu este unicul pe glob, amenințarea cu reeducarea e abuzivă

Directorii de conștiință ai națiunii au trecut cu tupeu la jignirea și intimidarea celor care îndrăznesc să pună în discuție tema migrației ca principiu. Românilor li s-a spus că trebuie „să ia lecții de civilizație” și „să iasă din Evul Mediu”. Cu alte cuviinte, să treacă printr-o reeducare rapidă, pentru schimbarea mentalității.

Nu e clar când s-a sfârșit acel „ev mediu” cu care suntem rușinați retoric. Cu doar un deceniu în urmă, țările europene, pe care suntem acuzați că le-am luat cu asalt, ne cereau să avem viză pe pașaport. Erau ele în Evul Mediu când făceau asta? Statele Unite și altele practică această formă de selecție și pun evidente restricții pe piața muncii pentru români. Ba construiesc și ziduri la graniță. Sunt americanii în Evul Mediu din pricina asta?

Dar sunt țări pentru care retorica diversității nu face nici doi bani. Încercați să vă stabiliți în Japonia, în Taiwan sau Coreea de Sud și vedeți cât de ușor e și cum sunteți primiți. Înseamnă cumva că acele societăți, foarte avansate și civilizate, se află în Evul Mediu și ar trebui puse la stâlpul infamiei pentru alegerea lor? Chiar multiculturala Elveție organizează periodic referendumuri pe diverse chestiuni de schimbare culturală.

4. cetățenii români nu au fost consultați

Ceea ce ne aduce la argumentul democratic. Nu a existat nicio dezbatere publică, atunci când politicienii au semnat tratate bilaterale și internaționale pe tema migrației. Nu ne-au fost comunicate niciodată cifre reale privind ponderea emigrației deja existente, nici estimări privind cota considerată limită sau acceptabilă. Compoziția etnică a societății e trăsătura definitorie a societății, ea nu poate fi schimbată fără consultarea cetățenilor băștinași, proprietarii de drept ai țării.

5. românii au aderat la Uniunea Europeană, nu la Eurasia, la Uniunea Asiatică sau Uniunea Africană

Această afirmație nu e rasism, e o constatare juridică. Între România și țările din Vest, unde lucrează români, există un contract: tratatul de aderare. Acest tratat nu prevede deschidere granițelor pentru populațiile din afara Europei. Evident, nu prevede nimic despre relocări de refugiați din alte țări ale UE.

Cu toată lipsa de informare, de bine de rău, la aderare a existat o oarecare dezbatere publică. S-a votat și o schimbare de constituției pentru acomodarea cu tratatul. S-a dat un vot, la vedere, în Parlamentul României. Decizia de a aduce muncitori străini de pe alte continente e una pentru care nu am fost consultați. Da, e normal să vină italieni, spanioli și englezi, nu țări cu care nu suntem în nicio uniune juridică.

6. migrațiea intra-europeană e una temporară, cea din afară e ireversibilă

Există numeroși europeni, care trăiesc în alte țări europene. Legăturile dintre ei sunt istorice, au aceeași civilizație. Logistic, sunt aproape, le e ușor să țină legătura, chiar să facă naveta între țări învecinate. Diferența de bogăție nu e atât de mare între țări. Excluzând cazurile în care se căsătoresc acolo sau aleg să-și trăiască pensia într-un loc mai liniștit, europenii dislocați în Europa se întorc după un număr de ani. În acest caz, țara care îi primește doar în perioada cea mai activă are beneficii sporite, spre deosebire de țara în care au crescut sau cea în care apasă pe sistemele de pensii și asistență medicală. Dar, per total, portughezii și italienii aflați în Anglia, se vor întoarce în frumoasele lor țări, la fel și polonezii din Germania.

Cu totul alta e situația migranților din țări calamitate, lovite de războaie civile lungi de decenii, unde crima e la ordinea zilei; a celor veniți din țări cu sărăcie extremă, fără instituții performante de educație și sănătate, a celor veniți din zone deșertice, pentru care chiar accesul la apă potabilă e o problemă. Sunt țări care au o diasporă numeroasă, state eșuate, fără speranța de a ajunge prea curând în parametrii europeni. Aceste țări furnizează emigranți pentru totdeauna, al căror scop este să își aducă și rudele, care formează comunități închise.

7. condițiile economice fluctuează, demografia nu o urmează mereu

„Demografia este destin”, spunea Oswald Spengler. Altfel spus, dacă vedem cum arată azi școlile, știm cum va arăta viitoarea societate. Nu e nevoie de un ghicitor, pentru a trage concluzia după ce vezi școlile din marile capitale occidentale, în care abia dacă mai găsești câte un alb-doi. Valul migrator al unor asemenea popoare prolifice nu mai poate fi schimbat.

Ni se aduce argumentul creșterii economice. Acestea sunt fluctuații trecătoare. Anumite industrii pot fi lovite pe neașteptate – cum a fost cazul investiției Nokia de la Jucu. Ceva asemănător se poate întâmpla și cu industria auto în deceniul care vine. La scara istoriei, creșterea sau scăderea unei industrii pe durata unor ani e irelevantă. Cine mai știe în ce secol a crescut piața tăbăcăriei și când a fost mare nevoie de mineri în munții României? Totuși, comunitățile venite cu asemenea ocazii rămân într-un loc pentru sute și mii de ani după. E cazul comunităților de secui, de țigani, rămase aici deși (în cazul primilor), nu mai e o graniță de păzit unde se află. De sute de ani ne străduim să găsim modalități de conviețuire cu aceste popoare – ne-a fost și bine și rău împreună – dar n-a fost deloc ușor. Și vorbim doar de câteva comunități. Ar fi total iresponsabil să lăsăm urmașilor urmașilor noștri moștenirea de a se descurca într-un turn babel de comunități diverse, încă mai puțin interesate să se acomodeze locului.

8. Constituția României interzice colonizarea

Există un articol explicit, care interzice popularea teritoriului național cu grupuri compacte de alogeni. Agențiile de forță de muncă și fundațiile, care derulează programe de transfera a refugiaților, vin în contradicție cu acest articol din legea fundamentală. Acest argument singur, ar pune în mod normal capăt discuției, dar e ignorat în totalitate. În cazul celor redistribuiți din alte țări, mai e o ilegalitate în raport cu legile internaționale, care stipulează că statutul de refugiat se pierde la părăsirea primei țări sigure (în afara conflictului sau pericolului) în care a reușit să ajungă fugarul.

9. diferențele culturale și de natalitate sunt semnificative

Dacă nu suntem ipocriți, va trebui să constatăm numeroasele deosebiri. Iar asta nu ne face anti-europeni. Dimpotrivă, suntem europeni tocmai pentru că avem o cultură comună cu restul popoarelor Europei și distinctă de a altor continente. Sunt destul de rare atentatele organizate de europeni împotriva altor europeni, de exemplu. Sau ostilitatea izvorâtă din disprețul față de societăți în care se consumă alcool sau în care femeile sunt îmbrăcate mai decoltat. Suntem obișnuiți cu aceste lucruri, nu simțim pornirea de a pune mâna pe cuțit pentru a pedepsi felul de a fi al celorlalți. De culturile tribale ale deșertului ne separă totuși o lume.

La fel, nu putem să nu constatăm că singura minoritate de pe teritoriul României, cu o natalitate explozivă, are rădăcini în Asia de Sud-Vest. Românii s-au înscris, din păcate, în tendința de declin demografic a vest-europenilor. Se căsătoresc târziu, femeile urmează o carieră, nasc primul copil târziu și nu mai au timp pentru a-i adăuga mulți frați și surori. O familie cu doi copii e deja norocoasă și considerată mare, de la trei în sus, părinții sunt considerați suspecți. Ar fi imposibil ca o țară gazdă cu asemenea comportamente demografice să poată ține pasul cu alte culturi, care nu întâmplător au ajuns la populații considerabile – două țări ale globului depășind borna de un miliard. Iar noi importăm forță de muncă tocmai din asemenea țări cu natalitate prolifică. Chiar dacă primii veniți nu și-au întregit încă familiile, e doar o chestiune de timp.

10. importând lumea a treia, vom ajunge ca lumea a treia

Istoria a fost nemiloasă cu multe popoare. Nici cu noi n-a fost blândă mereu. Au fost războaie, imperii coloniale sadice, molime, dezastre naturale. Dar nu poți îndepărta total responsabilitatea popoarelor pentru starea țărilor lor. Nu știu cum au ajuns unii să se convingă că putem ajunge să arătăm ca Elveția și Norvegia, importând populații din locuri cu o istorie a violenței, unde traiul e periculos, unde bordeiul și mahalaua insalubră sunt peisajul obișnuit al așezărilor umane. Dacă popoarele alea erau așa harnice cum ni-i prezintă „samsarii” de oameni de prin agențiile de recrutare, ar fi construit la ei acasă și industrie și metropole și autrostrăzi. Sigur că sunt deocamdată decenți și modești. Dar nu văd de ce ar arăta diferit de Ferentari sau de Karachi un cartier în care s-ar aduna emigrația pakistaneză.

11. aportul emigrației e neglijabil economic

Intervine aici o altă deosebire, care face înșelătoare comparația cu emigrația românească în Europa. Dacă am fi fost o destinație pentru grupuri înalt calificate din Apusul Europei, altfel ar fi stat lucrurile. Deși relația cu sașii n-a fost chiar cum e ea idealizată azi, pot să le recunosc un aport semnificativ. Nemții au construit marile orașe ale Ardealului și Banatului. E drept că românii n-aveam mereu voie prin ele și că erau practic ridicate prin favoritism fiscal. Erau, adică, la fel de favorizați de stat ca multinaționalele de azi sau ca firmele off-shore. Dar au ridicat niște cetăți, pe care le arătăm turiștilor, nimic de zis.

Care e marele beneficiu pe care îl aduc muncitorii ieftini din Asia? Deocamdată servesc masa în restaurante, schimbă așternuturi în hoteluri, văd de copii și termoizolează blocurile comuniste. Nu le desconsider munca. Dimpotrivă, am toată înțelegerea la nivel uman, față de soarta lor grea. Dar sunt ocupații slab calificate. Nu e ca și cum ar fi făcut vreo linie de tren ultra-rapid de la București la Cluj, vreun baraj de hidrocentrală sau ar face operații chirurgicale de care doctorii noștri n-au auzit. Aș fi înțeles sacrificiul demografic în numele unor asemenea realizări.

Așa, ce facem? Ne vindem liniștea și viitorul pentru că sunt zugrăvite câteva din blocurile lui Ceaușescu!? Măcar dacă ridicau un cartier nou, cu o arhitectură nemaivăzut de frumoasă, să spui: da, domnule, nu eram noi în stare fără ei! Cine ar accepta, la el acasă, în schimbul unei zugrăveli mai ieftine, să primească sub acoperișul său pe zugrav, nevasta lui și toți copiii lor de atunci înainte!? Ca afacere, mi se pare una chiar prostească.

Și noi am exportat necalificați, uneori necivilizați, chiar infractori. Dar, per total, au plecat mulți ingineri, doctori, IT-iști, meseriași bine calificați, mulți școliți pe vremea când învățământul era riguros. Chiar și după această continuă degradare, avem un sistem de învățământ superior acelor țări cu rate uriașe de analfabetism, de unde importăm acum personal. Din nou, o afacere proastă: dăm personal îndelung calificat, poliglot, cu studii superioare Vestului, și luăm muncitori altfel harnici, care cu chiu cu vai rup câteva vorbe în engleză.

12. românii plecați nu au pus probleme similare de securitate

Au fost cazuri de români, care ne-au făcut de râs pe unde s-au dus. Unii chiar dintre minoritățile etnice, dar să ne facem că nu contează. Cu toate astea, nu s-a auzit să organizeze atentate, celule teroriste pe unde s-au dus. Nu și-au pus în cap să distrugă societățile unde au pus piciorul. Emigrația din afara Europei a obișnuit continentul cu atacurile cu acid la adresa necunoscuților, atacurile cu cuțitul, bombele plasate în tren.

13. emigrația reduce salariile

Poate unii români plecați pe afară, privind superficial, să fi tras concluzia că societățile multiculturale sunt mai prospere. Chiar că sunt prospere tocmai pentru că sunt multiculturale. (Așa e sugestia indusă de propagandiști.) Nimic mai fals. Ei nu și-au pus problema care era nivelul de trai și de siguranță înainte ca acele societăți să devină multiculturale. Dacă ar fi vorbit sincer cu autohtonii, ar fi aflat că aceia regretă vremurile de demult (nu foarte îndepărtate).

Matematic, nu există posibilitatea ca sporind oferta de forță de muncă să crească și oferta salarială. Dimpotrivă. Prin simpla creștere de candidați scade puterea de negociere. Dar lucrul e mai dramatic când oferta e crescută artificial cu „desperados” din țări de pe fundul prăpastiei. Aici intervine altă deosebire față de emigrația românească.

Dacă ne-ar fi fost aduși alți europeni, să zicem, bulgari, diferența nu era așa mare la salarii. Dar când concurentul tău e cineva dintr-o țară unde se câștigă doar 60 de euro pe lună, care mai sunt șansele să ai succes așteptând ca salariul tău să crească?

14. emigrația masivă e o piedică în calea întoarcerii românilor

În condițiile în care salariile se vor echilibra în jos (între România și Vietnam) și nu în sus (între România și Germania sau măcar Polonia), șansele ca românii să se întoarcă de la salariile lor occidentale scad. Procesul fugii în bejenie se va accelera prin afluxul de populații asiatice și africane, nu se va încetini.

15. emigrația degradează condițiile de muncă

Românii plecați în Occident au avut parte de experiențe diferite, de la caz la caz. Cei mai puțin norocoși au nimerit în ghearele traficanților de ființe umane, au ajuns să fie abuzați în condiții de sclavie. Alții au fost doar când și când umiliți. Dar mulți au descoperit un mod de lucru mai civilizat, într-o societate așezată, muncind alături de alți occidentali. Au primit salariul la timp, li s-a respectat programul, li s-au plătit toate taxele legale și contribuțiile, li s-a vorbit politicos, au devenit chiar membri ai unor sindicate cu putere de negociere. Efectul acestor din urmă practici începea să fie pozitiv și asupra procedurilor de lucru din țară. Oamenii aflau de la alții sau știau din propria experiență cum ar trebui să fie tratați într-o țară europeană.

Lucrurile nu stau deloc așa în Asia sau în Africa, unde respectul pentru muncitor e deseori precar și abuzul norma. Una din motivațiile explicite pe care unii angajatori români le au în a aduce muncitori străini e că românii sau maghiarii nu prea le mai acceptau abuzurile. Cu alte cuvinte, chiar presupunând (prin absurd) că salariile ar rămâne aceleași și nu ar scădea urmare a afluxului migratori, se va constata un efect negativ în condițiile de muncă. L-au constatat și vest-europenii pe pielea lor. Când ai la dispoziție muncitori, care nu pot amenința prea lesne că pleacă acasă sau se mută la altă firmă, îți permiți să fii zbir. Salariații români vor putea fi cu ușurință constrânși să lucreze gratis peste program, când li se va spune: dar uite, Li cum poate să muncească 10 sau 12 ore fără să se plângă?

Din nou, dat fiind că decalajul dintre mentalitatea românească și cea occidentală nu era chiar atât de mare, comparația din titlu se vădește ca înșelătoare.

16. multiculturalismul distruge coeziunea socială

Cu aceeași idee în minte, că românii sunt la ei acasă în Europa, că sunt prin structura lor europeni, putem constata la alții ravagiile experimentului multicultural. Efectele se răsfrâng și la nivelul cel mai mic, rupând solidaritatea și încrederea în interiorul comunităților. Când aduci valuri de popoare, care au altă istorie, alte pasiuni, fără amintiri comune, reduci relațiile la nivelul cel mai superficial. Uneori nici măcar acest nivel nu funcționează, când unii colegi se uită la fotbal și ații sunt pasionați de cricket.

Rezultă societăți disfuncționale, în care oamenii nu au multe să-și spună, comunică superificial și fățarnic. Pentru a preveni conflictele, apar curând legi de limitare a liberei exprimări, iar tabu-urile cresc de la an la an. Deși teoretic la el acasă, autohtonul nu mai îndrăznește să se manifeste spontan, pentru a nu ofensa și a nu fi pedepsit sau catalogat. Apare și un acut sentiment de neîncredere, mai ales că lucrurile nu se pot exprima la suprafață și e greu de ghicit părerea chiar a celor apropiați.

Societățile occidentale, lovite de plaga corectitudinii politicie, seamănă tot mai mult cu societățile din comunism. Apar șopârlele, aluziile, se vorbește liber doar acasă sau între prieteni verificați, dacă mai există ideea de prietenie. Relațiile de muncă sunt deseori armonioase, dar rareori se prelungesc după terminarea programului, când societățile redevin segregate, chiar ghetoizate. Străinii, așadar, lucrează împreună, pentru că sunt obligați să o facă. Dar când au posibilitatea să aleagă, aleg să trăiască în cartiere separate și să-și petreacă timpul liber în cercuri omogene etnic sau cultural.

17. ar trebui să învățăm din greșelile altora

Românii plecați, invocați ca argument în favoarea granițelor deschise, ar fi cei mai în măsură să sublinieze ce e disfuncțional în acest proiect artificial de inginerie socială. Exceptându-i pe cei loviți de morbul neo-marxismului, la o discuție sinceră, cei mai mulți se vor plânge de neajunsurile societăților cosmopolite.

Societățile occidentale au cules câteva decenii roadele importului de tineri, la vârstă adultă, plini de ambiție și vitalitate. Dar acel pom s-a uscat deja. Vechii imigranți au îmbătrânit la fel ca restul oamenilor și n-au mai plecat în preajma pensiei, cum probabil vor face mulți dintre români. Au rămas acolo și, ce să vezi? au și ei nevoie să fie tratați medical, chiar schimbați, dacă au ajuns la vârsta neputinței. Corvoada de a-i schimba pe bătrânii indieni le poate reveni tinerelor englezoaice. Un pic altfel decât își imaginaseră unii.

Mulți dintre imigranți au devenit experți în exploatarea sistemelor de asistență socială, storc alocații pentru toți cei opt copii, subvenții la cazare, gratuități de transport, de școlarizare și de tratament medical. Unii dintre ei sunt încasatori neți, o povară pentru societățile de adopție, în care au adus lenea sub-sahariană sau agerimea jamaicană.

Și mai grav, de la visul integrării în Occident al părinților, generația a doua de imigranți a cunoscut fie răsfățul fie radicalizarea în ostilitate. Atentatele cele mai răsunătoare au fost făcute tocmai de acești neadaptați de generație a doua, născuți și educați în Occident. Dar cu un sentiment acut de dispreț pentru decăderea societăților laicizate, cu o mare frustrare față de ipocrizia societăților gazdă, față de falsele lor promisiuni de ascensiune socială.

18 noi nu avem obligații față de vechile și noile colonii

Multiculturalismul, care ni se propune, e o formă răsturnată de colonialism. Un colonialism sinucigaș, derulat pe terenul metropolei. Societățile în care au nimerit românii plecați la muncă n-au fost mereu așa, evident. Schimbarea provinde abia din ultimii 50 de ani, mult accelerată în ultimele două decenii. Vorbim însă de un proiect ideologic, în care noi nu ar trebui să fim obligați să luăm parte, pentru că nu avem datorii istorice față de popoare colonizate.

Noi nu am extras bogățiile altor continente să ne construim metropolele. Privind la rece, vom înțelege că și extinderea europeană a fost o formă de expansiune imperială. Victimă i-a căzut estul, căruia i s-au capturat resursele, capacitățile de producție, piețele de desfacere, rețelele de distribuție, centrii de decizie, elitele academice. România e, de departe, cel mai dramatic caz al acestei capturări totale. Deși el însuși un pericol, exodul de forță de muncă la salarii mai mari în Vest, a fost singurul câștig primit la schimb.

Dat fiind că noi n-am avut beneficii similare nici din extinderea europeană, nici din cea anterioară, din era colonială propriu-zisă, nu văd de ce am fi chemați să împărțim povara și consecințele acestor forme de lăcomie. Nici nu am pozat vreodată ipocrit în civilizatori și misionari ai planetei.

Insula lor și pământul nostru au dimensiuni comparabile. Cu Scoția și Țara Galilor împreună, Marea Britanie e o idee mai mare decât România Mică. Dar România Mare era mai mare decât cele trei, chiar cu bucățica nordică a insulei vecine, irlandeze. De pe o insulă cât România, eglezii au avut timp de o sută de ani imperiul dominant al planete: între învingerea lui Napoleon la Waterloo (într-o largă coaliție europeană) și începutul primului război mondial, când vechile înțelegeri au fost puse în discuție. Între 1814 și 1914.

Când românii s-au scuturat de turci, au ajuns sub „coordonarea” Marilor Puteri. Apoi Providența a făcut miracolul de negândit, ca românii să reziste cu arma în bucățica de pământ unde se retrăseseră, suficient cât să vadă simultan cele 3 imperii vecine făcându-se țăndări. A fost Mâna lui Dumnezeu. Dar chiar și atunci, de departe, se simțea mâna invizibilă a altor imperii, care se nășteau. Anglo-americanii, apoi nemții îi luaseră petrolul, europenii îi dictau căror populații să acorde ugent cetățenie. De sub nemți i-au „eliberat” rușii, mai sălbatici în ocupație decât alții, cu comisarii lor evrei și unguri punând securea la rădăcina nației.

Un deceniu-două am avut mica noastră frondă independentistă cu limitări, făcând echilibristică atâta timp cât au fost disensiuni între blocuri și în interiorul lor: ba între chinezi și ruși, ba în Orientul Mijlociu. Apoi ne-am eliberat preț de câteva ore și de comunism, dar neavând cu ce umple grozăvia rămânerii fără stăpâni, am fost rapid capturați de noile imperii, cu rază mare de acțiune, pentru care vecinătatea nu mai e necesară pentru extindere. Nu comentez acum raporturile noastre coloniale, că subiectul zilei e Brexitul și am folosit cazul nostru (singurul care mă interesează cu adevărat) doar ca termen de comparație.

După secolul de glorie terestră, pe englezi i-a lovit legea karmică. Anglia a căzut și ea sub puterea a 3 imperii. Doar de cel mai fragil dintre ele încearcă să se rupă prin Brexit, și nici măcar asta nu e sigur că va fi posibil. Formal, despărțirea de UE s-a produs. Dar nici de acesta n-a mai avut vlagă vechiul Albion să se rupă tranșant, ci doar la masa negocierilor. Negocieri, care ar putea dura ani de zile și s-ar putea solda cu tratate, care să facă legătura mai strânsă ca înainte. Pentru că Uniunea Europeană însăși e o construcție juridică, definită de tratate de aderare, de contracte, nu o realitate organică, izvorâtă din sentimentul și suflul unui popor ori a unei credințe. Prin urmare, poți să te declari cât de independent și să fluturi câte stegulețe vrei, ai tratat, ești prin contract în afacerea respectivă – depinde doar de ce-o să scrie în tomurile alea de hârtie, în ce grad vei fi și cu ce consecințe. Nici eu nici englezii, care-și sărbătoresc azi simpatic și exuberant eliberarea nu știm ce va scrie în acele tratate, prin urmare cât de „ieșiți” când și dacă vor fi vreodată.

Sunt Farage sau Boris în situația lui Kogălniceanu din 1877?, de a spune: „în stare de răzbel, cu legăturile rupte cu Poarta. Ce suntem? Suntem independenți! Suntem națiune de sine stătătoare!”. Evident, nu sunt, din moment ce legăturile lor nu sunt rupte și negocierea contractuală de-abia acum urmează.

Ca și în cei doi ani anteriori, în care s-au foit și luptat intern, dacă să respecte sau nu votul pupular, englezii sunt în capcana unei negocieri cu interese asimetrice. Partea lor e interesată într-o înțelegere avantajoasă, iar partea imperiului european înțelege separația ca pe un pericol existențial. Deloc de mirare că mutarea de șah a euro-imperiului, înainte de negocierea finală, a fost să transforme și pentru englezi tratativele într-o chestiune existențială. Respectiv, prin ridicarea problemelor Scoției și Irlandei de Nord. Puteți pleca, dar n-o să rămâneți „într-o bucată”, cum sună expresia englezească.

Chiar dacă atracția locală și legăturile de secole vor face rămășița de imperiu britanic să nu se destrame, urmează negocierea propriu-zisă. Și aici vorbim de interese asimetrice. Hegemonul german simte necesar să facă din evadarea britanică, asupra căreia sunt ațintiți toți ochii, un exemplu de ținut minte și de descurajare pentru toate celelalte state din sfera sa. Adică să transforme Anglia într-un fel de Grecie cu arme economice, încât să dea tuturor mesajul: „cine va face ca ei, ca ei să pățească și cine va mai crâcni, de ei să-și amintească!”.

Albionul poate și el întoarce figura, provocând daune vitale imperiului franco-german doar în alianță și la comanda unui alt imperiu veritabil (nu istoric). Singurul suficient de hazardat pentru o asemenea opțiune belicoasă pare imperiul american, în era Trump. Deși, semnalele sunt că nu-și propune sau nu mai are resurse pentru a lovi letal competitorul european. Lipsă de apetit, care nu-i o veste grozavă pentru englezi.

Același apetit scăzut pentru implicări directe în scandaluri externe îl manifestă deocamdată și puterea emergentă a chinezilor. În raport cu ascensiunea lor, rebeliunea englezească s-a produs poate prea devreme. Dat fiind că Londra secondează Washingtonul în turbulențele din Hong Kong, care sunt, de data asta, pericol existențial pentru chinezi, pot aștepta mult și bine ajutor de la Răsărit. Iar apropo de răsărit, Rusia nu intră în calcul altfel decât propagandistic în jocuri de nivelul ăsta.

Cum spuneam, de când și-au pierdut imperiul global, englezii au căzut sub 3 imperii. Doar de cel german se pot rupe relativ civilizat, pentru că acesta e și cel mai firav și mai recent. După al doilea război mondial, din punct de vedere monetar și militar, imperiul care a preluat ștafeta de la englezi a fost cel american, al fostei lor colonii. Care nu are delicatețea de a ascunde că rezervă patriei-mamă alt rol decât de lacheu și de vârf de lance pentru treburi murdare.

Atât imperiul american, cât și cel european, sunt căzute însă sub stăpânirea imperiului trans-național al globalismului. Acest al treilea furnizează de fapt esența ideologică pentru celelalte două. El are un control total asupra supra-structurii engleze și în măsură tot mai mare și asupra societății. Controlul lui e atât de strict, încât e din ce în ce mai greu de crezut că ruperea de el va putea fi făcută pe cale pașnică, fluturând stegulețe și deschizând șampani.

3 secvențe video

Într-o campanie electorală, Angel Merkel a fost filmată luând stegulețul german din mâna unui coleg politician și făcându-i semn că nu e cazul – ca și cum ar fi fost un obiect vulgar, de rușine, cu care nu e cazul să ne afișăm în fața poporului. La ultima ședință a Parlamentului European, președinta de ședință le-a spus cu ciudă englezilor, care fluturau stegulețe: „plecați și luați-vă și steagurile cu voi!”. Ura asta față de ultimul vestigiu simbolic al statului național vine din ideologia imperiului globalist, pe care UE doar o adoptă.

Anglia însăși defilează cu un steag recent („union Jack”), al cărui albastru provine din steagul Scoției. Steagul său național e crucea Sfântului Gheorghe, roșie pe alb. Iar acesta e perceput uneori ca un simbol reacțional, prea naționalist și „prea alb”, care ar putea într-un viitor oarecare să fie la fel de proscris ca steagul confederat al secesioniștilor americani din Sud.

În fața acestui asalt simbolic, englezii au răspuns, dincolo de show, cu un gest emoționant. Ieșirea în kilturi și în plânset de cimpoaie pe ușa Parlamentului. Abia acela e un răspuns venit din profunzimile adevărate ale tradiției unei națiuni, un ecou de suferință, glorie și credință, într-o clădire artificială, de sticlă. Dar foarte puțini dintre englezi mai au legăturile nerupte sufletește cu acea tradiție, măcar pentru a înțelege măreția gestului.

Imaginea din dreapta colajului a fost publicată ieri pe Twitter de președintele Trump, ca ilustrare a unui plan de pace epocal. „Acordul de pace” este după toate definițiile un dictat, prezentat într-o conferință de presă comună de Trump și Netanyahu, fără consultarea și în absența părții palestiniene, față de care se presupune că Donald ar fi mediator. Dar să vedem cine ce câștigă din oferta „marelui negociator”.


Singurii beneficiari cerți ai dictatului sunt chiar cei doi politicieni, aflați în corzi pe plan intern. Netanyahu n-a reușit să câștige ultimele alegeri, a rămas la putere cu guvern minoritar și e inculpat pentru corupție.
Trump e ținut în șah, măcar în universul paralel al CNN și Fox, de aiureala cu suspendarea, proces în care îl are avocat pe Dershowitz. Mai important, e abia la începutul anului electoral, în care pornește ca favorit dar e la mâna cartelurilor de presă, a Fed, care poate prăbuși bursa printr-o simplă modificare de dobândă, și a grupurilor de lobby.

Pe toată durata conferinței de presă de la Casa Albă, în stânga vorbitorilor, care și-au citit fiecare textul de pe prompter, a stat pe un scăunel un bătrân supraponderal. Era însuși Sheldon Adelson, cel mai mare finanțator privat nu doar al Partidului Republican, ci al întregii scene politice americane. Deși mai puțin faimos, acest patron de cazinouri din Las Vegas, cu dublă cetățenie, cheltuiește mai mult decât George Soroș la fiecare rundă de alegeri în SUA. Undeva în sală, de această dată menționat și ovaționat, a fost și ginerele Jared Kushner, cel care a convertit-o la iudaism pe Ivanka Trump, unica fiică a președintelui.

Tatăl lui Kushner (cuscrul lui Trump, i-am spune noi) a fost cel care l-a introdus pe Donald Trump în afacerile imobiliare în New York. Înainte de a deveni prim-ministru, același Charles Kushner senior l-a găzduit la el în casă pe Netanyahu, pe atunci un foarte ambițios și inteligent student la Harvard. Ginerele Kushner își amintește că a trebuit să îi cedeze camera sa oaspetelui, când era copil. Printre sponsorii campaniei lui Netanyahu în ascensiunea sa politică s-au numărat Kushner, Sheldon Adelson, dar și Ron Lauder, fondatorul Pro TV.

Dar acestea sunt doar detalii personale, să vedem cum ies cele două popoare din propunerea de pacificare.

Privind în succesiune hărțile, observăm cum conturul lor s-a modificat dramatic de la primele colonii ale pionierilor sioniști și declarația lordului Balfour, prin care englezii promiteau apariția unui stat nou, în interiorul altui stat, controlat atunci de Imperiul Otoman. Ideea inițială, agreată de ONU, a fost de coexistență a două state, relativ egale, care să împartă Ierusalimul, pe post de capitală, deschisă pelerinajelor din întreaga lume.

Situația s-a schimbat dramatic după războiul de expansiune din 1967. Potrivit legislației internaționale, ce a reușit să ocupe în 1967 Israelul constituie „teritorii ocupate ilegal”, pe care ar fi trebuit să le elibereze. Și decenii de-a rândul, palestinienii s-au așezat la masa tratativelor cu această condiție, a revenirii la conturul din 1967. Prin politici mai insidioase decât războiul, respectiv prin colonizare și fragmentarea unor zone cu ajutorul zidurilor, șoselelor cu acces doar pentru israelieni și puncte de control, Israelul a reușit să se extindă de facto chiar mai mult decât a ocupat cu tancul.

După cum se observă, oferta lui Trump, deși poate stârni un râs amar pentru că nu pare să ilustreze deloc două state viabile ci doar unul, face niște mici concesii față de situația concretă din teren. Doar că aceste concesii vin cu condiții. Beneficiile pentru evrei intră în vigoare imediat, iar pentru arabi urmează a fi negociate.

Israelul câștigă recunoaștere din partea Statelor Unite pentru teritoriile ocupate. Deocamdată, o înțelegere între SUA și Israel în această privință nu modifică în vreun fel felul în care sunt văzute teritoriile ocupate de către ONU – ca ilegale. Dar presiunea diplomatică americană poate schimba părerea multor state (cu președinți care-și doresc o șapcă, de exemplu).

Al doilea câștig e că Trump declară Ierusalimul sub suveranitatea indivizibilă a Israelului. Donald Trump a expus chiar o listă cu „lucrurile pe care le-a făcut pentru Israel”. Și un punct din înșiruire, alături de mutarea ambasadei și recunoașterea proprietății asupra pământurilor colonizate, a sărit în ochi: ruperea acordului cu Iran, încheiat de Obama. E pentru prima dată când partea americană recunoaște explicit că decizia renunțării la acordul iranian nu a avut motivații imputabile Teheranului, ci a fost un hatâr făcut Tel Avivului, cu care Trump se împăunează acum. (La enunțarea acestei „realizări”, Bibi a aplaudat cu palmele ridicate, gest pe care nu l-a făcut pentru niciuna din realizările care priveau direct țara sa.)

Pentru palestinieni, oferta lui Trump e promisiunea unui stat propriu. Unul, neobișnuit, dacă ne uităm la hartă, format din enclave conectate prin șosele cu garduri de ambele părți, ba chiar și prin tunele! Ideea că ți se dau niște județe disparate, între care te vei mișca pe sub pământ, a amintit de bantustanele în care era închisă populația de culoare pe timpul Apartheidului în Africa de Sud. Sau chiar a rezervațiilor pentru indieni din America.

Acest stat neobișnuit ar urma să aibă și o capitală: la Ierusalim. Dar există unele precizări: nu e chiar în Ierusalim, e un sat de lângă oraș, dincolo de zidul deja existent, iar statutul său va fi similar teritoriului unei ambasade.

Un statut similar va avea și esplanada moscheelor, unul din cele trei locuri sacre ale Islamului. Perimetrul va fi sub administrarea Iordaniei. Iordania este altă victimă colaterală a Dictatului lui Trump, fiind obligată să accepte pierderea Văii Iordanului, la fel cum Siria va trebui să renunțe la orice pretenție asupra Înălțimilor Golan. Ambele state n-au fost menționate în niciun fel ca părți, măcar consultate în „acordul secolului”. De notat și că zonele din Cisiordania, care au izvoare și livezi de măslini, sunt și o sursă vitală pentru supraviețuirea în regiunile încojurătoare.

Alt stat nechemat la masa tratativelor e Libanul, care găzduiește cea mai mare parte din cele 5 milioane de palestinieni proveniți din valurile de regugiați. Motivul e simplu: Trump a spus explicit că nu va exista „dreptul la întoarcere” pentru palestinienii dislocați și urmașii lor. În condițiile în care aproape toată populația Israelului e formată din evrei „repatriați” din Europa de Est sau din America, aproape toți „revenind” undeva unde nici ei nici părinții sau bunicii lor nu trăiseră vreodată.

O altă condiție pentru palestinieni este dezarmarea totală. Adică, ar urma să devină teoretic un stat, cândva în viitor, dar un stat fără armată și poliție. În tot cazul, cu o populație neînarmată până au acel stat pacifist. Dacă îl au, pentru că una dintre prevederile Dictatului e că părțile vor putea negocia timp de 4 ani. Interval în care colonizarea continuă și în care orice atentat poate fi motiv de denunțare a acordului. Ce-ar putea să nu meargă din așa acord?

A existat, totuși, un mic dezacord între cei doi politicieni. Trump s-a referit la crearea unui stat palestinian, ca încununare a talentului său de negociator. Dar pe toată durata conferinței, Netanyahu nu a folosit niciodată cuvântul „stat” sau „Palestina” pentru partenerul absent al acordului. De fiecare dată, a vorbit de populație sau de națiune, refuzând să facă vreo promisiune pentru acceptarea existenței unui stat palestinian, nici măcar în enclavele desenate de Trump și nici măcar dacă se vor respecta toate propunerile, în cei patru ani de negociere.

A, uitasem: sunt promise și 50 de miliarde de dolari în investiții palestinienilor, dacă sunt cuminți. Ceea ce mi-a amintit de mult-trâmbițatele fonduri europene. În cazul de față, chiar presupunând că s-ar pune în mișcare tiparnița Fed cu bancnote contra pământ, nu mi-e foarte clar nici care ar fi diferența dintre colonizare propriu-zisă și colonizare economică prin ipoteticele investiții.

Liiceanu, Pleșu & Co au creat un fenomen unic în Europa. În țara cu cea mai lungă (și necunoscută) rezistență armată în fața comunismului, cu cei mai mulți deținuți politici (neonorați) la mia de locuitori, gruparea GDS a patentat un surogat de care n-aveau nevoie decât ei: răfuiala cu comunismul de după comunism. Și luptă eroic, cu dictaturi ale memoriei bătrânii disidenți de după spartul târgului, devenind mai eroici și mai bogați de la an la an.

Atât de grozav a fost curentul lor oniric de frondă, că au făcut pui și între generațiile de noi marxiști. Care poate n-ar avea o problemă să se recunoască de stângiști, dacă eroicii stâlpi ai societății nu s-ar fi consacrat ca anticomuniști.

Caramitru Jr e un radical cu accente bolșevice. Dacă mega-starurile GDS n-ar fi avut atâta priză la public, sunt sigur că n-ar fi ținut morțiș să ia poză de intelectual. E limpede că nu cultura e pasiunea vieții lui. Dacă trăia în America, nu s-ar fi jenat să-și zică „liberal” și ar fi putut fi versiunea masculină a Ocasiei Cortez. Dacă trăia la Paris, ar fi umblat cu Sartre sub braț și s-ar fi intitulat de gauche. Aici n-are încotro, tinerimea încă nu s-a smuls din vraja trio-ului Pleșu, Liiceanu și Patapievici. Ai n-ai treabă, vrei s-o arzi cu elita, musai să fii de dreapta, intelectual și anticomunist intransigent.

Dar de unde să iei comuniști, cu care să te răfuiești? N-ați înțeles. Căderea comunismului nu i-a împiedicat nici pe primii GDS-iști să-și fabrice legenda de opozanți răsfățați.

Așa se face că, urmând modelul omologat de succes, Caramitru jr, Funeriu și Tismăneanu jr s-au dat în stambă. Cum altfel, decât căutând un comunist bătrân cu care să se răfuiască? O să ziceți că s-au luat de moș Șora. Nu chiar. Au identificat comunistul în Tudor Gheorghe, rapsodul. Și dă-i ploaie de invective. Dar am aflat cu ocazia asta mai mult despre ei, decât despre artist.

Teza lor e că Tudor Gheorghe face apologia comunismului și e anti-european, pentru că deplânge degradarea morală a societății în ultimele trei decenii și dezamagirea resimțită după marile speranțe ale Revoluției din 89.

Prima constatare e că intelectualii, care au preluat ștafeta apărării cetății de pericolul comunist, nu înțeleg democrația. Exact „chestia” aia pentru care sar cu bâtele vorbirii, marea „cucerire revoluționară”, de dragul căruia ar merita să trecem sub tăcere orice neplăcere am resimți trei decenii mai târziu. Chiar presupunând că mesajul lui Tudor Gheorghe ar fi ce-au înțeles ei din auzite și ar fi vorba de un nostalgic comunist – ce democrație ar mai fi aia în care e legitim doar un punct de vedere și ești linșat pentru orice abatere de la elogiul prezentului!? În Parlamentul Franței există bine-mersi un partid comunist, la fel și în alegerile locale din America. A-i da în cap unui artist că nu e democrat, înseamnă a călca pe greblă. Ar trebui să le spună bătrânii Liiceni mai micilor liiceni că în zările alea adulate de ei, n-au fost băgați la zdup pentru „criticarea regimului capitalist”, nici Camus, nici Hemingway, Brecht, Malraux, Marquez sau Bernard Shaw.

A doua constatare e că intelectualii noului val suferă de analfabetism funcțional. Adică, nu doar că nu fac distincția între operă artistică și program politic. Dar nici nu pot pricepe conținut în limba lor maternă. Față de un partid poți lua atitudine, i te poți opune. Dar nu unui cântec sau unui spectacol cu mai multe cântece și poezii. Piesa poate să-ți placă sau să nu-ți placă, să te emoționeze sau nu, dar n-o poți lua ca pe-o amenințare. Măcar atâta lucru putea învăța de la tatăl său Caramitru cel mic și agitat.

Conținutul spectacolului e atât de evident, că mi-e și jenă să li-l explic pseudo-inteligenților. Tudor Gheorghe face de niște zeci de ani niște spectacole în cinstea eroilor Revoluției din Decembrie. E chiar singurul artist care mai face asta, și o face în modul cel mai pios și dureros cu putință. Sunt sigur că la acele piese și colinde comemorative au lăcrimat plângându-și amarul inclusiv părinții celor secerați atunci. Artistul face un oficiu pentru întreaga societate în privința asta, în așa măsură că gestul lui pare ridicol de solitar. Adică el omagiază de unul singur un eroism și o memorie, pe care toți ar trebui să le cultivăm constant, ca o datorie de onoare. E singurul care discerne dincolo de perdeaua de fum a bălăcărelii istoriei noastre (care pune accent pe conspirații și pe bășcălie), singurul care cântă despre ce a fost esențial în Revoluție: gestul de eroism al morților, nu micimea profitorilor. E și singurul, care integrează această memorie într-un ritual creștin de „pomenire”, inclusiv prin includerea într-un popular colind. Dar poate tocmai asta e problema pe care o au noii bez-bojnici.

Sensul ăsta le-a scăpat criticilor muzicali de ocazie. Intelectualii mațului se luptă cu comunismul aducând argumente alimentare. Își bat rotunjimea burții pline, arată spre rafturile super-marketurilor și zic, cum ar fi formulat-o Dan Barna: „nu vedeți cât belșug vine!?”.

În fața argumentului abundenței, mai ales pentru niște milionari ca Caramitru, orice argument artistică pălește. Cum își permite Tudor Gheorghe să deplângă lipsa de ideal, mitocănizarea, materialismul, dez-naționalizarea, când e atâta bunăstare în jur!?

Stranie e și demascarea artistului ca dușman al Uniunii Sovietice. Pardon, al Uniunii Europene. M-a luat valul văzând numele lui Tismăneanu între combatanți. Cum se știe, la noi intelectualii sunt rămași la vremea evazaților, față de Vest, adică sunt cam demodați. În Occident, dreapta e conservatoare și critică față de Uniunea Europeană, cea corectă politic. La noi, dreapta nici nu suportă vreo glumiță la adresa Europei, că ia foc și te trimite în Gulag. Dar nici nu poate să încapă glumă cu iacobinii dreptei intelectuale, dacă lor le-a scăpat până și intercalarea ironică a melodiei „Partidul, Ceaușescu, România” într-un cântec – tocmai cu sens parodic față de întoarcerea unui nou tip de comunist, nu ca apologie. Nici ironia, nici melodia, nu par chiar pentru oricine.

În fine, cea mai tristă dintre constatări e stilul huliganic în care cei trei își susțin punctul de vedere. Daniel Funeriu e fost ministru „al Educației”, și își începe adresarea către un artist de 74 de ani cu formula elevată: „Băi, Tudor Gheorghe, ia fi atent aici!” continuată apoi cu „canalie talentată”. Cam ăsta e nivelul cultural-artistic al toleranților intelectuali democrați și europeni.

Fac parte dintr-o generație prea tânără pentru a participa efectiv la Revoluția din 1989 (aveam circa 10 ani), dar suficient de mare pentru a o trăi intens ca fenomen și pentru a înregistra o sumedenie de întâmplări din cele trei decenii de tranziție ce au urmat. O consider în continuare unul din evenimentele cruciale la care am asistat și mă simt dator să dau propria mea mărturie și propria interpretare, care poate fi luată în seamă de cei mai tineri.

Cu ani în urmă, am adunat într-un mic foileton relatarea mea despre Revoluție, cu explicații de ce consider că așa ar trebui numit fenomenul în cauză, despre ce a avut grandios în ea, cum a fost deturnată și transformată în motiv de dezamăgire și chiar detestare pentru alții. Am fost sincer și cu acea ocazie, deci nu am ceva de retractat. Dar poate astăzi aș scrie-o altfel, pentru că memoria e ceva viu, care ne îndeamnă să reevaluăm unele personaje, să corelăm altfel faptele, să considerăm de primă importanță lucruri care acum zece ani ne păreau secundare.

Astăzi aș scrie diferit, cu gândul la cei foarte tineri, dar deja majori, care mi se par la fel de manipulați ca generația părinților mei în acele zile. (Nu vreau să spun prin asta că eu am fost sau sunt imun la manipulare și auto-iluzionare. Arhiva acestui aproape abandonat blog stă mărturie în câte baloane de săpun am crezut și eu. Spun doar că loteria genetică a făcut să mă nasc între generațiile de azi – mințite despre ce a fost – și generațiile de atunci – mințite să acționeze într-o direcție sau alta. Față de generația veche, vârsta m-a învățat să nu mai am insolența de a-i judeca pentru că au crezut una sau alta sau pentru că au votat „greșit”. Față de generația nouă, îmi permit un zâmbet cu „deja vu”, atunci când îi văd căzând ușor în aceleași capcane.)

Dacă ai ajuns până aici cu cititul și ești prea tânăr să-ți amintești Revoluția, felicitări, ești dintr-un aluat mai promițător decât restul! Așa că iată unde cred eu că-i miezul care împiedică generația ta să înțeleagă corect acel fenomen. Ce-i derutant la Revoluție e că a fost mai multe lucruri, contradictorii, într-unul singur. Pentru că și regimul comunist de 45 de ani fusese exact asta: o sumă de idei, care se băteau cap în cap. Când am scris precedenta relatare, nu știu dacă socoteam încă globalizarea ca fenomenul cel mai marcant al secolului și probabil nu am pus accentul pe înscrierea Revoluției pe această axă. Am tratat-o în primul rând ca un fenomen românesc. Azi aș proceda diferit.

La origini, comunismul e o idee internaționalistă, născută în occident în principal de evrei progresiști și încercat prima dată în zonele din răsărit cu cea mai mare concentrație evreiască și cu finanțare din partea băncilor de pe Wall Street. Deja o grămadă de contradicții, știu. E, dacă vreți, strămoșul ideologiei globaliste, în forma cea mai radicală. E foarte greu de spus ce-și doreau cu adevărat să obțină cei care au schițat proiectul, cei care s-au făcut revoluționari ca să-l aplice, și cei care-i finanțau sau cei care li s-au alăturat pe parcurs. Cât era idealism și cât era dorința de a restructura, chiar de a eroda din interior societățile menite a fi cobai pentru ideologia în cauză. Cât era ură față de cei puternici și cât dorință altruistă de a-i dezrobi pe cei umili. Dacă masacrele – de peste o sută de milioane! – care au urmat, erau programate și conținute în germenii proiectului, sau accidente nedorite în curgerea istoriei și în replică la alte crime. Cert e că ideologia comunistă în sine s-a dovedit utopică în cel mai bun caz, inaplicabilă, oricât de mari am considera nedreptățile, pe care promitea să le repare.

Ce e foarte ciudat e că generației de azi e mai ușor să-i explici de ce a apărut comunismul, decât cum a fost el în practică, de ce și cum a fost dat jos. Pentru că ei știu capitalismul, s-au născut și trăiesc în el. Nu trebuie să le explici că sunt inechități, frustrări sociale, șomaj, miliardari nesuferiți, sărăcie și lux. Pentru generația bătrânilor (aici mă includ și eu de data asta), capitalismul era ceva la fel de străin – noțiuni ca inflație, piață de desfacere, acaparare de resurse, investiții, profit, putere de cumpărare, faliment și altele – erau la fel de străine cum sunt cozile la alimente pentru voi. E mult mai ușor să pricepi ce nu merge la realitatea de față decât ce ar putea să nu meargă la realitatea cu care vrei s-o schimbi. Fiți, așadar, îngăduitori cu naivitățile părinților și bunicilor, cercetându-le pe ale voastre! La momentul 89, singura imagine despre alternativă, pe care o aveam, era aceea a unui Occident văzut în filme. Și nu filmele violente și sumbre de azi, filmele alea poleite, telenovele cu familii de milionari americani.

Avem așadar, pentru început, o idee total nepractică – a comunismului planetar, a egalității între oameni și a „înfrățirii între popoare”. Care, de fapt, însemna, dispariția cu totul a popoarelor. Idee pentru care sunteți „perpeliți” și voi, în varianta mult mai cool, globalistă. Care, la fel ca prima, vă poate părea tentantă și rațională. Apropo, toți comuniștii se intitulau oameni de știință, indiferent cât de puțină școală aveau. Erau convinși că ideologia lor e „științifică”. Mai precis „socialism științific”. Popoarele, îndărătnice, nu prea se înghesuiau să pună în practică știința asta aducătoare de „progres”. Așa că au apărut revoluționarii de profesie, care să dea lovituri țintite și să preia puterea. Iar când nici asta n-a mers, au folosit direct tancurile Armatei Roșii.

Și au trecut direct la aplicarea ideologiei. Metodic, demolând orice însemna identitate națională a popoarelor cucerite, masacrând elite intelectuale, spirituale, economice, mergând până la exterminarea celor mai harnici gospodari din fiecare sat. Denunțați ca „dușmani ai poporului”. Nu s-au oprit, adică, la escrocii lacomi, care-au existat în toate epocile și care ți s-ar părea o idee bună măcar să-i scuturi un pic. Au mers până la os, în fibra neamului, afectând cam 1 din 10 români la data ocupației sovietice. Un calvar zguduitor cu lagăre de exterminare prin muncă, pușcării de reeducare prin spălarea creierului cu violență, Canal, propagandă, preoți și călugări aruncați în pușcării zeci de ani pentru credința lor. Sunt realități foarte puțin explicate noilor generații, cărora li se servește direct episodul confuz al haosului din zilele Revoluției din 89, apărută ca din senin, fie împotriva unui căpcăun, fie a unui erou, care cade pradă uneltirilor. La fel de ascuns e și deceniul eroic de rezistență armată în munți a românilor anti-comuniști. Sunt aspecte ale demnității naționale, care sunt ascunse azi din nou, pentru că e în derulare al doilea proiect utopic globalist, pentru care națiunile sunt ceva care încurcă.

Natura criminală și anti-națională a comunismului trebuie cunoscută, la fel cum trebuie cunoscut aspectul important că aproape toate aceste masacre au avut loc în primul deceniul de la instaurare, când nu românii erau la putere, și cu armata sovietică staționată aici. Ceaușescu a participat și el la etapa asta, dar de pe o poziție secundară.

După 64, cu tancurile sovietice plecate înapoi spre Moscova, și cu supra-structura evreiască internaționalistă emigrată, culmea, chiar în America sau în Israelul nou înființat, comunismului i s-a dat o coloratură românească. Și, treptat, din internaționalist progresist, a devenit tot mai naționalist și mai conservator, în felul lui.

Cei mai mari suporteri intelectuali ai comunismului fuseseră dintotdeauna în Occident. (Din nou, greu de spus, dacă erau idealiști sincer revoltați de nedreptățile vieții în capitalism sau aveau altă agendă.) Ruptura între internaționalistul Lev Trotsky (Leon Davidovici Bronstein, pe numele lui, fostul șef al Armatei Roșii) și Iosif Stalin (Iosif Djugașvili, care luase o direcție naționalistă în timpul războiului), i-a cam desumflat pe fanii comunismului din Vest. Cei mai fervenți au rămas trotskiști, ații și-au căutat alt erou radical în Mao Tse Dong, care tocmai înfăptuia Revoluția Culturală (împotriva culturii tradiționale și a bătrânilor din China), devenind maoiști. Dar cei mai moderați și mai iscoditori cu mintea au născocit altă ideologie, un hibrid de marxism și liberalism, mult mai bine adaptat la realitățile Occidentului și cu priză la generațiile tinere. I s-a spus marxism cultural sau neo-marxism și e miezul ideologic al globalismului de azi. E un conglomerat de concepții puse în numele progresului și egalității, care promite să rezolve nedreptățile istorice dintre popoare, dintre sexe, dintre orientări sexuale, descoperind unde nici cu gândul nu gândești eternul motiv marxist al luptei de clasă, între majoritatea asupritoare și minoritățile persecutate. Ecourile sale contemporane, de la multiculturalism, corectitudine politică, la ideologia curcubeului, le auzim pretutindeni astăzi. A devenit, de facto, ideologia lumii contemporane, utopia dreptății perfecte, promisă de societatea condusă tot „științific” de tehnocrații viitorului guvern mondial, ideologie exportată (ca obligație) în tot restul lumii, care vrea să mai fie considerată „civilizată”.

Lucru straniu și greu de explicat celor pentru care internetul și zborul cu avionul peste continente sunt banalități și „drepturi ale omului”, regimul comunist ne izolase destul de bine de aceste noi elaborări ale filo-comuniștilor din Vest. Știau de ele doar câțiva băieți deștepți din Securitate, care selectau de acolo doar elementele de critică la adresa „Occidentului putred”, nu și progresismul radical. În vremea când Occidentul era dat cu roatele în sus de revoluția culturală făcută de generațiile hippie, cu ale lor „sex, drugs & rock’n’roll”, românii aveau cel mult Cenaclul Flacăra. O formă controlată de libertate controlată, de mică rebeliune pe muzică rock, dar cu mesaj patriotic și pacifist. Fără droguri, dar cu mai multă poezie.

Comunismul românesc, devenit ceaușism, era o capsulă a timpului. Când la ei se consumau revoluții sexuale cu aspecte de la cele mai frumoase la cele mai degradante, la noi erau posibile cel mult reuniuni tovărășești și chefuri de apartament. Când occidentalii experimentau droguri tot mai diverse, aici nu se trecea de tradiționalele alcool și țigări. Când școala neo-marxistă devenea dominantă în cultura de consum și ataca programatic fiecare tabu, fiecare pudoare de limbaj, comunismul românesc devenea tot mai conservator și rigid în limbajul de lemn oficial, dar cultiva aproape inconștient o anume puritate și sfială, cel puțin în public, ceea ce includea, de exemplu relațiile dintre necunoscuți pe stradă, în autobuz. Când neo-marxiștii occidentali dădeau asaltul final împotriva creștinismului, în numele secularismului de stat, Ceaușescu demola biserici la București. Dar o făcea mai mult din rațiuni de estetică edilitară – nu le dorea parte din aspectul nord-coreean al utopiei sale urbane. Altminteri, nu-și mai folosea aparatul propagandistic pentru a lovi în credința creștină, cum se întâmplase virulent în anii 50, când comuniștii internaționaliști tipăreau „Biblia hazlie”, pentru a batjocori religia în școli, sau rupeau în bătaie preoți la Aiud și Pitești. Acum relațiile erau distante dar necombative. Partidul nu se amesteca în slujbele preoților, care-și puteau tipări cu circuit restrâns cărțile pentru uzul seminariștilor, nealterate de cenzură, cu condiția (înțeleasă de la sine) să nu existe vreo urmă de critică politică în predici.

Efectul a fost unul nescontat. Omul de rând a perceput credința ca oponentul simbolic suprem al comunismului ateu și demolator de biserici. Și în imaginarul colectiv românesc, Occidentul lui 1989, nefiind comunist, era bănuit a fi la fel de fervent creștin – ceea ce nu mai era demult. Dimpotrivă.

1989 a fost o explozie de idealism, apropiat în multe privințe cu elanul generației Woodstock. Regimul era detestabil dintr-o mulțime de motive, foarte sus pe listă fiind caracterul opresiv și lipsurile materiale. Opusul său, în viziunea acelor tineri frumoși, care se visau liberi, era libertatea însăși. Iar ceea ce părea, din filme, muzică și povestirile fugiților, a fi prototipul libertății nu putea fi decât Occidentul.

Pentru Occident, regimul Ceaușescu devenise odios, dar din cu totul alte motive. Ceaușescu participase, în prima jumătate a celor 25 de ani la putere, la un elan de deschidere față de Occident. Deschidere numită de ei „liberalizare”, dar pe care el o voia în termeni propii. Occidentul era tot mai implicat în accelerarea globalizării – o exersase încă de pe vremea imperiilor coloniale, de la descoperirile geografice încoace. (Epoci în care noi nu eram actori activi în acel tip de globalizare, ci actori pasivi ai globalizării unor imperii ca otoman, habsburgic sau țarist.) Vestul îl curta pe Ceaușescu pentru statutul său de „cuiul lui Pepelea” înfipt în laba marelui URSs sovietic. Dar pentru ca prietenia să treacă „la următorul nivel”, aștepta „deschiderea” totală a pieței și resurselor din partea insolitului prieten cam peltic din Carpați. Ceva ce i se părea de neconceput unui Ceaușescu tot mai convins (cu ajutorul țuțerilor) de statura sa de lider cu anvergură mondială.

Când se opusese, în 68, formei sovietice de globalism – intervenția militară în Cehoslovacia, pentru înlăturarea unui regim reformist – Ceaușescu păruse un copil teribil. Dar când în anii următori își dăduse drumul la gură, criticând „neamestecul în treburili interne” în stânga și-n dreapta, nu mai primea mângâieri pe creștet, ci era taxat de obraznic. Ruptura sa de Occident și de Răsărit a pornit de la bani și de la idei. Rușii aveau propria lor idee de globalizare în ograda proprie: planul Valev. Acesta organizat blocul sovietic (URSS și țările satelite, de dincoale de zidul Berlinului) într-un fel de UE mai drastică, administrată de la centru, evident, științific. Care centru nu era cel geografic, era Moscova. Nouă ne era hărăzit să punem la bătaie pământul și resursele subsolului, devenind, alături de bulgari, o grădină de zarzavaturi și de cereale pentru toată Uniunea. Noi am fi vrut să ne modernizăm și începusem deja cea mai amplă industrializare din istoria țării. În plus, văzusem cum fusese „tovărășia” cu sovieticii în primele două decenii de comunism, când am văzut plecând trenurile cu produse și dotări industriale, parcate lângă tezaur. Versiunea sovietică de globalizare însemna socialism, dar fără specific național. Lui Ceaușescu nu-i plăcea combinația și prefera să fie jupân.

Vestul avea propria versiune de globalizare, spre care încercase să ademenească și alți mușterii inițial cu planul Marshall. La data aia nu-l înțelegeam, dar după câteva decenii de tranziție, îl știm dureros de bine. E, în mare, rețetarul FMI: iei dolarii, dai resursele, vinzi sau închizi fabricile, vin băncile, suntem prieteni. Pentru o vreme, asta ar fi putut însemna un pic de naționalism, cât îți permiteau să păstrezi industria de stat, dar tot mai puțin socialism. Nici combinația asta nu-i suna deloc bine lui Ceaușescu.

Pe scena internațională, de la statutul de broker între blocuri și rebel cu opinii proprii, afirmate curajos, Ceaușescu devenise un paria. Era condamnat atât pentru Vest cât și pentru Est, care în 89 își cam dăduseră mâna și pregăteau integrarea celor două globalisme. Pentru Occident, Ceaușescu trebuia să cadă pentru că era comunist și naționalist. Pentru URSS, trebuia să cadă pentru că era naționalist și neinteresat în transformarea comunismului într-o formă mai moderată de socialism. La drept vorbind, nici pentru unii nici pentru alții nu conta că era dictator – cum o demonstrează prieteniile cu regimuri dintre cele mai brutale, și de o parte și de alta (de la saudiți la nord-coreeni). Pentru români, Ceaușescu era detestat pentru că era comunist și că era dictator. Absolut nimeni (exceptând minoritatea maghiară și poate cei câțiva evrei internaționaliști, participanți la Revoluție) nu îl vroia răsturnat pe Ceaușescu pentru că era un lider naționalist. Iar naționalismul devenise nucleul său doctrinar spre finalul vieții, întrucât socialismul nu prea mergea în practică și pentru că n-ai cum să faci luptă de clasă după ce ai nivelat clasele sociale.

Din această confuzie pleacă toate părerile divergente despre 1989. La acel moment, toată lumea era deja convinsă că naționalismul lui Ceaușescu nu face nici cât o ceapă degerată, că sunt sloganuri goale, în care nu crede nici el. Străinătatea, în schimb, îi lua în serios poziționarea rebelă pe scena mondială. Ceaușescu era, cumva, un anti-globalist cu mult înainte să existe termenul. Așa defazat cum era, în privința asta a fost vizionar. Și, culmea, niciun român nu avea să îi reproșeze asta la Revoluție. Îi reproșau lipsurile de hrană, de căldură, frica impusă de Securitate, restricțiile de tot felul. Dar nu patriotismul.

E o discuție lungă și complicată dacă era sincer Ceaușescu în patriotismul lui și ce înțelegea el din naționalism. Pe mine, faptul că a ordonat limpede să se tragă în demonstranți, m-a convins că nu își iubea poporul. Dar, paradoxal, acum cred că era sincer un patriot în felul lui. Iubea mai mult propria lui viziune despre proiectul pe care îl derula cu acel popor, decât poporul în sine. Nu l-ar fi trădat și n-ar fi vândut acel popor. În privința asta, nu putea fi cumpărat. Nici nu avea vreo remușcare pentru suferințele îndurate de popor în aplicarea planului său măreț, pe care îl imagina. M-am bucurat, copil fiind, că a fost împușcat și am scris cu ani în urmă că m-aș bucura în fiecare an, dacă s-ar întâmpla la fel. Regret că am spus asta, acum îl văd cu mai multă detașare și pot să-i recunosc din calități, mai ales prin comparație cu josniciile de caracter ale altora, care l-au succedat. Nu înseamnă că îi scuz crimele sau că i-am devenit un admirator. Prețuiesc infinit mai mult eroii căzuți în 89 și idealismul, pe care l-au încarnat ei, cum prețuiesc marii luptători anticomuniști și sfinții închisorilor. Încerc doar să-l evaluez obiectiv ca personaj istoric, supus unor constrângeri, nu în raport cu așteptări personale. Marea problemă a naționalismului lui Ceaușescu era că venea la pachet cu comunismul și că venea pe fondul unei lipse personale de cultură. Ceaușescu construia frenetic, dar construia urât, pentru că nu avea alte repere. Mi se pare onest să îl pui în context și cu ce-au demolat alții, nu doar cu ce ar fi putut construi mai bine, dacă avea îndrumători mai buni.

Prima confiscare a revoluției s-a produs imediat după ridicarea elicopterului său de pe clădirea CC. (actualul MI) A fost opera unor conspiratori pregătiți din avans, preponderent foști comuniști, de coloratură internaționalistă. Dintr-o entuziastă operă de purificare, care întrunea asentimentul întregului popor, care ar fi dus poate la excluderea vechilor activiști, s-a ajuns la o tranziție gestionată de foști comuniști ghidonați din afară. În apărarea lor, sunt gata să admit că o țară nu se poate conduce cu sloganuri maximaliste din stradă. Și că „libertatea” scandată din stradă putea lua o infinitate de forme. Totuși, e clar că spiritul Revoluției erau unul anti-comunist, liberal în multe privințe, dar și creștin și naționalist. Oamenii care fluturau tricolorul fără stema comunistă zilele alea chiar erau în stare să moară pentru culorile alea, dacă forțele externe ar fi intervenit direct, nu prin marionete locale.

Prin decomunizare, nimeni nu înțelesese cu acea ocazie distrugerea industriei naționale sau înstrăinarea pur și simplu a resurselor sau îndatorarea fără vreun beneficiu vizibil. Ca să justifice schimbarea direcției revoluției, dintr-o mișcare de redeșteptare națională, cu cereri sociale și democratice, într-o mișcare anti-ceaușistă, în sensul de mișcare pro-globalistă, mai multe secvențe istorice au fost decupate din film. A fost ștearsă complet etapa comunizării României din memoria colectivă, regimul Ceaușescu apărând ca din neant, suspendat într-un vacuum istoric. Au fost eliminate etapele legate de ocupație, represiune, industrializare, relațiile armonioase cu Vestul, apoi motivele crizei financiare, colapsul și deceniul privațiunilor pentru plata datoriei externe, achitată în 89 din ambiție personală prostească sau viziune independentistă grandioasă. Povestită astfel, istoria comunistă pare o afacere între români cam proști, care-și fac rău unii altora degeaba.

A doua confiscare a Revoluției are loc acum, victimă căzându-i generația nouă. Ea este încredințată discret că regimul Ceaușescu era un fel de piedică în calea integrării în paradisul Uniunii Europene. Ceea ce probabil că ar fi fost, dacă ar fi existat așa ceva, pe vremea aia. În tot cazul, ideile progresiste ale prezentului sunt ambalate cât mai ispititor încât să pară că erau fix lucrurile pe care le visau eroii din stradă. Am scăpat, biologic, de foștii nomenclaturiști ai PCR, dar am rămas sub controlul tot mai strict al unei Securități tot mai întinerite, mai eficace, dar în raporturi de vasalitate cu omoloagele sale din străinătate. Am scăpat de limbajul de lemn comunist și am ajuns la limbajul de plastic al marionetelor unui regim, care formal e democratic, dar e servit ca un meniu indigest de popor, în lipsă de altceva. Am înlocuit un ambițios sadic, care ne tiraniza în numele unei viziuni tot mai personale și ne-am pricopsit cu o pletoră de trădători, care ne-au vândut toate bogățiile până la piele și sunt doar meșteri la răsucit vorbe.

Consider în continuare Revoluția un moment grozav al conștiinței românești și o socotesc neîmplinită. Caracterul josnic al celor care au deturnat-o, în diverse direcții, nu mă împiedică să văd în ea idealul care i-a însuflețit pe cei din stradă.

Am descoperit din întâmplare blogul unui disident al activiștilor din comunitatea țigănească, un tânăr care se pare că studiază de mulți ani pe cont propriu varii limbi (vechi sau actuale) de pe subcontinentul indian. Numele lui e Marian Cârpaci, iar pe blogul său există o sumedenie de informații culese din arhive despre această minoritate, dar și o teorie neacceptată de activiștii „corecți politic”. Voi încerca să sintetizez câteva informații relevante, așa cum le-am înțeles eu, dându-le propria interpretare.

La Londra, prin anii 70, s-a întrunit primul Congres Internațional al Romilor, ceva pe modelul primului Congres Sionist de la Basel. Scopurile nu erau atât de ambițioase, nu se dorea înființarea unui stat propriu (deși ni se spune că hotărârile acelui congres sunt secrete sau cel puțin nepublicate). Participanții au constatat probabil destul de repede că nu se pot înțelege, nu neapărat din încăpățânare, ci pentru că vorbeau limbi foarte diferite. Ceea ce nu era surprinzător, pentru că trăiseră sute de ani în țări cu limbi diverse. Problema era că și în interiorul granițelor unei țări existau dialecte țigănești intraductibile, cu vocabular și pronunții distincte. Soluția acestor eminențe cenușii a fost să încerce să producă o limbă comună, standardizată, eliminând dialectele. Proiect care parțial a eșuat, dar a născut pui pe teritoriul românesc.

Bloggerul citează cazul polonez, reflectat în telegrame Wikileaks, care vorbesc de existența a cel puțin patru dialecte locale, pentru care încercările de uniformizare au eșuat. Acestea sunt: Polish Roma, Kalderash, Lovash și Carpathian Roma.

Citez din articolul lui Marian Cârpaci:

„Dacă în Polonia sunt PATRU dialecte rome, iar vorbitorii lor nu se înțeleg între ei, să vedem cum este situația dialectelor din România. În România sunt probabil 100 de dialecte, nimeni nu le-a descris, catalogat, nu există dicționare sau gramatici descriptive ale acestor dialecte. Nici romii din România nu se înțeleg unii pe alții, decât procentual .” [..]

„Între limba zavragiilor și spoitorilor este diferență; înțelegem 10-20%, spoitorii vorbesc repede; cu cocalarii ne înțelegem 50-60%, cu pletoșii la fel.

Care sunt dialectele cele mai apropiate între ele? Zavragiii cu corbenii 80%; zavragiii cu argintarii 50-60%; zavragii cu cocalarii (burcașii)… 50-60%”

Procentele invocate, mie mi-au evocat raporturi similare ca în cadrul limbilor de origine latină. Un vorbitor de română va înțelege fără probleme cel puțin 50-60% din italiană sau spaniolă, pentru discuțiile simple, chiar și peste 20% din portugheză. Vorbim, totuși, de limbi diferite, recunoscute ca atare, nu de dialecte.

În anii 80-90, urmând indicațiile Congresului Internațional de la Londra, câțiva cercetători și activiști din România au încercat să unifice prin simplificare aceste dialecte, din care au eliminat cuvintele de origini străine și regionalismele. Dar imaginați-vă că cineva ar elimina din vocabularul limbii române cuvintele de origine turcă, slavă, maghiară, nu mai zic neologismele franceze, engleze și germane. Limba ar fi mutilată și sărăcită, văduvită de istoricul ei, dobândit în straturi.

Păstrând analogia cu limbile de origine latină, dacă cineva ar peria Spaniola, Italiana, Franceza, Portugheza, Româna de toate deformările ulterioare, încercând să le unifice la loc, e greu de spus dacă ar mai obține măcar vechea latină vulgară și nu, mai curând, un „esperanto”, o păsărească inventată în bibliotecă.

Ei bine, o astfel de limbă artificială a fost creată în mod discret în anii 80 și 90, adică extrem de recent. Printre persoanele cel mai des invocate pentru zelul de a întocmi dicționare și un set complet de manuale, de la clasa I la liceu și facultate, este un anume Gheorghe Sarău. Un personaj prolific și entuziast, din ce putem deduce. Problema e că în școlile românești se predă de la Revoluție încoace această limbă artificială, inventată în mare parte de Sarău.

Dacă este să dăm crezare celor vehiculate de bloggerul amintit, această limbă nu e folosită de nicio comunitate țigănească în vorbirea curentă! E un proiect utopic, care seamănă cu revitalizarea limbii ebraice de către Herzel, părintele sionismului, dar și cu revitalizarea limbii latine de către cărturarii medievali, în mediul catolic. Bulele de la Vatican sunt și astăzi emise într-o limbă moartă, dar una pentru care măcar există tradiție, istorie și literatură serioasă, care să justifice studierea ei.

Mai este un alt aspect al problemei. Termenul de țigan, care în opinia mea ar trebui păstrat și reabilitat, fără nuanțe peiorative, cel puțin pentru vorbitorii externi, care l-au folosit dintotdeauna până la apariția corectitudinii politice – e un termen care poate avea înțeles atât etnic cât și social. O parte din membrii comunității țigănești nu sunt originari din India, există inclusiv unii cu aspect nordic, foarte blonzi cu ochi albaștri, care s-au alăturat acestei comunități prin alianță sau prin aderarea (de voie sau de nevoie) la o clasă socială, nu dintre cele mai invidiate. Puteau fi în această situație în secolele trecute, persoane care practicau nomadismul sau meserii specifice acestora ori care alegeau sau erau împinse la periferia societății. În același mod, există etnici țigani, care au ales completa integrare în populația majoritară, căreia i-au adoptat limba, obiceiurile, ba uneori chiar rasismul. Cu sau fără această ultimă componentă, aceștia nu se identifică sau nu vor să fie identificați nici cu eticheta de țigan, nici cu cea de rom. E explicația procentului mic al acestei minorități în recensăminte dar și în votul pentru Partida Romilor sau alte oferte (în condițiile în care votul e secret și nu s-ar mai pune problema unei eventuale frici sau rușini de a-și declina o identitate). Deci vorbim de o opțiune, care diferă net de votul în bloc, pe care îl practică populațiile maghiarofone (deși o parte din aceștia nu sunt maghiari ca origine).

Ce rezultă de aici? Că avem un număr mare de țigani care nu cunosc și nici nu doresc să învețe o limbă proprie, alții care au doar cunoștințe rudimentare, nefolosind-o ca limbă curentă sau maternă, respectiv alții care vorbesc o sumedenie de dialecte, doar parțial inteligibile între ele. Și o elită, care vorbește o limbă artificială, cultă dar moartă, ca o latinească inventată după 1980.

Ei bine, statul român și ONG-urile masiv finanțate din exterior au decis să susțină și să impună în școli tocmai această limbă nou creată în laborator. Dar o limbă pentru care nu există niciun fel de literatură și nicio utilitate socială. Cu ea nu poți deveni decât tot activist pentru drepturile romilor, profesor în clase segregate, fără români, participant la colocvii, eventual traducător pentru interceptările SRI sau Poliție.

Firește, explicațiile pe care bloggerul Marian Cârpaci le dă acestui fenomen sunt diferite de ale mele: el susține că statul român a participat la această potemkiadă din rasism, pentru că urăște țiganii, pentru că vrea să le distrugă identitatea și vrea să reverse fondurile doar asupra unor români, care se pretind activiști romi, ocupă posturi și beneficiază de programe, care nu sunt de niciun ajutor comunităților locale. Ca naționalist român, impresia mea e că statul român și-a manifestat încă o dată politica anti-românească, după directivele multiculturaliste primite din afară. În dorința de a arăta că respectă drepturile minorităților, statul a participat în mod activ la construirea unei identități și a unei limbi fără finalitate practică, alta decât separatismul și excluderea socială. Practic, statul român a refuzat integrarea mai bună a acelora care erau oricum loiali țării și doreau să participe fără dezavantaje sau favoritisme la viața societății românești.

În România au rămas două instituții care nu au doar aparență formală, ci sunt capabile să existe de-adevăratelea în momente în care statul însuși dispare: Biserica Ortodoxă și Securitatea. Dintre ele două, doar una singură mai e în administrarea românilor și nu e cuplată la proiecte de tip globalist.

Motiv pentru care cea de-a doua e asmuțită împotriva primeia. Dacă mai are cineva îndoieli în privința acestui scenariu și îl consideră o teorie a conspirației, zilele acestea poate verifica singur singurel dacă se confirmă sau nu.

Luați orice „influencer” pe care îl bănuiți că e acoperit și verificați pe pagina lui de Fb, în ziarul la care scrie, la televiziunea unde vorbește, dacă a livrat mesajul cheie „papa dă o lecție de modestie BOR”.

Iată mai jos o salbă de cugetări, ce le-au venit cumva la unison unor „amici” ai Bisericii, loviți subit de misticism. Eu nu spun că persoanele de mai jos ar fi acoperiți. Sau că sunt toți. Nu am de unde să știu. Poate fi o simplă coincidență. Sau, cum spunea Moise Guran astăzi la radio, de fiecare dată când vine în România un papă, se întâmplă minuni. Poate e și asta tot o minune.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica